Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geografie Economica Mondiala
Geografie Economica Mondiala
CUPRINS
Tabelul nr. 1
Antarctica 13 9 - - -
1) Fără Antarctica.
2) Fără Rusia (17 000 000 km2, 11,8% din uscatul planetar ;
150 000 000 loc., 2,6% din populaţia mondială; densitatea populaţiei:8,8).
Tabelul nr. 2
Oceania 2 2 2 6 12 23 29
Sursa: The World Almanac and Book of Facts 1995 şi Quid 1998.
În concluzie, dacă ne gândim la faptul că, la mijlocul secolului trecut, Terra adăpostea
doar un miliard şi ceva de oameni şi că astăzi "suportă" de patru ori mai mulţi, vom
realiza de ce se vorbeşte atât de intens de "explozia demografică". Omenirii i-a trebuit o
jumătate de milion de ani - dacă nu mai mult - pentru a atinge primul miliard de locuitori
şi numai cu ceva mai mult de un secol pentru a se apropia de al şaselea.
În prezent, rata de creştere a populaţiei mondiale s-a redus faţă de perioadele anterioare
(1,64% în anii 1993-1995 faţă de 2,04% în intervalul 1965-1970 şi 1,85% în întreaga
perioadă 1950-1990) şi, potrivit proiectărilor demografice ale O.N.U., va continua să se
micşoreze, ajungând cu ceva mai puţin de 1% în anii 2020-2025. Cu toate acestea, în
viitor sporul anual va fi, totuşi, ridicat (75-80 milioane de locuitori pe an), datorită
uriaşului potenţial de creştere acumulat de omenire. În ultimele secole sporul natural
anual a crescut de la 3 milioane de locuitori în 1750 la 7 milioane în 850, apoi 45
milioane în 1950 şi 85 - 90 milioane în anii 1990 - 1995 (chiar 93 de milioane în 1993).
Tabelul nr. 3
Oceania3 19 26 30 38
1) Inclusiv Hawaii.
2) Fără ex-U.R.S.S.
3) Fără Hawaii.
Tabelul nr. 4
Cele mai populate ţări ale lumii, dinamica populaţiei lor în perioada 1970-1997-2020
estimare pentru anul 2020.
Din tabelul de mai sus reiese o puternică, mare, concentrare a populaţiei într-un număr
restrâns de ţări. Numai cele zece state cele mai populate ale planetei concentrează trei
cincimi din populaţia Terrei, celorlalte peste 180 de ţări, plus teritoriile dependente şi
neautonome, revenindu-le doar două cincimi. Ca o expresie a concentrării populaţiei este
şi mai semnificativ faptul că numai două ţări, China şi India, concentrează aproape două
cincimi din întreaga populaţie a globului pământesc.
Se poate constata că dintre cele 10 ţări cu o populaţie de peste 100 milioane de locuitori,
doar trei (S.U.A., Japonia, Federaţia Rusă) nu fac parte din categoria ţărilor în dezvoltare.
De altfel şi din cel de al doilea grup de ţări populate (între 50 şi 100 milioane de
locuitori), cu excepţia Germaniei (80 mil.), Italiei, Regatului Unit, Franţei (fiecare având
aproape 60 mil.) şi Ucrainei (peste 50 mil.loc.), celelalte sunt ţări în dezvoltare: Mexic
(circa 95 mil.loc.), Vietnam, Filipine (peste 70 mil.loc.), Iran, Turcia, Egipt, Thailanda
(peste 60 mil.loc.), Ethiopia (peste 50 mil.loc.)
Densitatea populaţiei
Acest indicator exprimă raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaţa
teritoriului pe care îl ocupă. La nivelul uscatului planetar este, în prezent, cu ceva
peste 44 locuitori /km2, dar există diferenţieri teritoriale foarte mari, atât pe regiuni
geografice, cât şi pe ţări şi în cadrul ţărilor.
Pe continente, valori peste media mondială înregistrează doar Asia (127 loc./km2) şi
Europa (103 loc./km2). Celelalte continente au următoarele valori: Africa (29 loc./km2),
America (18 loc./km2) şi Oceania (3 loc./km2); în ceea ce priveşte C.S.I., densitatea
populaţiei este de 13 loc./km2.
Pe ţări, cu excepţia unor ministate (Monaco - peste 15 000 loc./km2, Singapore circa
5 000 loc./km2 ş.a.) şi teritorii dependente (Macao - peste 30 000 loc./km2), reduse ca
întindere, cele mai mari densităţi se înregistrează într-o serie de ţări asiatice (Bangladesh
peste 800 loc./km2), Coreea de Sud (410 loc./km2), Japonia (330 loc./km2),
India, Sri Lanka (aproape 300 loc./km2), Filipine, Vietnam (peste 200
loc./km2) ş.a. Pe alte continente, densităţi de peste 200 loc./km2 se înregistrează în
puţine ţări: în Europa (Olanda - aproape 400 loc./km2, Belgia - peste 300 loc./km2,
Regatul Unit, Germania, Italia - toate peste 200 loc./km2), Africa (Rwanda,
Burundi), America (El Salvador, Haiti). Cele mai reduse densităţi se înregistrează în ţări,
de regulă întinse, care dispun de condiţii naturale mai puţin propice locuirii, fie deşerturi
şi semideşerturi (Australia şi Namibia - fiecare cu câte 2 loc./km2, Algeria şi Sudan cu
câte 10 loc./km2 ), fie păduri ecuatoriale (Zair - 16 loc./km2, Brazilia - 18 loc./km2).
Pe regiuni geografice, densităţi foarte mari (peste 1 000 loc./km2 de regulă, dar ajungând
la câteva mii de locuitori pe km2) se înregistrează în zona văilor unor mari fluvii (Nil,
Gange, Brahmaputra, Indus, Huanghe, Mekong, Tigru, Eufrat ş.a.) - văi ce au adăpostit,
de altfel, din vechi timpuri, strălucite civilizaţii -, în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est,
Câmpia Padului ş.a.), insule (Java din Arhipelagul Indonezian, Honshu din Arhipelagul
Japonez), în unele regiuni puternic industrializate (Rhur în Germania, sud-estul Angliei,
regiunea Marilor Lacuri şi litoralul atlantic al S.U.A. în America de Nord, sud-estul
Braziliei ş.a.), în jurul marilor metropole. Iar cele mai reduse densităţi există în regiunile
deşertice şi semideşertice (Sahara, Australia de Vest, Gobi ş.a.), pădurile ecuatoriale
(Amazonia, bazinul Congo - ului), regiunile reci arctice şi antarctice.
Creşterea numerică a populaţiei este rezultatul sporului natural, care reprezintă diferenţa
dintre natalitate (numărul de naşteri la 1 000 de locuitori) şi mortalitate (numărul de
decese la 1 000 de locuitori). În perioada 1980-1985 sporul natural, la nivel planetar, a
fost, în medie, de 16,6‰ (sau o rată medie anuală de creştere de 1,7%), înregistrându-se
însă mari diferenţieri regionale, cu valori peste media pe glob în zonele cu ţări în
dezvoltare (Africa 29,3‰, America Latină 23,4‰ , Asia de Sud 21,7‰ ) şi cu mult sub
aceasta în regiunile dezvoltate (Europa 3‰, America de Nord 7‰ , C.S.I. 9,6‰ ).
Populaţia mondială creşte, anual, cu circa 77 milioane de locuitori sau, altfel spus, cu 212
000 zilnic şi 880 în fiecare oră. La această creştere, aportul cel mai important ( circa
90%) îl au regiunile mai puţin dezvoltate.
Urbanizarea
Procesul de urbanizare nu s-a produs în acelaşi ritm pe tot globul pământesc şi nu a atins
aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei.
Una din trăsăturile actuale ale fenomenului urban o constituie proliferarea oraşelor mari
(tot mai multe fiind milionare sau multimilionare) şi a aglomeraţiilor urbane. Numărul
oraşelor de peste un milion de locuitori depăşeşte în prezent 300, din care jumătate au cel
puţin două milioane de locuitori.
Tabelul nr. 6.
ROMÂNIA
30 000 - 45 000 în 1991-1992, apoi în scădere, sub 20 000 de persoane anual) depăşind
excedentul natural al populaţiei.
Tabelul nr. 7
Sporul natural al populaţiei a cunoscut oscilaţii foarte mari în acest secol, fiind
ridicat în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial (peste 14‰ ), în deceniul al
şaselea (10-14‰ ) şi începând cu anul 1967 (an în care se atinge un nivel record de
18‰ , datorită măsurilor legislative de interzicere a avortului). A scăzut apoi tot mai
mult, datorită în principal reducerii natalităţii, ajungându-se la un spor natural de numai
câteva procente (3‰ în 1990) şi apoi un spor natural negativ începând cu 1992; de
exemplu -2,5‰ în 1996. Aceste spor natural va contribui, pe termen lung, la diminuarea
resurselor umane ale ţării în general şi, totodată, la "îmbătrânirea" progresivă a populaţiei.
În ceea ce priveşte structura populaţiei pe medii, predomină cea urbană (55% în 1996)
care, în ultimii ani, a depăşit-o pe cea rurală caracteristică întregii istorii a României de
până acum.
Structura naţională indică faptul că România este un stat naţional unitar, ponderea
populaţiei de naţionalitate română fiind de aproape 90% (89,4% la recensământul din
1992); aceasta este urmată ca pondere, de maghiari (7,1%), ţigani (1,7%), germani
(0,51%), ucraineni (0,3%).
Reţeaua de localităţi cuprinde peste 12 000 de sate (grupate în circa 2 700 de comune) şi
262 oraşe, din care 81 cu rang de municipiu.
Reţeaua urbană este puternic marcată de existenţa unui oraş foarte mare, Bucureşti, care
concentrează peste două milioane de locuitori şi un număr tot mai mare de oraşe având
peste 100 000 de locuitori
CĂRBUNII
CUPRINS
Cărbunii reprezintă una dintre cele mai importante substanţe minerale utile. Se remarcă,
între combustibilii minerali, prin volumul mare al rezervelor sigure, vechimea exploatării
şi utilizările variate, fiind nu numai o valoroasă sursă de energie primară, ci şi materie
primă pentru industria chimică.
În ceea ce priveşte repartiţia geografică a rezervelor, aceasta este foarte inegală , 95%
fiind concentrate în emisfera nordică şi numai 5% în cea sudică (în principal în ţări ca
Australia, Asia de Sud, Columbia, Brazilia); în emisfera nordică zăcămintele sunt
concentrate între latitudinile de 35 şi 600. Numai trei state deţin peste 80% din rezervele
probabile: CSI, SUA şi China, sursele dând însă ponderi diferite în ceea ce priveşte cele
trei state, unele plasând CSI–ul pe primul loc (cu cca. 60%), altele China. Există,
totodată, şi mari zone geografice care au foarte mici rezerve ca, de exemplu, Africa
(2,7%), America de Sud (1,2%), Oceania (1,1 %).
Producţia carboniferă s-a caracterizat printr-un ritm de creştere foarte ridicat până în 1913
(secolul al XIX–lea fiind numit de altfel “secolul cărbunelui”), când cărbunele domina
sursele energetice (90% în balanţa purtătorilor de energie primară). După această dată,
producţia evoluează mai lent sau chiar stagnează, ca urmare a creşterii ponderii
hidrocarburilor. În schimb, odată cu “criza petrolului”, declanşată în anul 1973, are loc o
ameliorare a industriei carbonifere mondiale, care se revigorează; un aspect important l-a
constituit reconsiderarea cărbunilor inferiori, utilizaţi tot mai mult în termocentrale.
Tabelul nr. 1
- în milioane tone -
18 191 193 195 198 1991 199
90 3 8 0 0 6
Total 51 1 1 2 3 5 000 4
2 340 440 231 699 648
Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentrată
decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate
(55%) din producţia mondială.
Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia mondială
de cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA – 1/5
din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI –
cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil.
tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil. tone).
Tabelul nr. 3
EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe
primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de
1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să
participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială.
CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată,
între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în
partea asiatică a ţării.
Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca, în anul
1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650
mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca. 400 mil. t.), dar menţinându-
se ca al treilea producător mondial.
În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk sau
Donbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI. Bazinul este
localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unor
importante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga – Don). Un alt bazin este cel al
Moscovei, care participă cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbuni
energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei.
Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord –
estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinul
fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”.
Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–Petersburgului (fostul Leningrad).
Mai multe bazine carbonifere există în Munţii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici,
excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil.
Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele
avantaj că se exploatează la zi.
În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI – ului,
cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, pe
afluentul său Tomi.
Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 la
producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.
Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, în
sudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mari
exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea central –
siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se află bazinele
din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte care, în prezent, sunt mai
puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean şi cele din insula
Sahalin.
Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est) a
extras multă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus producţia la
cca. 350 mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia a scăzut la 242 mil.
t., din care 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de
cărbuni). Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în
bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1) la
producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urmă având rezerve mai importante.
În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă bazinul Rhur
– situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din
lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone) fiind cel mai mare
complex carbonifer din Europa Occidentală
Polonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a
extras 200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari
rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat
multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Zăcământul huilifer cel mai
important, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huilă a
Poloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.
Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – în
bazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatarea
cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voievodatul Poznan şi
Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord - estul ţării, în Mazuria.
Cel mai important este Complexul carbonifer apalaşian, din estul ţării, axat
pe Munţii Apalaşi, care se desfăşoară din statul Pennsylvania, în nord, până în statul
Alabama, în sud.
A doua bază carboniferă este cea din bazinul mijlociu al fluviului Mississippi, în care
zăcămintele sunt cantonate în statele Ohio, Illinois, Indiana şi Kentucky (din estul
fluviului) şi în statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas şi Oklahoma (în vest).
Participarea acestui bazin la producţie este mică (15%).
A treia bază carboniferă o constituie bazinele din vest (îndeosebi Wyoming, Colorado,
Utah, North Dakota), care participă cu aproape jumătate la producţia ţării.
Pe întreg continentul american mai există doar un singur producător mai reprezentativ,
respectiv Canada: cca. 75,0 mil. tone, îndeosebi în provinciile Alberta, British Columbia
şi Saskatchewan.
ASIA. Pe acest continent există doi mari producători de cărbuni: China şi India.
China este, în prezent, prima producătoare din lume (cca. 1 380,0 mil. tone în 1996),
participând cu aproape 1/3 la producţia mondială. Producţia a cunoscut mari ritmuri,
crescând de la 30 mil. tone în 1950, la peste un miliard de tone în prezent. Cele mai mari
bazine cu cărbuni superiori sunt localizate în nordul şi estul
Chinei. În sud-estul şi centrul Chinei există mai cu seamă zăcăminte de cărbuni bruni.
Fiind la adâncime mică, multe din exploatări se fac la zi.
Principalele exploatări se fac în China de Nord - Est (Manciuria), la Fushun (una din cele
mai mari exploatări la zi din lume) şi Benxi, în China de Nord (în provinciile Shanxi şi
Shenxi) sunt bazinele Taiyuan şi Datong. Sunt importante, de asemenea , exploatările din
China Centrală (în provincia Honan), cele din China de Est şi China de Sud – Est, din
provinciile Yunan şi Hunan.
India (270 mil. tone , în cea mai mare parte – cca. 95% - cărbune superior, a
doua producătoare de pe continent, după China), deţine mari zăcăminte de huilă,
concentrate în nord - estul ţării, în statele Bihar, Assam şi Madhya–Pradesh şi în Bengalul
de Vest. Zăcăminte de huilă, în exploatare, mai există în apropiere de Hyderabad şi
Madras, în zona peninsulară a Indiei.
În Africa , marea producătoare este Africa de Sud (cca. 200 mil. tone în 1996, în
exclusivitate huilă). Cel mai important bazin carbonifer se află în Transvaal (Withbank),
asigurând cea mai mare parte a producţiei ţării.
AUSTRALIA are rezerve apreciabile de huilă şi lignit şi o producţie de peste 200 mil.
tone (204 mil. tone în 1996, din care peste 3/4 cărbune superior), producţia având
tendinţe de creştere (sub 200 mil. tone înainte de 1990), în vederea asigurării consumului
intern şi a exportului. Zăcămintele sunt concentrate în partea de est, de-a lungul
Cordilierei Australiene, în statele New South Wales=Noua Galie de Sud (deosebit de
important este bazinul Sydney, unde se exploatează numai huilă), Queensland şi South
Australia = Australia de Sud, unde se fac cele mai mari exploatări în carieră.
ROMÂNIA.
Producţia a scăzut mult în ultimii ani, înregistrându-se doar 31,2 mil. tone în 1991 ( din
care 3,2 mil. tone huilă şi restul lignit şi cărbune brun). Ulterior a crescut, ajungând la
38,9 mil. tone în 1993 (din care 4 mil. tone huilă), înregistrând ulterior o uşoară scădere,
respectiv 36,1 mil tone (din care 1,3 mil. tone huilă) în 1996.
Bazinul Petroşani, situat pe cursul superior al Jiului, în depresiunea cu acelaşi nume, este
cel mai mare bazin huilifer al ţării, în cadrul lui obţinându-se peste 80% din producţia
naţională de huilă. El are însă dimensiuni reduse (45 km lungime şi între 3 şi 10 km
lăţime).
întinde de la Valea Jiului (în est) şi până la Valea Motrului (în vest). Este
cel mai mare bazin carbonifer al ţării, deoarece deţine cea mai mare parte
a rezervelor de lignit şi asigură cca. 50% din totalul producţiei de cărbune
energetic al ţării.
- Bazinul Barcău – Crasna, localizat în nord – estul Crişanei, cu exploatări la: Popeşti,
Voivozi, Borumlaca, Vărzari, Sărmăşag.
- Bazinul Baraolt, situat în depresiunea cu acelaşi nume (jud. Covasna), are exploatări în
subteran şi în carieră în centrele Vârghiş şi Căpeni.
Cărbunii bruni au în ţara noastră rezerve reduse, principalele bazine fiind: Comăneşti, din
depresiunea omonimă din Carpaţii Orientali, cu exploatări la Leorda, Dărmăneşti, Asău;
Almaşului, situat în depresiunea cu acelaşi nume de la poalele Munţilor Apuseni, cu
minele: Surduc, Cristolţel, Tămaşa ş a.; Brad – Ţebea, localizat în depresiunea Brad din
Munţii Apuseni.
PETROLUL ŞI INDUSTRIA PETROLIERĂ
CUPRINS
Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde
mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de
separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.
Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată
statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin
contribuţiile sale Polonia.
Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra:
Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei
(România), ş.a.
Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingând
definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea
război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10%
din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în
intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.
Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a
producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic,
zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africa
de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în
România s-a impus regiunea Podişului Getic.
În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii
producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le
reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde
tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani3.
Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiul
geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în
acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.
Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu
27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe
încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în
1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor
descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea
rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la
25,26 la 92,2 miliarde de barili).
Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol
Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul
Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia
Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran
(9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%),
India şi Indonezia.
(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele
situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.
America de Nord posedă 3,1% din totalul rezervelor certe de petrol ale lumii,
concentrate în regiunile petroliere din S.U.A. (2,7%) şi Canada.
Africa deţine 6,6% din rezerva mondială, îndeosebi datorită contribuţiei zăcămintelor
plasate în Libia (2,9%) şi Nigeria (1,5%). Acestora li se asociază cele din Algeria, Egipt
şi Angola.
America Latină deţine 12,6% din rezervele Terrei, concentrate în special pe teritoriul
Venezuelei (6,4%) şi Mexicului (4,8%).
Producţia mondială de petrol a fost în anul 1996 de 3,13 miliarde tone, un sfert din
aceasta fiind obţinută din zăcăminte situate în platformele continentale. Ultimii ani relevă
o "staţionare" şi chiar un uşor recul al producţiei datorate unei "modelări" a consumului
în procesele de combustie în deplină corelaţie cu promovarea unor politici protecţioniste,
mai ales de către marii producători şi exportatori (ţările OPEC).
Tabelul nr. 2
Orientul Mijlociu şi Apropiat concentrează cea mai mare parte a rezervelor certe ale
lumii şi are cea mai importantă pondere în producţie (fig. 1).
Petrolul exploatat în acestă zonă este în cea mai mare parte uşor şi foarte uşor, deci cu
vâscozitate redusă, situat la adâncimi mici (în medie între 300 şi 2 000 m). Aceasta
explică productivitatea mare a instalaţiilor de extracţie (700-1 000 t/zi) şi costul redus al
acesteia. Acestor prerogative se asociază poziţia geografică favorabilă a exploatărilor, în
proximitatea Golfului Persic până în platoul continental al acestuia, 35% din producţia
mondială submarină fiind obţinută în această zonă.
Arabia Saudită, cea mai mare deţinătoare de rezerve certe din zonă şi lume, ocupă locul
întâi şi la producţie.
Litoralul Golfului Persic, între Dhahran (sud) şi Safaniyah (nord), reprezintă a doua zonă
cu exploatări terestre şi submarine. Deosebit de productive sunt zăcămintele de la Ras
Tannurah, Safaniyah şi Manifa, care dau peste jumătate din producţia submarină de
petrol a Orientului Mijlociu.
Iranul - cea mai veche producătoare din zonă - şi-a scăzut simţitor producţia (de la 300
milioane de tone în 1973 la 120 milioane tone în 1988), ca o consecinţă directă a
războiului purtat cu Irakul şi a unor măsuri protecţioniste proprii. În ultimii ani producţia
înregistrează un reviriment (183,8 mil. tone în 1996).
Exploatările mai importante se fac în sud-vestul ţării în spaţiul dintre Munţii Zagros şi
Golful Persic la Gurren, Marun şi Ahwaz. A doua zonă este situată la graniţa cu Irakul.
Kuweitul - stat cu un teritoriu foarte mic (16 000 Km.p.), este unul din primii
deţinători de rezerve şi producători ai lumii. Aici se află unul dintre cele mai productive
zăcăminte ale lumii – Burgan - , situat în sudul ţării, în apropierea Golfului Persic.
Emiratele Arabe Unite s-au impus rapid (exploatările au început după 1960) ca
un mare producător (50% în exploatări submarine). Producţia se realizează în cea mai
mare parte în emiratul Abu-Dhabi, în extracţiile terestre din câmpul petrolier Murban şi
în cele submarine de la Zekum. Alte exploatări sunt în emiratul Dubai. Între ceilalţi
producători din zonă se detaşează statele Oman, Qatar şi Bahrein, ultimele două cu
producţii mai mici.
A doua zonă producătoare de petrol a lumii este America de Nord (circa 500
milioane tone în 1994), 80% din petrolul extras provenind din S.U.A.
Zona petrolieră din regiunea montană din vestul S.U.A. cuprinde exploatările din statele
California (bazinele Los Angeles, St.Joaqin şi Santa Maria-submarin), Colorado,
Utah, New Mexico. O altă zonă este sudul Marilor Lacuri, cu statele
Illinois, Indiana şi Michigan, fiind importantă ca prima furnizoare de petrol pentru marea
aglomeraţie industrială de la sud de Marile Lacuri.
S.U.A. se situează pe locul doi în lume pentru producţia submarină de petrol, după Arabia
Saudită. Dispune de cea mai vastă reţea de conducte, depăşind 275 000 km. Importante
magistrale de transport pleacă din Middlecontinent spre Marile Lacuri (Oklahoma City -
Chicago), spre regiunea "Megalopolisului" atlantic (Oklahoma City - New York) şi spre
Golful Mexic (Oklahoma City - Dallas - Houston).
Canada, ţara cu rezerve modeste ce pot acoperi consumul pentru mai puţin de 10 ani, a
produs în 1996 aproximativ 92 milioane de tone. Cea mai mare parte a producţiei (75%) a
fost realizată în provincia Alberta (Pembina, Readwater, Judy Creek, Rainbow Lake),
apoi în provinciile vecine, Saskatchewan şi Columbia Britanică.
În Mexic se disting trei zone petroliere, dintre care două sunt situate în Peninsula
Yukatan. Prima este zona Campo de Reform. A doua este situată pe litoralul vestic
al Golfului Mexic, unde exploatările au luat amploare. În sfârşit, de menţionat zona
Golfului Campeche (cu zăcăminte submarine), situată în nordul Peninsulei Yukatan.
Argentina ocupă locul doi între producătoarele din America de Sud. Producţia este
obţinută în sudul ţării, cu extracţii în Podişul Patagoniei, arhipelagul Tierra del Fuego şi
partea central-nordică, între localităţile Salta şi Mendoza.
Prima zonă de extracţie este Siberia de Vest ("al treilea Baku"), cu zăcămintele
situate în ţinutul Tiumeni, pe cursul inferior al fluviului Obi. Exploatările mai importante
se fac în perimetrele Surgut şi Mamontovo.
În partea europeană cea mai mare parte a producţiei se obţine în zona Volga-
Ural, denumită şi "al doilea Baku” remarcându-se exploatările de la Romaskino,
Sugorovo şi Tuimazî, precum şi cele de la Kuibâşev şi Volgograd în partea de sud-vest.
Recent (1988) a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului.
Celelalte subzone ale părţii europene sunt: Caucazul de Nord şi vecinătăţile sale
nordice (Baku I), cu exploatări terestre şi submarine concentrate în perimetrul Baku –
Groznîi - Maikop; Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) şi bazinul
Peciora.
În partea asiatică, se mai exploatează petrol pe ţărmul nordic şi estic al Mării Caspice în
zonele Emba şi, respectiv, peninsula Mangîşlak şi zona Okarem, ultima în
Turkmenistan. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) şi în
Insula Sahalin în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.
În Europa Occidentală se remarcă Marea Britanie, a treia producătoare europeană
după ex-URSS, cu toate că exploatările sale sunt mai recente, după anul 1970. Petrolul se
extrage numai submarin din largul Mării Nordului.
Extremul Orient şi Oceania au produs în 1996 circa 390 mil. tone petrol, aproape
jumătate extrase în R.P.Chineză, ţară cu o producţie relativ recentă (1939) dar a cărei
producţie a evoluat rapid, de la 104 mil.tone în 1978 la 158,5 mil.tone în 1996.
Libia, primul deţinător de rezerve al Africii (4 miliarde tone), şi-a micşorat producţia în
ultimele două decenii, de la 97 milioane tone în 1978 la 69 milioane tone în 1996. Prima
zonă de exploatare este situată în centrul şi nord-estul ţării, în Deşertul Libiei, cu
principalele exploatări la Dahra, Zelten, Amal, Raguba, Sarir ş.a.; zona este legată de
litoralul Mediteranei în vederea exportului (Port Brega, Marsa-el-Brega, Ras-Laun,
Flavia) şi rafinării petrolului (Es Sider, Tripoli ş.a.). A doua zonă, cu producţie modestă,
este situată la graniţa cu Algeria.
Algeria, deţine rezerve mai mici (0,9 miliarde tone), având o producţie în scădere.
Rezervele sale sunt cantonate în est, la graniţa cu Libia, unde se disting cele două grupări
de centre: Hassi Messaoud (Nezla, Messdar, Gassi Touil ş.a.) în nord şi Edjeleh (Alrar,
Askarene, Zarzaitine ş.a.) în sud.
Egiptul, cunoaşte o creştere sensibilă a producţiei de petrol (de la 25 milioane tone în
1978 la 45 milioane tone în 1996), dispunând de zăcăminte în Peninsula Sinai şi
Golful Suez (Morgan, Belayim, July, Ras Fanar ş.a.) cu zăcăminte complexe -
terestre şi submarine.
Zona Golfului Guineii, cu prelungirea sa sudică realizează cea mai mare parte din
producţia submarină a Africii. Nigeria, primul producător african, are exploatări
îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării pe un aliniament
Bonny-Port Harcourt-Warri-Escravos, care începe şi se termină la Oceanul Atlantic.
Exploatările submarine sunt situate în sud-est şi în extremitatea sud-vestică a ţării.
Industria de rafinare a ţiţeiului este astăzi una dintre ramurile industriale foarte
importante, dezvoltate pe tot globul.
La finele anului 1993 pe Terra erau în funcţiune 712 rafinării, dispuse în 114 ţări cu o
capacitate de prelucrare ce depăşea 73 milioane barili/zi. Dintre acestea, 507 rafinării sunt
concentrate în 28 de state ale lumii, fiecare cu o capacitate ce depăşea 500 000 barili/zi
(tabelul nr.5), cele mai numeroase fiind amplasate în S.U.A. (184), Japonia (41) şi Rusia
(29).
Mexicul rafinează petrol, în general, pentru sine, la Ciudad Madera şi Salamanca (în
centru) şi Salina Cruz (în extindere pentru dublarea capacităţii).
Europa Occidentală constituie o altă zonă cu puternică industrie de rafinare. În cadrul
acesteia, se remarcă Italia, cu mari rafinării amplasate în porturile Milazzo, Priolo
(ambele în Sicilia), Cagliari, Porto Torres (în Sardinia) şi Genova. Mari capacităţi sunt
situate în nordul industrial, în apropiere de Milano, Torino şi Novarra.
În Olanda, în portul Rotterdam se află una dintre cele mai mari capacităţi din lume -
rafinăria Pernis.
În celelalte ţări din Europa de Vest capacităţi importante sunt plasate în Belgia
(Antwerpen şi Gand), Suedia (Göteborg), Norvegia (Oslo) ş.a.
În rândul ţărilor din est, cea mai mare capacitate de rafinare revine Comunităţii
Statelor Independente, cu deosebire Rusiei, locul doi mondial cu o capacitate de rafinare
de aproape 6,5 milioane barili/zi. Numeroase rafinării sunt situate în zonele de extracţie:
Baku şi Groznîi (Caucazul de Nord), Ufa (cea mai mare rafinărie a lumii, cu aproape 500
000 barili/zi), Işimbai, Saratov, Kuibîşev şi Volgograd (între Volga şi Ural), Gurievr
(Emba). Alte rafinării sunt amplasate pe traseul conductelor magistrale: Iaroslavl, Gorki,
Riazan (pe traseul Volga-Ural-Moskova), Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk,
Vladivostok (de-a lungul conductelor siberiene), Mozîr (pe conducta "Prietenia").
Capacităţi mai mici sunt situate în porturile de la Marea Neagră (Odessa, Batumi), Marea
Baltică (Sankt-Petersburg) şi Oceanul Pacific (Nikolaevsk).
În Asia, Japonia este a treia ţară din lume după capacitatea de rafinare, integral
amplasată în porturi. Se evidenţiază, astfel, zona capitalei (Chiba, Kawasaki,
Yokohama), zona porturilor Kobe-Nagoya şi unele porturi de pe coasta de
sud-vest a insulei Honshu şi cea de nord-vest a insulei Kyushu.
Tot pe continentul asiatic se pot evidenţia capacităţile existente în Indonezia, India şi
Singapore.
Orientul Mijlociu şi Apropiat reprezintă regiunea geografică cu cele mai mari remanieri
privind capacităţile de rafinare, aflate în continuă extindere, ponderea acestei zone
crescând de la 5% la aproape 8%. Mai importante sunt rafinăriile din Iran (Isfahan,
Abadan), Arabia Saudită (Ras Tannurah şi cele în construcţie), Kuwait (Al
Ahmadi), Irak (Daura, Basra), Siria (Banias) ş.a.
Cele mai mari capacităţi de rafinare din Africa sunt în Africa de Sud
(Durban), Algeria (Skikda), Egipt (Alexandria şi Suez), Nigeria
(Cadouma).
ROMÂNIA
Se înscrie ca un producător tradiţional de petrol al Terrei, acesta fiind cunoscut încă din
timpul dacilor şi exploatat, mai apoi, în secolele XV - XVII în stare naturală, în gropi, în
Subcarpaţii Moldovei şi ai Prahovei.
Cea mai mare producţie de petrol este obţinută în anul 1938, 8,7 milioane tone, România
situându-se pe locul patru în lume. Aproape integral producţia era obţinută în zona
Prahovei (99%) şi în bazinul Tazlăului din Moldova.
Rezervele ţării noastre sunt apreciate la circa 250 milioane tone, în scădere, deşi în ultimii
ani, datorită intenselor activităţi de prospectare, s-au descoperit noi rezerve, îndeosebi în
Subcarpaţii şi Podişul Getic, Câmpia Română, Câmpia de Vest ş.a.
Situată între Dâmboviţa şi Jiu, este prima zonă intrată în exploatare după 1950,
cuprinzând patru grupări de centre de extracţie:
1. Gruparea din jurul oraşului Piteşti cu exploatări la: Oarja, Drăganu, Poiana
Lacului, Săpata, Merişani ş.a.
2. Gruparea Vâlcii, între Olt şi Olteţ, mai importante fiind centrele de extracţie
Băbeni, Tomşani, Alunu ş.a.
3. Gruparea dintre Târgu Jiu şi Craiova cu exploatări la: Ţicleni, Bâlteni, Stoina,
Bibeşti, Gherceşti, Melineşti, Iancu Jianu, Turburea, Brădeşti ş.a. - 50% din producţie
obţinându-se din exploatări la mare adâncime (4 000 - 6 000 m).
B) Zona Câmpia Dunării, ce asigură astăzi 25% din producţia ţării, deşi producţia a
debutat aici după 1960. Rezervele principale sunt cantonate la est de Olt, unde se
conturează şi cele mai importante perimetre de extracţie:
Zăcăminte mai noi, aflate în stadiu incipient de exploatare sunt situate în depresiunile
Târgu Secuiesc (Ghelinţa), Comandău şi Baraolt, la curbura internă a Carpaţilor.
În anul 1987 a fost consemnată extracţia primei cantităţi de petrol din Platforma
continentală a Mării Negre.
În anul 1993 România a extras 6,7 milioane tone de petrol, producţia fiind în sensibilă
scădere.
GAZELE NATURALE
CUPRINS
Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor pe mari zone geografice
Din cele 67 000 md. mc. rezerve sigure, cea mai mare parte (34,5%) se află în C.S.I.
Urmează apoi Orientul Mijlociu şi Apropiat (20,6%), în cadrul căruia se remarcă Iranul
(15,6% din totalul rezervelor certe de gaze naturale mondiale). Pe locul trei în ierarhia
mondială a zonelor mari deţinătoare de rezerve gazeifere certe se situează America de
Nord, cu 13,8% din totalul mondial, din care cca. 8,5% sunt cantonate pe teritoriul S.U.A.
(Canada şi Mexicul dispun de rezerve mult mai mici: 2,7% şi, respectiv, 2,5%). Africa
urmează pe locul patru (9,2%), cea mai mare parte a rezervelor fiind amplasată pe
teritoriul Algeriei (5,2% din totalul mondial), apoi al Nigeriei (2,2%),Libiei (1,3%).
Europa (exclusiv C.S.I.) ocupă locul următor (6,2 % din totalul rezervelor certe gazeifere
naturale ale lumii). Din acestea 5,1% aparţin Europei Occidentale, în cadrul căreia
Olanda se situează pe primul loc (2,5%), fiind urmată de Marea Britanie şi Norvegia.
Circa 11% din totalul mondial de rezerve le deţin Malaysia, China, Indonezia şi
Pakistanul, iar în America de Sud (3,3% din totalul rezervelor de gaze naturale certe ale
lumii), Venezuela, căreia îi revin majoritatea; Australia şi Noua Zeenlandă dispun abia de
1,5%din totalul rezervelor certe ale globului.
Tabelul nr. 1
EUROPA. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze naurale revine C.S.I. (35% din
rezervele mondiale), unde sunt concentrate, de fapt, mai ales în partea asiatică.
C.S.I. este cel mai mare producător mondial de gaze naturale, cu cele peste 714,3 md.
mc. exploatate în 1996. Producţia este asigurată în cea mai mare parte de trei ţări membre
ale C.S.I: Rusia (601 md. mc., oricum locul 1 pe glob), Uzbekistan (49 md. mc.),
Turkmenistan (35,2 md.mc.). În partea asiatică se remarcă Siberia de Vest, în cuprinsul
căreia zăcămintele gazeifere se concentrează pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului
Obi, continuându-se şi submarin, în mai tot cuprinsul ţărmului Mării Kara. Multe din
extracţiile terestre sunt situate la latitudini polare cu climat rece, în ţinuturi mlăştinoase,
ceea ce face dificilă exploatarea şi transportul. În viitor se are în vedere şi valorificarea
zăcămintelor submarine. Se remarcă zăcământul Urengoi şi Orenburg, din sudul munţilor
Ural. În zona Asiei Centrale principalele zăcăminte şi exploatări fiind cantonate pe
teritoriul Uzbekistanului şi Turkrmenistanului.
Marea Britanie are exploatări în câmpurile Leman Bank, Viking ş.a.; zăcămintele
terestre se află în Scoţia (zona Edinburgh) şi Anglia (Yorkshire). Producţia a crescut în
ultimii ani, ajungând la 90,5 mld.mc. în 1996, ceea ce o plasează pe locul al patrulea pe
glob.
Norvegia, care a început destul de recent exploatarea (1978), s-a impus deja ca o
producătoare însemnată a continentului (41 mld.mc.). Exploatările se fac numai în Marea
Nordului, în zonele Ekofisk, Frigg, Cod ş.a..
Germania, o altă producătoare de gaze din Europa Occidentală (cca 20 mld.mc.), face
extracţii în Câmpia Saxoniei Inferioare din nordul ţării (zona Weser-Ems) şi în Bavaria
(zona Molasse de la est de München).
Italia (17 mld.mc.) realizează majoritatea producţiei din Câmpia Padului, exploatări
făcându-se şi în nordul Mării Adriatice.
SUA se evidenţiază prin cea mai extinsă reţea de transport şi distribuţie a gazelor
naturale, totalizând 1,5 milioane km. Numeroase conducte, de lung traseu, leagă
câmpurile gazeifere din zona Gofului Mexic şi din Middlecontinent cu importante regiuni
mari consumatoare (regiunea Marilor Lacuri, nord-estul atlantic ş.a.).
Mexicul este cunoscut de multă vreme ca o ţară cu industrie gazeiferă. Producţia lui a
scăzut, însă, în ultimul timp, înregistrând numai 29,0 mld.mc. în 1996, faţă de peste 35
mld.mc. mai înainte. Rezervele şi exploatările cele mai însemnate se află în extremitatea
nord-estică, la graniţa cu S.U.A (gaz metan), şi în extremitatea sudică, Poza Rica şi zona
istmului Tehuantepec (gaze de sondă).
Cel mai important producător asiatic rămâne, în continuare, Indonezia (64,0 mld.mc. în
1996), cu principalele exploatări în insulele Sumatera şi Kalimantan. Intrată mai recent în
rândul producătorilor în domeniu, China exploatează anual cca 20,0 mld.mc., îndeosebi
în bazinele de hidrocarburi din nord – vestul ţării.
Pentru ţara noastră, gazele naturale reprezintă una din cele mai importante resurse
naturale ale subsolului. Există atât gaz metan, cât şi gaze de sondă. Gazul metan din ţara
noastră are un procent foarte ridicat de metan (între 98 şi 99,7%), iar puterea calorică este
cuprinsă între 8 500 – 9 500 kcal / mc.
Rezervele de gaze naturale ale ţării noastre sunt destul de mici: între 160 şi 350 mld.mc.,
în funcţie de sursă
Gazul metan se găseşte numai în Podişul Transilvaniei, iar gazele de sondă sunt
concentrate îndeosebi în zonele extracarpatice.
Se deosebesc mai multe zone de exploatare, cele mai multe fiind în exteriorul
arcului carpatic.
II. Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic. În sectorul de la est de Olt se pot evidenţia
următoarele centre de exploatare a gazelor de sondă: Boldeşti, Boteşti (în apropiere de
Târgovişte) şi Ciureşti, iar în cel de la vest de Olt, Drăgăşani, Bustuchin, Ţicleni, Bibeşti,
cele de la Drăgăşani şi Bustuchin fiind foarte productive.
Alte zăcăminte, mai puţin însemnate, se află în Depresiunea Târgu Secuiesc (la Ghelinţa)
şi în Podişul Moldovei (Găiceanca, Secuieni).
Producţia de gaze naturale a României a crescut de la 2,1 mld.mc. în 1938 (din care 1,8
mld.mc. de sondă) la 32,95 mld.mc. în 1989 (din care 10,73 mld.mc. gaze asociate),
ocupând locul al şaselea pe glob. Producţia ţării noastre este în scădere în ultima vreme
(atinsese 38 – 40 mld.mc. în anii 1980 – 1985, dar numai 25 mld.mc. în 1992 şi 18,1
mld.mc. în 1996); producţia de gaze de sondă s-a stabilizat la 11 – 12 mld.mc., scăzând
cea de gaz metan
CUPRINS
Industria energiei electrice a apărut şi s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, marcând unul dintre cele mai importante evenimente în revoluţionarea tehnologiilor
din economia mondială.
Tabelul nr. 1
În ceea ce priveşte materiile prime care stau la baza producerii curentului electric, acestea
pot fi clasificate în surse de energie convenţională (petrol, gaze naturale, cărbuni, şisturi
bituminoase) şi surse neconvenţionale (energie solară, puterea vântului, maree, curenţi,
energie nucleară, hidroenergie, vulcani, biomasă). În ultimii ani se observă o tendinţă
continuă de creştere a participării centralelor care folosesc energie neconvenţională.
Termocentralele continuă să furnizeze cea mai mare parte din energia utilizată astăzi
pe glob (65%); amplasarea termocentralelor s-a făcut fie în apropierea zonelor de
consum, fie în locuri unde se află materia primă.
Hidrocentralele.
Energia nucleară. Ţările cu cea mai mare putere instalată de origine nucleară sunt:
S.U.A. (100 000 MW cu 110 reactori), Franţa (50 000 MW cu 55 reactori), C.S.I. (35 000
MW cu 60 reactori), Japonia (30 000 MW cu 37 reactori), Germania (20 000 MW cu 21
reactori), Canada (15 000 MW cu 18 reactori), Marea Britanie (12 000 MW cu 38
reactori). Referitor la producţia mondială de energie nucleară, primul loc îi aparţine
S.U.A. cu 28,8% din totalul mondial (în anul 1995), urmată de Franţa cu 17%, Japonia
12,3%, C.S.I. 10%, Germania 6,3%.
Centrale electrice mareomotrice mult mai mici s-au construit în C.S.I. (în golful Kislaia
din peninsula Kola), China, R.D.P. Coreeană, Canada, Marea Britanie, India, Australia.
O importantă sursă de energie o constituie resursele termice marine obţinute din diferenţa
de temperatură dintre stratele de apă marină de suprafaţă (0 - 100 m) şi cele de
profunzime (900 - 1 000 m) care trebuie să fie de minimum 18° C. Prima centrală de
acest tip a funcţionat la Matanzas (Cuba), încă din 1930, cu o putere de 22 kW, urmată de
o alta la Abidjan (Côte d’Ivoire).
Energia solară. Dintre toţi purtătorii de energie inepuizabilă, radiaţia solară reprezintă
sursa cea mai importantă. Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri,
procesul helioterm este practic scutit de uzură şi nu necesită nici un fel de întreţinere.
Soarele furnizează pământului o cantitate uriaşă de energie (1021 kilocalorii anual). Din
această energie, planeta nu consumă în mod util decât foarte puţin: plantele 0,015%, iar
oamenii 0,001% sub formă de hrană. Într-o singură zi, soarele trimite asupra planetei
noastre o cantitate de energie superioară celei pe care a obţinut-o sau utilizat-o omenirea
de la începutul existenţei sale şi până în prezent.
Importante sunt şi centralele heliotermice. Prima uzină de acest fel s-a realizat în Franţa,
la Odeillo (în Pirinei), urmată de cea de la Adrano (Sicilia), Almeria (Spania) , Nyo
(Japonia), Solar One, Barstow ( California - SUA).
Multe ţări ale lumii (Israel, Japonia, Italia, Franţa, S.U.A., Australia ş.a.) folosesc radiaţia
solară în procesele de încălzire (locuinţe, hale industriale, sere), refrigerare, irigaţii etc.
Cele mai ridicate valori ale gradientului geotermic se înregistrează la contactul plăcilor
tectonice; asemenea zone sunt: Cercul de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă,
Filipine ş.a.), cu peste 60% din potenţialul mondial, Mediana Atlanticului (cu Islanda,
Azore, Canare), nord-vestul şi estul Africii, bazinul Mediteranei etc.
În 1904 Ginari Conti construieşte prima centrală geotermală din lume în localitatea
Larderello din provincia Toscana (Italia). Aici există 7 centrale mici, cu o capacitate de
peste 500 MW, care dau 1,5% din producţia de electricitate a ţării. Cea mai puternică
geotermocentrală din lume funcţionează astăzi la Geysers (835 MW), la nord-vest de San
Francisco, S.U.A., având şi alte centrale mici în sudul Californiei, în statele Utah şi New
Mexico. Centrale de acest tip, de capacitate mică şi mijlocie s-au mai construit în Noua
Zeelandă, Japonia, Mexic, C.S.I. (Kamciatka), China, Islanda, Nicaragua, Martinica, El
Salvador, Filipine etc.
Energia eoliană.
Prima instalaţie eoliană de tip industrial a început să producă energie electrică în statul
New Hampshire S.U.A. în 1981, iar prima instalaţie eoliană de uz comercial a fost
construită la Livingstone, în statul Montana, în 1982. Se estimează că în anul 2000
energia eoliană va contribui cu 5-10% la producţia de energie electrică a S.U.A.
Una din sursele energetice de viitor de care dispune omenirea, în mică măsură folosită
astăzi, este biomasa. Se apreciează că acestea ar putea satisface 6-13% din necesităţile
mondiale de energie.
Dar toate acestea nu se găsesc decât în fază de proiectare sau experimentală datorită
costurilor uriaşe şi a imposibilităţii folosirii lor la scară industrială.
Aproximativ 2/3 din energia electrică produsă de S.U.A. provine din termocentrale
alimentate în special cu cărbuni şi în mai mică măsură cu hidrocarburi. Ele sunt
amplasate în nord-estul S.U.A, între Mississippi şi Oceanul Atlantic.
(3 000 MW), Arow, Duncan sunt cele mai importante hidrocentrale din acest sistem.
Tot în această parte, pe fluviul Colorado, în aval de Marele Canion, s-a construit uzina
Boulder Dam (3 000 MW) şi marele baraj Hoover (221 m), al doilea ca înălţime din
S.U.A., care a rezolvat problema energetică a oraşului Los Angeles.
O regiune pusă parţial în valoare o constituie zona Marilor Lacuri. Folosind condiţiile
naturale favorabile au fost construite aici câteva hidrocentrale, dintre care cea mai
importantă este Robert Moses (1 950 MW), care foloseşte căderea de apă a cascadei
Niagara.
Cele mai importante hidrocentrale sunt construite în partea de răsărit a ţării, în provinciile
Québec (46%) şi Ontario (30%), restul fiind distribuite inegal între regiunile din vestul şi
centrul ţării. Dintre centralele hidroelectrice mari, cu o capacitate de peste 1 000 MW, se
remarcă cele de pe fluviul Sfântul Laurenţiu (La Grande, Beauharnois) şi afluenţii săi
(sistemele Saguenay, Manicouagan şi Outard). De asemenea au fost construite mari
hidrocentrale pe fluviile Churchill (Churchill Falls - 5 200 MW), Saskatchewan, Nelson.
În ultima perioadă s-a trecut şi la amenajarea, împreună cu S.U.A., a fluviului Yukon din
Alaska.
În Canada termocentralele furnizează doar 1/5 din producţia totală, fiind cantonate în
vest. A sporit continuu producţia de energie obţinută în centralele nucleare (18,3%). Se
preconizează folosirea energiei mareomotrice din Golful Fundy, unde se apreciază că
acestea înregistrează amplitudinea maximă de pe Terra.
EUROPA
CONTINENTUL EUROPEAN.
Europa septentrională. Producţia totală a acestei zone este de circa 400 miliarde kWh,
din care Suedia produce 148 miliarde kWh, Norvegia 123 md. kWh, Finlanda 63
md. kWh.
Cea mai mare uzină termoelectrică se află lângă Göteborg (850 MW). Este de remarcat
ponderea însemnată a energiei obţinute în centralele atomice: 47%.
În Finlanda uzinele hidroelectrice, care depăşesc 5 000 MW putere instalată, dau circa
20% din întreaga producţie a ţării. Uzinele hidroelectrice cele mai importante sunt pe
cascada Imatra şi pe râurile Vooksi Oulu Joki şi Hariavalta; centralele electronucleare,
reprezintă 30% în bilanţul electroenergetic.
Europa Centrală şi de Est (inclusiv C.S.I.).
Un rol deosebit în cadrul producţiei de energie electrică îl deţine C.S.I., a cărei producţie
în balanţa mondială este de 13%. Volumul producţiei sale, care în 1992 a reprezentat
peste 1 400 miliarde kWh, o situează pe locul doi în lume. Din această producţie, 2/3 este
furnizată de uzine termoelectrice. Puternice termocentrale se află în bazinul Moscovei
(Konakovo, Kostroma cu câte 2 400 MW putere instalată fiecare), Belovo şi Nazarov
(bazinul Kuzneţk), Baku (Azerbaidjan), Troiţk (Ural).
Mari fluvii bogate în ape, cum sunt Volga, Nipru, Obi, Enisei, Angara pun în mişcare
turbinele unor uriaşe centrale hidroelectrice. Cel mai important sistem este cel de pe
Volga, unde s-a format o adevărată cascadă de hidrocentrale cu o putere instalată de 13
600 MW. Mai importante sunt Volgograd şi Kuibîşev, de peste 2 000 MW, fiecare,
Saratov, Ceboksari şi Votkinsk de peste 1 000 MW fiecare. Resursele energetice ale
Niprului sunt concentrate pe cursul său mijlociu şi inferior, pe care se află în funcţiune 6
hidrocentrale (Kiev, Kanev, Kremenciug, Dneproghes ş.a.) cu o putere de peste 3 000
MW.
(5 000 MW), Saian Sushensk (6 400 MW), Osinovka (8 000 MW), iar pe afluentul său
Angara cele de la Bratsk (4 500 MW) şi Ust Ilimsk (4 300 MW). Puternice uzine
hidroelectrice funcţionează pe fluviul Obi (Novossibirsk) şi afluentul său Irtîş (Ust-
Kamenogorsk şi Buhtarama). O atenţie deosebită s-a acordat amenajării apelor care
coboară din Caucaz,precum şi celor ce-şi au obârşiile în Podişul Pamir şi munţii Tian-
Şan.
Cele 42 de atomocentrale de care dispune astăzi C.S.I. sunt amplasate în general în uzine
de mare putere (Beloiarsk, Sankt Petersburg, Cernobîl, Jgnalina, Hmelnitkii) şi contribuie
cu 9% la producţia de energie electrică.
Germania este, după S.U.A., C.S.I., Japonia, China, al cincilea mare producător al lumii
de energie electrică. Caracteristică acestei ţări este ponderea mare a energiei termice:
circa 2/3. Hidrocentralele, care reprezintă 4,6% din producţia totală, sunt concentrate mai
ales în regiunile alpine, pe cursul superior al Rinului şi Dunării, în Bavaria şi în general
acolo unde lipsesc alte surse de energie. Termocentralele sunt localizate în special în
Ruhr şi în întregul bazin al Rhinului. Sunt cunoscute ca importante centralele
termoelectrice Boxberg (3 500 MW), Frimmersdorf (2 300 MW) , Köln, Aachen,
Leipzig, Halle etc.
Datorită lipsei unei rezerve însemnate de combustibili minerali, Franţa a căutat să-şi
orienteze producţia de energie electrică prin folosirea energiei nucleare, precum şi
valorificarea resurselor regenerabile - energia mareelor, geotermică şi cea solară. S-a
ajuns astfel ca Franţa să deţină cea mai mare capacitate instalată în centrale
atomoelectrice din Europa (58 000 MW) şi cea mai mare pondere a electricităţii de
provenienţă nucleară în producţia totală de electricitate (76,6%) de pe întregul glob.
Principalele zone unde au fost construite hidrocentrale sunt: munţii Alpi, cursul Rhonului
şi a afluenţilor acestuia (Ain, Isere, Durrance), Podişul Central pe Loire (Crluse,
Dordogne Truyere) şi Pirineii Centrali etc. Au fost construite şi câteva uzine ce folosesc
energia mareelor. Prima centrală mareomotrice construită în lume a fost cea din estuarul
Rance (240 MW) din Bretagne, situată într-o regiune deficitară în resurse de energie.
Centrale electrice mareomotrice mult mai mari cu caracter experimental s-au mai
construit la Mont Saint Michele şi Brest, fiecare de 1 000 MW. Energia geotermică se
foloseşte deja la încălzitul locuinţelor şi, începând din 1985, pentru producerea de
electricitate. În Pirineii Orientali s-au construit centrale electrice solare (Odeillo,
Targasonne).
În Spania (164 miliarde kWh), hidrocentralele dau 15% din producţia de energie
electrică. Numeroase amenajări se află pe fluviul Tajo, pe Ebro şi afluenţii săi care
izvorăsc din Pirinei. Termocentralele funcţionează în bazinele carbonifere din nord
(Asturia), pe lângă marile porturi şi în centrele industriale importante. Acestora li s-au
adăugat, în ultimii ani, centrale electronucleare, pe valea Tagului la Zoriţa, iar pe cea a
Ebrului la Santa Maria de Garona, cu participare importantă în producţia totală (30%).
ASIA. Pe continentul asiatic (fără C.S.I.) există trei mari producătoare de energie
electrică: Japonia, China, India.
În Asia de Sud, India este cea mai importantă producătoare de energie electrică, în
general pe seama unor mari rezerve de cărbune şi a potenţialului hidroenergetic bogat.
Puterea instalată a centralelor electrice depăşeşte 30 000 MW din care termocentralelor le
revine 75%, urmându-le hidrocentralele (23%), şi atomocentralele (2%). Puternice
termocetrale funcţionează în regiunea central-sudică, fiind amplasate fie în bazine
carbonifere, fie în mari centre industriale (Mumbai, Calcutta, Madras, Bangalore).
Principalele cursuri de apă cu potenţial hidroenergetic sunt situate de-a lungul munţilor
Himalaya (din Madhya-Pradesh şi până în Assam) şi în Ghaţii de Vest, pe care au fost
instalate hidrocentrale de mare capacitate (Sharavat, Tatte Groupe, Kenys). "Proiectul
Indus" prevede construirea a peste 20 de hidrocentrale cu o putere instalată de 7 000 MW.
Celelalte zone de pe glob produc circa 500 miliarde kWh, furnizate aproape exclusiv de
termocentrale asociate în cadrul grupărilor industriale sau al marilor oraşe. AMERICA
LATINĂ are, în ansamblul ei, o producţie restrânsă (5%) din cea mondială, deşi deţine
rezerve mari de hidrocarburi şi importante resurse hidroenergetice (15% din cele
mondiale). Importante producătoare de energie electrică sunt Argentina, Brazilia şi
Columbia, restul ţărilor având producţii mici. Cea mai mare producătoare din acest spaţiu
geografic este Brazilia (275 miliarde kWh), majoritatea producţiei fiind obţinută în
hidrocentrale (88,20% din producţie). Cele mai mari amenajări sunt cele de pe Parana şi
afluenţii săi (Paranaibo şi Rio Grande). Pe fluviul Parana a fost construită cea mai mare
hidrocentrală de pe Terra - Itaipu - cu o putere instalată finală de 12 600 MW.
CONTINENTUL AFRICAN
Resursele hidroenergetice (aproape 40% din cele mondiale) sunt slab folosite.
Lucrări importante au fost efectuate în Zimbabwe pe Zambezi (la Kariba), în Guineea
(Kankoure), în Ghana (proiectul Volta), în Egipt (Assuan pe Nil), în Kenya (Seven
Farks), în Nigeria (pe Niger la Kainji).
În România începuturile folosirii energiei electrice se fixează în ultima parte a
secolului al XIX-lea (în 1882 primele încercări de iluminare la Bucureşti, în 1884 prima
uzină electrică pentru iluminatul străzilor şi a fabricilor la Timişoara), când se trece şi la
construirea primei uzine hidroelectrice de pe râul Sadu (1896).
După al doilea război mondial au fost construite mari termocentrale atât în zonele de
extracţie a combustibililor, cât şi în zonele mari consumatoare. S-a acordat, de asemenea,
o mare atenţie valorificării potenţialului hidroenergetic al principalelor râuri (Bistriţa,
Argeş, Lotru, Sebeş, Someş ş.a.), prin amenajarea lor complexă, folosirea unor noi surse
de energie geotermală, solară, eoliană. De asemenea, energia nucleară se valorifică
începând cu anul 1996, prin darea în exploatare, a primei centrale nuclearo-electrice din
ţară.
În anul 1995 puterea instalată în centralele electrice din ţara noastră a depăşit 22 000
MW, din care 80% (17 600 MW) reveneau termocentralelor, iar 4 400 MW
hidrocentralelor. S-a înregistrat în mod corespunzător o creştere a producţiei naţionale de
energie electrică, precum şi a celei pe locuitor, de la 72,4 kWh în 1938 la 2 415 kWh în
1995.
Tabelul nr. 1
(miliarde tone)
Africa 33 3,8
Tot mai mult este utilizat şi fierul vechi, numeroase ţări reciclând această materie primă
importantă.
Tabelul nr. 2
Dinamica producţiei mondiale de fontă, feroaliaje şi oţel
- mil. tone -
În partea centrală a Germaniei cele mai importante centre sunt Salzgitter, Calbe,
Brandenburg (în apropiere de Berlin), iar în extramitatea estică Eisenhüttenstadt, pe Oder.
Tabelul nr. 3
- 1996-
Tabelul nr. 4
A. FONTĂ ŞI FEROALIAJE
1996
crt.
A doua bază siderurgică a Franţei este regiunea nordică (Flandra franceză). Pornind cu
Valenciennes şi alte câteva centre mai la est şi continuând cu Lille şi împrejurimile până
la Dunkerque - unde s-a dezvoltat o siderurgie portuară.
Alte centre sunt situate în nord-vestul Franţei, pe axa Rhonului sau în cadrul centurii
pariziene, făcând ca Franţa să se numere printre marii producători în domeniu. Astfel, în
producţia de oţel ea ocupă locul 12 în lume, cu 17,5 mil.tone în 1996.
Ţara Galilor reprezintă prima zonă siderurgică a Marii Britanii, ca producţie. Grupate în
centrele Port Talbot, Cardiff şi Newport, siderurgia cunoaşte însă un declin însemnat în
ultima perioadă, în Scoţia, în regiunea estuarului Clyde, la Glasgow şi în împrejurimi.
Micile zăcăminte de minereu de fier din insulele Sardinia, Elba sau de pe coasta estică a
Italiei nu pot asigura necesarul de materie primă pentru o siderurgie puternică (locul 8 în
producţia mondială de oţel - 24,0 mil.tone în 1996) şi cu tradiţie. De aceea Italia importă
mare parte din materiile prime necesare. Siderurgia italiană se grupează:
Din structurile complexe ale Munţilor Cantabrici, Cordiliera Betică, Munţii Iberici ş.a. se
extrag anual circa 4 mil.tone minereu de fier (exprimat în fier conţinut). Capacitatea de
prelucrare a industriei siderurgice din Spania este însă mult mai mare (12,75
mil.tone oţel în 1996, 5 mil.tone fontă şi feroaliaje în 1992), ceea ce face ca această ţară
să importe materia primă necesară. Principalele centre siderurgice sunt grupate pe
litoralul nordic - Gijon, Aviles, Oviedo, Bilbao - în Ţara Bascilor şi Asturia.
Acestora li se adaugă Cartagena, Sagunto (lângă Valencia) ş.a. pe litoralul mediteranean.
Celelalte ţări ale U.E. (Grecia, Portugalia, Irlanda, Danemarca, Finlanda) au o siderurgie
mai puţin reprezentativă, cu centre mici de producţie, adesea integrate unor complexe
industriale.
C.S.I. este cel mai mare producător de minereu de fier din lume (198,4 mil.tone în 1991
adică 21,0% din producţia primilor 15 producători) şi printre primii exportatori mondiali.
Principala bază siderurgică a C.S.I.-ului rămâne sud-estul Ucrainei. Zăcământul de la
Krivoi-Rog (circa 20 mld.tone), situat la cotul Niprului, participă cu aproape jumătate la
producţia C.S.I. Se adaugă zăcământul de la Kerci (circa 3 mld.tone) din peninsula
Crimeea, valorificat din perioada interbelică. Aceste bogate zăcăminte, cărora li se
adaugă exploatările de mangan de la Nikopol (40% din producţia ţării), cărbunii
cocsificabili din bazinul Donbas, mari centrale electrice, căile de navigaţie (pe Nipru, pe
Don, pe canalele ce le leagă, ieşirea la Marea Neagră prin Marea Azov) şi tradiţia
prelucrării metalelor au condus la conturarea unor centre siderurgice, parte integrantă a
unui complex industrial: Doneţk şi Makeevka din apropierea bazinelor carbonifere,
Dnepropetrovsk, Zaporoje, Nikopol ş.a. legate de hidroenergia de pe Nipru
(electrosiderurgie), Krivoi-Rog şi Kerci
Unul dintre cele mai mari zăcăminte puse în exploatare este cel de la Kursk-Belgorod,
din regiunea Colinelor Voronej, participând cu 15% la producţia ţării. Prin puternicul
câmp magnetic pe care-l crează este cunoscut sub numele de "anomalia magnetică de la
Kursk".
A doua bază siderurgică este regiunea Munţilor Ural. Minereurile de fier exploatate
mai ales în sudul Uralilor, la Magnitnaia (minereu cu un conţinut de 70% fier), au dus
la dezvoltarea a numeroase centre siderurgice mari. De la nord la sud cele mai importante
sunt Serov, Nijni Taghil, Ekaterinburg, Celeabinsk, Magnitogorsk.
Siderurgia siberiană şi din Asia Centrală s-au dezvoltat pe baza zăcămintelor proprii
de minereu de fier şi a cărbunilor cocsificabili. Principalele exploatări sunt la Tastagol,
Temir Tau, Atasu, Telbeş în Siberia Occidentală şi în Kazahstan, Angara Pit, Angara
Ilim, în Siberia Centrală. Centrele cele mai importante sunt Novokuzneţk, Novosibirsk,
Kemerovo (în sudul Siberiei Occidentale), Temir Tau (Asia Centrală) ş.a. În Siberia
Occidentală şi Kazahstan există importante rezerve de mangan, crom - în nordul lacului
Aral, cele mai însemnate din C.S.I., pe teritoriul Kazahstanului, - molibden (dar şi în
Siberia de Est şi Caucaz) ş.a.
În Asia (fără C.S.I.) siderurgia are patru piloni principali: China Japonia, Coreea de Sud
şi India. Acestea deţineau peste 1/3 din producţia mondială de oţel, în 1996.
Japonia ocupă locul II în producţia mondială de oţel (98,8 mil.tone în 1996) şi locul III
în producţia de feroaliaje (74,7 mil.tone în 1992). Apoi siderurgia japoneză se
caracterizează prin concentrarea mare de capital, prin modernitate, productivitate ridicată
(mult timp a avut unul dintre cele mai ridicate ritmuri de creştere a producţiei), consum
redus de materii prime şi producţie axată pe oţeluri de calitate superioară. Produsele
siderurgice ocupă un loc însemnat în exportul Japoniei.
- Nordul insulei Kyushu, unde conurbaţia Kytakyushu grupează mai multe centre de
talie diferită;
R.P.Chineză dispune de importante rezerve de minereu de fier (circa 100 mld.tone, din
care 30 mld.tone minereu de calitate superioară), concentrate în China de Nord-Est,
China de Nord-Vest, China Central-Sudică şi Mongolia Interioară. De altfel, ocupă locul
I în producţia de minereu de fier: 250 mil.tone în 1995 (1/4 din totalul mondial).
R.P.Chineză detine alături de Thailanda, Myanmar (Birmania) şi cele două Corei 2/3 din
rezervele mondiale de wolfram (tungsten) - siderurgia consumând 90% din producţia
mondială de wolfram - şi participă cu aproape 1/2 la producţia mondială.
Siderurgia chineză este distribuită în numeroase centre mici şi mijlocii axate pe producţia
de fontă şi feroaliaje (93 mil.tone în 1995, locul III mondial). Nu lipsesc însă şi marile
concentrări siderurgice. Principala bază siderurgică, legată de cărbunii cocsificabili,
minereurile de fier şi forţă de muncă numeroasă, ieftină şi calificată, este China de
Nord-Est, cu centrele de la Anshan, Fushun, Shenyang, Benxi. În China
Centrală, pe fluviul Yangtze (Chang Jiang), un mare centru este Wuhan, apoi Daye ş.a.
Este o siderurgie portuar-fluvială. Asemănătoare este şi cea de pe Huanghe, cu centrele
Tayuan, Beijing şi împrejurimile, Tianjin ş.a. şi tot siderurgie portuară întâlnim şi la
Shanghai, mare şantier naval şi principalul port chinez. În regiunea autonomă Mongolia
Interioară s-a creat o altă bază siderurgică, cu combinatul de la Baotou.
Cu toate acestea, industria siderurgică indiană este sub posibilităţi, deşi produce 20,2
mil.tone fontă şi feroaliaje (locul 9 în 1995 pe plan mondial) şi 22,9 mil.tone oţel (locul 7
mondial în 1995). Principalele centre siderurgice sunt amplasate în partea de nord-est a
ţării - Jamshedpur, Asansol, Taleher - combinatul de la Bhilai, din partea central-estică a
ţării.
În America de Nord, atât Statele Unite, cât şi Canada şi Mexicul au importante rezerve
de minereu de fier şi metale auxiliare, dar siderurgia se află pe diferite trepte de
dezvoltare.
S.U.A. ocupă locul 5 în producţia mondială de minereu de fier (39,3 mil.tone în 1995),
iar rezervele sunt apreciate la circa 10 mld.tone. Ele sunt localizate în bazinele din zona
Marilor Lacuri (4 mild.tone rezerve, cu peste 50% conţinut de metal, pe teritoriul
statelor Minnesota - exploatarea Mesabi Range, cea mai importantă - Michigan,
Wisconsin), care participă cu 2/3 la producţia ţării, şi Munţii Apalaşi (10% din producţia
ţării), cu exploatări în statele Alabama, Georgia, Pennsylvania ş.a. Statele Unite mai deţin
minereuri de fier în partea centrală (statele Missouri, Texas) şi în vest (statele Wyoming,
New Mexico, Arizona, California). Dintre înnobilatorii oţelurilor, S.U.A. are importante
rezerve de wolfram (statul Nevada), mangan, vanadiu (în special în Podişul Colorado)
ş.a. Stimulată de-a lungul timpului de dezvoltarea industrială, de extinderea căilor ferate,
de trecerea S.U.A. în fruntea furnizorilor de armament, mai ales în cel de al doilea război
mondial, ca şi de marile rezerve de cărbuni cocsificabili, minereuri de fier de bună
calitate etc., siderurgia Statelor Unite, deşi a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, s-a dezvoltat rapid dominând mult timp ierarhia mondială a producătorilor. În
prezent S.U.A. ocupă locul 3 mondial în producţia de oţel (94,2 mil.tone în 1996) şi locul
4 în producţia de fontă şi feroaliaje (53,1 mil.tone în 1993); criza din domeniul siderurgic
afectează însă şi S.U.A.
Canada are rezerve de minereu de fier apreciate la 120 mld.tone şi ocupă, cu cele 21,5
mil.tone (1995) extrase, locul 7 în lume. Exploatările intense au început după 1950, în
special în Peninsula Labrador (Knob Lake), în provincia Québec, dar şi în insula
Newfoundland (Terra Nova) sau în provinciile Ontario (Steep Rock Lake), Columbia
Britanică, insulele vestice (Vancouver, Queen Charlotte). Canada este un mare
exportator.
În America de Sud, Brazilia deţine cele mai mari rezerve de minereu de fier (circa 60
mld.tone), participând cu aproximativ 19,0% (116,8 mil.tone în 1995) la producţia
mondială şi fiind cel mai mare exportator de pe glob. Importante zăcăminte se găsesc în
statul Minas Gerais, la Itabira, Lafaiete ş.a., ce dispun de un minereu cu un conţinut
metalic foarte ridicat (până la 70%), numit itabirit. Dar exploatările de aici, adesea în
carieră, au afectat considerabil mediul încojurător. În urma exploatărilor au rămas uriaşe
gropi, adevărate "cratere antropice", unde revenirea la mediul iniţial este total
compromisă.
Minereuri, tot bogate în fier, mai sunt şi în statele Mato Grosso (marele zăcământ de la
Urucum) şi Parana. Lipsa căilor de transport a limitat exploatările în est şi regiunile
centrale. Astăzi Brazilia foloseşte metode moderne de transport şi dispune de numeroase
instalaţii de concentrare a minereurilor pentru export. Astfel, regiunea Itabira este legată
printr-o cale ferată de portul Tubarao, iar de la exploatarea Germario se efectuează
transportul lichid prin conducte (400 km) până la ţărmul Atlanticului. Brazilia este şi un
important producător de mangan, cu exploatări în teritoriul Amapa, în Mato Grosso şi
Minas Gerais; deţin rezerve însemnate de nichel şi alte metale auxiliare.
Alte ţări sud-americane cu rezerve importante dar, în prezent, cu producţii reduse sunt:
Bolivia (peste 40 mld.tone rezerve certe, remarcându-se zăcământul Mutun, o continuare
a celui brazilian din regiunea Urucum), Venezuela (cu o producţie de 13,4 mil.tone în
1995 şi exploatări la El Pao, Cerro Bolivar în Podişul Guyanelor), Peru, Chile. Siderurgia
este mai bine reprezentată, în afara Braziliei, în Argentina (estuarul La Plata-Buenos
Aires, La Plata şi Rosario ceva mai la nord), Chile (la sud de Santiago).
Subsolul Africii cuprinde zăcăminte atât de minereu de fier, cât şi din majoritatea
minereurilor ajutătoare. Cel mai important producător african rămâne însă Republica
Africa de Sud (21,7 mil.tone, în 1995, minereu de fier extras), cu exploatări mai vechi
în sudul ţării şi mai noi în nordul provinciei Transvaal (Pietersburg). Cantităţile extrase
sunt folosite atât în industria proprie (8,0 mil.tone oţel, în 1996) concentrată în jurul
oraşelor Pretoria şi Johannesburg, cât şi pentru export (în Japonia, U.E., S.U.A.).
ROMÂNIA
Minereurile de fier se găsesc în ţara noastră în cantitate relativ redusă şi au, în general,
un conţinut metalic scăzut (28-40% fier). În prezent principalele exploatări sunt situate în
partea de est a masivului Poiana Ruscă, furnizând 60% din producţia ţării (în ultimii ani
sub un milion de tone).
Cele mai importante combinate siderurgice, conturate de-a lungul timpului, sunt cele de
la Reşiţa, Hunedoara, Galaţi, Călăraşi.
CUPRINS
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor constituie una dintre cele mai
importante ramuri industriale ale lumii. Ea transformă metalul în produse utile omului şi,
în primul rând, în unelte necesare producţiei.
Fiind o mare consumatoare de metal, această subramură este repartizată mai ales în
marile regiuni producătoare de oţeluri speciale din S.U.A., Japonia, Germania, Marea
Britanie, Rusia, Franţa, Italia, R.P.Chineză, care realizează cele mai mari producţii.
În producţia de utilaj şi echipament industrial primele trei locuri sunt deţinute, în ordine,
de S.U.A., C.S.I., Japonia.
S.U.A. produce diferite utilaje şi echipamente tehnice, în cea mai mare parte în nordul
industrial, unde se realizează peste 60% din valoarea producţiei. Principalele centre sunt
Philadelphia, Boston, Baltimore, Cincinatti, Chicago, Detroit, New York. Aceste zone şi-
au menţinut, în ansamblu, importanţa, dar au apărut şi alte mari zone şi centre pe ţărmul
Pacificului (statele California şi Washington), în sudul ţării (Texas, Carolina de Nord),
precum şi în Câmpia Mississippi-Missouri (St.Louis, Kansas City, Wichita).
În C.S.I. această ramură este foarte complexă şi deosebit de dispersată în profil teritorial.
Totuşi se observă o oarecare orientare spre producţia de utilaj greu, minier şi maşini -
unelte în partea europeană şi în Munţii Ural - în centrele Moscova şi Sankt-Petersburg (cu
împrejurimile), Kiev, Harkov, Celeabinsk, Ekaterinburg, Kramatorsk şi în centrele
amplasate de-a lungul Transsiberianului (Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk). La acestea se
adaugă centrele specializate, ca de exemplu Baku (în utilaj petrolier), Taşkent (utilaj
textil) ş.a. În ultimul timp, în amplasarea geografică a acestei industrii se remarcă
tendinţa de a se construi puternice unităţi în republicile Asiei Centrale, în Siberia şi mai
ales de-a lungul Transsiberianului.
Japonia, deşi este tributară importurilor de materii prime, contează printre marii
producători şi exportatori din lume. Ea şi-a creat o importantă piaţă în sud-estul Asiei şi
în estul Africii, concurând, cu aceste produse, ţări cu mare tradiţie şi pondere în producţia
mondială. Principalele centre ale acestei industrii sunt zonele: Tokyo-Yokohama, Kobe-
Osaka, oraşele Nagoya, Niigata, Kitakyushu cu împrejurimile.
Marea Britanie îşi leagă tradiţia de numele oraşului Sheffield, care, cu centrele din jur,
realizează aproape 3/4 din producţia ţării. Acest fapt se explică prin apropierea de minele
de cărbuni şi de minereu de fier, de uzinele siderurgice, marea concentrare a forţei de
muncă de înaltă calificare, căile lesnicioase de transport şi o mai veche şi valoroasă
tradiţie. Alte centre importante sunt: Birmingham, Glasgow, Londra, Manchester,
Coventry, Swansea, Newcastle ş.a.
Franţa produce echipament industrial variat, mai ales în marile unităţi din nord-estul ţării
(Lille, Tourcoing), în regiunea Parisului, în gruparea Lyon-Saint Etienne, zona Marsilia.
Belgia produce maşini grele şi de mare precizie mai ales în zona Liege-Namur, iar în
Olanda se impun centrele Utrecht, Haga, Rotterdam, specializate în aparatură de înaltă
precizie.
Această subramură este, de asemenea, dezvoltată şi în alte ţări europene: Elveţia (zona
Zürich), Cehia şi Slovacia (Praga, Brno, Plžen, Ostrava), Polonia (Wroclaw, Lodz,
Varşovia, Katowice, Gdansk ş.a.), România, Ungaria ş.a.
Alte ţări: C.S.I. se impune prin producţia realizată în centrele Moscova, Ekaterinburg,
Sankt Petersburg, Kiev, Novosibirsk. Această subramură este bine dezvoltată în
republicile baltice (oraşele Riga, Tallin, Vilnius); Germania (München, Stuttgart,
Nürnberg, Frankfurt pe Main, Dresda, Leipzig); Franţa (Paris, Nancy, Lille, Le
Hâvre, Orléans); Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester); Italia
(Ivréa, Milano, Torino, Roma); Olanda (Eindhoven, Utrecht); Belgia (Bruxelles,
Namur); Cehia şi Slovacia (Brno, Bratislava, Praga); Polonia (Varşovia,
Wroclaw); R.P.Chineză (Shanghai, Beijing, Nanjing).
O ramură nou apărută este cea a calculatoarelor electronice, a cărei producţie este
concentrată în S.U.A. (45% din producţia mondială), Marea Britanie (Londra), Japonia
(Osaka), Germania (Mainz), Franţa (Paris), C.S.I. (Kiev, Moscova), Canada ş.a.
Principalele utilaje mecanice din agricultură, cele care fac obiectul celui mai activ comerţ
internaţional, sunt tractoarele, apoi combinele, după care urmează utilajele uşoare.
Cea mai mare producătoare de tractoare este C.S.I., cu circa 600 mii bucăţi anual. Având
o suprafaţă agricolă întinsă, unităţile industriei de utilaj agricol sunt amplasate mai ales în
Marea Câmpie Rusă (Volgograd, Saratov, Harkov, Kiev, Odessa), sudul Siberiei
Occidentale (Celeabinsk, Omsk), dar şi în zonele cu însemnate producţii de metal
(Dnepropetrovsk, Krivoi-Rog). Oraşul Taşkent este specializat în fabricarea maşinilor de
recoltat bumbac, iar la Rostov şi Saratov se află cele mai mari uzine de combine.
Producţia S.U.A. se ridică la circa 300 mii de tractoare cu cele mai mari uzine în jurul
Marilor Lacuri (Chicago, Peoria) şi în Câmpia Mississippi (Saint-Paul), precum şi în
unităţi specializate în maşini şi utilaje pomicole şi legumicole (în California) sau combine
pentru recoltat bumbac, în sud (Atlanta, New Orleans). Potenţialul nord-american în acest
sector este mult mai mare, dacă adăugăm şi companiile americane care, produc în alte
ţări încă 300 mii de bucăţi. În Canada utilajul agricol este concentrat în proporţie de
95% în provincia Ontario şi în Câmpia Sfântului Laurenţiu, cu centrul principal la
Toronto. A treia mare producătoare este Marea Britanie (160 mii de bucăţi), cu uzine
de tractoare în Câmpia Tamisei şi în Anglia Centrală (Londra, Coventry, Birmingham,
Manchester). Exportă 2/3 din producţia naţională, mai ales în ţările Commonwelth-ului.
Industria mijloacelor de transport este una dintre cele mai complexe ramuri
industriale şi cuprinde mai multe subramuri:
Tabelul nr. 1
Producţia de autovehicule este asigurată în proporţie de peste trei pătrimi (77,1% în 1996)
de numai opt ţări: S.U.A.,Japonia, Germania, Franţa, Coreea de Sud, Spania, Canada şi
Marea Britanie (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 2
Al doilea producător mondial a fost, în 1996, Japonia (10,34 mil.bucăţi, din care 7,86
mil.autoturisme); după 1980 a deţinut însă, de regulă, primul loc în producţia mondială
Şi-a dezvoltat această industrie abia după al doilea război mondial, fiind remarcat ritmul
înalt de creştere a producţiei, de la numai 50 mii bucăţi în 1953 la peste 10 milioane în
prezent. Una din caracteristicile producţiei japoneze este litrajul mic (spre deosebire de
cele nord - americane) şi calitatea superioară a produselor. Cele mai mari uzine de
autovehicule sunt concentrate în Tokyo şi împrejurimi (centrele Tokyo, Yokohama,
Kawasaki) şi pe litoralul nordic al Mediteranei japoneze (Nagoya, Osaka, Kyoto,
Hiroshima). În prezent Japonia exportă atât autoturisme, cât şi autocamioane (primul loc
în lume), în Asia de Sud, Africa, dar şi în S.U.A. şi în ţările europene.
Tabelul nr. 3
În prezent, SUA sunt cel mai mare producător mondial (11,75 milioane autovehicule, din
care 6,03 milioane autoturisme). Zona de necontestată concentrare a acestei industrii o
constituie partea de sud-est a Marilor Lacuri, în triunghiul Buffalo-Cincinatti-Milwaukee.
Sunt foarte cunoscute uzinele din Detroit (şi suburbiile sale), oraş considerat ca leagănul
industriei americane de automobile şi un fel de metropolă a automobilelor. Printre
celelalte oraşe importante pentru producţia autovehiculelor şi ale căror uzine cooperează
cu cele din Detroit sunt de remarcat Buffalo, Cleveland (al doilea mare centru din
S.U.A.), Toledo, apoi Chicago, Milwaukee, Pontiac, Cincinatti. Există şi centre în alte
regiuni ale S.U.A.: St.Louis, Kansas City, Indianapolis, în partea centrală, şi chiar pe
ţărmul Pacificului (Long Beach - Los Angeles). Producţia de autovehicule în S.U.A. este
deţinută de patru mari companii (General Motors, Ford, Chrysler şi America Motors),
care controlează o bună parte a producţiei de automobile din vestul Europei (Marea
Britanie, Germania, Belgia, Olanda), din Japonia, cât şi din multe ţări în curs de
dezvoltare. Dar cele mai strânse legături de producţie în industria de autoturisme sunt cu
Canada, a cărei producţie reprezintă 4,6% din totalul mondial şi provine mai ales din
uzinele din Windsor (oraş canadian aşezat în dreptul Detroit-ului), Hamilton, Toronto.
Pe primul loc în Europa şi al treilea pe glob se situează Germania (4,84 milioane bucăţi
în 1996, din care 4,53 milioane autoturisme), a cărei producţie este controlată de patru
mari concerne: Volkswagen, Daimler Benz, General Motors (Opel) şi Ford Taunus.
Concernul Daimler Benz a produs primul automobil în 1885 şi are fabrici la Stuttgart şi
Benz, lângă Mannheim. Produce camioane grele la uzinele din apropiere de Karlsruhe,
camioane uşoare la Düsseldorf şi automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din
Wolfsburg, lângă Hanovra, reprezintă cea mai mare firmă din Germania, care datează din
perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri şi litraje diferite. Aceste firme au
filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlanda şi în alte ţări.
Marile firme de automobile din Franţa (3,59 milioane bucăţi, din care 3,14 milioane
autoturisme) - Renault, Citroën - au unităţile amplasate în suburbiile Parisului (Orléans,
Boulogne-Billancourt,Flins, Cléon, Poissy) şi fabrici de asamblare în Le Hâvre.
Societăţile Renault şi Citroën participă cu 2/3 la întreaga producţie a Franţei. Exportul
francez se orientează îndeosebi spre ţările din Uniunea Europeană, dar şi în fostele sale
colonii.
O altă mare producătoare este Italia (1,54 milioane bucăţi, din care 1,5
mil.autoturisme), Torino fiind centrul cel mai important; uzinele Fiat, înfiinţate în 1899,
produc, în afară de automobile, şi o gamă largă de alte produse: motoare Diesel,
elicoptere, motoare de avion, tractoare pe roţi şi şenile etc.
Alte ţări vest-europene cu producţie însemnată sunt Spania (2,41 milioane bucăţi),
principalele centre fiind Barcelona şi Madrid; Marea Britanie (1,92 milioane bucăţi), cu
o producţie concentrată în centrele Coventry, Birmingham, Oxford, împrejurimile
Londrei (Luton Town), principala firmă fiind British Leyland; în Belgia (uzine de montaj
Ford la Anvers, Bruxelles), Suedia (uzinele "Volvo" din Göteborg), Olanda
(Eindhoven).
Între ţările Europei Centrale şi de Est, primul loc îl deţine C.S.I., cu o producţie de 2,1
milioane autovehicule, din care 1,2 milioane autoturisme; este cel mai mare producător
european şi al treilea din lume de camioane. Ca principale centre ale acestei industrii se
înscriu: Moscova, Iaroslavl, Togliatti, Zaporoje. Cehia şi Slovacia se remarcă prin
uzinele "Skoda" de la Praga şi Mlada Boleslav şi producţia de camioane şi autocare
"Tatra", realizate la Koprivnice şi Plžen. Polonia produce automobile la Varşovia /
Warszawa, Starachowice şi Bielsko-Biala, iar Bulgaria la Šumen şi Loveci.
b) Industria de material feroviar. După cel de al doilea război mondial, atât parcul
de locomotive, cât şi cel de vagoane au fost supuse modernizării, în paralel cu
introducerea tracţiunii electrice pe o mare parte din lungimea reţelei feroviare; în ultimele
decenii producţia de material feroviar înregistrează însă un ritm lent de evoluţie, numărul
ţărilor care fabrică utilaj feroviar (locomotive, vagoane, şine de cale ferată) este relativ
mic şi produce în serie mică sau la comandă. Pe plan mondial această ramură este
concentrată mai ales în America de Nord anglo-saxonă şi Europa.
Cea mai mare producţie de locomotive aparţine C.S.I. (circa 3 000 de locomotive
electrice şi 5 000 Diesel). Marile unităţi sunt amplasate la Lugansk - una dintre cele mai
mari uzine din lume, apoi Kolomna, Briansk, Harkov, Sankt Petersburg, Omsk, Ulan-
Ude, ultimele două în lungul Transsiberianului. Uzine de vagoane (peste 75 mii de
bucăţi) se găsesc la Kazan, Ufa, Voronej, Kalinin, Poltava.
În America de Nord, pe primul loc se situează S.U.A. (circa 1 200 de locomotive şi
peste 60 de mii de vagoane), a căror producţie este concentrată în nord-est (Chicago,
Detroit, Cleveland, Pittsburgh, New-York, Philadelphia); în legătură cu industria de
material feroviar a S.U.A. este şi cea din Canada, cu centre mai importante la London
şi Montreal.
Producătoare de material feroviar mai sunt: Germania (Essen, Kassel, Kiel), Marea
Britanie (Glasgow, zona Manchester-Derby, Darlington), iar în Franţa se impun
oraşele: Lille, Valenciennes, Metz, Nancy, Mulhouse.
În anul 1900 flota formată de tancuri petroliere reprezenta doar 1,5% din întreaga flotă
comercială a lumii, iar în anul 1952 era de 22%, în prezent a depăşit 50%.
Tabelul nr. 4
Japonia este cea mai mare producătoare de vase, lansând la apă circa 16,6 milioane tdw
(1996), respectiv 43,2% din tonajul mondial. Japonia construieşte şi cele mai mari nave
din lume (400 mii tdw), având în proiect construirea unor tancuri petroliere cu capacitate
şi mai mare, de 500 mii şi chiar de un milion tdw. Principalele şantiere navale japoneze
sunt amplasate în insula Honshu, cu centre mai importante: Yokohama, Tokyo, Kobe,
Maizuru.
Ţările scandinave dispun de o veche tradiţie în construcţia de nave, realizând circa 14%
din producţia mondială. Suedia ocupă locul al doilea în lume, principalele şantiere
navale fiind amplasate în sudul ţării la Göteborg, Malmö, Stockholm; în Norvegia sunt
mari şantiere navale la Oslo, Stavanger, Bergen, Trondheim - specializate în construcţia
de baleniere; Danemarca este cunoscută prin construirea de motonave şi motoare
pentru navele de pasageri, Copenhaga fiind unul dintre cele mai mari centre europene
pentru aceste produse.
Şantierele navale britanice, cândva cele mai active din lume, se găsesc astăzi într-o
perioadă de stagnare. A douăsprezecea producătoare a lumii în prezent are puternice
unităţi ale industriei construcţiilor navale pe coasta nord-estică, în şantierele navale de la
Middlesbrough, Playmouth, Porthsmouth, iar în Irlanda de Nord la Belfast.
Alţi mari producători de nave maritime: Germania, locul patru pe glob, dispune de mari
şantiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lübeck; Spania cu importante
şantiere navale la La Coruna, Cadiz, Cartagena, Barcelona; Franţa începe să se
specializeze în construcţia de nave gigant, marile şantiere aflându-se la Dunkerque, Saint-
Nazaire, Marsilia. De notat că statele cu mare potenţial economic, S.U.A., C.S.I.,
R.P.Chineză, nu au producţii de nave comerciale la nivelul economiei lor, unele din
aceste state preferând să plaseze comenzile lor în alte ţări.
S.U.A. sunt principalul producător de aeronave din lume, atât pentru nevoile proprii, cât
şi pentru export (2/3 din exportul mondial). Marile uzine şi hangare de montaj se găsesc
în California,care realizează circa 1/3 din valoarea producţiei globale a industriei
aeronautice a S.U.A. în centrele Los Angeles, cel mai important din întreaga ţară, Long
Beach (cu uzinele Douglas), San Diego, apoi statul şi oraşul New York cu împrejurimile,
în nord-vestul ţării, Seattle (cu uzinele Boeing), apoi Wichita (în statul Kansas), Tusla
(Oklahoma), Fort-Worth (Texas) şi Saint-Louis (Missouri).
Franţa şi Marea Britanie deţin locurile trei şi, respectiv, patru în ierarhia mondială.
Industria aeronautică franceză este concentrată în regiunea pariziană şi în sudul ţării
(Toulouse, Bayonne, Marsilia, Bordeaux), la care se adaugă Nantes, Dijon şi Bourges. În
Marea Britanie producţia de avioane este concentrată în împrejurimile Londrei (Hayes,
Kingston, Luton), în apropierea oraşului Portsmouth şi a Golfului Bristol. Mai produc
avioane, de diferite tipuri şi în număr restrâns Germania (München, Bremen,
Friederichshafen), Italia (Torino), Suedia (Linköping), Spania, Olanda, Polonia,
Canada (Montreal), Japonia (Nagoya), Australia, Israel, România ş.a.
INDUSTRIA CHIMICĂ
CUPRINS
Industria chimică
Industria chimică reprezintă ramura industrială care, în ansamblu, a cunoscut cea mai
spectaculoasă dezvoltare după cel de-al doilea război mondial. La aceasta au contribuit
mai mulţi factori:
- valorifică la cel mai înalt grad o gamă foarte largă de materii prime, inclusiv deşeuri;
- produsele pe care le realizează sunt solicitate de absolut toate ramurile de activitate, de
la domenii industriale până la medicină şi cosmetică;
b) îngrăşăminte chimice;
c) petrochimie;
d) celuloză şi hârtie;
e) medicamente;
f) alte ramuri.
Industria petrochimică
Este ramura cea mai importantă şi mai dinamică a industriei chimice, valorificând în cel
mai înalt grad petrolul şi gazele naturale şi realizând o gamă variată de produse: materiale
plastice, răşini sintetice, cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, solvenţi, coloranţi,
medicamente, detergenţi. Cu excepţia S.U.A., C.S.I., Marea Britanie şi Canada, celelalte
ţări cu economie dezvoltată şi-au dezvoltat petrochimia în totalitate sau în cea mai
mare parte pe baza de materii prime din import.
1. Industria materialelor plastice s-a dezvoltat legat de utilizarea tot mai largă a
produselor sale (îndeosebi polietilena, policlorura de vinil şi polistirenul):
2. Industria firelor şi fibrelor sintetice (principalele tipuri de fibre sunt cele poliesterice,
poliamidice şi poliacrilonitrilice, ultimele fiind cunoscute şi sub denumirea de "lână
artificială") a cunoscut o rapidă dezvoltare în ultimele decenii (ajungând la circa 12 mil.t
în 1990), legat de creşterea rapidă a populaţiei mondiale şi, în acest context, insuficienţa
producţiei de fire naturale. De altfel, utilizarea lor în industria textilă a crescut foarte
mult, de la numai câteva procente în anii 1950 la mai mult de jumătate în prezent. Cei
mai importanţi producători mondiali în domeniu sunt aceeaşi ca şi în cazul materialelor
plastice, modificându-se doar poziţia în ierarhie.
Producţia mondială de cauciuc sintetic a crescut de la numai 1,5 mil.t în 1955 la 9,4 mil.t
în 1995, cunoscând între timp unele variaţii, mai ales în perioada crizei din deceniul al
optulea. Circa 1/4 din producţia mondială este asigurată de S.U.A. cu 2,4-2,6 mil.t. Alţi
producători importanţi sunt: Japonia (1,4 mil.t.), Rusia (0,8 mil.t.), Franţa (0,6 mil.t.),
Germania (0,6 mil.t.), Marea Britanie (0,3 mil.t), Italia (0,3 mil.t), Brazilia (0,3 mil.t),
Olanda (0,2 mil.t) şi alte ţări.
Cauciucul sintetic este utilizat, în cea mai mare parte, ca materie primă în industria
anvelopelor, ramură care are cam aceeaşi producători importanţi: S.U.A, Japonia,
Germania, Franţa, C.S.I., Italia, Marea Britanie, Olanda şi altele.
Cel mai mare producător mondial în domeniu rămâne S.U.A., cu centre grupate în două
mari regiuni: Golful Mexic - Middlecontinent (cu centre ca Texas-City, Lake Charles,
Beaumont, Houston şi altele). În Canada cea mai importantă regiune este cea din sud-est
(cu centre ca Sarnia, Varennes şi altele), alimentată cu petrol îndeosebi din provincia
Alberta. În C.S.I. centrele industriei petrochimice se află fie în principalele regiuni cu
exploatări de petrol şi de gaze naturale - respectiv în zonele Volga-Ural (Volgograd,
Gorki, Kazan, Ufa şi altele), Siberia de Vest (Tiumeni, Tomsk, Tobolsk şi altele),
Caucazul de Nord şi litoralul Mării Caspice, fie de-a lungul marilor conducte petroliere.
Ţara noastră are o industrie chimică bine dezvoltată şi variată, care utilizează în bună
măsură materii prime din resurse interne.
Industria petrochimică utilizează ca materie primă gaz metan, petrol şi cauciuc natural,
ultimul exclusiv din import, şi produce în principal cauciuc sintetic, materiale plastice,
fire şi fibre sintetice.
Materialele plastice (circa 650 000 tone) se fabrică pe bază de produse macrocelulare
obţinute din hidrocarburi în centrele Târnăveni, Brazi, Piteşti, Victoria, Borzeşti. Ele se
prelucrează în diverse materiale pentru construcţie (ţevi pentru instalaţii şi plăci
termoizolatoare) la Bucureşti, Buzău, Oradea, Craiova, Iaşi.
Firele şi fibrele sintetice se obţin din gaz metan la Săvineşti, Iaşi, Câmpulung, Piteşti,
Botoşani.
CUPRINS
Fondul forestier
Pădurea, acest ecosistem complex, a avut şi va avea întotdeauna un rol esenţial în viaţa
planetei noastre. Programul internaţional "Omul şi biosfera", lansat de U.N.E.S.C.O.,
acordă o atenţie deosebită pădurii - iniţial celei tropicale, apoi şi pădurilor din celelalte
zone climatice - pornind tocmai de la însemnătatea ei pentru echilibrul ecologic al Terrei.
Clasificarea pădurilor
1. Pădurea ecuatorială din America de Sud este întâlnită în bazinul fluviului Amazon,
din Munţii Anzi până la ţărmul Oceanului Atlantic (selvasul brazilian). Precipitaţiile
bogate (3 000 mm/an) şi temperaturile ridicate (+30° C) permit dezvoltarea rapidă a
vegetaţiei. Restrângerea suprafeţei pădurilor amazoniene - acest adevărat "plămân verde
al Terrei" - a fost un semnal de alarmă pentru întreaga planetă prin consecinţele ecologice
negative, fapt pentru care au fost întreprinse ample studii de către specialişti din
numeroase ţări pentru limitarea tăierii şi diminuarea urmărilor.
2. Pădurile tropicale umede ale Africii sunt întâlnite în bazinul fluviului Congo,
precum şi pe ţărmul Golfului Guineei, pe ţărmul estic al insulei Madagascar.
În aceste păduri, la fel de dense ca şi cele amazoniene, dintre arbori cel mai frecvent
întâlniţi sunt palmierii - de ulei, de vin, de cocos ş.a. -, alături de lemnul de esenţă tare:
abanosul, mahonul, santalul, palisandrul. Acestora li se adaugă bambusul în insula
Madagascar.
Pentru Arhipelagul Malaez specifice sunt palmierul căţărător, palmierul de zahăr, ficusul,
bananierul, în timp ce pentru celelalte regiuni specifice sunt bambusul, rafia, sagotierul
sau "arborele de pâine", arborele de chinină, abanosul, palisandrul, teckul sau "arborele
de fier" ş.a.
4. Pădurile tropicale umede din insula Noua Guinee şi nord-estul Australiei cuprind
o serie de elemente tropicale umede adaptate la condiţiile pedoclimatice specifice
regiunii. În Noua Guinee predomină bananierul, alături de santal, palisandru, teck ş.a., iar
în Australia, eucaliptul.
c) Pădurile din ţinuturile temperate (boreale şi australe) deţin circa 42% din suprafaţa
forestieră a globului şi sunt cuprinse între 40 şi 66° latitudine nordică şi sudică, cu
extindere mai mare în emisfera nordică datorită, desigur, întinderii deosebite a uscatului.
Predomină răşinoasele, unele rezistând la temperaturi foarte scăzute (de exemplu laricele
rezistă la -40° C şi chiar la -60° C). Condiţiile climatice limitează, de altfel, numărul
speciilor, cele forestiere fiind, de regulă, monospecifice, pe mari suprafeţe predominând o
singură specie.
- pădurile de conifere din emisfera australă sunt întâlnite în sudul extrem al Braziliei,
în Munţii Anzi, în sudul Australiei, în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, pe areale mici, în
sudul Africii.
Potrivit altei clasificări, adoptate de către F.A.O., pădurile planetei cuprind următoarele
tipuri:
- păduri tropicale;
Tabelul nr.1
Suprafaţa ocupată de păduri
Chineză
Şi mai semnificativă, în aprecierea resurselor forestiere ale ţărilor, este suprafaţa ocupată
de păduri. C.S.I.-ul se situează, din acest punct de vedere, pe primul loc, prin cele 799,8
mil.ha de pădure (22,1% din suprafaţa pădurilor de pe glob). Dacă adăugăm şi faptul că
80% din ele sunt păduri de răşinoase, vom avea imaginea vastelor resurse forestiere
deţinute de aceasta (circa 79 mld.mc.). Brazilia (564,3 mil.ha), Canada (382,8 mil.ha) şi
S.U.A. (315,4 mil.ha) deţin întinse suprafeţe acoperite cu păduri, urmate de R.D. Congo,
R.P.Chineză, Indonezia, Australia (fiecare peste 100 mil.ha), India (71,7 mil.ha) şi
Angola (53,2 mil.ha). Unele din aceste ţări, ca de pildă, R.P.Chineză, India, Australia,
deşi au un procent relativ redus din totalul suprafeţei acoperit cu păduri, prin vastitatea
teritoriilor lor posedă şi întinse suprafeţe forestiere. De altfel primele 10 ţări ca întindere
a suprafeţelor forestiere deţin mai mult de jumătate din totalul mondial.
America de Nord deţine peste 17% din suprafaţa pădurilor Terrei (743,5 mil.ha.) şi 18%
din volumul de masă lemnoasă (44,8 mld.mc.). Predomină răşinoasele (peste 6O%) cu un
sortiment valoros de specii (molid, brad, larice, douglas, pin etc.), cu o productivitate de
63 mc/ha/an şi un grad înalt de valorificare economică. Canada (382,8 mil.ha.) şi S.U.A.
(315,4 mil.ha.) sunt principalele ţări cu fond forestier, deşi ponderea pădurilor în
suprafaţa totală a acestor ţări este de numai 33-38%.
Suprafeţele cu păduri din America Centrală sunt relativ reduse (218,5 mil.ha.), deşi unele
state din zonă au procente ridicate de împădurire (Panama, Belize - peste 50%). Volumul
de masă lemnoasă este apreciat la 0,8 mld.mc., fiind alcătuit, pe de o parte, din păduri cu
valoare economică ridicată, situate în zona tropicală, dar cu un grad redus de valorificare,
iar pe de altă parte din păduri neproductive.
Resursele de masă lemnoasă sunt reduse (2,1% din totalul mondial) datorită unor mari
suprafeţe de păduri degradate (peste 50% din total). Volumul lemnos se ridică la 5,2
mld.mc., exploatările depăşind de 4-5 ori posibilităţile normale ale pădurii, ceea ce poate
duce la epuizarea rezervelor accesibile în următorii 15-20 de ani.
Asia se situează pe locul V în ceea ce priveşte suprafaţa forestieră (534,8 mil.ha), dar
contrastele sunt foarte mari şi aici. Pe de o parte, ţări cu un grad mediu de împădurire dar
cu suprafeţe întinse de păduri (R.P.Chineză 119,6 mil.ha., India 117,3 mil.ha. ş.a.) sau
ţări relativ mici ca suprafaţă dar cu un grad ridicat de împădurire (Cambodgia,
R.P.D.Coreeană, Bhutan, Japonia). Pe de altă parte, numeroase state, unde gradul de
acoperire cu păduri este sub 1% (uneori fiind limitate doar la restrânse plantaţii cu rol de
protecţie). Primele sunt situate în Asia de Sud-Est şi Est, care deţin peste 1/2 din
suprafaţa forestieră a continentului. Celelalte în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
În Europa (fără C.S.I.) pădurile ocupă 163,2 mil.ha, având o productivitate medie la
hectar ridicată (93 mc/ha/an), ceea ce asigură un volum de masă lemnoasă de 12,8
mld.mc. (5% din resursele mondiale).
Cele mai multe state europene au un grad mediu de acoperire cu păduri (peste 20%),
remarcându-se prin suprafeţe întinse ţările scandinave - Suedia (306 mil.ha.), Finlanda
(256 mil.ha), Norvegia, precum şi cele care cuprind întinse spaţii muntoase sau colinare
înalte (Spania, Franţa, Germania, Iugoslavia, România). Predomină pădurile de răşinoase
(peste 60%), asigurând o rezervă de masă lemnoasă pentru circa 40 de ani. În aceste
condiţii, pentru protejarea resurselor proprii, multe ţări europene, care dispun de o
puternică industrie de prelucrare a lemnului, importă cantităţi însemnate de masă
lemnoasă, în special din C.S.I. şi ţările africane.
În Australia, pădurile de tip tropical, situate de-a lungul coastei, se compun din eucalipt,
araucaria, chiparos, iar în interiorul ţării domină savanele împădurite. În Noua Zeelandă
pădurile sunt alcătuite din făgete şi răşinoase, iar în Noua Guinee din specii locale de
stejar, podocarpus ş.a. Aceste aspecte conferă productivitate medie de 17 mc/ha/an.
După date F.A.O., resursele forestiere mondiale se estimează la circa 242 mld.mc. masă
lemnoasă existentă în pădure.
Pădurile au o importanţă deosebită cel puţin sub două aspecte: ecologic şi ca materie
primă ori combustibil.
Rolul ecologic al pădurii derivă din funcţiile complexe pe care le îndeplineşte acest
ecosistem. Prin acţiunile de corelare şi integrare, pădurea intră din ce în ce mai mult în
slujba colectivităţii, dovedindu-şi clar poziţia de componentă principală a mediului de
viaţă pentru om. Funcţia de "fabrică de oxigen" a vegetaţiei, în general, şi a pădurii, în
special, este arhicunoscută. Câteva exemple sunt relevante. Anual, covorul vegetal actual
(păduri, culturi agricole, ierburi, vegetaţie acvatică etc.), produce peste 23 mld. tone de
oxigen, din care cel puţin 60% aparţin pădurii (în România circa 40 mil. tone de oxigen).
Un fag, de 25 m înălţime şi cu un diametru al coroanei de 15 m, produce într-o oră 1,7 kg
oxigen, adică necesarul unui om pentru trei zile.
Tabelul nr.2
Oceania 38 9 30
America 34 28 4
Centrală
Peste 50% din pădurile globului şi 60% din masa lemnoasă existentă aparţin ţărilor
dezvoltare care au tendinţa de a exploata cât mai mult pădurile proprii, în vederea
obţinerii de beneficii, această tendinţă atrăgând epuizarea rezervelor forestiere. Astfel, în
Asia şi Africa s-au aplicat cele mai mari cote de tăiere1, urmate de America de Nord. Pe
plan mondial a fost depăşită cota normală de tăiere, cu toate consecinţele ecologice ce
decurg de aici. Totuşi rezervele de păduri sunt apreciabile, două treimi din ele fiind încă
neutilizate. La acestea se adaugă şi capacitatea anuală de regenerare a pădurilor aflate în
folosinţă (2,7 mld.mc.). Din acest punct de vedere situaţia cea mai bună o au America de
Sud, C.S.I. şi Canada. Din volumul de masă lemnoasă pe picior existentă în pădurile
globului şi inegal repartizată, cantităţile anuale exploatate diferă la nivelul regiunilor
geografice şi statelor. Astfel, în timp ce în Europa predomină net folosirea lemnului în
scopuri industriale, unele ţări din acest continent recurgând la importuri masive pentru
necesităţile lor, în America de Nord întrebuinţarea este dublă, pentru construcţie şi
industrie, iar în Africa şi America Latină cea mai mare parte a lemnului se foloseşte în
scopuri energetice.
Pe plan mondial, între continente, pe primul loc în producţia de lemn se situează Asia
(fără C.S.I.) cu 1 029 mil.mc., urmată de America de Nord, C.S.I., Europa (fără C.S.I.),
ş.a.(tabelul nr.2). Dar şi în cadrul continentelor apar diferenţieri notabile.
Europa (fără C.S.I.) exploatează anual 357 mil.mc., predominând lemnul de răşinoase.
Din masa lemnoasă, 303 mil.mc. sunt destinaţi prelucrării industriale (peste 1/2 din
aceştia pentru obţinerea lemnului rotund şi furnirului). Principalele areale de exploatare
se găsesc în ţările nordice (Suedia, Finlanda), care au şi producţii ridicate (40-50 mil.mc.)
şi cele alpine (Germania, Franţa, Austria) şi carpatice (România, Cehia, Slovacia,
Polonia).
Ponderea ridicată a unor ţări europene în producţia de masă lemnoasă (Germania, Franţa,
Spania, Italia ş.a.) se datorează şi importului de buşteni. Ţări ca Albania, Grecia, Italia
folosesc între 50 şi 70% din producţia de lemn în scopuri energetice. Din acest punct de
vedere, România valorifică 80% din producţia sa de lemn în industrie.
Tabelul nr.3
mc
Chineză
Industria cherestelei este cea mai importantă dintre subramurile industriei lemnului,
ca volum, producţia mondială crescând continuu. Centrele cele mai cunoscute ale
industriei cherestelei sunt cele din nordul părţii europene a Comunităţii Statelor
Independente (Arhanghelsk), din lungul Volgăi (Saratov), din Siberia central-sudică
(Krasnoiarsk, Ust Ilim), apoi cele din bazinul fluviului nord-american Sf.Laurenţiu
(Ottawa) şi din Columbia Britanică (Canada), din nord-vestul S.U.A. De asemenea în
Japonia de nord (în insula Hokkaido), în regiunile Alpilor şi Carpaţilor (în Franţa,
Germania, Cehia, Slovacia, România ş.a.). La Silistra, în Bulgaria, se află unul din cele
mai mari combinate de prelucrare a lemnului din sud-estul Europei.
Industria mobilei este legată, în special, de marile centre urbane, prin tradiţie şi prin
înalta calificare a forţei de muncă. Se remarcă îndeosebi New York, Chicago, Paris,
München, Milano ş.a.
O producţie de fabrică, bazată pe producţia de serie mare, s-a conturat abia în perioada
contemporană. Creşterea rapidă a desfacerii de mobilă de fabrică este un rezultat al
procesului de urbanizare şi al creşterii standardului de viaţă. Mari producători sunt
S.U.A., C.S.I., Germania, Franţa, Italia, Japonia, Canada. România se remarcă prin
produsele ei de calitate. Germania, Belgia şi Italia sunt şi principalii exportatori, iar
S.U.A., C.S.I., Olanda, Franţa principalii importatori.
Pădurile şi industria lemnului în Romania
Fondul forestier al ţării noastre a cunoscut, în toate epocile istorice, modificări sub
raportul extensiunii spaţiale şi al funcţionalităţii, îndeplinind un rol de seamă în păstrarea
elementului autohton românesc şi oferind importante resurse naturale şi de adăpost.
Patrimoniul forestier al ţării se extinde pe 6 341,2 mii hectare, din care pădurile deţin 6
174,0 mii hectare, adică o medie de 0,28 ha pădure/locuitor. Cele mai extinse păduri şi cu
o structură diversă pe specii se găsesc în regiunile carpatice şi de deal, care deţin circa
90% din suprafaţa totală a pădurilor. Pădurile de răşinoase, de mare valoare economică,
deţin peste 1 900 mii hectare, ceea ce reprezintă aproape 31% din suprafaţa totală a
pădurilor. Ca structură predomină molidul în proporţie de 74%, după care urmează bradul
(17%), pinul (7%), bradul Douglas şi laricele (1%).
Pădurile de brad, mai restrânse ca suprafaţă în raport cu cele de molid, au o frecvenţă mai
mare în judeţele Suceava, Neamţ şi Bacău, unde se concentrează 44% din suprafaţa totală
a pădurilor de brad. Ponderi însemnate mai deţin judeţele Covasna, Mureş, Vrancea,
Caraş-Severin. În partea sud-vestică a ţării sunt concentrate o treime din pădurile de brad
Douglas existente în România.
Din totalul de masă lemnoasă exploatat, cea mai mare pondere o are lemnul de răşinoase.
El provine din judeţele din partea de nord a Carpaţilor Orientali (în judeţul Suceava,
lemnul de răşinoase deţine 87% din totalul masei lemnoase, în Harghita 71%, în
Maramureş 32% etc.).
În ceea ce priveşte lemnul de fag, el are o pondere mai mare în judeţele circumscrise
Carpaţilor Meridionali, în sudul Carpaţilor Occidentali, precum şi în judeţele Iaşi, Neamţ
şi Vaslui. Lemnul de stejar participă, la volumul total de masă lemnoasă exploatată, cu
valori reduse. Numai în unele judeţe din Podişul Moldovei (Vaslui, Iaşi), din sudul ţării
(Dâmboviţa, Olt şi Teleorman) şi din vestul ţării (Arad, Timiş, Satu Mare) depăşeşte
20%.
Industria mobilei reprezintă subramura cu cea mai mare creştere în structura valorică a
industriei lemnului, remarcându-se o gamă variată de sortimente (peste 200 de modele),
precum şi o repartiţie spaţială echilibrată pe întreg cuprinsul ţării. Cele mai mari fabrici
de mobilă s-au construit pe platformele unor mari combinate.
Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate şi fibrolemnoase ocupă un loc tot mai
însemnat în cadrul industriei lemnului, datorită valorificării superioare a lemnului de
calitate, precum şi utilizării tuturor deşeurilor din lemn. Acestea au intrat mai târziu în
circuitul productiv, după 1960, iar producţia a crescut continuu. Ele se produc, deopotrivă
în mari combinate sau în unităţi mai mici.
Industria ambalajelor şi a altor produse din lemn apare diferenţiat dezvoltată. Prima
are o pondere mai redusă în timp ce gama produselor din lemn s-a diversificat foarte
mult, cuprinzând: instrumente muzicale şi articole sportive (Reghin), rechizite şcolare
(Timişoara, Sibiu), chibrituri (Bucureşti, Brăila, Timişoara), utilaj apicol (Bucureşti,
Dumbrăveni), traverse (Tileagd - judeţul Bihor) etc.
INDUSTRIA UŞOARĂ
Industria uşoară
Face parte din marea ramură a bunurilor de consum şi cuprinde subramurile: industria
textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei şi a încălţămintei. Este prezentă în toate statele
globului, diferenţiată de la o zonă la alta, în legătură cu dezvoltarea socio-economică şi
condiţiile naturale. Materiile prime folosite de această ramură sunt de origine diversă:
vegetală (bumbac, in, cânepă), animală (lână, piei, blănuri) sau minerală şi sintetică (fire
şi fibre sintetice, uleiuri minerale).
Industria bumbacului s-a dezvoltat atât în statele mari producătoare de materie primă
(China, India, S.U.A., Pakistan, Indonezia, Brazilia, Turcia, Uzbekistan, Turkmenistan
ş.a), cât şi în statele cu puţină materie primă sau, în principal, importată (Japonia,
Germania, Marea Britanie, Polonia ş.a.). Se remarcă faptul că statele cu un mare număr
de locuitori, (China, India, Japonia, S.U.A.) concentrează importante centre ale industriei
bumbacului.
Tabelul nr. 1
Aria de răspândire a culturii este între 35° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică, în
zona caldă, crescând pe o mare varietate de soluri, inclusiv pe cele acide. Se cultivă în
peste 60 de ţări, dar mari producătoare, atât pentru fibre (producţia mondială fiind de
circa 18 milioane de tone anual), cât şi pentru seminţe (circa 40 milioane de tone anual)
sunt (în paranteze se dă producţia de fibre în milioane de tone, în 1996): China (5,0),
S.U.A. (2,0), India (2,0), Pakistan (1,4), Indonezia (0,86), Brazilia (0,74), Turcia (0,4) ş.a.
În C.S.I., principalele suprafeţe cultivate se află în Asia Centrală, în China îndeosebi în
bazinul mijlociu al fluviului Huanghe, în S.U.A. se cultivă mai ales în perimetrul dintre
statele Carolina şi Texas (Cotton belt = centura bumbacului) şi în California, iar în
Pakistan şi în India se cultivă mai ales în valea fluviului Indus.
Se cultivă şi într-o serie de ţări africane, între care, Mozambic, Tanzania, Ciad, Nigeria,
Uganda. Mari producători în domeniu sunt:
- C.S.I. cu peste 7 miliarde m.p. de ţesături în Taşkent, Ashabad, Fergana (Asia Centrală),
Baku (Azerbaidjan) şi într-o serie de oraşe în partea europeană (Moscova, Ivanovo ş.a);
- Japonia are unităţi concentrate în insula Hokkaido, în sudul insulei Honshu (Nagoya,
Osaka);
Industria lânii
Această ramură foloseşte o cantitate mult mai mică de materie primă; se caracterizează
printr-o tehnologie mai puţin influenţată de tradiţiile de automatizare. În 1996, producţia
a fost de 2 483 mii tone.
Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia primă - lâna - este dată de
statele care cresc un număr mare de oi cu lână fină şi semifină.
Tabelul nr. 2
Centrele tradiţionale ale industriei din Europa sunt situate la poalele munţilor Alpi (Biella
şi Schie Venete, în nordul Câmpiei Padului); Basel (Elveţia), precum şi la Brno (Cehia),
Braşov, Sibiu (România).
În Marea Britanie se menţin vestitele centre din Yorkshire (Bradford, Dewbury, Leeds,
Huddersfield), în timp ce în Franţa - regiunea industrială a nordului Roubaix-Tourcoing
şi a sudului Masivului Central (Nazarret). În Germania, industria lânii este concentrată în
bazinul Rhur (MönchengIadbach), Saxonia Superioară, în Polonia (Varşovia), Belgia
(centru Verviers), Spania (Barcelona), C.S.I. (Ivanovo, Briansk în Ucraina, Cernigov),
Asia Centrală (Ashabad, Frunze), Transcaucazia, Tbilisi. Pe alte continente: în S.U.A.
(Philadelphia, Woonsocket), Japonia (în aceleaşi centre ca şi industria bumbacului:
Osaka, Nagoya, Yokohama), Turcia (Manisa), Algeria (Ain Beida), Afganistan
(Kandahar).
Industria mătăsii naturale, materia primă fiind obţinută din gogoşile viermilor de
mătase, este puternic concurată de fibrele sintetice, ajungând în unele state să fie înlocuită
complet de fibrele sintetice. Industria mătăsii este dezvoltată în statele cu tradiţii în
creşterea viermilor de mătase (China, Japonia, R.P.D.Coreeană şi Coreea de Sud, Italia).
R.P.Chineză este ţara originară a mătăsii naturale, renumită prin mătasea şi adevăratele
opere de artă obţinute din mătasea naturală. Centrele sunt concentrate în China de Est şi
de Sud-Est, renumite fiind centrele Shandong, Anyang, Lüda, Qingdao, Luoyang, Wuxi.
Alte ţări producătoare de mătase: Italia cu centrele Padova, Como, Florenţa; Franţa cu
vestitul centru Lyon, prelucrând mătasea din import; S.U.A. cu statele New York şi New
Jersey.
INDUSTRIA ALIMENTARĂ
CUPRINS
Industria alimentară
Industria alimentară, extrem de diversificată, cunoaşte astăzi unul dintre cele mai alerte
ritmuri de dezvoltare, ocupând, practic, după construcţiile de maşini, locul al doilea ca
pondere în volumul total al producţiei industriale a Terrei.
Dublarea populaţiei Terrei în mai puţin de 35 de ani a implicat eforturi uriaşe pentru
asigurarea resurselor de hrană şi, firesc, în reevaluarea noilor dimensiuni ale dezvoltării
agriculturii mondiale, principalul furnizor de materie primă pentru industria alimentară.
Industria alimentară cunoaşte, mai ales în acest ultim sfert de secol, un avânt remarcabil
nu numai în statele dezvoltate, ci şi în unele state în dezvoltare (Brazilia, India, Algeria
ş.a.), sau în dezvoltare (Côte d’Ivoire, Mauritania ş.a.), care deţin importante resurse de
materii prime.
Principalele cinci ţări europene: Marea Britanie, Franţa, Olanda, Elveţia şi Germania
sunt, alături de S.U.A. şi Japonia, principalii investitori internaţionali din industria
alimentară.
Marea Britanie, primul investitor european, este reprezentată printr-un mare număr de
societăţi (Broke Bond, Alied Lyous, Rank Hovis, McDougall, Cadbury, Barisford,
George Weston Holdings ş.a.) care operează, cu bune rezultate, în trei sectoare
privilegiate: panificaţia (biscuiteria), băuturile alcoolice şi produsele alimentare diverse,
în principal în S.U.A. şi Commonnwealth.
Franţa, cu mai puţine societăţi alimentare investitoare (Lesieur, Peroud - Ricard, Perrier
ş.a.), are ca teren direct de intervenţie biscuiteria, băuturile alcolizate şi produsele lactate,
operând de preferinţă în S.U.A. şi numeroase ţări europene.
Olanda, de asemenea cu puţine societăţi operatoare, s-a dirijat spre spaţiul european şi
treptat spre cel american deţinând un important portofoliu în domeniul produselor grase,
al berii şi al produselor lactate (Unilever, Heineken, Wessanen ş.a.).
Între alte ţări europene se detaşează Danemarca, ţară care se impune în domeniul
produselor lactate şi al berii (United Breweries - Tuborg), cu acest ultim produs, de
calitate superioară, impunându-se pe întreaga piaţă mondială.
Statele Unite ale Americii deţin un mare număr de societăţi cu activitate pe toate
meridianele lumii şi cu activitate în domenii bine delimitate: băuturi nealcoolizate (Coca
Cola, Pepsi), produse pe bază de oleaginoase, produse pentru fast-food.
Concluzionând, se poate aprecia că toate marile transformări care s-au produs în industria
alimentară în această ultimă parte a secolului XX s-au tradus, în plan geografic, prin
modificări substanţiale ale principiilor de localizare a centrelor de producţie, iar în plan
organizatoric prin regruparea acestora în mari firme multinaţionale cunoscute pentru
produsele lor de succes.
Cerinţele cotidiene ale pieţii urbane, puternic amplificate de explozia urbană şi cea
demografică, au condus deopotrivă la o nouă redimensionare spaţială a acestei ramuri
prin penetrarea sa în zonele industriale urbane sau periurbane. Localizarea sa în aceste
spaţii geografice se conjugă, dincolo de staisfacerea cerinţelor pieţii urbane, cu o anumită
specializare a agriculturii periurbane (legumicultura, avicultura, creşterea intensivă a
bovinelor şi porcinelor) care-i oferă materia primă.
Fabricarea pâinii, care a rămas multă vreme artizanală în numeroase state, este astăzi
din ce în ce mai mult industrializată, mai ales în ţările cu economie modernă. Producerea
industrială a pâinii a debutat în 1920 în S.U.A.. Mai târziu fenomenul câştigă teren în
Europa prin crearea în 1930 în Anglia a societăţii "Associated British Foods".
Producerea artizanală a pâinii are încă tradiţii foarte puternice în numeroase ţări ale
lumii, unde aceasta deţine ponderea absolută (Spania şi Italia 95%, Olanda 75%, Franţa
73%, Germania 65%). Consumul mondial de pâine pe locuitor în anul 1990 se prezenta
astfel (în kg): Polonia 100, Cehoslovacia 93, Germania 80, Danemarca 78, Belgia
77, Spania 73 ş.a.
Extracţia uleiurilor vegetale la scară industrială este legată de tehnologia pusă la punct la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, apariţia presei hidraulice (1876) şi în final descoperirea
franceză (1919) de extracţie a materiilor grase cu ajutorul unor solvenţi (sulfură de
carbon).
Una dintre substanţele grase deosebit de utilizată astăzi este margarina, a cărei
producţie a fost pusă la punct în anul 1969. Din producţia mondială a anului 1992 (9,3
mil.t) jumătate a fost obţinută în ţările Uniunii Europene, unde se înregistrează şi cele mai
mari consumuri anuale pe locuitor (în kg 1993): Danemarca 14,1, Benelux 11,0, Marea
Britanie 8,7, Germania 7,7, Irlanda 4,2, Franţa 3,8, Grecia 3,8, Spania 2,2.
Producţia mondială de uleiuri vegetale şi substanţe grase, care a depăşit în 1994 10 mil.t a
fost obţinută în cea mai mare parte (cca 65%) pe baza prelucrării oleaginoaselor.
Uleiurile vegetale obţinute pe baza prelucrării oleaginoaselor din zonele temperate (soia,
floarea soarelui, rapiţă ş.a.) au reprezentat aproape 80% din producţie, restul provenind
din ţările tropicale (coprah, palme, palmiste, arahide ş.a.) sau mediteraneene (măslin).
Uleiul de copra (albumenul uscat al nucii de cocos) reprezintă specialitatea ţărilor din
Asia de Sud şi Sud-Est, unde cocotierul a găsit cele mai bune condiţii de adaptare la
cultura de plantaţie. Din producţia anului 1994 (aprox. 3 mil.t) acestei zone i-a revenit
peste 80% (Filipine 1,3, Indonezia 0,76, India 0,28 ş.a.).
s-au obţinut, în anul 1992, peste 20 mil.t, în principal prin prelucrarea soiei (50%), trei
ţări (Germania 25, Olanda 19 şi Spania 12) realizând mai bine de 40% din producţie.
Între alţi producători mondiali se remarcă ex-URSS (cca. 3 mil.t conserve de legume şi
fructe, obţinute în uzinele din Ucraina, Moldova şi Piemontul caucazian), Franţa (locul 3
mondial), Japonia, Marea Britanie, Africa de Sud.
Între băuturile alcoolice, berea se plasează categoric în frunte, consumul mondial fiind de
trei ori mai mare decât cel de vin. Un moment important îl reprezintă introducerea
procedeului pasteurizării (Germania), care a permis conservarea produsului pentru
perioade mai mari.
Unităţile producătoare sunt amplasate, de regulă, în oraşele din ţările mari consumatoare
şi ocazional în unele zone rurale cu producţie artizanală. Ţările producătoare sunt din ce
în ce mai numeroase, producţia mondială a anului 1994 (1 189 mil.hl) fiind realizată în
26 000 de unităţi de producţie de pe toate continentele.
Primul producător mondial de bere este Anheuser Bush Companies (SUA), cu 12 unităţi
dispersate în 10 state, cele mai mari în Minnesota (St.Louis) şi California, care
controlează cca. 30% din producţia americană. Dimpotrivă, Germania are o industrie
"dispersată" în peste 1 200 de întreprinderi, care acoperă consumul tuturor landurilor, mai
importante fiind cele amplasate în Rhenania-Westfalia (29% din total) şi Bavaria (27%).
Numeroase sunt ţările în dezvoltare, între care unele din Europa Centrală şi de Est, cu
tradiţii vechi (Cehia, Slovacia, Ungaria, România ş.a.), cu producţii importante şi caliate
superioară a berii, unele dintre ele producând prin cooperare cu importante firme
internaţionale.
Cidrul este o băutură slab alcoolizată, răspândită pe arii încă restrânse. Se produce, în
primul rând în, Europa, din Marea Britanie până în Rusia, şi din Scandinavia până în
sudul Italiei, şi în spaţiul american din Argentina şi Chile până în S.U.A. şi Canada.
Industria vinului rămâne una dintre ramurile conservatoare ale industriei alimentare
prin menţinerea, secole de-a rândul, a procedeelor artizanale de obţinere. De la stadiul
artizanal, producerea vinului a devenit în ultimul secol o activitate industrială în
numeroase state mari producătoare, unde şi cererea de consum era foarte mare (Franţa,
Italia, Spania). Aceste ţări sunt, de altfel, primele care au scos produsul pe piaţa naţională
şi internaţională în paralel cu dezvoltarea unor tehnologii de distilare şi învechire
(Cognac în Franţa).
Cu unele excepţii care privesc obţinerea vinului de către micii producători din diferite
ţări, pe suprafeţe restrânse, fabricarea acestuia în marile zone viticole ale lumii
(Languedoc, Champagne, Mancha, Xeres, Emilia-Romagna, Bairrada, Murfatlar, Dealul
Mare-Coteşti, Tokay ş.a.) se face în regim industrial, beneficiind de suprafeţe enorme şi
fiind controlată de mari societăţi naţionale sau internaţionale.
Tabelul nr.6
crt.
1 Italia 53 76 82 62 60
042 720 200 295 000
2 Franţa 55 82 68 53 54
303 428 800 980 800
3 Argentina 19 20 24 14 22
533 000 719 470 430
4 Spania 25 39 30 25 18
836 939 910 490 050
5 S.U.A. 13 15 25 17 17
263 730 707 000 000
Alături de cei trei mari producători europeni - Italia, Franţa şi Spania - care au realizat în
1994 mai mult de jumătate din producţie, şi de S.U.A., ultimul deceniu a adus în prim
plan Argentina şi Africa de Sud, ţări care şi-au câştigat poziţii fruntaşe în ierarhia
mondială. Cu o producţie de 5 840 mii.hl în 1994, România a ocupat locul 9 mondial
(cca.2,3%). Se remarcă, de asemenea, contribuţiile importante aduse în producţia
mondială de către celelalte ţări balcanice (Grecia, ex-Iugoslavia, Bulgaria, Turcia),
importante exportatoare, precum şi unele state din Europa Centrală şi de Est (Ungaria, R.
Moldova, Cehia, Polonia), fără a lua în calcul ex-URSS, aflată de trei decenii între primii
10 "podgoreni" ai Terrei.
Băuturile alcoolice tari se obţin prin distilarea unor amestecuri fermentate de fructe sau
plante zaharoase (prune, mere, pere, struguri, sfeclă şi trestie de zahăr), cereale (grâu,
porumb, orz, secară) sau cartofi, care conţin amidon. Sunt produse într-o mare varietate
de sorturi, cu denumiri diferite, respectând tradiţiile de consum ale diferitelor comunităţi
umane din întreaga lume.
Între băturile obţinute prin prelucrarea cerealelor se numără: whiskyul, vodca şi ginul.
Primul, originar din Scoţia şi Irlanda, este produs pe baza malţului de orz şi alte cereale.
Se produce astăzi în întreaga lume, unde a fost răspândit de emigranţii britanici.
Vodca a fost creată în Evul Mediu, prin distilarea produselor de fermentaţie a grâului şi
orzului în mânăstirile poloneze şi letone, pătrunzând rapid în ţările ex-sovietice, unde a
devenit băutură naţională.
Ginul s-a produs mai întâi în Olanda, iar după 1689 în regim industrial la Londra,
extinzându-se rapid în America de Nord, Brazilia, India şi Japonia. Este, în fapt, un
amestec de alcool din grâu cu arome.
Spaţiul geografic al Americii Centrale şi de Sud este cunoscut pentru băuturile obţinute
din amestecul de struguri (după vinificaţie) şi unele fructe ale unor arbuşti tropicali
(Cocui în Venezuela, mezcal şi tequila în Mexic) sau prin distilarea sucului obţinut din
trestie de zahăr (romul, obţinut în variante multiple în majoritatea ţărilor din Antile -
Haiti, Martinica, Republica Dominicană -, Trinidad-Tobago ş.a.).
Băturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) sunt astăzi consumate pe întreaga planetă sub
diferite reţete de preparare, în cantităţi variabile de la o zonă la alta, în varietăţi şi
concentraţii dintre cele mai diferenţiate.
Băuturile nealcoolice. În mod obişnuit acest tip de băuturi include toată gama sucurilor
naturale de fructe şi apele minerale. Dacă decenii de-a rândul sucurile de fructe au
constituit un produs de consum privilegiat iar apele minerale un element de cură
terapeutică, astăzi ele se înscriu între produsele de consum cotidian în variante la alegere,
funcţie de preferinţe (substanţe zaharoase, aditivi, arome, coloranţi, aciditate) sau diferite
prescripţii legate de compoziţia chimică (apele minerale).
Franţa, de exemplu, a devenit în acest secol unul din marii consumatori de apă minerală
îmbuteliată (cca. 50 l/an/persoană), fiind al doilea producător şi exportator al lumii.
Marile societăţi, precum Perrier, Vittel, Evian au pătruns deja pe piaţa americană
câştigând, treptat, teren în defavoarea băuturilor dulci.
Industria laptelui şi a produselor lactate este una din ramurile industriei alimentare
care furnizează produse cu mare valoare nutritivă, consumate de-a lungul timpului,
începând cu populaţiile nomade până la locuitorii de azi ai oraşelor din ţările
industrializate cu standard ridicat de viaţă pentru care marile societăţi prelucrătoare oferă
o gamă foarte largă de produse. Dacă în 1950 jumătate din producţia de lapte a Terrei era
prelucrată în industria alimentară, astăzi această pondere a depăşit 75%.
Brânzeturile reprezintă, fără îndoială, primele produse lactate obţinute prin coagularea
laptelui, folosind diferiţi acizi, procedeele de obţinere evoluând rapid graţie aplicării
rezultatelor cercetărilor biochimice cu privire la procesele fermentative, folosirea unor
substanţe conservatoare sau aromatice.
Consumul de lapte proaspăt a crescut considerabil mai ales în secolul XX, odată cu
expansiunea urbană şi dezvoltarea transporturilor, altfel spus, extinderea cererii şi crearea
unor pieţe de desfacere în paralel cu accesul rapid al acestui produs la consumator. În
plus consumul a crescut datorită introducerii laptelui în compoziţia unor produse
alimentare, folosirea sa sub diferite forme (concentrat, degresat, pudră) sau ca urmare a
conservării prin pasteurizare.
Producţia totală de lapte proaspăt a anului 1994, care a depăşit cu puţin 61 mil.t, a fost
consumată astfel: lichid 8,7%, concentrat 0,8%, pudră 7,2%, unt 43,5%, brânzeturi 31%,
smântâna de consum 8,2%, produse proaspete (brânză, iaurt ş.a.) 2,3%, diverse 1,7%.
Micile centre de prelucrare primară a cărnii amplasate în zonele rurale şi-au restrâns
activitatea odată cu apariţia marilor abatoare şi "uzine de carne", care lucrează în lanţ,
dispunând de mari capacităţi de conservare prin refrigerare. Un astfel de exemplu îl
reprezintă zona central-vestică a S.U.A. (Kansas City, Omaha, St.Joseph, St.Paul),
cunoscută pentru prelucrarea "pe loc", Masivul Central şi cel Armorican (Franţa), cu mari
abatoare pentru bovine situate în zonele marginale. Marile abatoare de porcine sunt, în
general, amplasate în proximitatea oraşelor, livrând în cea mai mare parte carnea în
carcasă pentru secţiile specializate în prelucrarea secundară (mezeluri, conservarea prin
fum ş.a.).
Tabelul nr.10
crt curte(mil.
capete)
Patru ţări din Uniunea Europeană (Franţa 6,1 mil.t, Germania 5,8, Italia 4,0, Spania 3,7)
se regăsesc între primii 10 producători de carne ai Terrei. Urmează spaţiul geografic
asiatic, în care se detaşează China, primul producător mondial, India (pentru carnea de
bovine şi ovine), Pakistan, Japonia ş.a. În emisfera sudică se disting: Brazilia, al treilea
producător mondial, şi Argentina, ambele cu contribuţii importante în producţia de carne
de bovină.
Statele Unite ale Americii, al doilea producător mondial, deţine supremaţia în producţia
de carne de bovină şi de pasăre şi locul doi pentru carne de porc.
Rusia se regăseşte între primii zece productori mondiali pentru speciile importante,
situându-se pe locul patru în topul producătorilor de carne.
Între furnizorii de carne şi produse din carne, specializaţi, ai lumii se remarcă Australia,
Brazilia, Argentina şi mai ales ţările din Uniunea Europeană (Marea Britanie, Franţa,
Olanda, Danemarca) pentru carcasa de bovină, China, Olanda şi Franţa pentru carnea de
porc, Noua Zeelandă şi Australia pentru carnea de oaie şi capră, Franţa şi S.U.A. pentru
carnea de pasăre.
Industria peştelui şi a produselor din peşte. Consumul peştelui sub formă proaspătă are
tradiţii foarte vechi, fiind menţionate de timpuriu în "bucătăria" tuturor popoarelor. În
1994 s-au pescuit pe Terra cca. 5 000 de specii de peşti, 40% reprezentând speciile
comune, iar dintre acestea 24% cele mai valoroase şi cu cea mai mare frecvenţă în
alimentaţie (scrumbiile 8,3 mil.t, leul de Alaska 4,6, macroul de Chile 3,4, sardelele de
Japonia 2,3, capelanul 1,7). Acestora li se adaugă heringul, pescuit în Atlanticul de Nord-
Est, somonul de Gasconia, thonul (mările Asiei de Sud-Est)ş.a. Pe mari familii, pescuitul
mondial se exercită asupra unui număr restrâns: 65-70% din producţia anului 1993
implicând 13-15 familii, iar 25% din capturi fiind cuprinse în patru familii (Gadide,
Clupeide, Engraulus, Osmeride).
Marile zone de pescuit ale Terrei sunt situate în Oceanul Pacific exploatate de flotele
japoneze, ex-sovietice şi americane şi care contribuie cu 60% la producţia mondială,
Oceanul Atlantic (30%), restul fiind dispersate în zonele de golf ale Oceanului Indian şi
bordurile Oceanului Arctic şi ale apelor antarctice (fig.nr. 4).
Cele mai mari cantităţi se pescuiesc în zonele de ţărm (pelagice), cu deosebire speciile
planctonofage, pescuitul "economic" realizându-se până la 1 000-1 200 m, respectiv în
platforma litorală şi partea superioară a pantei continentale. Este zona care contribuie cu
65% la producţia mondială, diferenţiându-se prin productivitate (Marea Mediterană 1,5
kg/ha/an; Marea Barents 4,5; Marea Nordului 16-24,5; Marea Japoniei 28,8; Marea Azov
80). Aceasta este una din motivaţiile extinderii, de către cea mai mare parte a ţărilor
lumii, a zonelor de pescuit cu mult dincolo de limita apelor teritoriale, situaţie ce a
constituit "sâmburele" unor dispute regionale care au căpătat, pe alocuri, forme violente:
"războiul somonului" între Spania şi Franţa asupra domeniilor de pescuit din Golful
Gasconiei, cel ruso-chinez asupra sardelelor din zona Mării Ohotsk, cel dintre Islanda şi
Marea Britanie, dintre Franţa şi Canada privind zona de pescuit Saint-Pierre-et-Miquelon,
cel dintre Spania şi Canada privind protecţia balenelor din zona Terra Nova etc.
Aproape 65% din producţia mondială de peşte a anului 1993 a fost pescuită de către 10
state ale lumii: China (17,3%); Peru (8,3%); Japonia (8,0%); Chile (6,0%); SUA (5,9%);
Rusia (4,4%); India (4,3%); Indonezia (3,6%); Thailanda (3,3%); Coreea de Sud (2,6%).
Peru, spre exemplu, şi-a sporit producţia cu 39% graţie contribuţiei favorabile a
Curentului Humboldt (El Nino), rămânând în continuare în fruntea producătorilor
mondiali de făină de peşte.
În mod similar, Namibia, la al cărei PIB peştele aduce o contribuţie substanţială, şi-a
dublat producţia în 1994 (850 000 t) şi aceasta în ciuda condiţiilor vitrege ale sfârşitului
de an legate de creşterea temperaturii apei şi, implicit, migraţia bancurilor.
În afara peştelui, "produsele mării" privesc importante cantităţi rezultate din
"aquacultură" (alge, crustacee, moluşte ş.a.) în cele mai multe cazuri acestea fiind plasate
ca "tradiţionale" în gastronomia unor popoare (Japonia, Thailanda, Vietnam ş.a.) sau
delicatese în cea din S.U.A., Canada şi ţările Uniunii Europene (60% din producţia de
crustacee şi moluşte a anului 1992 a fost produsă în ţările Asiei). Una dintre cele mai
mari zone ale aquaculturii mondiale, care furnizează "fructe de mare" în toate ţările din
vestul Europei şi nu numai, este regiunea atlantică a Franţei cu deosebire cea situată între
estuarele Gironde şi Loire (Marennes-Oléron).
Industria conservării peştelui. Din cele aproximativ 100 mil.t. de peşte pescuit anual pe
Terra în intervalul 1990-1994, incluzând şi produsele de aquacultură (10% au provenit
din apele continentale), 70% au fost destinate consumului uman (45% proaspăt, 16%
congelat, 9% uscat, afumat sau în conserve), restul fiind folosite pentru producerea hranei
animalelor (făina şi îngrăşămintele naturale). Peştele proaspăt sau prelucrat furnizează
astăzi 6% din disponibilităţile mondiale de proteine şi un sfert din proteinele animale
consumate de om.
Japonia ocupă primul loc, aproape 70% din producţia anului 1992 fiind prelucrată sub
diverse forme. Importantele sale capacităţi sunt plasate în zonele litorale ale insulei
nordice - Hokkaido - şi în marile oraşe ce aparţin Megalopolisului nipon.
Rusia şi-a plasat industria sa de prelucrare în centre situate în toate zonele de ţărm.
Extremul Orient rus oferă, prin capacităţile sale plasate între Petropavlovsk (Kamceatka)
şi Vladivostok (cunoscut pentru conservele de sardine din seria Socra), 40% din întreaga
cantitate de conserve ce se consumă în ex - URSS. Alte capacităţi sunt amplasate pe
ţărmul Mării Caspice (Guriev, Astrahan), Mării Baltice (Kaliningrad) ş.a.
Statele Unite ale Americii dispun de mari capacităţi de prelucrare în porturi situate în
statele Louisiana (Cameron), Mississippi (Pascagoula-Moss Point), Massachusetts (New
Bedford) şi California (San Pedro).
Între alţi producători mondiali se numără Norvegia, care a devenit un mare producător de
făină de peşte, Danemarca, Peru, Chile etc.
AGRICULTURA
Agricultura
Creşterea populaţiei sporeşte cererea de consum care, la rândul ei, exercită presiuni tot
mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafaţa de teren arabil se restrânge, în timp ce
subalimentaţia afectează 16% din populaţia globului, îndeosebi în ţările în curs de
dezvoltare.
Din suprafaţa totală a uscatului, de circa 14,9 miliarde hectare, terenurile agricole ocupă o
suprafaţă relativ mică: 4,9 miliarde hectare. Din aceasta, terenurile arabile reprezintă 1,4
miliarde hectare, iar păşunile şi fâneţele 3,1 miliarde hectare. Astăzi numai jumătate din
pământurile arabile sunt efectiv cultivate. Desigur că suprafaţa cultivată existentă în
prezent poate fi lărgită prin diferite măsuri ce se iau de către statele care au asemenea
posibilităţi. Această problemă stă în prezent în atenţia specialiştilor din întreaga lume.
Păşunile din regiunile aride şi semiaride au o valoare economică scăzută şi sunt utilizate
temporar. Ele cuprind suprafeţe de stepă (Europa, Asia Centrală), prerii (America de
Nord), pampas (America de Sud), savane (Africa) şi chiar regiuni semideşertice
(Australia, Africa, Asia Centrală).
Pentru obţinerea unor cantităţi mari de produse agricole un rol de seamă îl joacă factorii
tehnici. Mecanizarea şi chimizarea agriculturii, irigaţiile sunt privite ca mijloace de a
dezvolta o agricultură intensivă, capabilă să acopere necesităţile omenirii atât alimentare,
cât şi ale unor ramuri industriale. Ele sunt în funcţie de gradul de dezvoltare economico-
socială a statelor, de înzestrarea tehnologică, de dotarea cu maşini şi utilaje agricole care
să permită creşterea randamentului în agricultură.
Nu mai puţin inegală este şi situaţia diferitelor regiuni ale globului în ceea ce priveşte
folosirea îngrăşămintelor chimice. Folosirea fertilizanţilor, mai ales pe bază de azot,
fosfor şi potasiu duce la creşterea productivităţii solului şi aceasta se practică în mod
deosebit în ţările dezvoltate. Numai 15% din producţia mondială de îngrăşăminte chimice
este folosită de către ţările în dezvoltare, industria lor de îngrăşăminte fiind insuficient
dezvoltată, ele depinzând de importuri de substanţe chimice, al căror preţ este foarte
ridicat. Consumul de îngrăşăminte chimice a crescut mai ales în ţările care realizează
venituri importante din exportul de produse agricole (Olanda, Belgia, Germania, Noua
Zeelandă) şi care aplică peste 500 kg îngrăşăminte la 100 ha teren agricol.
Suprafeţele amenajate s-au extins de la 220 mil.ha în 1985 la 300 mil.ha în 1994. Cele
mai mari sisteme de irigaţii se găsesc în Asia, care concentrează 63% din total (China 45
mil.ha, India 40 mil.ha, Pakistan 15,5 mil.ha). În Europa, amenajările pentru irigaţii se
realizează pe 20 mil.ha, din care 3,2 mil.ha. în Spania, 3 mil.ha în Italia, 2,5 mil.ha în
România etc.
Cea mai mare răspândire şi cel mai mare volum al producţiei vegetale revine culturilor de
câmp şi, în primul rând, cerealelor, urmate de plante tehnice, de nutreţ şi cartof.
În structura plantelor de cultură predomină cerealele, care s-au extins de la 681 mil.ha
în 1970 la 820 mil.ha în 1994, ceea ce înseamnă jumătate din terenurile arabile mondiale.
Cerealele asigură hrana de bază a populaţiei, sunt folosite ca materii prime în diferite
ramuri ale industriei alimentare, ca nutreţuri pentru animale, ca produse de export.
Dinamica rapidă a populaţiei mondiale reclamă extinderea continuă a producţiei de
plante alimentare, printre care şi a celei de cereale. Aceasta se poate vedea urmărind
evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei la principalele culturi de cereale.
Suprafeţe Producţie
Ovăz 27 29 44 47
Cele trei cereale de bază - grâul, orezul, porumbul - au ponderi relativ apropiate în
producţia totală de cereale.
Are o răspândire aproape continuă în emisfera nordică, ocupând spaţii mari în Eurasia şi
America de Nord, şi este cultivat mai răzleţ în emisfera sudică, mai ale în sudul
Australiei, Africii, Americii de Sud.
Tabelul nr. 1
În latitudine ajunge până la 55-60° , iar în zonele calde vegetează bine la altitudine (Anzi,
Podişul Dekkan, Podişul Etiopian), fiind cultivat până la 2 500-3 000 m. În Podişul Tibet
grâul se cultivă până la 3 000 – 4 000 m, reuşind să dea recolte obişnuite de 2 500-3 000
kg la ha . Poate fi cultivat şi în regiuni uscate prin sistemul dry farming (sistem de
înmagazinare a apei în sol spre a putea fi folosită de plante în sezonul uscat).
Producţia mondială de grâu a fost, în 1996, de 584,9 milioane tone, din care R.P.Chineză
aproape 109 milioane tone, ocupând primul loc. Culturile se fac mai ales în Marea
Câmpie din bazinul fluviului Hunghe. Astăzi, în China, grâul are aceeaşi importanţă în
hrana populaţiei ca şi orezul.
În CSI (principalul producător fiind Rusia, cu 35 mil.t, urmată de Ucraina) culturile se fac
mai ales în sudul părţii europene, în stepele cu cernoziom, unde se cultivă grâul de
toamnă, iar la est de Volga, unde iernile sunt mai lungi şi geroase, grâul de primăvară. Pe
locurile următoare se află India (62,6 mil.t.), S.U.A. (62,1 mil.t.), Franţa (35,9 mil.t.),
Canada (30,5 mil.t.).
În America de Nord grâul ocupă o zonă bine definită (wheat belt), din regiunea Marilor
Lacuri coborând spre sud în Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor. În India cultura
grâului se practică în câmpiile Gangelui şi Indusului şi în Podişul Dekkan.
Principala constatare care se desprinde din analiza acestor cifre este creşterea însemnată
a producţiei de grâu a celor mai populate ţări (China şi India), legat de creşterea
demografică.
În America de Sud cele mai întinse terenuri cu grâu sunt în Argentina (în Câmpia
La Plata, de la Santa Fé spre sud, până la Bahia Blanca), iar în Australia grâul este cea
mai importantă cereală cultivată, ocupând 2/3 din terenurile arabile (sudul şi vestul
Australiei). Producătorii de grâu din Australia au, ca şi cei din Argentina, avantajul
comercial al sezonului faţă de producătorii din emisfera nordică, precum şi apropierea de
porturile de pe litoral.
Tabelul nr. 2
Locul său de origine este India şi China de Sud, de unde s-a răspândit în sud-estul
continentului şi în Japonia.
Deşi nu este panificabil, în Japonia s-a elaborat o tehnologie de fabricare a pâinii din
orez. Făina este utilizată pentru extragerea amidonului, este folosit prin fierbere direct în
alimentaţie la obţinerea unor băuturi, pentru obţinerea berii (în Japonia saké) sau un fel
de rachiu obţinut prin distilare (arrak în India şi sciun-sciun în Indonezia). Din tulpini
se fac împletituri, evantaie, rogojini, hârtie, iar din coji proteine concentrate.
Principalii cultivatori sunt în Asia (de aici şi denumirea "grâul rasei galbene"), unde se
detaşează R.P.Chineză (190 mil.t.), India (120,0 mil.t.), Indonezia (51,2 mil.t.),
Bangladesh (28 mil.t.), Vietnam (26,3 mil.t.), Thailanda (21,8 mil.t.).
Au apărut producători importanţi şi în afara Asiei musonice, cum ar fi: S.U.A.(7,8 mil.t.),
Egipt (4,9 mil.t.), Nigeria (3,1 mil.t.), Iran (3,3 mil.t.). Comerţul cu orez este mult mai
redus decât cel cu grâu. Cele mai mari porturi de export sunt Yangon şi Bangkok.
Tabelul nr. 3
Porumbul ocupă al treilea loc, după grâu şi orez, ca răspândire pe glob şi constituie a
doua cereală de mare valoare în zona temperată, deşi este originar din America Centrală
şi de Sud tropicală, unde populaţiile locale îl cultivau şi consumau cu 2-4 milenii î.Hr.
Boabele se consumau prăjite. De la plantă mai extrăgeau zahărul din tulpină şi o băutură
pe care o supuneau fermentării. Astăzi această cereală are o largă întrebuinţare ca materie
primă industrială (pentru amidon, ulei, alcool), ca furaj concentrat (S.U.A., Europa) şi ca
plantă alimentară (America Latină).
Producţia mondială a fost, în 1996, de 576,9 milioane tone. Aproape jumătate din recoltă
(236,1 mil.t.) se realizează în S.U.A., în zona numită Corn belt - situată între cea a
grâului (Wheat belt) la nord şi a bumbacului (Cotton belt) la sud-, care se întinde din
California spre Podişul Preriilor şi din Câmpia Mississippi până la câmpiile litorale
atlantice. Suprafeţele însămânţate totalizează aproximativ 40 mil. ha. în R.P.Chineză şi
ocupă locul al doilea (119,4 mil.t.), urmată de Brazilia (32 mil.t.) şi apoi de un grup de
ţări cu producţii apropiate Mexic( 17,3 mil.t), Franţa (14,4 mil.t.), Argentina ( 10,5
mil.t.), Africa de Sud ( 10,4 mil.t.), România ( 9,6 mil.t.).
Tabelul nr. 4
TURISMUL
Turismul | Resurse turistice şi forme de turism |Marile zone turistice ale Terrei
Turismul în Romania
CUPRINS
Turismul
Potenţialul turistic mondial este asigurat atât de obiective naturale (forme de relief, râuri
şi lacuri, ţărmuri marine, vegetaţie şi faună etc.), cât şi antropice, realizate de om
(monumente istorice, arhitectonice şi de artă, muzee, obiective etnografice şi de folclor
etc.), de regulă cele două mari categorii îmbinându-se armonios în anumite areale; există
însă şi zone în care precumpănesc, ca valoare turistică, şi nu numai de acest fel, fie cele
naturale, fie cele antropice.
În funcţie de o serie de criterii generale - între care potenţialul turistic (natural şi cultural-
istoric), echiparea tehnico-materială a teritoriului, circulaţia turistică, poziţia
geografică, calitatea mediului înconjurător, reţeaua de aşezări rurale şi urbane etc., -
Organizaţia Mondială a Turismului a distins şase regiuni turistice, care înglobează
aproape toată suprafaţa Terrei, şi anume: Europa, Americile, Asia de Est şi Pacific,
Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud.
- Riviera mediteraneană franceză este renumită prin staţiunile de pe Côte d'Azur (Saint-
Tropez, Cannes, Nice, Antibes ş.a.).
- Italia dispune de mai multe sectoare de litoral: Riviera italiană (Riviera di Ponente şi
Riviera di Levante), respectiv litoralul nord-vestic al Italiei (ţărmul Mării Ligurice),
desfăşurată între Ventimiglia şi La Spezia, cu staţiuni ca San Remo, Nervi, Portofino,
Santa Margherita Ligure ş.a.; coasta Mării Adriatice între Veneţia şi Rimini (Venezia,
Lido di Veneţia, Grado, Rimini, Riccione ş.a.); Golful Napoli (Sorrento, Amalfi, Salerno,
insulele Capri, Ischia ş.a.); Riviera Palermitana în Sicilia şi Riviera Sarda în Sardinia.
Ţările din această subzonă turistică sunt bogate în obiective turistice nu numai pe litoral,
ci şi în interiorul lor: în Spania se remarcă îndeosebi Andaluzia (cu centrele Granada,
Sevilla, Córdoba, Cadiz ş.a.) şi partea centrală a Castiliei (cu Madrid, Toledo, Avila,
Segovia, Guadalajara), ambele zone fiind renumite prin bogăţia de castele sau cetăţi,
palate, case vechi, muzee etc.; în Franţa - Parisul şi împrejurimile (Versailles, Chantilly,
Fontainebleau, Compiegne ş.a.), valea Loirei cu vestitele castele (Chinon, Chenonceaux,
Blois, Amboise, Chambord ş.a.); în Italia - "oraşele-muzeu" Roma, Florenţa, Milano,
Bologna, Verona, Padova ş.a. cu vestigii şi monumente îndeosebi medievale (cetăţi,
castele, palate, fântâni, statui etc.), dar şi din antichitate.
- Litoralul românesc al Mării Negre şi celelalte areale turistice din interior (tratate
separat).
- Litoralul croat al Mării Adriatice (cu staţiuni ca Opatija, Potorož, Dubrovnik ş.a.), la
care se adaugă, în interior, atracţii naturale (Podişul Karst cu peştera Postojna) sau
antropice (monumentele din Zagreb ş.a.).
- Litoralul bulgar al Mării Negre (staţiunile Zlatni Piasâci, Albena, Drujba, Varna, Burgas
ş.a.); în interior Sofia şi împrejurimile (Vitoşa, Boroveţ), Valea Trandafirilor ş.a.
- Litoralul albanez, de-a lungul ţărmului Mării Adriatice (Durres, Vlore, Tirana ş.a.).
- În Tucia există mai multe areale turistice: litoralul mediteranean (Antalya, staţiunea
balneară Alanya, Tarsus, Adana, Iskenderun, Atakya - vechea Antiochie), litoralul egeean
(cu Izmir, ruinele Troiei, anticul Pergam), Istanbul (cu faimoase monumente bizantine şi
otomane), Efes ş.a.
- În Libia, îndeosebi Tripoli şi cele trei oraşe antice (Sabratha, Leptis Magna, Cyrene).
- Spania: litoralul atlantic spaniol (cea mai importantă staţiune fiind San Sebastian);
Spaniei îi aparţin şi Insulele Canare, aflate la 100-120 km de ţărmul Africii, cu staţiuni
balneare ca Las Palmas, Costa del Silencio, Playa del Inglés, Guatizo, Corralejo ş.a.
- Franţa: staţiunile balneare de pe Côte d'Argent (Biarritz) şi din Normandia (Mont Saint-
Michel, Deauville, Frouville, Honfleur).
- Marea Britanie: The East Coast (Coasta de Est) cu staţiunile Whitley Bay, South Shilds,
Whitby, Scarborough ş.a., The South Coast (Coasta de Sud) cu staţiunile Eastbourne,
Brighton, Southsea, Bexil şi Insula Wight, coasta vestică a Scoţiei (Glasgow, Edinburgh);
Londra şi aria înconjurătoare, având ca axă valea Tamisei.
2.1. Ţările alpine (Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Austria şi Slovenia), care
polarizează cea mai mare parte a turismului montan european şi, totodată, mondial, în
special sporturile de iarnă, având o dotare tehnică foarte bine dezvoltată (mijloace
mecanice de transport pe cablu, pârtii de schi, bob şi săniuţe, trambuline etc.).
Principalele staţiuni montane din Alpi sunt: în Franţa (Grenoble, Chamonix, Morzine-
Avoriaz, Megeve); în Italia (Cortina d'Ampezzo, Vale d'Aosta, Courmayeur, Breuil,
Domodossola, staţiunile de la poalele Alpilor, pe malul lacurilor Maggiore - Baveno,
Pallanza, Stresa, Como - Bellagio, Como, Garda - Gargnano, Limone, Toscolano); în
Elveţia (Basel, Geneva, Montreaux, Interlaken, Jungfrau, Davos, Saint-Morritz, Arosa,
Sankt Gallen); în Germania (Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden,
Mittenwald, Obersdorf); în Austria (Kitzbühel, Innsbruck, Krimml, Saalbach, Bad
Gastein).
2.4. Ţările Europei Central-Estice, fără ieşire la mare, remarcându-se prin turismul de
tranzit şi de cură balneară:
3.1. Statele Unite ale Americii cu: marile oraşe de pe coasta atlantică (Boston,
Philadelphia, Washington, New York ş.a.), Peninsula Florida cu salba de staţiuni balneare
(Miami Beach, Palm Beach, Key West ş.a.), coasta californiană (San Francisco - Los
Angeles - San Diego), zona Marilor Lacuri, staţiunile montane şi de sporturi de iarnă
(Lake Placid, Sun Valley, Paradise ş.a.), parcurile naţionale (Yellowstone, Grand
Canyon, Yosemite, Sequoia ş.a.).
3.2. Canada, ţară imensă ca întindere, remarcându-se prin atracţiile naturale (peisaje
alpine, preerii, canioane, cascade etc., plus o faună foarte bogată), vizitate îndeosebi în
cadrul parcurilor naţionale (printre cele mai mari din lume). Se mai adaugă unele oraşe
între care Montreal (cel mai important centru turistic canadian), Québec (castelul
Frontenac), Toronto, Halifax, Vancouver ş.a.
Turismul în Romania
* Litoralul Mării Negre este principala zonă turistică a ţării, oferind un cadru adecvat
atât pentru odihnă, cât şi pentru tratament balnear. Pe o lungime de 70 km se desfăşoară o
adevărată constelaţie de staţiuni: Năvodari, Mamaia, Constanţa, Eforie Nord, Eforie Sud,
Techirghiol, Costineşti, Mangalia Nord (cu Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi
Saturn) şi Mangalia. În apropierea litoralului se găsesc numeroase locuri de interes istoric
şi arheologic (printre care vestigiile coloniilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis), precum
şi renumitele podgorii de la Murfatlar.
* Delta Dunării, unul dintre puţinele medii naturale europene aproape nealterate, oferă
iubitorilor naturii un peisaj exotic, o mare varietate faunistică şi posibilităţi de pescuit.
* Bucegi - Valea Prahovei - Braşov, regiunea montană cea mai vizitată, cu masivul
Bucegi, cu mari posibilităţi şi amenajări pentru practicarea schiului, cu forme
spectaculoase de eroziune (între care Babele, Sfinxul) şi numeroase cabane, staţiunile
turistice de pe văile Prahovei şi Timişului (Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului, Azuga,
Predeal, Timişu de Jos, Timişu de Sus) şi din apropierea Braşovului (Poiana Braşov),
monumentele istorice din oraşul Braşov şi din împrejurimi.
* Sudul Transilvaniei, cu oraşe cu vechi tradiţii culturale (Sibiu, Alba Iulia, Blaj,
Sighişoara, Mediaş, Făgăraş ş.a.), cu numeroase monumente istorice şi de artă, muzee
etc., multe dintre ele păstrând fortificaţii ale cetăţii medievale sau chiar cetatea în
întregime (Mediaş, Sighişoara ş.a.); de asemenea, concentrează cele mai multe cetăţi
ţărăneşti medievale (Prejmer, Homorod, Rupea, Biertan, Râşnov, Codlea, Răşinari ş.a.),
care păstrează între incintele lor adevărate comori de artă.
* Nordul Transilvaniei, cu oraşe cum sunt Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej
ş.a., care abundă în monumente istorice şi arhitectonice medievale.
* Munţii Apuseni, zona cu cel mai bogat relief carstic din ţară, cu numeroase peşteri
(Peştera Vântului - având peste 35 km lungime, Meziad, Peştera Urşilor, Scărişoara, Focu
Viu ş.a., ultimele două cu gheţari), complexe carstice (Cetăţile Ponorului), spectaculoase
chei (Cheile Turzii ş.a.), precum şi cu spectaculoase forme de relief (coloanele de bazalt
de la Detunatele ş.a.).
* Oraşul Iaşi, aflat în estul ţării, fosta capitală a Moldovei, cu numeroase monumente
istorice şi de artă, îndeosebi biserici şi mănăstiri (Trei Ierarhi, Golia, Galata, Cetăţuia,
Frumoasa, Mitropolia ş.a.), palate (Sturdza, Cantacuzino-Paşcanu, Palatul Cultural ş.a.),
muzee şi case memoriale.
* Marile oraşe din vestul ţării (Timişoara, Arad, Oradea), cu bogate tradiţii culturale şi
posedând importante monumente istorice şi arhitectonice (castele, palate, catedrale,
biserici, vechi ansambluri comerciale, muzee, case memoriale). În plus, în România
există peste 150 de staţiuni balneoclimaterice (printre care Băile Herculane, Băile Felix,
Băile Tuşnad, Sovata, Praid, Bazna, Ocna Sibiului, Covasna, Slănic Moldova, Vatra
Dornei, Slănic Prahova, Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata ş.a.) şi
climaterice (cele de pe Valea Prahovei, Poiana Braşov, Păltiniş, Semenic, Stâna de Vale,
Lacu Roşu ş.a.), care se constituie în tot atâtea puncte de interes turistic.
TRANSPORTURILE
CUPRINS
Transporturile
Mediul în care sunt amplasate căile de comunicaţii (trasee special amenajate sau
construite, destinate practicării unui anumit tip de transport) a determinat şi diferenţierea
transporturilor în: terestre, navale, aeriene şi speciale (categorie în care intră
transporturile urbane, conductele, liniile de înaltă tensiune, telecomunicaţiile şi
comunicaţiile spaţiale).
În domeniul transporturilor terestre sunt incluse căile ferate, căile rutiere, conductele,
transporturile urbane etc., iar în cele navale - transporturile navale interioare (fluviale, pe
canale şi lacustre) şi transporturile navale maritime.
Transporturile feroviare
În ultimele decenii s-a extins reţeaua de căi ferate în ţările Europei Centrale şi de Est, în
China, Asia de Sud şi de Sud-Est (India, China, Vietnam, Malaysia), în Asia de Sud-Vest
(Turcia, Iran), America Latină (Mexic, Argentina, Brazilia), Australia şi Africa (Gabon,
Nigeria, Angola, R.D. Congo). Au fost construite multe linii în zone greu accesibile,
altele s-au dublat, au fost electrificate, s-a modernizat materialul rulant (locomotive
Diesel şi electrice etc.).
După anul 1900 căile ferate continuă să se extindă, să străbată noi teritorii, astfel că în
anul 1934 ajunseseră la 1 317 000 km, în 1981 la 1 550 000 km, iar în prezent la 1
600 000 km.
b) Căi ferate de importanţă naţională, prin care se asigură legătura între marile regiuni
industriale şi centre economice de importanţă deosebită etc. Exemplele de acest fel sunt şi
mai numeroase: Bucureşti-Ploieşti-Braşov; Bucureşti-Craiova-Timişoara; Madrid-
Valencia; Moscova-Sankt Petersburg; Köln-Düsseldorf-Duisburg ş.a.
În Franţa a continuat construirea căilor ferate de mare viteză (TGV), inaugurate în 1981
pe distanţa Paris-Lyon (409 km), parcursă în 2 ore şi 20 de minute, cunoscută şi sub
numele de TGV - Sud-Est; a fost extins în nord, pe direcţia Paris-Amiens-Lille; apoi
Lyon-Avignon-Marsilia ş.a. Trenurile de mare viteză vor funcţiona şi în Coreea de Sud
(Seoul-Pussan, 432 km), un prim tronson funcţional în 1999 şi în totalitate în 2001. După
aceste ţări, TGV - ul va funcţiona şi în Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, China
(Beijing-Shanghai 1 350 km), Australia (Canberra-Sydney 250 Km).
c) Căi ferate secundare construite de regulă pentru a deservi mari obiective industriale,
sau ca linii de "centură" ale marilor aglomeraţii urbane.
Adeseori reţeaua căilor ferate străbate masive muntoase, fluvii, lacuri, strâmtori
maritime etc. prin tunele. Cele mai multe dintre ele se găsesc în statele alpine din
Europa, apoi în Japonia, S.U.A., în zona Munţilor Anzi şi în Noua Zeelandă.
Tabelul nr. 1
Tuneluri feroviare de mari dimensiuni
Prin lucrările dificile şi costisitoare au fost trasate căi ferate în zone montane de mare
altitudine, în Munţii Anzi, în Munţii Alpi etc.
Tabelul nr. 2
maximă (m)
Pe căile ferate, curenţii de transport de mărfuri sunt orientaţi mai ales pe liniile magistrale
cu caracter naţional şi internaţional şi pe magistralele transcontinentale. Un volum mare
de mărfuri se înregistrează în C.S.I. (2 000 mil.t/km), S.U.A. (1 600 mil.t/km), Marea
Britanie (100 mil.t/km), Italia (100 mil.t/km), apoi în China, Canada, Germania, Polonia,
Franţa, India etc.
Transporturile de pasageri pe calea ferată sunt importante pentru unele ţări cum sunt
C.S.I., Japonia, India, China, Franţa, Italia, Germania.
Reţeaua feroviară are o lungime de 11 300 km, din care 33% este electrificată. În ţara
noastră există o linie îngustă, electrificată în anul 1922 (Arad-Pâncota), iar prima linie
ferată cu ecartament normal a fost Câmpina-Braşov, inaugurată în anul 1965. Densitatea
reţelei de căi ferate este de 48,1 km la 1 000 km2. Linii de ferry-boat se află între Calafat
şi Vidin (Bulgaria) şi Constanţa-Istanbul (Turcia).
Cel mai lung tunel de cale ferată se află pe linia minieră Ostra-Leşu Ursului (6 000 m),
urmat de Teliu (4 375 m), pe linia Braşov-Întorsura Buzăului, Tălăşmani (3 330 m) pe
traseul Galaţi-Bârlad, Romuli-Maramureş (2 388 m), între Salva-Vişeu ş.a.
Volumul mărfurilor transportate pe căile ferate române a fost, în 1994, de 300 mil.t, iar
numărul pasagerilor de 206 milioane, mai scăzut cu 3,6% faţă de cel înregistrat în 1993.
Transporturile rutiere
În anul 1994 lungimea totală a drumurilor modernizate ajunsese la peste 15 milioane km,
iar a autostrăzilor la peste 85 000 km. În privinţa densităţii, cele mai mari valori le
înregistrează ţările europene: Germania, Franţa, Marea Britanie.
Pentru a înlesni legăturile rutiere au fost construite mari poduri şi poduri suspendate,
tuneluri pe uscat şi în zonele submarine, multe trasee fiind în zonele muntoase la mari
altitudini (5 330 m în Tibet, 4 800 m în Munţii Anzi, 2 770 m în Munţii Alpi), trecând
adeseori prin pasuri de mare altitudine: Tangla (4 992 m), Oroya (4 770 m),
continuate cu serpentine s-au construit tuneluri rutiere.
Tabelul nr. 4
în
funcţiune
În funcţie de destinaţia traficului, căile rutiere se pot clasifica în: autostrăzi, şosele
continentale şi transcontinentale, drumuri naţionale, drumuri regionale şi drumuri de
interes local. America de Nord, în special S.U.A. şi Canada, deţine cea mai mare reţea de
autostrăzi, urmată de Europa (cu Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia).
În Asia, cele mai multe autostrăzi sunt în Japonia, dar şi în Arabia Saudită (Jiddah-
Mecca), Iraq (Bagdad-Kirkuk). Pe continentul african şoselele modernizate se află în
zonele marginale, la Atlantic, Oceanul Indian sau la Marea Mediterană. În Australia, o
autostradă uneşte oraşele Perth şi Melbourne, iar în partea centrală a ţării Darwin cu
Adelaide.
Şoseaua cea mai lungă din lume, de circa 15 000 km, numită şi "Panamericana", se află
pe continentele americane. În componenţa ei întră trei sectoare: Alaska Highway
(Fairbanks-Seattle), autostrada Pacifică (Seattle-Tucson) şi Carretera Panamericana, care
străbate Mexicul, ţările din America Centrală şi America de Sud (până la Puerto Montt, în
Chile).
Tabelul nr. 5
România are o reţea rutieră de 72 834 km, o autostradă construită în 1972, Bucureşti-
Piteşti, de 114 km, şi un alt tronson, Feteşti-Cernavodă, de 18 km, din cadrul autostrăzii
nord-sud (TEM), care va traversa ţara pe circa 820 km, pe traseul Nădlac-Timişoara-
Craiova-Bucureşti-Lehliu-Feteşti-Constanţa. Densitatea drumurilor este de 30,8 km/100
km2, iar numărul de autovehicule pe km de drum este de 38,2. Pe căile rutiere ale ţării
noastre au fost transportate 557 milioane t de mărfuri, reprezentând o creştere faţă de anii
precedenţi.
Transporturile navale
Navigaţia interioară sau fluvială
Navigaţia pe fluvii, canale şi lacuri se face cu şlepuri şi vase care ating tonaje diferite, în
funcţie de adâncimea şenalului navigabil. Astfel, pe Rhin pot circula nave până la 5 000
tdw, pe Dunăre între 500 şi 1 500 tdw, pe Volga până la 10 000 tdw, iar pe Marile Lacuri
din America de Nord, nave de 25 000 tdw.
Cele mai importante sisteme de navigaţie naţionale sunt Volga (Rusia), Mississippi
(S.U.A.), iar cu caracter internaţional Rhinul, Dunărea, Oder-Elba şi Marile Lacuri-
St.Lawrence.
În Europa navigaţia fluvială se face şi pe Sena, Tamisa, canalele din Belgia (canalul
Albert; porturile Bruxelles, Gand) şi Olanda (canalele Amsterdam-Rhin, Wilhelmina ş.a.;
porturile Amsterdam, Utrecht ş.a.).
Sistemul Mississippi (S.U.A.), format din fluviul cu acelaşi nume, navigabil de la Saint
Paul, afluenţii săi Ohio, Missouri, Arkansas, Tennessee, canalul Erie (inaugurat în 1825),
canalul Welland prin lacul Ontario (1833) constituie o adevărată axă de legătură între
marile câmpii şi sudul maritim. Un trafic mai redus se înregistrează pe fluviile Columbia,
Sacramento şi San Joaquin, datorită profilului lor longitudinal foarte neregulat, ceea ce le
face navigabile numai pe cursurile inferioare. În S.U.A., transportul fluvial de mărfuri
reprezintă 12% din totalul transporturilor.
Transporturile maritime
Traficul de pasageri, mai ales pe distanţe lungi, a scăzut foarte mult, concomitent cu el şi
supernavele destinate acestui scop, astfel că transatlanticele de azi au un tonaj mai mic
decât în perioada interbelică (de la 85 000 tdw la circa 40 000 tdw).
Fluxurile comerciale cele mai importante se realizează mai ales între trei mari spaţii
economice: America de Nord, Asia-Pacific şi Europa Occidentală, care împreună
totalizează 80% din schimburile internaţionale. Navele cele mai utilizate sunt cele cu o
capacitate sub 50 000 tdw.
Tabelul nr. 7
Flota comercială mondială totaliza, la sfârşitul anului 1994, 694,7 mil. tdw, ceea ce
reprezintă o creştere de 1,6% faţă de anul 1993. Principalii deţinători erau ţările
dezvoltate, cu 437,8 mil.tdw, reprezentând 68,2% din total, urmate de ţările in curs de
dezvoltare cu 149,9 mil.tdw, adică 21,6%. Ţările Europei Centrale şi Estice deţineau
numai 5,6% din total, iar statele socialiste din Asia doar 3,2%. Tot ţărilor dezvoltate le
revine 55,9% din comerţul mondial al flotei maritime, în timp ce ţărilor în curs de
dezvoltare numai 1/3 din comerţul mondial maritim de mărfuri.
Tabelul nr. 8
Întreaga activitate de transport maritim este strâns legată de port, un complex de instalaţii
pe apă şi uscat care asigură operaţiile de acostare, transbordare a mărfurilor şi
pasagerilor, depozitarea şi prelucrarea mărfurilor, aprovizionarea şi repararea navelor.
Manipularea mărfurilor se face cu ajutorul macaralelor fixe şi mobile la cheiuri şi dane, a
macaralelor plutitoare etc. În multe porturi, în legătură cu spaţiile de depozitare s-au
dezvoltat adevărate zone industriale.
Porturile americane moderne şi dispunând de spaţii largi pot manipula circa un miliard de
tone/an de mărfuri. Cele mai multe sunt specializate pe anumite tipuri de mărfuri: petrol,
minereuri, fructe tropicale, containere. Printre marile porturi ale S.U.A., care
înregistrează un trafic mai mare de 30 mil. t/an (în total 16) sunt: New York, Hampton
Roads, Corpus Christi, New Orleans (la Golful Mexic), pe ţărmul Oceanului Atlantic,
Los Angeles pe cel al Pacificului.
Tabelul nr. 10
Cele mai importante rute maritime pornesc din porturile europene situate la ţărmul Mării
Nordului şi al Mării Mediterane, către porturile aflate pe litoralul atlantic al celor două
continente americane, către Africa de Sud, iar prin Canalul Suez (traversat în 1994 de 17
317 nave cu 296,9 mil.t mărfuri) spre ţările riverane Oceanului Indian, cele din Asia de
Est şi Oceania. Porturile atlantice ale Americii de Nord sunt puncte de plecare ale rutelor
maritime către ţările Americii de Sud, către porturile europene şi africane, iar prin
Canalul Panama (11 027 nave cu 163,08 mil.t mărfuri) pe o cale mult scurtată către Asia
şi Oceania.
Tabelul nr. 11