Sunteți pe pagina 1din 2

Momentul “Socrate” şi convertirea ,,vieţii’’ în gândire 1

Friedrich Nietzsche

Idei şi concepte:
• Autorul următorului text, Fr. Nietzsche, remarcabil prin măiestria stilului şi ascuţimea
observaţiilor sale, a fost un bun cunoscător al culturii clasice greco-romane prin formaţia sa
de profesor de limbi clasice la Universitatea din Basel.
• Nietzsche s-a ocupat în mod deosebit de ruptura care a avut loc în societatea şi cultura
greacă odată cu accentul pus în această societate, prin filosofie, pe modelul formativ bazat
pe deliberare, gândire şi spirit critic.
• Un astfel de model venea să înlocuiască idealul educaţional bazat pe modelul eroului şi pe
virtuţile eroice aşa cum fuseseră ele zugrăvite de Homer în poemele sale, care slujiseră ca
model formativ până atunci.
• În felul acesta, în accepţiunea lui Nietzsche, apare o ruptură între „viaţă’’ – expresia
manifestării spontane şi vii – şi „gândire” – expresia domolirii şi sublimării vieţii în formele reci
ale raţiunii.
• După cum spune şi în lucrarea sa Naşterea tragediei, responsabil pentru aceasta ar fi
Socrate. În fragmentul de mai jos, regăsim un portret atât moral cât şi intelectual al lui
Socrate, în care trăsăturile sale ies în evidenţă prin tehnica contrastului.

Socrate este un plebeu incult, şi care nu şi-a corectat, prin faptul că a ajuns un autodidact,
ceea ce i-a lipsit instruirii în propria sa tinereţe. El este în mod cu totul deosebit un om urât şi,
cum a spus el însuşi, înzestrat cu pasiunile cele mai violente. Nasul plat, buzele groase, ochii
ieşiţi din orbite. Aristoxene (al cărui tată, Spintharos, îl cunoştea pe Socrate) aduce mărturie
despre înclinaţia sa spre mânie.Era un autodidact în morală; un suflu de moralitate emană de
la el. Energie extremă, încordată spre o reformă morală. în aceasta stă singurul interes pe care-
1 prezintă.
Remarcabil este mijlocul de care se foloseşte această reformă morală; în ce priveşte
reforma însăşi, ea este şi scopul pythagoreicilor; este mijlocul ales, episteme. Ceea ce îl
deosebeşte pe Socrate, faptul că a ales cunoaşterea ca drum al virtuţii, aceasta îi defineşte
temperamentul său filosofic; dialectica este calea unică Lupta împotriva voluptăţii, dorinţei,
mâniei etc. este îndreptată împotriva unei amathia care le este cauză.
El este primul care a filosofat asupra vieţii, şi toate şcolile plecând de la el sunt în primul
rând filosofii ale vieţii. O viaţă condusă de gândire! Gândirea slujeşte vieţii, în timp ce la toţi
filosofii anteriori viaţa slujea gândirii şi cunoaşterii; la Socrate viaţa integră este scopul,
pentru ceilalţi este o treaptă eminentă a cunoaşterii exacte. Astfel, filosofia socratică este
absolut practică; este ostilă oricărei cunoaşteri care nu este unită cu efecte morale – este
folosită pentru toţi, populară, căci susţine că virtutea poate fi învăţată. Nu face apel nici la
geniu, nici la facultăţile superioare ale înţelegerii. Până atunci oamenii se mulţumeau cu
moravuri simple şi cu prescripţii religioase; filosofia Celor Şapte înţelepţi se reduce la
formula morală practică şi vie, respectată în întreaga Grecie. Acum începe contestarea valorii
instinctelor morale; cunoaşterea clară va constitui singurul merit, această cunoaştere limpede
îi va aduce omului de asemenea şi virtutea. Căci este credinţa lui Socrate că şi cunoaşterea şi
moralitatea sunt identice. Dar dacă inversăm termenii, obţinem această afirmaţie tulburătoare:
pretutindeni unde lipseşte cunoaşterea clară este răul (kakos). Aici Socrate devine cenzorul
timpului său; el examinează în ce măsură oamenii acţionează în virtutea unor impulsuri
obscure sau în deplină cunoştinţă; în cunoaştere limpede. El obţine acest rezultat democratic,
anume că meşteşugarii cei mai umili le sunt superiori oamenilor de stat, oratorilor, artiştilor
vremii sale. Să luăm un dulgher, un cazangiu, un constructor de nave, un chirurg şi să le
examinăm cunoştinţele tehnice – fiecare din ei va şti să spună de la ce persoane şi prin ce
mijloace a dobândit aceste cunoştinţe. Dar dacă întrebăm: Ce este dreptatea? pietatea?
1
Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti, trad. şi note de Mircea Ivanescu, studiu introductiv de Vasile
Muscă, Editura Dacia, cluj, 1998, pp- 106-109
democraţia? legea? toată lumea va crede că ştie să răspundă. Socrate nu găseşte însă aici decât
prezumţie şi amathia. El îşi asumă rolul celui care chestionează, însă îşi convinge
interlocutorii de propria lor inferioritate. Prima sa exigenţă este, deci, să obţină o definiţie
scoasă din domeniul moral, social şi politic; procedeul său este dialectic sau epagogic. Lumea
întreagă a ceea ce numeşte el anthropina îi apare ca o lume a amathiei. Există cuvinte, dar
care nu sunt solid legate de nici o idee. Efortul său tinde să pună ordine în această lume, căci
el crede că. odată făcută ordinea, omul nu va putea face altfel decât să trăiască potrivit virtuţii.
O doctrină a „bunurilor morale” constituie scopul tuturor şcolilor care purced de la el, un fel
de aritmetică şi de măsurătoare a lumii morale. întreaga filosofie anterioară aparţine încă
epocii în care instinctele morale sunt intacte.
Heraclit, Anaxagoras, Democrit. Empedocles sunt impregnaţi de moralitate helenică, însă
în formele diverse ale moralei helenice. Acum întâlnim căutarea unei morale pur omeneşti
întemeiată pe bazele unei ştiinţe, unei cunoaşteri. La cei dinainte ea era prezentă ca un suflu
viu. Această morală, pur umană, căutată acum, se opune conduitei greceşti tradiţionale;
conduita morală trebuie să fie redusă la un act de cunoaştere. Trebuie spus de asemenea că, în
epocile de dezagregare, morala socratică şi-a slujit cel mai bine scopul; dintre oamenii care
reflectau, cei mai buni trăiau în conformitate cu o etică filosofică. O rază morală emanează
deci de la Socrate; el este în aceasta profet şi preot. Are sentimentul misiunii sale...
Socrate a crezut dintotdeauna că va fi condamnat, nu şi-a pregătit apărarea (împiedicat de
demonul său). Se gândea că venise pentru el momentul să moară, că bătrâneţea i-ar fi făcut cu
neputinţă să-şi urmeze modul obişnuit de viaţă; credea, pe lângă acestea, că o asemenea
moarte ar constitui o învăţătură de mare putere. Astfel trebuie înţeleasă grandioasa sa
apologie; vorbeşte pentru posteritate. Ce majoritate slabă a fost cea care 1-a condamnat, din
557 de judecători, abia 6 sau 7 peste jumătate! Fără îndoială ei au reacţionat astfel la ofensa
adusă tribunalului. Xenophon spune la modul expres că ar fi fost cu uşurinţă achitat de către
Dicasti, dacă s-ar fi arătat în cât de mică măsură mai moderat. Socrate şi-a atras sentinţa de
bună voie. Pedeapsa urma să fie fixată de un verdict special al Dicastilor; acuzatorul 1-a
întrebat ce pedeapsă cerea el însuşi; şi aici, Socrate, mai arogant decât oricând, a sugerat că ar
fi vrut să fie hrănit toată viaţa la Prytaneu. Ca amendă, propune o mină; Platon şi prietenii săi
îl sfătuiesc să ceară treizeci de mine, şi se declară garanţi pentru aceasta. Dacă ar fi propus
treizeci de mine, fără alte impertinenţe, ar fi fost achitat. însă tribunalul s-a simţit profund
ofensat.
Socrate ştia ce făcea; îşi voia moartea. Avea o ocazie magnifică să arate până la ce punct
era superior oricărei frici şi oricărei slăbiciuni omeneşti şi care era demnitatea misiunii sale
divine. Grotius spune că moartea 1-a înălţat în întreaga sa grandoare şi în toată gloria sa,
asemenea unui soare tropical în amurg. Instinctele au fost învinse; luciditatea spirituală îi
conduce viaţa şi alege moartea; toate sistemele de morală ale antichităţii se străduiesc să
atingă sau să înţeleagă acest act sublim. Socrate conjurând frica de moarte este ultimul tip de
înţelept care ne mai este oferit: înţeleptul învingător asupra instinctelor prin întreaga sophia pe
care o stăpâneşte. Cu el se încheie linia celor pe care-i numim sophoi originari şi
caracteristici; ne gândim la Heraclit, la Parmenides, la Empedocles, la Democrit, la Socrate.
Ceea ce începe acum este o nouă epocă a sophoi, începând cu Platon, caractere complexe
formate prin reuniunea curentelor venite de la asemenea sophoi originari şi exclusivi. Am
atins deci capătul pe care mi-1 propusesem; am să vorbesc mai târziu despre şcolile socratice
şi despre semnificaţia lor pentru viaţa helenică.