Celebrarea singurătăţii

Paul Balaban

După câte se pare, standardul în ce priveşte evaluarea unei vieţi cât de cât normale şi
fericite este micul (sau marele şi destul de scumpul) ecran. Mai specific, filmele. Forma
aceasta de amuzament a devenit cea mai consumată de mai toate categoriile de oameni.
Istoriile acelor oameni, poveştile de dragoste, actele de eroism, toate insistă a ne reevalua
viaţa pe care o trăim. Altfel apeşi pe acceleraţie după ce ai văzut vreun film cu maniaci ai
vitezei în cine ştie ce supermaşini. Altfel dai replici, altfel priveşti, altfel trăieşti. Înveţi de mic
să fugi ca ars de monotonie şi munca simplă, cinstită, pentru întreţinerea unei familii. Dacă te-
ai pomenit nefericit în felul acesta, nu ai decât să îţi imaginezi cum ar fi fost dacă...

Printre ciudăţeniile efervescente ale consumerismului actual se află şi însingurarea.

Uneori poate fi detectată destul de uşor, alteori ai nevoie de muncă de titan pentru a-i descurca
iţele. Mi-aş permite să mă refer la cea mai molipsitoare dintre toate: aceea care nu face rău
nimănui, care nu produce saturaţie şi nu se învecheşte – tolănirea în faţa telvizorului sau
calculatorului (nu mă refer la cei ce lucrează folosind calculatorul). Indirect, mesajul trimis de
orice reclamă de film sau emisiune de divertisment ajunge paraşutat în mintea oricui şi începe
a bombăni pe acolo: „nu-i nimic dacă azi te-a enervat şeful, dacă ai luat o notă mică la
şcoală, dacă nu dai randament în ce ţi-ai propus sau te-ai luat la ceartă în trafic. O să ajungi
imediat acasă, stai comod şi te desfeţi cu programul sau filmul favorit.“

A dispărut din mintea omului modern efectul de responsabilitate cu privire la viaţa lui
şi a celor din jurul lui. De la invazia tehnologiei asupra minţii şi diferitelor compartimente ale
vieţii, omul şi-a creat un univers în care e fericit, dar singur. Nu există relaţie, investire în
prietenie. La urma urmei, de ce să rişti când poţi, aşa de des, să fi înşelat? Mai bine îţi vezi de
treaba ta! În cartea sa, Şocul viitorului, Alvin Tofler spunea: „...când lucrurile pornesc să se
schimbe în exterior, o schimbare se produce curând şi în interior...obiectele făcute de noi
pătrund în conştiinţă şi ne modelează mintea.” Omului începe să nu-i mai pese de nimeni şi
nimic. S-a închis în propriu-i univers. Este luat captiv de chiar obiectele pe care le-a creat ca
să-l elibereze, să-i uşureze viaţa.

Soluţia este mai aproape decât credem însă este discreditată încă de la menţionarea ei
– Sfânta Scriptură. În ea sunt scrise cuvintele unui conducător al poporului Israel:
„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, unde voi fugi departe de faţă Ta? Dacă mă voi sui
în Cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa Morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua
aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi
şi dreapta Ta mă va apuca.” (Psalmul 139: 7-10 – Un psalm al lui David).

Iubirea lui Dumnezeu nu este o poveste de-a bunicului care să ne facă să adormim mai uşor.
Apropierea de Cer este realitatea ce o trăişte un suflet ce vrea eliberare. Dacă tot vrei să fi
singur, rămâi singur... cu Dumnezeu.