Grăunte

NUMĂRUL

147
REVI STĂ EDIT ATĂ
DE BISER IC A NEEMI A

IAŞI
30 IA NU AR IE
2011

de muştar
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat
un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, într-adevăr, este cea
mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât
zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi
în ramurile lui. [Matei 13.31,32]

Cuprins:
DECIZII, DECIZII, DECIZII...
Costel Cozorici - Pag. 2
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE
ŞI VIAŢĂ FĂRĂ MOARTE
Emilian Bulgariu - Pag. 3
CU INIMA LA CONTROL
Ligia Bica - Pag. 4
IO SONO MONICA
Monica - Pag. 4
CÂND DOMNUL ÎŢI CERE
SĂ RENUNŢI
Alex Epure - Pag. 5
GÂNDURI DE ÎNCEPUT DE AN
Patricia Krişan - Pag. 6
PLANURI MĂREŢE PENTRU
INIMI FIRAVE?
Andrei Muscă - Pag. 7
RUGĂCIUNEA – LA HOTARUL
DINTRE CER ŞI PĂMÂNT
Anuţa Boghean - Pag. 7
1 NOAPTEA - ZIUA FĂRĂ ZILE
Cristi Lucaci - Pag. 8
FĂRĂ CREDINŢĂ NU EXISTĂ PATRIE
Emil Juverdeanu - Pag. 9
 Editorial
Decizii, decizii, decizii...
Dumnezeu a întrebat un
copac: „ce-ai vrea să te
faci când vei fi mare?”
„Un copac mare”, a venit
răspunsul. Şi Dumnezeu
a întrebat o veveriţă: „ce-
ai vrea să te faci când vei
fi mare?” „O veveriţă mare, negreşit”. Mai apoi l-a
întrebat şi pe om acelaşi lucru. „Inginer, aviator,
director, marinar, pastor...” iată câtă libertate avea
omul!
Intenţionez să cred că este prima întrebare la care
omul ia o decizie, voluntar sau involuntar, dar de la
sine. Până la vârsta la care suntem astfel întrebaţi,
avem doar opţiuni: să alegem un anume fel de
mâncare, să alegem cu ce să ne îmbrăcăm, mergem
sau nu la grădiniţă, ne trezim mai devreme sau mai
PAG INA târziu, asta ne place sau asta nu. Sunt doar simple
2
opţiuni.
Creştem, ca şi copacul, ca şi veveriţa, dar realizăm
că doar noi avem voie să ne schimbăm alegerile şi
Grăunte de Muştar îndrăznim să visăm. Calea pe care dorim să păşim
Nr. 147 - 30 Ianuarie
devine la un moment dat un
drum privat, doar al nostru, un
drum pe care părinţii noştri ni
l-au creionat până la un punct.
Ne trezim că zburăm. Ne
întindem aripile şi zburăm
către orizontul nostru, în
singularitatea lui. Atât de
multă libertate ne-a dat
Dumnezeu încât a creat cerurile
şi pământul doar pentru noi.
S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre doar pentru
ca noi să fim mântuiţi. Dar de la bun început noi,
oamenii, din prea mult, nu am ştiut ce să facem. A
făcut oare Dumnezeu o greşeală dându-ne această
libertate de a alege şi de a lua decizii? Atât de multe
lucruri a creat Tatăl pentru noi încât ne-am pierdut
printre ele. Ne-am pierdut scopurile prin lăcomie. Şi
ne-am pierdut pe noi prin noi înşine, prin faptul că
am decis să decidem singuri.
Sunt un om creştin (cel puţin aşa îmi place să cred),
şi de multe ori m-am trezit rugându-mă: „Doamne,
mi-aş dori să...”, „intenţionez să...” sau „ajută-mă,
Tu, Doamne, în cutare lucru”, dar de atât de puţine
ori am spus: „Doamne, facă-se voia Ta în viaţa
mea!”. Uneori am impresia că e o lipsă de curaj din
partea mea să mă dau pe mâna Tatălui. Dar Tatăl s-a
dat pe mâna Fiului şi Fiul s-a încrezut în Tatăl.
Alteori cred că am atâta experienţă şi atâta putere
încât cu siguranţă aş reuşi să iau singur frâiele şi să
Costel Cozorici
hotărăsc în dreptul meu. Câtă mediocritate! Totul e
un labirint din care parcă nu mai ies. Mă rătăcesc
practic pe drumul meu. Problema mea cea mai mare
e că nu-i cer ajutor lui Dumnezeu când nu mai
găsesc calea, ci abia atunci când iau singur decizia că
m-am rătăcit şi am nevoie de ajutor.
Sunt momente în viaţă în care chiar cred că Domnul
este ironic. Cu siguranţă Îl amuză neputinţa mea şi
atunci creşte miza: îmi oferă ocazia să iau decizii şi
pentru alţii: familie, subalterni, cei care se încred în
mine... Aici este marea provocare. Cât de departe
pot merge, până unde pot întinde coarda sau cât de
puternic sunt? Răspunsul e întotdeauna axiomatic:
dacă nu-L implic de fiecare dată în problemele mele
şi dacă nu accept deciziile pe care El le ia în viaţa
mea, atunci chiar sunt pierdut. Tendinţa de
moment, atunci când toate îmi merg bine, e să mă
laud şi să vreau mai mult. Această gândire
„solomonică” nu poate decât să mă tulbure, pentru
că doar atunci când mă poticnesc îmi amintesc cât
de neînsemnat sunt şi cât de multă nevoie am de
Dumnezeu! E normal! Realizările sunt doar ale mele
iar pentru eşecuri voi spune: „aşa a
hotărât Domnul să mă cerceteze”. Oare?
Şi dacă tot am amintit de Solomon, mai
există o deşertăciune pe pământ. De
multe ori, pentru că atât de mult îmi
doresc un lucru, iau o decizie care mi se
pare cea mai justă în acel moment.
Ulterior, privind retrospectiv, realizez că
acel lucru nu a fost atât de bun pe cât
părea în acel moment. Dar au existat şi
momente în viaţă în care totul părea că
se înfundă. Lucrurile mergeau pe dos, întâlneam
obstacole ce păreau de netrecut, mă luam de piept
cu Dumnezeu şi-L întrebam de ce ia pentru mine
astfel de decizii? Abia mai încolo, după resemnări
de neputinţă, realizam că acele decizii, ale
Domnului şi nu ale mele, pe cât păreau de nedrepte
sau de neclare iniţial, se transformau în paşi mari
înainte, în reuşite pe care mintea mea nu putea să le
priceapă.
Te întreb pe tine, cititorule: când ai luat ultima dată
o decizie importantă în viaţa ta? Dacă îţi aminteşti
lucrul acesta, gândeşte-te cât de mult I-ai dat voie lui
Dumnezeu să se implice în luarea acestei decizii sau
de câte ori L-ai întrebat pe Dumnezeu care este voia
Lui?
Doamne, pe munţi înalţi şi prin văi adânci, facă-se
voia Ta!
Fiţi binecuvântaţi prin tot ceea ce faceţi!
 Tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte
Acestea sunt cuvintele cu care am putea-o
caracteriza pe bunica Ana Pavel, căreia în cercul
intim i se zice „Buța”. De curând a luat hotărârea
să primească botezul și dorința i-a fost atât de
mare încât a trebuit „să punem de o sărbătoare”
în interiorul grupului Agape. Așa că, de la cel
mai mic până la cel mai mare am mers la casa
parohială pentru a fi martori la o minune:
declarația de dragoste față de Hristos pe care
bunica Ana a făcut-o în fața martorilor de aici și
de dincolo. Şi pentru că dragostea biruiește
moartea, bunica Ana a ales să moară și să învie
împreună cu Hristos prin actul sacru al
botezului.
Am rămas înmărmurit la vederea zâmbetului şi
seninătății de pe fața bunicii, iar bucuria noastră
și dragostea cu care am înconjurat-o au
întinerit-o. Dorința de a vorbi despre deciziile
pentru Hristos din viața dumneaei, râvna pentru
rugăciune și bucuria de a veni la grupul de casă
chiar dacă are probleme de sănătate, m-au întărit
și m-au motivat și mai mult să lupt pentru
Împărăția care nu poate fi clătinată. Atunci când
am intrat în contact cu transformarea pe care o
aduce Hristos în viața familiei Păduraru, am
căpătat puteri nebănuite în slujirea bisericii de
casă.
De câțiva ani buni am ales să ne rugăm la
biserica Agape pentru cei din familiile noastre
care nu-l cunosc pe Hristos. Doamna Doina
Păduraru ne-a împărtășit dorința dumneaei
pentru sufletul mamei care, pe vremea aceea era
destul de împotrivitoare și implicată în tradițiile
și obiceiurile strămoșești. Nu de puține ori a
venit joi cu sufletul tulburat din pricina
Emilian Bulgariu
împotrivirii bunicii Ana.
Pentru mine, la vremea
aceea, bunica Ana era doar o
doamnă în vârstă, gârbovită
de numărul anilor
dumneaei, dar care se mișca
necontenit, întocmai ca o
furnică, cu diferite treburi. Am fost impresionat
de puterea dumneaei și de viteza cu care efectua
treburile pe care le avea de făcut. Consecvența în
căutarea lui Hristos arătată de doamna Doina,
lecturarea împreună a Bibliei, rugăciunile celor
din Agape și prezența de câteva ori la biserică a
bunicii Ana a făcut ca treptat lumina să pătrundă
tot mai mult în casa familiei Păduraru. Nu pot să
uit cuvintele pe care le-a spus doamna Doina la
grup pe la mijlocul anului 2010: „s-a schimbat PAG INA
mult în bine Buţa, acum discutăm dimineața din
Biblie … în casă este liniște!”
Într-o duminică dimineaţa, după ce am intrat în
biserică, doamna Doina mă întâmpină bucuroasă
3
Grăunte de Muştar
şi îmi spune mesajul pe care i l-a transmis în
Nr. 147 - 30 Ianuarie
dimineața respectivă bunica Ana și anume că a
întrebat la ce grup este repartizată și dacă o
primim la biserica de casă Agape. Nu pot să vă
descriu lumina de pe faţa tuturor celor care au
auzit vestea cea bună. Şi iată că “Furnicuța”, cum
îi spune doamna Eugenia bunicii, este acum
copilul Domnului, iar biserica noastră de casă
gustă în fiecare săptămână din aroma specială a
bucuriei îmbinării poveştilor adolescenților de la
gimnaziu şi liceu cu seninătatea, pacea și
tinereţea spirituală a celei mai în vârstă surori,
bunicuţa Furnicuţa.
 Cu inima la control...
Acum ceva timp în urmă am primit pe email
următorul gând, scris de Sebastian: „Noi nu putem
controla ceea ce gândesc alţii despre noi, ce vorbesc alţii
despre noi, cum ne judecă alţii. Dar putem controla ceea
ce gândim noi despre alţii, ce vorbim noi despre alţii,
cum iertăm noi pe alţii, cum ne smerim înaintea Celui
care ne-a transformat din datornici pe viaţă în oameni
liberi.”
În acea perioadă treceam printr-o situaţie mai
deosebită, frământări interioare ca urmare a unor
cuvinte nu tocmai plăcute care mi s-au spus.
Povara lor era greu de purtat, pe de-o parte mă
confruntam cu neputinţa mea de a schimba părerea
celuilalt despre mine, pe de altă parte cu
slăbiciunea şi imperfecţiunea mea care pot oricând
să rănească şi să jignească pe cei din jur, şi nu în
ultimul rând aveam în minte porunca Domnului
PAG INA „Cât atârnă de voi, trăiţi în pace cu oricine”.
4
Tensiunea interioară era foarte mare....cel puţin în
inima mea, întrucât cineva era supărat pe mine.
Îmi aduc aminte că în dialogurile mele cu Domnul
Grăunte de Muştar îi mulţumeam pentru că a inventat iertarea – o
Nr. 147 - 30 Ianuarie
Io sono Monica.
Mă numesc Monica. Sunt
născută în oraşul Iaşi,
România, din familie de
ortodocşi. Am vârsta de 63
de ani, văduvă cu trei băieţi
mari. Am şi doi nepoţi, tot
mari.
Trecând prin perioade foarte grele ale vieţii, am fost
călăuzită de Bunul Dumnezeu (fără să ştiu atunci),
să plec în străinătate şi aşa am ajuns în Italia, în
oraşul Torino. După o perioadă de 6 luni, am primit
de lucru, am întâlnit colegi de serviciu cu soţiile,
care mi-au fost aproape şi mi-au arătat calea către
Dumnezeul cerului şi al pământului; calea prin
jertfa Domnului Isus Hristos şi prin călăuzirea
Duhului Sfânt. Ducându-mă duminică de duminică
în Casa Domnului şi participând la inaugurarea
bisericii “Emanuel”, am fost mişcată sufleteşte.
În scurt timp, viaţa mi-a fost transformată, am avut
vise frumoase, în locul coşmarurilor, am privit
problemele din ţară mult mai uşor, m-am lăsat de
viciul fumatului, citind din Cuvântul Domnului mi-
am lepădat podoabele şi m-am lepădat de viaţa pe
care am avut-o, am primit pe Domnul Isus Hristos
Ligia Boca
faţetă a harului şi
dragostei Sale, fără
de care relaţiile nu ar
fi putut exista.
În toată frământarea
mea interioară a
început să apară o
lumină. Vocea Duhului mi-a şoptit: „Tu nu poţi
controla nimic din ce se întâmplă în inima celui de lângă
tine, dar poţi controla ceea ce se întâmplă în inima ta”.
De atunci am căutat să pun în aplicare aceste
adevăruri... Nu este întotdeauna uşor, dar aceste
gânduri mă ajută în fiecare context să ies în inima
mea „mai mult decât biruitoare” doar prin Puterea
LUI.
Ştiu acum mai bine ca nicioadată că nu am
duşmani şi nici contexe potrivnice. Doar o inimă
rea şi necredincioasă iar ceea ce mă ţine în viaţă
este doar manifestarea harului lui Dumnezeu şi a
iertării Sale peste fiinţa mea. Îi sunt veşnic
recunoscătoare Domnului nostru drag, Isus
Hristos!
Monica
în inimă şi doresc să-L slujesc până la sfârşitul vieţii.
Transformarea vieţii mele se datorează Duhului
Dumnezeu care a lucrat printr-o familie foarte
aproape de Isus Hristos, a fraţilor şi surorilor care
mi-au fost aproape spunându-mi Cuvântul şi
Adevărul.
În încheiere, aş vrea să rostesc o rugăciune de
mulțumire:
“Te laud Tată al cerului şi al pământului, prin Fiul
Tău Isus Hristos şi Duhul Tău cel Sfânt, pentru
modul în care ai lucrat în viaţa mea şi pentru
ajutorul Tău şi lumina de a înţelege Cuvântul
adevărului, Moartea şi învierea Domnului Isus
Hristos pentru mine şi spălarea cu sângele Său a
păcatelor mele, devenind un copil al Domnului,
pocăit, mântuit şi iertat de păcate, prin credinţă.
Doamna Monica este o cunoscută de a mea din
tinerețe. Ce să zic? Decât că nebănuite sunt căile
Domnului. Dacă un om a trebuit să plece în altă
țară ca să se întoarcă la El, Domnul o face. Pentru
fiecare din noi are o cale specială, pentru a ne face
cunoscută chemarea Lui. (Mihai Ghiuțu)
 Când Domnul îți cere să renunți!
Ultimii mei ani de liceu au reprezentat pentru mine
conturarea unui vis. Să fiu actor. Îmi făcusem un
obicei din a merge la Palatul Copiilor unde,
împreună cu profesorul de acolo, am montat o
piesă de teatru, „Jubileu” de A.P. Cehov. Acesta a
fost începutul...
Ajuns în Iaşi, la facultate, una dintre priorităţi era
să găsesc o trupă în care să joc. Am ajuns să fiu
actor într-un teatru studenţesc de renume. La
început nu eram foarte „serios”, în sensul că
mergeam destul de rar. Însă, după un an jumătate,
ajunsesem să mă raportez la teatru ca la activitatea
mea principală şi restul responsabilităţilor erau,
evident, surclasate. Eram activ, jucam în câteva
spectacole, începusem să călătoresc, la început prin
ţară, apoi şi prin străinătate. Bineînţeles că îmi
plăcea. Era o adevărată oportunitate să văd lumea
fără să scot un ban din buzunar, să urc pe scenele
europene, şi să fiu aplaudat minute în şir de
oameni care, deşi nu înţelegeau limba în care
jucam, înţelegeau limbajul scenic.
„Cât de frumos!” poate spune cineva. Dar eu
recunosc că au fost cei mai secetoşi ani din viaţa
mea. Nu am fost niciodată mai departe de planurile
lui Dumnezeu pentru mine. Acum, analizând acea
perioadă, realizez că inima mea avea adevărate
cratere, prin care ispitele ”dulci” ale lumii acesteia
curgeau şi îmi alimentau firea mea plină de
mândrie, de lăcomie, doritoare de orice, dar în fond
de nimic.
Începusem să pun din ce în ce mai multe bariere
între mine şi vechii prieteni care aveau parte de
adevărate treziri spirituale. Concomitent, legam
relaţii tot mai apropiate cu oameni care nu-L
cunosc deloc pe Dumnezeu. „Îmi trăiam viaţa”, aşa
mă minţeam! Renunţasem să mă mai gândesc dacă
ce fac îi este pe plac Domnului, încercam să nu
pierd niciun moment, să experimentez cât pot de
mult din ceea ce lumea poate oferi. Însă niciodată
nu m-am simţit mai gol...
Din fericire pentru mine, Dumnezeu nu a încetat să
mă caute. Şi în strigătul Lui, într-o zi L-am auzit. A
urmat o perioadă în care începusem să văd fisurile
inimii mele şi să-mi fie silă să mă mai complac în
stările mele de fericire indusă. Îmi puneam
problema „unde este mai bine?”. Începusem să
conştientizez că nu pot fi în două bărci odată. Îmi
era dor de El, dar în acelaşi timp, viaţa pe care o
trăiam mă atrăgea prea mult.
A urmat o perioadă de confuzie totală în care nu
ştiam spre ce să mă îndrept. Ofertele de călătorie cu
teatrul se înmulţeau exponenţial. Islanda, Austria,
Alex Epure
Spania, Canada,
erau ţările în
care eram deja
invitat să joc.
Dar decizia mea
de a mă „rupe”
de mediul în
care îmi alimen-
tam poftele firii, începea să prindă contur. Cum
rămânea însă cu marea mea pasiune?
În acele momente am simţit cum Domnul a sădit
sămânţa în inima mea prin logodnica mea, Patricia.
Mi-a vorbit atât de frumos despre cum sunt
planurile Lui Dumnezeu şi cum vede ea planurile
Lui în viaţa ei. Au urmat câteva zile de cercetare
pentru mine. A fost momentul în care „am pus
cărţile pe masă” şi am stat de vorbă cu Dumnezeu.
Decizia a fost irevocabilă. PAG INA
M-am rupt total de oamenii de acolo, de tot ce a
însemnat teatrul. Cu o săptămână înainte să plec în
Islanda mi-am anunţat retragerea (acest lucru se
întâmpla în luna iulie a anului trecut). Nu a fost
5
Grăunte de Muştar
uşor. Mi-am dezamăgit colegii de piesă, care-şi
puneau mari speranţe în spectacolul din Islanda. Nr. 147 - 30 Ianuarie
Deodată a trebuit să mă reorientez. Renunţasem la
ceva ce-mi ocupa o bună bucată din timp şi
simţeam că nu prea am ce pune în loc.
Din fericire însă, chiar în acea perioadă am
cunoscut grupul de casa Eliel şi implicit, Biserica
Neemia. Domnul s-a îngrijit atât de frumos să
nu-mi lipsească nimic! Am renunţat la ceva drag
inimii mele, dar care treptat, mă aducea la moarte
spirituală. În schimb, am primit ceva cu mult mai
frumos. Am primit un nou sens pentru a trăi. Un
sens veşnic. Am început să mă apropii de
Dumnezeu, să caut compania persoanelor mature
din punct de vedere spiritual. Am realizat cât este
de important mediul în care te învârţi. Chiar dacă
nu ne place să recunoaştem, ne influenţează enorm
în modul nostru de trăire!
Încă sunt pasionat de teatru. Însă sunt mai pasionat
de Hristos, care şi-a dat viaţa pentru mine. Am
încredere în planul Lui şi ştiu că dacă va fi cazul,
voi găsi noi oportunităţi de a face ceea ce-mi place,
fără a-mi mai compromite mântuirea. În acest
moment, mă rog doar ca foştii mei colegi de teatru,
alături de care am petrecut mult timp, să-L
cunoască şi ei pe Mântuitorul. Sunt sigur că le-ar
schimba complet vieţile...
Dorinţa mea pentru anul 2011 este mântuirea
lor, a vechilor mei camarazi!
 Gânduri de început de an
La vreme de bilanţ, când se contabilizează trecutul şi
se proiectează viitorul, privesc peste anul care
tocmai a trecut şi cad la picioarele Celui care L-a
permis. Inima mea strigă cu putere, cum odinioară
striga psalmistul, „În veac ţine îndurarea Ta!”
Pentru mine, anul 2010 a fost un an „pedagogic”.
Am trecut prin câteva laboratoare a lui Dumnezeu,
dar cel mai complicat mi s-a părut confruntarea cu
propriile mele limite. Stima de sine a fost puternic
şifonată când Dumnezeu mi-a arătat cât de slabă
sunt şi cât de mult depind de securitatea pe care o
găsesc în apropiaţii mei. Primele 5 luni le-am
petrecut în America de Sud. Pe ritmuri de salsa,
Domnul m-a învăţat să depind mai mult de El, să-mi
subordonez planurile voii Lui, să înţeleg libertatea la
care mă cheamă.
PAG INA
Am învăţat că libertatea este o stare a inimii. E în
6
Grăunte de Muştar
strânsă legătură cu independenţa faţă de tot ce ne
poate îndepărta de voia lui Dumnezeu, puterea de a
renunţa la dorinţele proprii dacă acestea nu coincid
cu dorinţele Lui, puterea de a ne abandona în
Nr. 147 - 30 Ianuarie
braţele Lui, de a tăia funiile de siguranţă care ne
susţin, ca să experimentăm dependenţa totală de El.
În America am învăţat să-i iubesc pe săraci şi să
renunţ la pretenţia de „salvator al lumii”. Mă amuză
acum gândurile pe care le aveam înainte de plecare.
Mă simţeam un fel de Cristofor Columb plecat în
misiunea Maicii Tereza de Calcuta. Nu am fost nici
una, nici alta, spre profunda mea dezamăgire, însă
am învăţat o lecţie superbă! Hristos mi-a arătat că
Patricia Krişan
apropierea de
oameni constă în a
mă face una cu ei. E
imposibil să creez
relaţii autentice atunci când încerc să mă plasez pe
un piedestal al „eroului” şi când îl privesc pe fratele
meu ca fiind „săracul care are nevoie de mine”.
Fascinant modul în care Dumnezeu a creat dinamica
relaţiilor, păsându-i mai mult decât nouă. Şi astfel,
după 8 luni petrecute în El Alto, cel mai sărac oraş al
Boliviei, am văzut cum relaţiile autentice se creează
prin interacţiuni autentice, prin colaborare, prin
recunoaşterea sinceră a valorii celuilalt. Şi nu de
puţine ori m-am simţit eu în postura celui ce avea
nevoie să fie salvat!
Pe când eram încă în Bolivia, mă rugam Domnului
să scoată în calea mea ocazii să mă apropii mai mult
de El. Îmi era teamă de momentul întoarcerii acasă,
de revenirea la cotidian.
Ca o mamă care se îngrijeşte de orice nevoie a
puiului ei, Domnul a scos în calea mea, grupul de
casa Eliel. Îi „număr” pe fraţii mei printre cele mai
mari binecuvântări ale anului 2010. Am fost
încurajată prin ei, am fost confruntată cu nevoia de
constanţă, m-am simţit primită când eram într-o
stare de fragilitate greu de suportat chiar şi pentru
mine. Îl laud pe Domnul cerurilor pentru grupul
Eliel şi pentru întreaga biserică Neemia, pe care am
cunoscut-o ulterior. Simt o tandreţe nespus de mare
în purtarea Lui de grijă pentru mine!
31 octombrie 2010 va rămâne o zi de referinţă
pentru viaţa mea. A fost ziua în care am făcut un
legământ cu Prinţul inimii mele. Ce revărsare de
har peste viaţa mea! Cu câtă dragoste m-a
îmbrăţişat El atunci când mi-a pus inelul pe deget!
Ştiu că marea aventură de-abia acum începe. Anul
2010 a fost un preambul pentru ce va urma. Mă
aştept la un nou an cel puţin la fel de consistent ca
cel care a trecut. Şi mai ştiu că dacă voi rămâne
credincioasă Domnului, cu fiecare an care va trece,
voi fi tot mai aproape de Cer...
Îţi mulţumesc, Dumnezeule Preaînalt, că Te-ai
coborât în universul meu atât de minuscul şi ai
deschis o fereastră spre Universul Tău infinit!
 Planuri măreţe pentru inimi firave
Andrei Muscă
Domnul a îngăduit ca anul 2010 să fie un an plin de frământărilor mele de a-L
prezenţa Lui, care s-a făcut simţită şi în familia mea cunoaşte pe Domnul. În
chiar şi atunci când simţurile şi raţiunea par că L-au mijlocul acelor încercări
izgonit din mijlocul lor. ţin minte cum mă rugam
Atunci când toate lucrurile (sau aproape toate pentru Sebastian şi Alina
lucrurile) funcţionează oarecum în comformitate cu cu mult mai multă
agenda zilnică, există impresia că planul Domnului dragoste pentru că
coincide cu drumul cotidian, ceea ce poate fi şi simţeam o mică parte din ce simţeau ei. Nevoia m-a
adevărat în anumite cazuri. Dar ce se întâmplă când împins să mă rog mai mult, să cercetez mai mult
nu te confrunţi cu lipsa unui loc de muncă, când înţelepciunea lui Dumnezeu de a opera pe un
există stabilitate financiară, există sănătate şi pacient aparent sănătos, extirpând complacerea în
înţelegere în familie, ce trebuie să ceri Domnului? confort, vindecând consecvenţa, tratând rezistenţa
Trebuie să cerem cum au cerut dragii noştrii la ispită.
Sebastian şi Alina să fim pregătiţi pentru ziua Mulţumesc Domnului pentru că în încercări eu şi
venirii Domnului? Ce au primit în schimb? Măriri familia mea am rămas credincioşi şi am învăţat
de salarii sau vreo confirmare directă din partea astfel o lecţie extraordinară: Când ceri un lucru lui
Domnului ca cea a lui Solomon după ce a cerut Dumnezeu, El este credincios şi ţi-l va da, dacă este
înţelepciune? Aşa părea logic, dar în schimb au spre binele tău! Dacă ceri curaj, El îţi va da PAG INA
primit posibilitatea să îşi reconstruiască casa aşa contextul să fii curajos, deşi de multe ori logica
cum doreau ei, ca să fiu mai elegant în exprimare,
când e vorba să ridici casa de la zero în urma unui
incendiu.
noastră ne joacă feste şi credem că o să primim cine
ştie ce puteri extraordinare să depăşim contextele
dificile din viaţa noastră.
7
Într-o oarecare măsură Grăunte de Muştar

aşa a fost şi pentru Când toate lucrurile merg bine în viaţa mea, eu Nr. 147 - 30 Ianuarie

familia mea. După o pentru ce mă rog? – iată o întrebare demnă de un

perioadă de linişte în răspuns cum numai Dumnezeu îl poate oferi celor
care lucrurile aveau un ce se încred în El!
curs lin şi plin de pace,
mi-am pus întrebarea:
„Pentru ce să mă rog,
Doamne?” Mă rugam Rugăciunea - la hotarul
pentru mine, pentru
familie, pentru Biserică,
dar parcă prezenţa Anuța Boghean
Domnului nu era aşa de Fiindcă am tot vorbit cu multe persoane din jurul
aproape cum mi-aş fi dorit, prin faptul că lucrurile meu la acest sfârşit de an despre deciziile bune, şi
mergeau bine. Domnul era de partea noastră şi pentru că este şi un risc de laudă de sine, prea
parcă nimic nu ar fi anunţat vreo schimbare de periculos ca să-l asum, mi-am amintit, deloc
macaz. Dar în înţelepciunea Lui a considerat că e întâmplător (cred), două decizii nefaste din viaţa
timpul ca eu şi familia mea să fim scuturaţi precum mea.
un pom de toamnă. Odată luată hotărârea, lucrurile
La sugestia şi modelul cuiva, am decis că
au luat-o la vale precum o sanie pe derdeluş. Mi-am rugăciunea către Domnul, fiind neîncetată, nu ţine
pierdut întâi locul de muncă, am avut accident cu
de a sta în genunchi neapărat. Şi astfel,
maşina care şi acum e în service, datoriile financiare
plăcându-mi la culme descoperirea, am început să
din trecut au început să bată la buzunar şi
practic cu consecvenţă rugăciunea de seară la
încercările au continuat să vină una după alta…
căldurică, pe perna moale, trecând pe nesimţite şi
Mă tot întrebam: „Pedeapsă, sau încercare?”. Îmi
cu viteza gândului în lumea viselor. Nu am suferit
repetam ca un ecou în gând, dar mi-am adus aminte
deloc de insomnie! Nu a durat mult şi între inima
că tânjeam, în rugăciunile mele la dorinţa mea de
mea şi cea a Lui Dumnezeu a început să se creeze
a-L cunoşte mai bine pe Dumnezeu, să-L fac
o distanţă considerabilă. Nu mai reuşesc să îmi
mândru că mă pot numi copilul Lui.
Iar încercările s-au potrivit ca o mănuşă în mijlocul [...] CONTINUARE ÎN PAGINA 10
 1 Noaptea - Ziua fără zile
Cristi Lucaci
Azi-noapte, neavând cu – Ce? N-ai auzit? Să nu-mi spui că ai dormit tot
ce să-mi umplu timpul, timpul! îmi spune el, reprobator. Măi, eşti culmea!
am început să fac Tot timpul dormi, o viaţă ai şi pe aceea o dormi?
tumbe, să sar de pe – Da, eram obosit. Am făcut o baie şi mă relaxam.
trambulină şi să mă Dar, hai spune-mi ce s-a întâmplat?
zbengui, de m-au lăsat – Hmm… părinţii s-au certat, se smiorcăie el.
toate puterile. Aşa – Da! Şi ceva nou? încerc eu să mai aplanez.
m-am bălăcit şi am – Da, dar de data asta a fost foarte rău! smiorcăie el,
înnotat până s-a luat lumina. M-am culcat pe la ora înăbuşit.
1, doar ce l-am simţit pe Moş Somnilă cum mă – Hai, spune o dată! mă enervez. Turuie, că mi-e
gâdila tandru pe la gene. somn.
La scurt timp însă, un ecran demarează ca un – Ta... ta...tataa a... a... ve...nit beat hmm... şi... şi a
carusel şi mi se învârte aievea în cap. În proiecţiile înce...put să facă scandal. A trân...tit hhmmm... uşile
lui, apăream şi eu. Mă mişcam, simţeam iarba, şi a trezit-o o... pe... pee... ma...aamaa... I-a spus că
catifeaua, visul. Da, era un vis: flori, pungi, parcuri, nu este... bunăăă... de ni... ni...mic, că stă... hmmm
avioane, plăcinte, pistoale, prinţese, scorţişoară, toată ziua...aa pe oo...spăţ... ospăţ...
garaje, cărţi, clovni, becuri, dragoste..., când dintr-o – De ce vorbeşti aşa, pe întrerupte? mă mir eu. Hai,
PAG INA dată ceva cald şi umed începe să se prelingă, încet, fii cuminte, îl calmez eu, şi încearcă să dormi!
dinspre ochi înspre colţul gurii, după care ia colţul şi – Dar, aa...sta nu e totul. I-a… hmmm... mai spus că

8
Grăunte de Muştar
tuleşte după ceafă. Nu m-am tulburat câtuşi de
puţin, ştiind că părul încă nu îmi era uscat de la
scăldatul pe care îl trăsesem. Straniu! Culorile
nu ne mai vrea pe noi doi. I-a spus să ne dea
drumul... hmmm!
– Cum adică? S-a săturat de noi?
ecranului deveniseră alb-negru, semn că mergeam – Da! Nu vreaa... să mai... mai audă de noi... vrea să
Nr. 147 - 30 Ianuarie
spre trezie. Totuşi, imediat ce am apelat la ne... arunce în stradă... Cică nu... nu... hmmm... ne
obişnuitul sistem de reparat electrocasnice – pumnul mai poa...a...te ţine. Costăm prea mult!
– totul a reapărut din nou în culori. Visam frumos. Se făcuse linişte. Nu se mai auzea nimic.
După vreo oră de reverie, parcă cineva scosese – Mai eşti acolo? iscodesc eu.
cablul din priză, devenisem conştient de o serie de – Da, răspunse el. Ce vrei?
buburuze care îmi aparuseră pe faţă. Odată unite, – Hmmm, simt ceva umed în ochi. Am două bobiţe,
acestea au început să lunece, dându-mi o stare de care se preling pe obraz, îi spun eu. Duc, apoi,
discomfort. Îmi duc mâna prin păr şi îl găsesc aspru, degetul de la ochi la gură şi spre surprinderea mea
uscat. „Ah, gata!” îmi zic. „M-a prins o răceală şi acelaşi gust, ca mai devreme: apă sărată. Am apă
acum transpir. Totul este în regulă!“ gândesc eu. Mă sărată în ochi! exclam eu, intrigat de descoperire. Ce
şterg şi încerc să adorm din nou, când simt că înseamnă asta?
picăturile se înteţesc, de data aceasta însoţite de – Ah! Nu ştii? Nimic nu ştii! Prostuţ mai eşti! Acelea
nişte sunete ciudate, nemaiauzite până atunci. Unul sunt lacrimi, ce apă sărată visezi?
din bobii umezi mi se lungeşte pe buze. Îmi muşc
buza şi picătura ia gust. Era sărată! Nu mai
gustasem aşa ceva până atunci: apă sărată! De fapt,
nu prea gustasem mare lucru niciodată.
– Hmmm… se aude un glas răguşit de undeva.
– Cine-i acolo? gângăvesc eu.
– Eu! răspunde cineva, adică celălalt eu.
– Cum adică, „eu”?
– Ce? mormăi indignat respectivul. Nu mă mai
recunoşti? Deja devin tensionat, simţindu-mă jenat
că nu recunosc persoana. Era întuneric şi nu ne
vedeam la faţă. Sunt eu, fratele tău! clarifică
interlocutorul.
– Fratele meu!?... Ah! Scuză-mă că nu te-am
recunoscut, dar ai vocea schimbată. Ce s-a
[...] CONTINUARE ÎN PAGINA 10
întâmplat?
 Lecția de istorie Rubrică coordonată de Emil Juverdeanu
De-a lungul veacurilor, lecţia de istorie a lui Dumnezeu a fost una singură: suferinţa celor care L-au urmat pe drumul către slavă. Noua
rubrică premanentă a revistei Grăuntele de muştar, numită sugestiv Lecţia de istorie, rememorează momente din lupta creştinil or din
România cu ideologia şi practica comunistă, pentru a ne încuraja pe noi, cei care nu am cunoscut teroarea şi represiunea tota litară. Un
regim criminal şi capabil să confişte toate compartimentele vieţii umane, comunismul românesc a avut şi un caracter particula r,
caracterizat de o puternică componentă naţionalistă, care, mai ales în perioada conducerii despotice a lui Nicolae Ceauşescu, a izolat în
mod absolut România pe plan extern. Creştinii neoprotestanţi au fost consideraţi în jargonul timpului „agenturi străine”, org anizaţii cu
caracter occidental subversiv, menite să destabilizeze „poporul nostru socialist, aflat pe drumul înfăptuirii socialismului m ultilateral
dezvoltat”, o acuzaţie gravă receptată eficient de societatea românească supusă aparatului de propagandă. Ultimii ani ai lui Ceauşescu au
transformat România într-un imens lagăr, supus unor experimente sociale şi economice cu urmări extrem de grave până astăzi. Dict atura
ceauşistă a intrat în analele istoriei universale ca una dintre cele mai feroce din toate timpurile, alături de figuri sinistre precum Hitler,
Stalin sau Sadam Hussein. Creştinii acelor timpuri, dintre care cei mai mulţi sunt astăzi printre noi, pot să ne întărească c redinţa că
suferinţa este calea spre slavă, iar ei, prin amintirile lor, Îl pot revedea pe Dumnezeu în acea extraordinară ipostază de Mâ ntuitor.

Fără credinţă nu există patrie

România a fost o ţară comunistă. Iată că istoria nu fanatică, dar lipsită de
va trebui vreodată să dovedească acest adevăr, pasiunea care vine din
pentru că el este asemenea unei axiome în credinţă, a mai creat şi
geometrie; nu se demonstrează, ci devine un un fenomen secundar:
instrument de analiză pentru situaţia în care se află nimeni nu îşi asumă
ţara noastră de mai bine de o generaţie. Pe plan complicitatea, argu-
PAG INA
spiritual, acest sistem politic, economic şi social a mentând (incredibil!!!)

adus deformări în viaţa naţiunii noastre, care, din
păcate, vor mai dura ceva vreme. Nu mă gândesc
să compar efectele dictaturii cu cele ale
democraţiei asupra spiritului uman, ci aş vrea să
9
că niciodată nu a crezut în acest sistem. Astfel a
fost instituţionalizată necredinţa, sub forma
mimării credinţei. Dacă necredinţa ar fi avut
posibilitatea să se exprime onest, liber, atunci ar fi Grăunte de Muştar

reflectez la ceea ce spunea disidentul rus Alexandr păcătuit o singură dată. În noua conjunctură, Nr. 147 - 30 Ianuarie

Soljeniţîn despre „ideologie”. Anume că impostura
i-a asigurat permanenţa.
Cu cât ideologia ajungea să nu mai fie crezută nici
măcar de cei care o impuneau cu cele mai
ingenioase mijloace de manipulare, cu atât forţa ei
de control asupra minţilor şi conştiinţelor
oamenilor devenea mai puternică. Cu cât mai
multă necredinţă, cu atât mai bine (un caz
asemănător avem în Vechiul Testament, unde
regele Nebucadneţar cere închinarea tuturor
locuitorilor statului său statuiei din aur, care îl
înfăţişa chiar pe el. Îndrăznesc să îmi imaginez că
cei care au făcut acest gest nu credeau în
autenticitatea lui, dar acest lucru nu doar că nu i-a
împiedicat să fie falşi, ci i-a împins la o şi mai mare
minciună faţă de ei înşişi şi faţă de regele lor).
Ideologia în ultimul deceniu de comunism a atins
paroxismul în România, mai mult decât în oricare
alt stat comunist din Europa de Est, iar
longevitatea sa (nu a durat acei trei ani şi jumătate
despre care se vorbeşte în Biblie ca fiind maximul
de timp permis omului fărădelegii să acţioneze
împotriva lui Dumnezeu) a fost blestemat de mare:
10 ani. Ridicolul şi gravitatea acestui deceniu
macabru constau în aceea că oamenii, la toate
nivelurile societăţii, au mimat credinţa în ideologia
emanată de partid şi de conducător, ştiind că totul
este o minciună. Mai mult, această participare
necredinţa nu doar că există, dar ea goleşte de
conţinut, usucă tot ce atinge. Astfel, ea îşi dublează
efectele, într-o manieră insidioasă, aproape greu de
observat la o primă evaluare. Iată una dintre cele
mai monstruoase moşteniri ale regimului comunist
din România, care, pentru că nu se arată aşa cum
este ea, primejduieşte încă sufletul uman, pentru
că îl corupe în linişte, pe ascuns, până îl ucide.
Nu ştiu dacă şi în ce măsură această atitudine
profund corozivă atinge biserica, dar influenţa ei
în lumea de afară este evidentă. Lipsa simţului
responsabilităţii, vorbele prefăcute, mass-media
interesată, dar liberă chipurile, problema, de-acum
perenă, a dosarelor foştilor colaboratori ai
Securităţii, corupţia la cel mai înalt nivel, mereu
nepedepsită, au creat un tip nou de român: blazat,
superstiţios din punct de vedere politic, mereu
susceptibil să descopere în ceilalţi răul pe care îl
aşteaptă inevitabil să se producă, dar mereu
dispus să creadă că e mai bun ca semenii săi. Iată
portretul românului fără patrie, care nu se simte
nicăieri „acasă”, pentru că şi-a pierdut cel mai de
preţ bun al fiinţei umane: credinţa.
Oare noi, rămăşiţa Lui în mijlocul unei naţiuni
ruinate moral, suntem luminile care promit apusul
acestor suferinţe şi dacă este aşa credem noi că
vom fi crezuţi de un popor care nu mai crede în
nimic?
 1 Noaptea - Ziua fără zile
[...] CONTINUARE DIN PAGINA 8
– Da, ele m-au trezit. Cădeau de undeva de sus.
– Erau lacrimile mele, îmi explică frăţiorul.
Plângeam deasupra ta!
– Deci şi tu ai apă sărată! Înseamnă că suntem
gemeni!? exclam eu. Amândoi avem... cum le spui
PAG INA
10
Grăunte de Muştar
Rugăciunea – la hotarul dintre cer şi pământ
[...] CONTINUARE DIN PAGINA 7
Nr. 147 - 30 Ianuarie evaluez bine ziua pe care am parcurs-o, ceea ce îmi
reduce vizibil şansa la corectare şi creştere
spirituală. A urmat o perioadă cu regrese tot mai
acute. Dar Dumnezeu nu S-a descurajat defel şi m-a
trezit la timp din amorţeală. Am conştientizat
imediat că primul pas spre vindecare este calitatea
şi cantitatea timpului de rugăciune. Şi fără a face o
regulă absolută, cred că o doză bunicică de înfipt
genunchii în pământ face mult bine detronării eului-
dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât această
îngenunchere pătrunde adânc în sufletul nostru,
regăsindu-se în atitudinile şi gândurile noastre
atunci când comunicăm clipă de clipă cu Tatăl
ceresc.
Şi fără a încerca câtuşi de puţin să fac pe plac celor
ce au declarat anul 2011 anul rugăciunii pentru noi
ca Biserică, am luat decizia să merg şi mai departe
cu provocarea. Şi am început să mă rog pentru
fiecare suflet din biserică şi din jurul meu, în ciuda
descurajărilor de tot felul. Ceva din vara anului 2010
m-a motivat şi mai mult să iau acest ţel în serios şi
cu perseverenţă să nu abdic de la el: niciun frate sau
soră fără o rugăciune adresată Domnului spre
zidirea şi încurajarea lui în bătăliile de zi cu zi.
Redactori: Tehnoredactare:
Mihai Ghiurţu, Mariana Pricope, Daniel Bosîncianu,
Dana Lungu, Ada Dumitriu, Silviu Bulgariu,
Echipa de Patricia Krişan,
Oana Bilan, Bogdan Bosîncianu
redacţie Irina Beschieriu, Emil Juverdeanu,
Ioana Boancă, Costel Cozorici, Secretar de redacţie:
Irina Andriciuc, Ştefan Mihai Dana Bulgariu
Cristi Lucaci
tu... lachi... lacrimi. Da, lacrimi.
– Ah! Ce revelaţie! Sigur că suntem gemeni. Dar, ştii
ceva? Hai repede, să facem un pact înainte de a ieşi
afară: orice s-ar întâmpla cu noi doi, lacrimile
acestea, care arată că ne apropiem de pământ, să ne
unească şi să ne iubim mereu. Vrei?
– Da, vreau. Vreau să fiu iubit şi să iubesc. Măcar
noi doi să fim prieteni, dacă lumea nu ne vrea...
Psst...linişte. Mama se culcă. Să nu o mai întristăm şi
noi. Noapte bună şi nu mai da cu piciorul aşa tare!
îmi spune el cu reproş. Dacă mai apucăm, ne vedem
în parcul de distracţie pe 1 Iunie.
– Pa! Şi sper să ni se îndulcească lacrimile. Nu-mi
plac deloc lacrimile sărate!
Luminile se sting. La fel şi viaţa noastră. Ecranul
dispare, şi cu el visul oricărui plod.
Anuța Boghean
Mai mult decât atât, văzând-o pe tanti Doina
rugându-se pentru două grupuri pe zi, aşa
bolnăvioară cum era, şi multe alte frumoase
exemple, am fost şi mai motivată să continui să fiu
un sprijin în rugăciune pentru fraţii din biserica
Neemia. De atunci, ceva s-a schimbat în viaţa mea.
Mijlocirea pentru semenii mei şi în special pentru
cei ce mi-au fost dăruiţi în Hristos a întrecut până şi
dragostea dintâi a întoarcerii la Dumnezeu.
Cu toate acestea, mă rog lui Dumnezeu ca această
etapă a credinţei în care sunt să nu se piardă, în
ciuda slăbiciunilor şi vulnerabilităţii în faţa răului!
Doamne, ai milă de noi, măreşte-ne credinţa!
Echipa de serviciu:
Ştefan Mihai – responsabil de număr
Bogdan Bosîncianu – tehnoredactor
Ada Dumitriu – corector
Patricia Krişan – revizor
grauntedemustar@yahoo.com