Ion Barbu

Dan Barbilian (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un
poet și matematician român. Ca poet este cunoscut sub pseudonimul Ion Barbu. A fost unul
dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar
românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat
numele inițial Barbu) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică
remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian își dezvoltă
și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe
din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în
timpul Primului Război Mondial.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la
diferite conferințe internaționale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră
la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De
deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută
în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care
va fi numită de Leopold Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch.
Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven
ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor,
direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui
Klingenberg.

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

• Asupra unui principiu de metrizare, Stud.Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

• Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a
unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în
data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-
306;
• J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
• J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă
împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări
matematice, vol. 12 (1962), 21-36.

Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se
stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în
reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model
generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a
construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În
lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând
astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea
metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Poetul
În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la
sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion
Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat
prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la
Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de
poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își
descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt
complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre
cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai
completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci,
apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania)
pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania,
ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Scurta prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu

Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de
aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, întrucât gradul ei de
dificultate e mai mare. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie
poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau
Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că
poetul a fost dublat de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al
matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în
geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de
existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am
părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de
acesta în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. În studiul din 1935,
Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape:
parnasiană, baladică-orientală și ermetică. Această din urmă împărțire a devenit clasică.

[modifică] Etapa parnasiană

Prima etapă este cea "parnasiană", a versurilor publicate între 1919 - 1920 în "Sburătorul".
Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism,
Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d. Denumirea face aluzie la numeroasele influențe ale
poeziei afiliabile parnasianismului francez.

Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic
restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități
mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de
păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală
consonanță cu ritmurile vii ale naturii.

Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le
transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o
tendință de a folosi simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în
ele elanuri și încorsetări ale ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în
aceste solemne strofe din Copacul :

"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

sau din Banchizele:

"Din aspra contopire a gerului polar

Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."

Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei
spre absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația "
apolinică" și trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un
proces unic, într-o sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet,
linie, culoare ".

Ideea devine " muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre
cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala
versurilor. Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de
obicei o impresie puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și
preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să
vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.

Dar poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia,
era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când
la Ion Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști
și aspirații tulburi, ceea ce denotă deocamdată o structură romantică . Probabil că aceasta este
și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu
poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un
lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a
realizat-o în următoarele etape ale creației sale.

Etapa baladică-orientală

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în
Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel,
Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui
1921 până în 1925, în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi,
datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au
un caracter narativ, "baladic" , pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume
pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton
Pann. Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă
dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem
la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată. Teoria
baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent
cum ar fi Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.

Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la
mijloc de Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele
ale vieții " într-o slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită
forță de sugestie, sub raportul invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă
aproape în întregime în expresie. Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva
și nefericite și a unei tragicomice eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea
cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-o.

Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a

versurilor și în sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor
narative și descriptive din poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în
care se stilizează motive folclorice pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele
naturii, devenită dramă a cunoașterii sau în Riga Crypto și lapona Enigel.

Etapa ermetică

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această
cauză etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul
dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele
se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele
narative, care fac poezia mai ușor de înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt
aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion Barbu, pentru că se bazează pe simboluri,
cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate filologică ", ținând de o sintaxă
poetică dificilă.

Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere în
miracolul creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un
soi de cosmoid, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația
de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că
macrocosmosul se repetă în microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de
contemplație:

"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l
privim la soare!"

Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.

În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau
senzuală), reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin
contemplație poetică, care e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o
comuniune cu esența lumii, dar prin primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile
permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignoră, pentru a face operațiile proprii
cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este devenire continuă.

Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea
directă a principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și
stea, Aburi verde să ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce
scântee / Etern" În termeni mai simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea
logică și cea metaforică așa cum o pusese și Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca
încercare eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă
a gasteropodelor ", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică
originalitate, derutantă pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de
obicei pentru sesizarea semnificațiilor, a viziunii ample închise în imaginile concrete ale
poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți, mulți neologistici sau rari. Este un ultim
pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc secund.

Opere
• După melci, Editura Luceafărul, 1921
• Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

Joc secund

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în anul
1930. Se pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie
poezie (alte surse povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să publice poezii, Vianu
trebuia să îi analizeze critic creația). Poeziile sunt dificil de înțeles, e o lirică ermetică cu
limbaj abstract, inspirata de poemele lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul foloseste
concepții matematice, spre exemplu utilizeaza noțiunea de grup (o mulțime cu structura
matematică, ale căror elemente se pot însuma conform unor legi specifice).

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund mai pur.

În concepția lui Barbu, care o repeta pe cea a unui alt poet modernist și matematician francez
celebru, Paul Valéry, poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt
al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. [..] Ca și în geometrie
înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență.
Această poezie inițiatică este un elogiu adus inteligenței ca valoare universală supremă.
Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile celeste și criptografia ermetică sunt cateva
dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile profetice ale poetului sunt
certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate. Ciclul Joc secund a fost tradus
în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite
spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre
fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are
două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus)
și Timbru.

Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică a
formelor în zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși mărturisirea
poetului " poezia este lumea purificată în oglindă( deci reflectare a figurii spiritului nostru) act
clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual,
un sentiment, afectivitate lirică) ". George Călinescu sintetizează excelent interpretarea
poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o ieșire ("dedus") din contigent("din
ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii răsfirată în apă".

Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată,
care pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața, constituindu-se ca un
univers secund, posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe " înecarea" celuilalt, nu e, cu
alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care - l justifică. Dacă lumea reală
există sub zenit, în obiectivitate, poezia trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul
transpune oglindirea din conștiința sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui -
creația, asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea fascinat într-
atât de lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață sufletească. Cum
ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o
comunicare simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc
secund).

Poezia creată acum nu mai e concentrare de esențe ci "un cântec încăpător", capabil să
cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creației cosmice asemănător
aceluia pe care conform tradiției biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a
creat-o pe Eva din coasta lui Adam. Celelalte poezii din ciclu se așează sub una sau alta din
cele două poetici, toate sunt în fond niște descrieri diferențiate enorm de altele în limbaj.

Din cuprinsul volumului:

• Lava
• Munții
• Copacul
• Banchizele
• Pentru Marile Elensenii
• Panteism
• Arca
• Pytagora
• Râul
• Umanizare
• Riga Crypto și lapona Enigel
• Domnișoara Hus
• Nastratin Hogea la Isarlâk
• Joc Secund
• Uvedenrode
 • Isarlâk

Criticii spun
Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile
volumului Joc secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet
matematician. Chiar o simplă inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu
astronomiei, mecanicei sau geometriei. (…) Viziunea matematicianului este atât de puțin
conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de contingențele care întinerează funcțiunea
lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca pură. Pe de altă parte, față de lumea
experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o suprastructură ideală. Într-un asemenea
univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion Barbu și acesta este înțelesul expresiei joc
secund, care intitulează volumul său.”

Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate și i-a secat
vâna. De vocație matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de
procesul matematic al substituirii. Se știe că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un
simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se
substituie sensul clar, misterul.”

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spunea: „Din aceste
experiențe care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul rațional, se
desprinde însă o suavă poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se
exprime, enunțate prin simple întrebări și evaluări, de calitate pur emotivă, deci inefabilă.”

Basarab Nicolescu zicea în opera sa Ion Barbu. Cosmologia Joc secund că „Prin asocierea
unui concept originar matematic cu un cuvânt afectiv, Ion Barbu declanșează o mulțime de
sugestii ce se adresează atât intelectului, cât și sensibilității.”

Matematicile pun în joc puteri sufletești care nu sunt cu mult diferite de cele solicitate de
poezie și arte.