144

NUMĂRUL

5 DECEMBRIE
2010
REVISTĂ EDITATĂ
DE BISERICA
NEEMIA, IAŞI
Grăunte
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe
c a r e l - a l u a t u n o m ş i l -a s e m ă n a t î n ţ a ri n a s a . G r ă u n t e l e
acesta, într-adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele,
d a r , d u p ă c e a c re s c u t , e s t e m a i m a r e d e c â t za r za v a t u r i l e ş i
s e f a c e u n c o p a c , a ş a c ă p ă s ă r i l e c e r u l u i v i n ş i î ş i f a c c u i b u ri
de muştar
î n r a m u ri l e l u i . M a t e i 1 3 . 3 1 , 3 2

Cuprins:
1 DECEMBRIE
Costel Cozorici - Pag. 2
POVESTIRI ISTORICE...
Ştefan Mihai - Pag. 3
O ZI PREA NAŢIONALĂ
Emil Juverdeanu - Pag. 4
PENTRU CĂ M-AM NĂSCUT ŞI
TRĂIESC ÎN ROMÂNIA?!...
Emma Ghercă - Pag. 5
DESPRE UNIREA LA CARE NE
CHEAMĂ HRISTOS
Patricia Krişan - Pag. 6
CÂND VOI CREŞTE MARE...
O zi prea naţională Emil Juverdeanu
Oana Bilan - Pag. 8 La 1 decembrie 1918, Transilvania se unea cu evoluţie pare să aibă reverberaţii îndepărtate,
COMUNISM AUTOHTON România. Era momentul de apogeu al biblice (un popor asuprit secole la rând de străini
naţionalismului românesc. Acesta fusese se ridică din robie, îşi scutură lanţurile şi devine
Vali Meiu - Pag. 9 obiectivul cel mai îndepărtat al creatorilor un popor demn şi măreţ prin destinul său). La
RECENZIE CARTE statului român modern. Să ne amintim: 1859, Bucureşti, forfotă mare. Teritoriul României s-a
unirea Moldovei cu Muntenia pune bazele dublat aproape „peste noapte”, dar, mai ales, s-a
Roxana Clim - Pag. 10
României moderne, apoi la 1878 dinastia întâmplat ceva la care politicienii nu s-au gândit:
Hohenzollern se acoperă de glorie prin obţinerea populaţia noii Românii a devenit dintr-odată
independenţei României faţă de Imperiul mult mai diversă din perspectivă etnică şi deci
Otoman, iar la 1918 batrânul Regat primeşte mai greu de coagulat în jurul românismului.
acasă pe românii din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania. Simplificată la maximum, această Articol complet în pagina 4
 Editorial
1 Decembrie
Aparent, o zi
obişnuită, ca oricare
alta. Doar aparent,
pentru că singura
semnificaţie care îmi
vine în minte e că
mai am o zi liberă,
chiar în mijlocul
săptămânii. Cel
puţin eu, pentru că lucrez la stat. Dar nu m-ar mira
ca toţi angajaţii de la firmele cu capital străin să
muncească chiar şi peste program. Şi pentru
aceştia ar fi atunci o zi obişnuită. Ceea ce îi conferă
însă acestei zile o altă conotaţie este faptul că s-a
născut astăzi. Sau astăzi sărbătorim naşterea ei.
PAGINA
Sau că noi am reinventat-o şi am rebotezat-o.
2
Grăunte de Muştar
Pentru că aveam nevoie de încă o sărbătoare la
nivel naţional. Aveam nevoie să ne ancorăm
spiritul într-o dorinţă de unitate cel puţin la nivel
declarativ. Oare?! Aveam nevoie să inventăm o
oportunitate de afişare a unui patriotism prăfuit de
trecerea timpului, alterat de agitaţia cotidianului şi
de grijile viitorului. Am rămas cu declaraţiile
reverberante (poate copiate din „noile” manuale
de istorie), umplute de falsitate, şi cu o paradă
militară ce se repetă practic cu aceiaşi protagonişti
an de an. Nimic nu este schimbat (de unde
schimbare în plină criză?), aceiaşi paşi de defilare,
aceeaşi tehnică şi parcă aceiaşi oameni – dacă nu
cumva şi-au mai dat demisia de prea mult bine.
Dar e sărbătoare naţională, a românilor măcar sau
a celor care se mai simt mândri că sunt români!
Dintr-un alt punct de vedere, era atât de
simplă viaţa aşa cum era ea făurită de Dumnezeu!
Muncă, odihnă, închinare, o sărbătoare, două,
acolo, şi peste toate, credinţă. Acea credinţă ce în
zilele noastre pare denaturată. Dumnezeu
îngăduia pentru poporul Său, anual, „Sărbătoarea
Paştelui”, „Sărbătoarea corturilor”, „Sărbătoarea
de Yom Kipur”, în afară de Sabat. Iar atunci te
bucurai în sărbătoare „ca pentru Domnul”. Cât de
frumos şi cât de simplu! Acum am ajuns să ornăm
întregul an cu sărbători ca un pom de Crăciun.
Sunt atât de multe încât îşi pierd semnificaţiile.
Costel Cozorici
Dar una rămâne cu siguranţă: un prilej de
petrecere şi de distracţie.
M-am întrebat de multe ori dacă lui
Dumnezeu îi place o astfel de zi? Cu siguranţă că
da. Pentru că fiecare zi e plămădită şi îngăduită de
El. Dar modul în care noi, oamenii, alegem să o
petrecem sau felul în care o botezăm ar fi pe placul
Domnului? Aceasta ar fi întrebarea ce ar trebui să
ne macine. Ba nu, să ne zdruncine! Pentru că doar
aşa am trăi în realitate, într-o realitate nu a noastră,
ci a lui Dumnezeu. Pe lângă toate sărbătorile
inventate de lume, religioase sau mai puţin
religioase, nu am auzit pe nimeni să proclame o zi
mondială a adevăratei credinţe, o zi a tuturor
creştinilor de pe pământ, pe care să o închinăm cu
desăvârşire divinităţii. O zi în care să-L chemăm
cu adevărat pe Dumnezeu în mijlocul nostru, să-I
cinstim slava şi măreţia şi să-I aducem, cu
smerenie, jertfa noastră de mulţumire şi de
recunoştinţă. Aceasta ar fi, cu prisosinţă, de un
miros plăcut Domnului. Dar cui îi îngăduie
Dumnezeu să proclame o astfel de zi?
Ca o concluzie, rămân în minte, în toată
nebunia acestor vremuri, când vine vorba de ziua
naţională, cu: discursurile patriotiste, nu patriotice,
urmate de parada militară, ziua liberă şi emisiunile
TV ce fac apel la o conştiinţă a inimii, dacă mai
există nostalgici încrezători în drapelul naţional
tatuat pe inimă. Însă am aceeaşi certitudine. Dacă
Dumnezeu Şi-ar fi dorit o astfel de sărbătoare, ar fi
proclamat El Însuşi ziua naţională a poporului
Său. Iar poporul ar fi ştiut că este de la Domnul.
Eu atât vă îndemn, fraţilor: să ne încredem în
Domnul, Dumnezeul nostru, să-i respectăm pe
conducătorii noştri şi chiar să-i iubim pentru că
sunt oameni, la rândul lor – şi avem această
poruncă – şi să ne rugăm Domnului să-i
binecuvânteze şi să-i îndrume în deciziile pe care
le iau. Amin – Naţional!
Povestiri istorice…
Circula de zor prin presa şi prin tablo-
idele mondene ale ţărişoarei noastre postcomu-
niste următoarea întrebare: Cine a scris imnul na-
ţional al României? Cu siguranţă că fiecare dintre
noi, cei care măcar ne-am făcut datoria de copii ai
patriei să mergem la şcoală, am auzit de domnul
Andrei. Mureşanu Andrei. Sau poate nu! Ei bine,
ca unul care sufăr de amnezie voluntară, drept vă
spun că la întrebarea de mai sus am ştiut doar de
Andrei. De domnul Mureşanu ce să spun…nu
ştiu mai nimic, iertată să-mi fie ignoranţa!
Dar dacă tot am fost întrebat, am pus
mâna pe wikipedia.org (enciclopedia digitală) şi
am recitit versurile imnului naţional. Am încercat,
mai mult forţat, recunosc, să mă regăsesc cumva
în spiritul celor scrise acolo, dar se pare că
diferenţele de timp şi de înţelegere a vremurilor
în care acestea au fost scrise sunt destul de mari
pentru a mă putea lăsa transpus în realitatea de
atunci şi acolo. Este adevărat că primii zece ani
din viaţă i-am petrecut într-o tranziţie care a făcut
trecerea de la comunism la o altă formă de
guvernare (unii o numesc democraţie). Cu toate
acestea, gândurile autorului mă intrigă neaşteptat
de tare. Xenofobie, fals patriotism, îndemnuri
disperate la vărsare de sânge, lipsă de demnitate
în asumarea propriilor eşecuri – acesta să fie
vocea noastră ca popor?
Nu mă înţelegeţi greşit. Îmi iubesc ţara şi cred că
m-am născut în locul potrivit. Dar nu pot suferi
ipocrizia îmbrăcată în haine de sărbătoare.
Îmi amintesc cu nostalgie şi îngăduinţă
(faţă de mine în acele vremuri) de un moment din
scurta mea copilărie comunistă, pe care de altfel
mulţi dintre noi am traversat-o aproape
inconştienţi. Eram în curtea palatului lui
Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa, proaspăt
înfăşurat în cravata de pionier. Erau vreo câteva
autocare venite de la Iaşi, pline ochi cu „minţi
proaspete”, numai bune de formatat cu noţiunile
de bază ale muncitorescului partid, mult iubit şi
îndrăgit. Aşezaţi în rând ca la o adevărată
recepţie prezidenţială, cu faţa către clădirea
palatului de unde domnea nestingherită statuia
Ştefan Mihai
lui Alexandru Ioan
Cuza, aşteptam cu
toţii primirea mult
aşteptatelor cravate
de pionier. Dincolo
de absurdul şi
ridicolul situaţiei, în
inconştienţa mea am
trăit un sentiment
ciudat – un sentiment
de ruşine! Ceva din
tabloul prezentului
de atunci nu îmi dădea linişte. Privirea rece,
dezaprobatoare, a statuiei lui Cuza mă făcea să
mă simt într-un anumit fel murdar şi fals. Dacă
PAGINA
am urât vreodată ceva cu patimă, atunci ipocrizia
îmbrăcată în haine de sărbătoare este acel lucru.
Astăzi recitesc versurile imnului meu
naţional şi simt acelaş sentiment de ruşine şi de
3
Grăunte de Muştar
disconfort intelectual. Nu pot pune pune laolaltă
îndemnul la trezire cu ura şi vărsarea de sânge. În
ţara tabloidelor de scandal, a polemicilor fără
scrupule şi a urii faţă de aproapele, aleg să cred că
totuşi prezenţa mea nu este doar un simplu
accident istoric. Cât de bine îmi voi juca rolul de
cetăţean responsabil al acestei ţări doar istoria o
va putea consemna. Ştiu însă un lucru simplu: nu
eu, ci Hristos trebuie să domnească peste această
ţară! Drept urmare, de ziua ta, Românie, îţi urez
să te trezeşti din somnul tău de moarte şi îţi dedic
aceste versuri cu toată dragostea şi preţuirea ce ţi-
o port ca fiu al tău:
„Deşteaptă-te, române, din somnul tău de moarte
În care dormi neîntors, de-atâţia ani şi ani,
Şi iartă-ţi toţi duşmanii şi pune-te pe fapte,
Căci ţara e săracă şi plină de golani.”
Şi nu uita, române, căci ziua nu e multă;
Învaţă să te bucuri şi să trăieşti cinstit!
Din cer se aude vuiet şi sunete de luptă,
Un împărat ne vine, Isus Mântuitorul, de tine
răstignit!
Amin!”
 O zi prea naţională
Când străinul, care nu este din poporul tău Israel, va
veni dintr-o ţară îndepărtată, pentru Numele Tău,
ascultă-l din ceruri şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va
cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască
Numele Tău şi să se teamă de Tine! (Fragment din
rugăciunea marelui rege Solomon la inaugurarea
Templului de la Ierusalim.)
La 1 decembrie 1918, Transilvania se unea
cu România. Era momentul de apogeu al
naţionalismului românesc. Acesta fusese obiectivul
cel mai îndepărtat al creatorilor statului român
modern. Să ne amintim: 1859, unirea Moldovei cu
Muntenia pune bazele României moderne, apoi la
1878 dinastia Hohenzollern se acoperă de glorie
prin obţinerea independenţei României faţă de
Imperiul Otoman, iar la 1918 batrânul Regat
PAGINA primeşte acasă pe românii din Basarabia, Bucovina
şi Transilvania. Simplificată la maximum, această
4
Grăunte de Muştar
evoluţie pare să aibă reverberaţii îndepărtate,
biblice (un popor asuprit secole la rând de străini se
ridică din robie, îşi scutură lanţurile şi devine un
popor demn şi măreţ prin destinul său). La
Bucureşti, forfotă mare. Teritoriul României s-a
dublat aproape „peste noapte”, dar, mai ales, s-a
întâmplat ceva la care politicienii nu s-au gândit:
populaţia noii Românii a devenit dintr-odată mult
mai diversă din perspectivă etnică şi deci mai greu
de coagulat în jurul românismului. La Paris, marile
puteri au impus României un tratat în schimbul
recunoaşterii acestei realizări: Tratatul
Minorităţilor. În ţară au început să se audă lozinci
antisemite. Da, noua Românie trebuia să rezolve
repede „chestiunea evreiască”, adică să acorde în
sfârşit evreilor de pe teritoriul său drepturi civile şi
politice. Era oare o pretenţie exagerată? Doar dacă
uităm că evreii români au luptat în armata română
şi pentru Independenţă, şi pentru Unire. Unii au
pierit laolaltă cu soldaţii români, alţii au rămas
mutilaţi pe viaţă, fizic sau psihic, de ororile Marelui
Război încheiat la 1918. Un număr 760 000 de evrei
plasa ţara noastră pe locul patru în lume în privinţa
numărului de fii ai lui Avraam. Deci unirea a pus la
încercare capacitatea societăţii noastre de a primi în
sânul ei pe cei care nu aparţineau nimănui,
consideraţi apatrizi. Sărbătoarea noastră avea tot
dreptul să fie şi a lor.
În perioada care a urmat, populaţia
evreiască a României Mari a obţinut drepturile
civile şi politice, dar acest statut juridic nu a
schimbat niciodată percepţia socială cu privire la
evrei. O pleiadă de gânditori români a formulat cele
Emil Juverdeanu
mai neaşteptate
argumente pen-
tru excluderea
totală a evreilor
din societatea şi
economia noii
lor patrii. De
pildă, profesorul
de economie
politică de la Iaşi, A.C. Cuza, a ponegrit ani întregi
Biblia, negându-i originea divină. De ce? Pentru că,
credea el, Vechiul Testament şi Talmudul
(comentarii biblice ale rabinilor) reprezintă o bază
ideologică de pe care „jidovimea” ia cu asalt
România. Democraţia era considerată, alături de
comunism şi capitalism, creaţie evreiaşcă, menită să
subjuge forţele naţiunii. Argumente la fel de
deformate susţineau marele istoric N. Iorga şi
poetul O. Goga, care a şi condus în 1938 un guvern,
considerat cel mai antisemit din lume după cel
nazist. Nae Ionescu, mentorul generaţiei de aur a
intelectualilor interbelici, credea că nu logica şi
raţiunea ar trebui să conducă pe om, ci instinctul şi
profunda legătură cu moartea, toate îmbrăcate de o
mistică atotcuprinzătoare. El a fost ideologul cel
mai important al legionarilor, mişcarea condusă de
Zelea-Codreanu, şi care s-a făcut vinovată de mari
crime politice.
Mă întreb ce au înţeles românii sau măcar cei mai
mari dintre români din sărbătoarea de la 1
decembrie. Atâtea veacuri, românii au fost străini
printre străini şi au tânjit după o patrie a lor. Şi
acest vis secular a devenit o realitate odată cu
Marea Unire. Dar pentru străinii care au ajuns să
locuiască printre noi, acest vis a devenit treptat un
coşmar. Oare porunca biblică de a primi bine pe
străin mai este actuală? Înseamnă ea ceva pentru
noi sau ne-am obişnuit să ne bucurăm singuri, fără
Dumnezeu şi fără semenii noştri? Cum poate un om
să uite ce a fost până acolo încât să nu îngăduie pe
cel care aduce cu vechea sa umbră? În Vechiul
Testament, poporul ales de Însuşi Dumnezeu avea
porunca de a se bucura împreună cu străinul din
ţară. Iar dacă cel din urmă nu se ridică la înălţimea
aşteptărilor evreilor, să îşi amintească de propria
robie şi astfel să înţeleagă ce simte cel care nu are o
ţară. Străinul de lângă noi are drept la sărbătoare,
pentru că sărbătoarea, prin spiritul pe care îl poartă,
nu este de la noi, ci de la Dumnezeu.
Pentru că m-am născut şi trăiesc în România?!...
Întâlnim, cel mai
probabil zi de zi,
remarci de genul:
„Aşa-i românul…” sau
„Asta numai la noi ai
să vezi, că în Occident
nu există atâta
dezinteres, nedreptate,
incultură etc.”.
Voi încerca să vă
povestesc pe scurt un
episod şocant al vieţii
mele, în urma căruia,
mulţumită Celui ce mi
l-a scris, am rămas fără nici un fel de reproş vis-à-
vis de români, mai exact, de profesorii universitari
români.
Am intrat cu note aproape maxime în anul
trei de facultate. Eram prima pe listă, evident şi
bursieră, mă înţelegeam foarte bine cu toţi
profesorii, colegii, cu secretarele, eram şefa de an,
toată lumea mă ştia drept o persoană cinstită,
veselă şi muncitoare. Mai mult decât atât, eram
studentă la „facultatea visurilor mele”, deci
învăţam şi cu mare plăcere, nu doar pentru note
mari şi bursă. Câtă încredere în forţele proprii mi-
au oferit toate aceste binecuvântări! Aproape că
uitam de unde veneau. Cât despre scopul lor nici
nu mă mai întrebam care ar putea fi. Mi se părea o
normalitate.
În prima săptămână a anului trei de
facultate, am trăit pentru prima dată în viaţa mea
dispreţul unei persoane faţă de mine. Este vorba
despre una dintre doamnele mele profesoare
universitare, cu care am avut o relaţie deschisă şi
plăcută în anii precedenţi. Cum e posibil? Poate
mi s-a părut, poate m-a confundat cu cineva.
Aştept liniştită a doua întâlnire cu dumneaei. De
data aceasta, nici nu-mi vorbea; nici măcar nu mă
vedea. Eram inexistentă pentru dumneaei. Dintre
toate studentele pe care le coordona la practica
pedagogică (care se desfăşoară în cadrul unei
şcoli), singura lecţie la care a venit în asistenţă a
fost a mea. A fost prima mea lecţie susţinută în
faţa unei clase de elevi, asistată de doamna
învăţătoare şi de coordonatoarea de practică. Pe
deasupra, eram însărcinată în luna a VIII-a. La
sfârşitul lecţiei, doamna profesoară a rugat-o pe
doamna învăţătoare să părăsească împreună cu
dumneaei sala de clasă. După nici un minut s-au
întors. Mie mi s-a spus să merg în spatele clasei,
Emma Ghercă
pentru că în timpul celei de-a doua ore (pe care
doamna învăţătoare urma să o ţină) urma să aibă
loc dezbaterea asupra lecţiei mele. Nici nu-mi
amintesc prea multe din ce mi-a spus doamna
profesoară. Îmi amintesc însă foarte bine o
propoziţie pe care o repeta obsesiv printre
reproşurile ei faţă de persoana mea: „Te crezi
deşteaptă? Îţi voi demonstra eu că nu eşti”. Nici
lacrimi nu aveam pentru ceea ce mi se spusese.
Intrasem într-o stare de amorţeală, care, fără voia
mea, s-a dovedit a fi foarte protectoare. Au urmat,
bineînţeles, diferite tentative din partea mea
pentru a afla ce anume i-a schimbat impresia
despre mine. Răspunsul a venit ca dintr-o inimă
plină de nelinişte şi sete de răzbunare: „Ţi-ai
influenţat colegii să nu aleagă opţionalul meu.
Pentru mine nu mai valorezi doi bani. Nici să nu
mă mai saluţi când mă vezi trecând pe lângă tine”. PAGINA
Ideea de respingere totală m-a durut. Abia acum
am dat drumul lacrimilor să curgă. Mi-am dat
seama că trăiesc o nedreptate. Au fost colegi care
au dus o astfel de propagandă împotriva
5
Grăunte de Muştar
dumneaei, însă nu am fost eu aceea. Culmea, acei Nr. 144 - 5 Decembrie
colegi îi erau acum cei mai apropiaţi colaboratori.
A trebuit să îmi revin. Egidiu urma să se
nască. Imediat după ce am născut, a început
perioada de sesiune. Am luat note de zece la toate
celelalte materii, iar la practică aveam nota… 5, în
condiţiile în care nota de trecere era 6. Fusesem
ameninţată direct că nu voi trece anul, ci că voi
repeta practica pedagogică în anul 2011. Am fost
practic împinsă spre a cere ajutor autorităţilor din
universitate. Am mers în audienţă la decan şi la
directorul departamentului de pregătire a cadrelor
didactice. Mi-au promis că situaţia se va
reglementa. Prima întâlnire cu doamna profesoară
după aceste audienţe a fost cea mai neplăcută
dintre toate. Mă ignora total. Nu mă vedea, nu mă
auzea. Toţi colegii mei fuseseră repartizaţi la şcoli
pentru a începe practica pedagogică, iar eu nu.
Alergam după dumneaei pe holurile universităţii
şi nu primeam nici măcar o privire. La auzul
acestor vorbe, decanul l-a asigurat pe Emerich că
peste două zile va organiza o şedinţă cu comisia
de etică a universităţii. „Acesta este caz de
indisciplină”. Am cerut sfaturi în toate direcţiile.
„Cheamă Pro Tv–ul!”, mi s-a spus de „n” ori.
„Înregistreaz-o când îţi vorbeşte aşa!”.
Continuare în pagina 7
 Despre unirea la care ne cheamă Hristos
Dragi fraţi, vă salut pentru prima dată de
pe paginile acestei reviste. Mă simt onorată să fac
parte din colectivul de redacţie al Grăuntelui, iar
astăzi voi încerca să vorbesc despre Unire, aşa cum
o simt, cum o trăiesc, unirea pe care o visez de când
am început să deschid ochii spre Dumnezeu.
Pe 1 Decembrie 1918, românii au sărbătorit
„Marea Unire”, împlinirea unui vis al înaintaşilor
noştri. Îmi imaginez câtă bucurie a fost atunci
pentru toţi oamenii care aveau în inima lor această
dorinţă a înfrăţirii, pentru cei care şi-au iubit
neamul şi şi-au dorit să nu mai existe graniţe între
români.
Mă întreb acum, oare când va sărbători
omenirea Unirea cea mai plenară la care ne-a
chemat Hristos încă dinainte de a fi plecat Acasă?
Mă uit în istorie, mă uit în contemporaneitatea
PAGINA noastră şi văd doar dezbinare. Hristosul unităţii are
în faţa Lui o privelişte întristătoare: copiii Lui încă
6
Grăunte de Muştar
nu au înţeles marea chemare de a fi una aşa cum
„El şi Tatăl una sunt”, de a trăi în unitate, de a fi
mărturie lumii prin iubirea care există între toţi, de
Nr. 144 - 5 Decembrie a forma Trupul lui Hristos în care nu există
fracţiuni. Mă întristează să văd cum bisericile se
împroaşcă cu noroi, cum nu reuşim să ne
desprindem de paradigmele propriei gândiri ca
să-i putem îmbrăţişa pe toţi creştinii, indiferent de
culoare confesională, cu dragostea cu care ne
îmbrăţişează Hristos.
Îmi dau seama că, la nivel politic,
instituţional, „Unirea” întregii creştinătăţi este încă
o utopie şi poate se va realiza de-abia la finalul
istoriei. Şi poate nici nu trebuie să se întâmple mai
devreme, pentru că, nu-i aşa?, tot istoria ne arată
deriva în care Biserica poate ajunge atunci când,
din punct de vedere instituţional, capătă o putere
prea mare.
Mă mai gândesc că problema cea mai mare
nu stă nici măcar în existenţa diferitelor forme de
manifestare; acestea pot fi chiar un lucru bun dacă
ne gândim că Duhul Sfânt este cu adevărat creativ.
Problema pe care eu o percep este legată de
dezbinarea care există între creştini, dezbinarea
interpersonală, bigotismul care nu ne lasă să-l
privim pe cel care nu face parte din acelaşi cult cu
noi ca fiind frate.
Am avut ocazia să umblu prin multe
biserici, în căutarea unui „loc” pe care să-l simt al
meu, am cunoscut diferite forme de manifestare a
credinţei. L-am cunoscut pe Domnul într-o biserică
baptistă, apoi m-am apropiat de ortodoxie printr-o
comunitate în care am aprofundat umblarea, am
Patricia Krişan
fost plecată ca misionară catolică, iar acum simt că
m-am regăsit în biserica Neemia, despre care nu
ştiu încă ce culoare are. Pe traseu am vizitat şi alte
biserici ortodoxe, catolice, baptiste, penticostale,
carismatice, creştini după evanghelie şi o trăsătură
comună tuturor este persistarea în eroarea de „a-L
confisca” pe Dumnezeu. Cu puţine excepţii, am
remarcat o tendinţă generală tuturor bisericilor de a
considera că doar ele sunt aproape de adevăr.
Ortodocşii şi catolicii îi privesc pe ceilalţi ca
sectanţi. Oamenii sunt învăţaţi în biserici că este
păcat să ai relaţii de prietenie cu sectanţii, că e păcat
să citeşti publicaţii de-ale lor sau să intri în vreo
biserică de-a lor. Protestanţii în general îi consideră
pe ortodocşi şi pe catolici ca fiind „din lume”, luaţi
la grămadă, fără să discearnă dacă nu cumva
printre ei se găsesc şi creştini adevăraţi. Desigur că
există dezbinare şi la nivel mai apropiat, pe teme de
genul: păstrarea sacramentelor sau nu,
manifestarea darurilor Duhului Sfânt, şi se ajunge
până la îmbrăcămintea în biserică, dacă e păcat sau
nu să porţi bijuterii etc. Sper doar că Dumnezeu are
simţul umorului suficient de bine dezvoltat ca să
nu ne verse pe toţi din gura Lui din pricina
obtuzităţii minţii noastre.
Îmi dau seama că singura formă de unitate
posibilă acum, în afara încercărilor de faţadă de
realizare a unui ecumenism spoit, este unitatea pe
care NOI o putem crea cu cei de lângă noi. Cred că
Dumnezeu Îşi doreşte să ne deschidem inimile, să
creştem în dragoste faţă de toţi copiii Lui, să privim
mai mult la ce ne uneşte decât la ce ne desparte şi
să fim noi aceia care fac primul pas spre
îndeplinirea visului lui Dumnezeu: copiii Lui să fie
una!
Voi încheia cu o anecdotă pe care am auzit-o
într-o predică a fratelui Vladimir Pustan:
Continuare în pagina 7
Pentru că m-am născut şi trăiesc în România?!...
Continuare din pagina 5
Trecuse o săptămână, iar noi nu fuseserăm
anunţaţi despre nici un fel de şedinţă. Între timp,
fusesem anunţată că am fost repartizată la clasa
domnului Dumitru Pârâială, un mare învăţător
din Iaşi, autor al manualelor şcolare, al caietelor
speciale, al culegerilor etc. Din start doamna
profesoară mi-a spus că nota 10 e a nimănui, nota
9 e a dumneaei şi a domnului învăţător, deci voi fi
evaluată de la nota 8. Cu ce intenţie mă trimisese
dumneaei pe mine acolo? Cu siguranţă nu spre
binele meu. A venit ziua în care urma să îmi
susţin prima lecţie la clasa respectivă. Situaţia se
repeta. Dintre toate studentele, eu am fost singura
care a fost asistată şi de doamna profesoară pe
lângă domnul învăţător. La sfârşitul lecţiei, aceeaşi
imagine: doamna profesoară l-a chemat pe
domnul învăţător în afara sălii de clasă. De data
aceasta însă, nu a mai avut loc acea dezbatere din
spatele clasei, ci a avut loc o minunată discuţie cu
Domnul prin gura domnului învăţător: „Emma,
spune-mi, ce probleme sunt între tine şi doamna
profesoară, pentru că pe hol mi-a spus să îţi pun
nota 5. Bineînţeles, nu pot face aşa ceva. Tu ai
stofă de învăţător. I-am spus că nu pot să îţi pun
5!” . După ce i-am povestit puţin despre situaţie,
domnul învăţător mi-a spus că el mă va sprijini cu
tot ce va ţinea de el. Şi, într-adevăr, la finalul
anului, nota lui de 10 a făcut să îmi iasă media 7,
pe lângă nota de 4 a doamnei profesoare.
Scăpasem cu bine de ameninţările dumneaei, chiar
Despre unirea la care ne cheamă Hristos
Continuare din pagina 6
„Într-o noapte, marele reformator John Wesley
visează că moare şi că ajunge în faţa uşilor care duc
spre Rai şi spre Iad. Mânat de curiozitate, bate mai
întâi la uşa Iadului şi întreabă:
— Nu vă supăraţi, aici sunt catolici?
— Da, o mulţime!
— Dar ortodocşi sunt?
— Cu nemiluita!
— Dar protestanţi de-ai mei, sunt?
— Cum să nu? Tot ce-ţi doreşti: luterani,
calvinişti, baptişti...
Nedumirit, Wesley se duce apoi la uşa
Raiului, bate şi întreabă:
— Nu vă supăraţi, aici sunt catolici?
Emma Ghercă
dacă mi-a trecut nota foarte târziu în catalog, după
ce s-a încheiat perioada de înscriere pentru licenţă
şi titularizare. Am primit şi un cadou din partea
Celui ce m-a aşteptat la capătul acestei curse:
domnul învăţător vrea să scriu şi eu, alături de
dumnealui, cărţi în domeniul educaţiei. În
prezent, lucrez deja la o carte împreună cu
dumnealui.
Să vă enumăr acum adevăratele
binecuvântări din viaţa mea: sunt plină de pace
pentru că am iertat cu toată inima, chiar dacă nu
mi s-a făcut dreptate nici măcar 1%; sunt mai
conştientă de faptul că darul pus în mine este de
fapt darul lui Dumnezeu, pe care mi l-a
împrumutat şi mie pentru scurtă vreme; sunt mai
dependentă de Dumnezeu în acest domeniu al
vieţii mele, în care eu eram creierul; sunt mai
fidelă lui Emerich în privinţa autorităţii: nici un PAGINA
om (profesor, decan, rector, părinte etc.) nu mai
are asupra minţii mele o autoritate mai mare decât
cea a lui Emerich.
Credeţi că nedreptatea a fost cauzată de faptul că
7
Grăunte de Muştar
trăiesc în România? Dacă aş fi fost studentă la
Harvard nu m-ar fi iubit Dumnezeu la fel de mult
pentru a mă ajuta să dobândesc aceste din urmă
binecuvântări? Credeţi că se lasă El influenţat de
vreun popor sau altul când e vorba de mântuirea
Bisericii Sale? Nicidecum! El este un Dumnezeu
gelos, care, oriunde am fi pe globul acesta
pământesc, ne caută, ne curăţeşte, ne mustră, ne
învaţă şi apoi – ce frumos! – se mândreşte cu noi
acolo, în Ceruri.
Patricia Krişan
— Nu, nici
unul!
— Dar orto-
docşi sau
protestanţi?
— Nici!
— Atunci?!
Cine este aici?
— Aici sunt
doar urmaşii lui Hristos!”
Ilustrativ, nu-i aşa?
 Când voi creşte mare...
— Când eram mic, aveai
grijă de mine?, se auzi în
dreapta mea o voce
curioasă. Mă întorc să văd
şi eu voinicul cu voce de
copil, atât de interesat de
trecutul său „imemorial”.
E un puşti de vreo şase,
şapte ani, foarte simpatic
şi cu o sclipire aparte în
priviri. Jenat de privirea şi
de zâmbetul meu, fratele său, care părea să fie cam cu 10
ani mai mare, îi răspunse scurt:
— Mai bine ai tăcea!
— Mai bine mi-ai răspunde la ce te-am întrebat,
insistă ţâncul, tot numai un zâmbet.
În clipa următoare, fără vreo putere de a le opri, au
început să colinde prin mintea mea scenariile a trei
poveşti, una mai optimistă ca cealaltă. Poate că e un alt
PAGINA caz în care, plecaţi în Spania, Italia sau pe vreun alt tărâm
al făgăduinţei, părinţii l-au lăsat pe cel mic în grija fratelui
8
Grăunte de Muştar
mai mare; poate că o nenorocire s-a abătut asupra lor şi
astfel cel mare s-a trezit, peste noapte, părinte sau poate
că, din varii motive, părinţii au ajuns să se despartă şi
Eşti Unicul, Ţi-am mai spus?
18 noiembrie 2010
„Pe drum spre casă am întâlnit-o pe dr. A.C., pentru
care chiar mă rugasem la amiază; îmi amintisem cu drag de ea.
A fost foarte deschisă şi m-a întrebat chiar ce fac. Avea o ofertă
de serviciu pentru mine. În scurta discuţie cu ea am înţeles de
ce a trebuit să stau atâta timp acasă anul acesta. Nu ştiu când
sau cum, dar încep să pot vorbi cu oamenii mari. Mi-ai biruit
frica, ruşinea! Dar poate înainte ştiam cumva instinctiv că nu
am ce vorbi cu ei. Şi eram la furat. Eşti minunat, Ţi-am mai
spus?”
Notiţe din Încurajarea de Larry Crabb.
„Încurajarea nu depinde atât de vorbele rostite, cât de
motivaţia din spatele lor. Cuvintele care încurajează sunt
inspirate de dragoste şi au ca obiectiv atenuarea
temerilor.”
„Inspirate de dragoste, nu de frică, niciodată
vorbele nu trebuie să servească de paravan celui care le
spune; nu urmăresc să mai netezească puţin vălul după
care se ascunde interlocutorul, ci mai degrabă să-i
potolească temerile dindărătul lui.”
„Ne menţinem la o distanţă care să ne ferească
de riscuri, pitindu-ne în ascunzătorile noastre”. „Mulţi
oameni şi-au dezvoltat un adevărat talent de a devia
discuţia de la subiectele sensibile spre cele inofensive,
fără nici o miză”. Cauza: „teama egoistă”, care se traduce
prin „frica să nu stârnesc prin intervenţia mea tensiuni
neplăcute”.
„Mi-am dat seama care a fost frica mea: de implicare
şi de sinceritate cu dna dr Z.D.: că ea îmi dăruieşte atât de
multe şi eu nu am cu ce să-i răsplătesc. În lumea celor mari
Oana Bilan
astfel, copleşit de situaţie, unul dintre ei împarte sarcinile
cu fiul cel mare. Dar pentru că discuţia celor doi e mult
mai optimistă şi mai incitantă decât gândurile mele, mă
hotărăsc să-i ofer întâietate.
— Muzica aceea care îţi place ţie, o ai pe telefon?
— Da.
— Îmi dai şi mie parola de la telefonul tău?
— Când o să fii mai mare.
— Când o să am opt ani?
— Mai mare.
— 9? 10? 11? 12? 13? 14?... şi râde cu poftă,
dezvelindu-şi puţinii dinţi din faţă. Apoi, un lung şir de
întrebări şi, după fiecare dintre ele, explicaţii lungi şi cu o
răbdare ce pare a se alimenta din fiecare întrebare.
Despre marca maşinilor care stau la semafor, despre caii
putere ai motorului, despre anul fabricaţiei, despre
clădirile pe lângă care trecem.
E atâta încredere în răspunsurile pe care le primeşte
şi atâta calm şi plăcere în a-i răspunde la nesfârşitul tir de
întrebări, încât încetezi să te mai întrebi cum ar trebui să
fie sau să mai croieşti scenarii despre cum a fost.
Este...aşa cum este!
— Când o să am 10 ani o să pot să...? se mai aude de pe
ultima treaptă a tramvaiului oprit în staţie.
Anuţa Silvia Boghean
poate mai degrabă aveam
lipsa unei obişnuinţe de a
asculta şi remarca,
recunoaşte gândurile
reflective, săţioase şi
profunde care ne vin. Sunt
atât de uimită de prezenţa Ta
ca sufleur pe scena vieţii. Să
am şi eu ceva de dăruit.
Chiar gândurile Tale! Când
nu mai ştiu ce să vorbesc cu
oamenii, Tu şopteşti şi duci conversaţia pe făgaşurile plăcute
Ţie. Ce minune e să ajung să nu ştiu ce să mai vorbesc!
De unde ne vin gândurile? Poate cineva şopti în
afară de Tine?”
„A fost o frică asemănătoare oricărui alt fel de
frică în afara celei de Dumnezeu, adică având în centru
preocuparea pentru propria persoană.” „Trebuie să-mi
asum de bunăvoie riscul de a fi rănit (mai mult sau mai
puţin), de a pierde ceva (fie totul, fie doar câteva clipe de
confort relaţional). Doar când accept lucrul care îmi
provoacă frica, hotărât să suport orice mi s-ar întâmpla,
frica îşi pierde puterea.” „Ca să iubesc pe cineva trebuie
să fiu gata să pierd relaţia cu acea persoană.”
1 Ioan 4:18: „În dragoste nu este frică; ci
dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are
cu ea pedeapsa; şi cine se teme, nu a ajuns desăvârşit în
dragoste!”
„Ce bine că am Cui împărtăşi TOTUL! Eşti UNICUL!”
 Lecţia de istorie
Comunism autohton
Articol consemnat de Emil Juverdeanu, pe baza mărturiei dlui prof. Vali Meiu
Eu nu pot povesti lucruri spectaculoase
despre perioada comunistă din două motive: nu
eram creştin la acea vreme şi nu am avut contacte
neplăcute cu temuta Securitate a anilor ’80. Dar pot
să vă spun că încă din primii ani ai copilăriei mele
(sunt născut în 1955), am interiorizat frica de
comunişti din cauza a două întâmplări banale, fără
legătură între ele. Prima se leagă de vecinul familiei
mele. Locuiam într-o casă proprietate a unui fost
profesor din Tecuci, care, bătrân fiind, închiriase sau
poate fusese obligat să închirieze casa în care locuia.
Într-o parte stătea profesorul, în alta familia mea, iar
în a treia, un miliţian. Acest miliţian avea o huidumă
de câine-lup, pe care îl plimba pe oriunde avea el
treabă. Când se întorcea acasă şi mă întâlnea, îmi
spunea fără nici o emoţie: „Bă, câinele ăsta valorează
mai mult decât tine şi decât toată familia ta!”. Mă
îngrozeau nu atât vorbele, cât atitudinea sfidătoare şi
arbitrară a vecinului miliţian, care dispreţuia viaţa
oamenilor şi, implicit, pe a mea. A doua întâmplare
nu o voi uita niciodată. Pe vremea aceea, şcoala era
mai părinte pentru noi, copiii, decât familia, pentru
că părinţii erau la muncă şi noi eram lăsaţi cam de
capul nostru. Şi ţin minte că mă ataşasem sufleteşte
de doamna învăţătoare, pe care o respectam din tot
sufletul. Tot ce ne spunea ea era sfânt pentru noi.
Într-una din orele de clasă, trebuia să învăţăm o
poezie care suna cam aşa: „Plugarii câmpului au
întemeiat gospodării…”. La un moment dat,
directorul şcolii a dat buzna peste clasă, strigând la
învăţătoare chiar în faţa noastră: „Nu se mai spune
gospodărie, ci tovărăşie!” Era în anul 1962, când tocmai
anunţase Dej că s-a încheiat procesul de
colectivizare. Brutalitatea directorului şi expresia
îngrozită şi ineptă a învăţătoarei m-au îngrozit şi pe
mine. Un singur cuvânt greşit şi erai dintr-odată
duşman al poporului. Aceste două întâmplări au
sădit adânc în mine frica, acea frică indusă prin
educaţie. Nu ştiu cum reuşeau acest lucru
comuniştii, dar frica era peste tot şi peste toţi.
Graniţa dintre corect şi incorect, dintre adevărat şi
neadevărat, dintre ideologie şi realitate era nevăzută,
dar mereu invocată.
Toate manualele şi cărţile acelei perioade
începeau cu: „Pe vremea regimului burghezo-
moşieresc…” şi continuau aşa până la afirmaţii de-a
dreptul hazoase prin imprecizia lor, dacă se poate
spune aşa: „Pe vremea lui Vlad Ţepeş, dacă uitai pe
stradă o butelie, nu o fura nimeni”. Vă daţi seama,
butelie pe vremea lui Ţepeş…
Regim de lagăr, aşa era România ultimilor
ani ai lui Ceauşescu. Teamă, umilinţă şi sentimentul
apăsător că Răul va dăinui. Îmi amintesc şi acum
Rubrică coordonată de Emil Juverdeanu
zvonistica cu
privire la
„sectanţi”. Se scor-
nise la un moment
dat că „sectanţii”
fură copii şi îi
omoară. Se iscase în
societate o
adevărată isterie în
legătură cu
chestiunea aceasta.
Auzeai de autobuze
pline de copii care erau răsturnate de „sectanţi”. Sau
că „sectanţii” vin la uşă la tine, îţi aruncă apă pe sub
uşă, tu deschizi ca să vezi ce se întâmplă şi ei atunci
îţi fură copilul din casă. Născociri fără nici o noimă,
pe care nu le-am crezut, dar care înfierbântau pe
mulţi români, unii cu educaţie. La mine, la Tecuci, PAGINA
era o biserică adventistă şi sâmbăta, când ei se
întâlneau la rugăciune, noi, copiii, ne uitam prin
gard, fiindcă aveau păuni în curte. „Uite aşa îi atrag
pe copii, prin tot felul de lucruri colorate, ca păunii
9
Grăunte de Muştar
ăştia!”, auzeam vecinii spunând. Comuniştii, pe de
altă parte, ca să întărească această minciună, difuzau
câte un reportaj despre sectanţii din America, unde
era filmată câte o casă de rugăciune pe care scria
„lăsaţi copiii să vină la mine!”. Deci demonstraţie
negru pe alb…În armată, ţin minte şi acum, aveam şi
noi Cântarea României, iar atunci când ne aranja
pentru spectacol se pierdeau ore ca nu cumva
formaţia să sugereze forma crucii. Câte un soldat,
care stătea mai moleşit, era apostrofat că „stă ca un
sfânt”. Desigur, tot ce avea legătură cu Biserica
trebuia şters grabnic din societate.
Un ultim aspect nu mi se şterge din minte.
Comuniştii au înlăturat cu brutalitate elita autentică
a României şi au aşezat la loc de cinste pe omul de
nimic. Deodată, vânzătoarea obraznică şi aproape
analfabetă, avea dreptul, pentru raţia de carne pe o
lună, să îţi ceară să vadă buletinul. Raţia, pentru cei
care nu ştiu sau poate au uitat, era un kilogram de
carne pe luna, mai mult oase şi piele. Orice cumpărai
era însoţit de peşte congelat, noua găselniţă a
regimului, care instaurase arbitrar „alimentaţia
ştiinţifică” a poporului român socialist. Dacă
mergeai la un restaurant, primeai în farfurie,
indiferent de ce ai comandat, peşte congelat, pe care
bineînţeles că nu îl mâncai, dar care ajungea
obligatoriu în farfuria următorului client. Cu
excepţia clienţilor arabi sau de culoare, care aveau
un alt regim, fiindcă aveau valută. În fabrici erau
aduşi ţăranii direct de la ţară, fără nici o pregătire.
Continuare în pagina 10
 Recenzie carte
Încurajarea, cheia grijii faţă de oameni
„Observaţi doi oameni care
stau de vorbă. Mai mult ca
sigur, veţi vedea că vorbitorul
îl priveşte pe cel care ascultă,
dar acesta din urmă nu-l
priveşte pe primul. Motivul
este evident: ascultătorul nu
ascultă de fapt. El aşteaptă până
când vorbitorul face o pauză
pentru a putea lua el cuvântul.
Şi nici nu pune acele întrebări
care ar urma în mod normal
celor spuse de primul. Dialogul seamănă mai
degrabă cu două monologuri, ambele fără auditoriu.
Uneori, una dintre părţi pare să domine, iar cealaltă
ascultă răbdătoare sau pasivă.” (Încurajarea, cheia grijii
faţă de oameni, dr. Larry Crabb & dr. Dan Allenderr)
Când am pus mâna pe cartea aceasta şi am
PAGINA început să intru în conţinut, gândul mi-a fost: „cum
10
să procedez astfel încât să o citească cât mai mulţi din
biserică?” „Comandă 25 de exemplare şi dă câte unul
fiecărei biserici de casă. Este tipul de carte pe care nu
Grăunte de Muştar poţi să o rezumi, totul este consistent şi bine legat, iar
subiectul tratat este actual şi de foarte mare folos.”
Autorul scrie despre fapul că orice creştin,
indiferent de darurile sau de pregătirea lui, este
chemat să-şi încurajeze fraţii şi surorile. Indiferent de
direcţia în care se îndreaptă o congregaţie, viaţa
bisericii va cuprinde şi timpul pe care creştinii îl
petrec împreună. Iar când ne adunăm laolaltă, ca
popor al lui Dumnezeu, trebuie să ne încurajăm unii pe
alţii, să spunem şi să facem lucruri care îi stimulează pe
ceilalţi să-L preţuiască mai mult pe Hristos şi să
adâncească dedicarea lor faţă de relaţia cu El şi cu semenii.
Întâlnirea cu fraţii de credinţă are menirea de a ne
oferi cele mai bune ocazii de a ne încuraja reciproc. Şi
totuşi se întâmplă adesea ca părtăşia noastră să
Comunism autohton
Continuare din pagina 9
Dintr-odată, nea Vasile se trezea cu apartament la
bloc şi devenea peste noapte ieşean, bucureştean,
clujean. Frică, arbitrariu şi nesocotirea celor mai
elementare necesităţi umane.
În decembrie 1989 nu am fost surprins de marele
eveniment. Cu câteva săptămâni înainte, la postul de
Redactori: Ada Dumitriu,
Mihai Ghiurţu, Patricia Krişan,
Dana Lungu, Marian Pricope,
Echipa de Emil Juverdeanu,
Oana Bilan,
redacţie Irina Beschieriu, Costel Cozorici,
Ioana Boancă, Ştefan Mihai
Irina Andriciuc,
Roxana Clim
devină o simplă obişnuinţă şi să se banalizeze, adică
să fie probabil destul de cordială, dar nu şi foarte
încurajatoare. În conversaţiile lor, creştinii nu
urmăresc altceva decât aspectele care-i vizează
personal, nu sunt altceva decât oameni care se
ciocnesc politicos de zidurile ridicate de fiecare. E
firesc deci să nu se realizeze nici un fel de încurajare.
Cu siguranţă, nu pretind ca fiecare vorbă pe care o
rostim să fie înveşmântată în straie preoţeşti şi să
răsune ca acordurile de orgă. Problema nu o
constituie cuvintele propriu-zise: cuvinte cu greutate
versus cuvinte superficiale. Mai curând se pune
problema cuvintelor sincere în opoziţie cu cele
nesincere sau poate a vorbelor goale în contrast cu cele
pline de semnificaţie. Iar cuvintele nesincere şi cele
previzibil superficiale sunt tot ce poate fi mai rău.
Autorul îndeamnă la o analiză personală cu privire la
relaţionarea cu semenii în Hristos. Fiecare om suferă
mai mult decât vedem noi (uneori mai mult decât îşi
poate el imagina), se ascunde şi se teme, însă are
nevoie de ajutor şi nu întotdeauna îl cere direct, dar
dă indicii că vrea să fie ascultat, nejudecat, tratat ca o
făptură de mare preţ, care poartă chipul lui
Dumnezeu. Relaţia cu Hristos oferă resursele unice şi
indispensabile unei vindecări substanţiale acum şi ale
unei vindecări desăvârşite în veşnicie. Aceste doua
realităţi centrale trebuie avute în minte atunci când
suntem lângă oameni. Ca să poţi lăsa veşnicie în
sufletul unui om, trebuie ca tu să lepezi centrarea pe
sine (manifestate prin indiferenţă, comoditate, frica
de penibil, mândrie, superficialitate, gălăgie).
Ocaziile de a încuraja nu vor fi recunoscute dacă nu
ne subordonăm în mod conştient scopului slujirii
atunci când discutăm cu oamenii. Ocaziile ascunse de
a încuraja se vor ivi pe măsură ce ne exprimăm
receptivitatea faţă de posibilele nevoi.
radio Europa Liberă, auzeam că în Europa de Est
comunismul se năruie. Am tânjit după libertate, chiar
dacă nu mă gândeam concret la cum ar trebui să arate
ea. Era pur şi simplu o năzuinţă, pe care Dumnezeu a
aşezat-o etern în om. După 1989 am avut propria
revoluţie. Ea mi-a dat adevărata libertate şi demnitate,
pe Hristos. Aveam atâta nevoie de El!
Tehnoredactare: Echipa de serviciu:
Daniel Bosîncianu, Emil Juverdeanu – responsabil de număr
Silviu Bulgariu, Silviu Bulgariu – tehnoredactor
Bogdan Bosîncianu Ada Dumitriu – corector
Oana Bilan – revizor
Secretar de redacţie:
Dana Bulgariu grauntedemustar@yahoo.com