A fost un mister

Emil Botta

Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin

Cu litere fine cu o pană de venin,
Am întrebat savanţii lumii cu feţe de iască,
Dar nici unul n-a ştiut să-mi citească

Fruntea este o taină gravă pe care abia o port,

Ochii în flăcări stau mărturie că încă nu-s mort
Şi mâinile vâslind nebuneşte prin viaţă
Mă apropie de un liman de o ceaţă

Ce se vede acolo în noapte?

E moartea care se naşte, care te paşte?
Ea şterge scrisul de pe frunte cu un burete
Şi pleacă apoi trântind uşile de perete.