148

NUMĂRUL

6 MARTIE
REVISTĂ EDITATĂ
DE BISERICA
NEEMIA, IAŞI
Grăunte
Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe
care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele
acesta, într-adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele,
dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi
se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi
de muştar
în ramurile lui. Matei 13.31,32

Cuprins:
DE LA ADAM ŞI EVA
Costel Cozorici - Pag. 2
MINI CURS PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI
Mihai Ghiurţu - Pag. 3
VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ!
Ştefan Mihai - Pag. 4
AŞTEPTÂND O MINUNE ÎN
VIAŢA NOASTRĂ
Cătălina Constantin - Pag. 5
“CE MIRARE CĂ EŞTI...”
cules Dana Lungu - Pag. 6,7
MAMA... ZEIŢA!
Mathias Stoica - Pag. 8
PUTEREA ALINTAROMEI
Vali Meiu - Pag. 9
PRIMII PAŞI ÎN ACEST VALS MĂREŢ
AL IUBIRII
De la Adam şi Eva Costel Cozorici
Lavinia Clim - Pag. 10
BINECUVÂNTAREA FAMILIEI Când mi s-a propus să scriu un articol deranjez, mai ales „tradiţionaliştilor‖. De ce
pentru acest număr, am vrut să abordez avem nevoie de această sărbătoare? Dacă e
Alina Tuduri - Pag. 11
două tematici separat: una despre familie şi să traduc în limbaj creştin, există atât de
FAMILIA, UN CADRU DE ÎMPLINIRE cealaltă despre femeie, că tot o vom multă substanţă într-o relaţie, încât ziua de 8
Aura Vatamaniuc - Pag. 13 sărbători curând. Dar am sesizat – dacă nu martie ar da pe dinafară. Dacă avem o
OMIDA ŞI FLUTURAŞUL eram deja convins – că ele vin la pachet, sunt poruncă să iubim femeia – că e vorba de
inseparabile. Şi am mai observat că undeva soţie, mamă, fiică, egal – avem oare dreptul
Adi Fule - Pag. 15
se mai strecoară o greşeală, chiar dacă vina să o iubim doar într-o singură zi? [...]
ROSE, FEMEIA nu-mi aparţine. Ori am eu o problemă cu
Patricia Krişan - Pag. 16 sărbătorile astea, ori îmi scapă mie ceva – şi
Continuare în pagina 2
îmi voi cere scuze public de la cei pe care îi
 Editorial
De la Adam şi Eva
[...] Poate oare
corpul nostru să
funcţioneze doar
cu o singură
„coastă‖? Sau este
vreun organ ce ar
putea să le
suplinească pe
toate celelalte? Nu,
pentru că aşa am
fost creaţi, într-o complexă interdependenţă. Dar
am auzit voci care ar spune că 8 martie este o zi în
care ar trebui să ne iubim soţiile, mamele, fetele
într-un mod deosebit. Dar cum ar putea fi iubirea
dacă nu una într-adevăr specială? Există mai
multe nivele de manifestare a acestui sentiment
PAGINA atât de special şi de unic? Azi am mai mult chef
de a-mi iubi soţia decât ieri? Pot să-mi porţionez
2
Grăunte de Muştar
sentimentele? Iubesc în leasing? Iată doar câteva
întrebări care au un răspuns unic: nu.
Am atât de multe idei despre familie (cu toată
Nr. 148 - 6 Martie consistenţa şi potenţialul ce le implică), încât îmi
vine greu să încep de undeva. Mă gândesc că
prima dată Dumnezeu l-a creat doar pe Adam.
Dar parcă pentru a se dezvinovăţi pentru
singularitatea primului om, a creat-o mai apoi pe
Eva. Cine L-ar putea acuza vreodată pe
Dumnezeu de egoism? Pentru că, în umblarea
Lui, El nu era singur. Şi totuşi, pe Adam aşa l-a
făcut: singur şi gol. Şi ca să elimin această tentă de
egocentrism, cine L-ar mai fi acuzat, dacă nu ar fi
inventat familia? Era Dumnezeu în ceruri şi
Dumnezeu pe pământ. Doar a fost creat după
chipul şi asemănarea Sa. Era foarte simplu. Dar
din exces de iubire, istoria pământeană nu începe
de la unu, ci de la doi. Atunci familia primară nu
e altceva decât o extensie a eului către doi. Este
prima dezvoltare embrionară (pentru că tot am
învăţat fazele dezvoltării fătului). Este ceva ce se
naşte din sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea îmi
imaginez că stă la baza societăţii, bisericii şi, de ce
nu, a Divinităţii. Dacă aş merge mai departe, în
abisul începutului, îmi imaginez Trinitatea
întocmai ca pe o familie. O familie plină de
sfinţenie, de armonie, de dragoste şi pace cerească
cum cu siguranţă îşi doreşte Domnul şi pentru
noi. Şi dacă plecăm de la această asemănare cu
embrionul şi transcedem în vremurile noastre, se
ridică o întrebare: când ni se permite să ucidem
acest embrion, în ce stadiu al dezvoltării lui?
Costel Cozorici
Altfel formulată, această întrebare sună aşa: în ce
condiţii putem înfăptui o crimă? Probabil că am
imprimat o tentă de duritate acestui subiect, dar
sunt copleşit de rata divorţurilor şi de cea a
avorturilor din zilele noastre. Dacă fredonăm
doar notele de pe portativul lui Dumnezeu, nu
avem voie să falsăm. Şi dacă e o crimă să faci de
bunăvoie o întrerupere de sarcină, de ce n-ar fi la
fel şi pentru destrămarea unei căsnicii?
Din pântecele mamei mele m-a creat Dumnezeu
şi tot de acolo mă cunoaşte. Dacă El s-a implicat
atât în relaţia dintre bărbat şi femeie, înseamnă că
nu am fost singur niciodată. Am voie, deci, să iau
singur deciziile? Nu, doar împreună cu El. Şi aş
mai adăuga ceva: orice decizie să fie în
asentimentul şi spre bucuria Lui.
Cine eşti tu, omule, care distrugi creaţia lui
Dumnezeu? Cine eşti tu, să spulberi această
poezie divină ce a fost creată pentru desfătarea lui
Dumnezeu? Pentru că , da, relaţia dintr-o căsnicie
este aidoma unei poezii: uneori cu rimă, alteori în
vers alb, uneori plină de înţeles, alteori lipsită de
substanţă, uneori romantică şi alteori rece. Dar
rămâne poezia lui Dumnezeu în care versurile
suntem noi, oamenii. Şi aceste versuri nu le
desluşim decât prin trăirea fără singular. Nu
avem dreptul să ne aruncăm crucea când devine
prea grea, ci să o purtăm până când se contopeşte
cu trupul nostru, devenind una.
Un prieten foarte drag îmi spunea că familia e
ceva ce primim de la Dumnezeu fără instrucţiuni
de folosire, indiferent dacă eşti adult sau copil.
Dar cu siguranţă că Dumnezeu ne-a tipărit în
inimă aceste instrucţiuni şi nu avem altceva de
făcut decât să le citim cu atenţie şi să ascultăm de
acel susur blând. Apoi, încetul cu încetul, vom
renunţa la lapte şi vom mânca hrană tare. Şi ne
vom bucura de armonia bucatelor de la masa lui
Dumnezeu.
Iertată să-mi fie ascuţimea peniţei, dar m-ar
mustra conştiinţa dacă nu aş vorbi despre aceste
extremisme ale înţelepciunii veacului acestuia.
Poate nu sunt cel mai în măsură om să rostesc
aceste gânduri. Chiar dacă nu sunt cel mai
ascultător „familist‖ şi chiar dacă nu sunt un bun
editorialist, am curajul să spun că în toate
lucrurile voi încerca să fac voia Domnului!
Mini curs pentru îndrăgostiţi!
M-am tot gândit cum să fac să împărtăşesc din experienţa
mea, tinerilor, în special băieţilor care doresc să-şi caute
jumătatea. Iată câteva lucruri care nu trebuie să lipsească
din bagajul de „luptă” :
Doamne, îmi aduc aminte cu ce ochi mă uitam la
Liliana. Aţi simţit vreodată că vă ies ochii din
orbite? Că nu vă puteţi gândi la nimic altceva? Că
gândurile voastre sunt dominate de aceeaşi şi
aceeaşi persoană până la saturaţie. Tinerilor, aşa
trebuie să iubiţi!!! Să nu vedeţi soarele din cauza
ei!!!
1. Cuvintele trebuie să fie încărcate de pasiune
Doamneee, ce papagal aveam în perioada din jurul
logodnei. Ce lucruri mai scormoneam. Vorbeam şi...
câte o dată mă opream şi mă felicitam. Imi scuipam
în sân! Doamne, ce băiat deştept mai sunt! Ptiu, să
nu mă deochi!
Vorbeam în şir! Lucruri vrute şi aparent …nevrute!
Îi spuneam că o iubesc de 100 de ori pe zi! …Şi
acum îi spun, dar mai rar… că s-a obişnuit deja!
Făceam planuri împreună. Inima îmi spărgea
pieptul. „Vorbeam‖ câte 10-15 pagini scrise pe
mess. Îmi luam bilet de voie de la şef, o oră, că ea
era liberă şi putea vorbi, si taka- taka-taka pe mess
de mă dureau degetele...de la seriviciu bineînţeles.
Pasiune! Multă pasiune!
2. Dorinţa de a sta continuu în compania fiinţei
iubite, în comuniune cu ea.
Când o conduceam pe Liliana acasă, nu-mi mai
venea să plec în ruptul capului! Aş fi stat ghemuit
pe preşul de la uşa ei, numai să-i mai aud glasul,
măcar prin uşă. Măcar să-i mai simt parfumul de la
distanţă. Dar nu a fost nevoie, norocul nostru (al
meu! Sâc!) că viitorii mei nepoţi stăteau în acea
perioadă la Liliana. Nici nu vă imaginaţi când a
venit iarna, după logodnă, cât am binecuvântat
cerul că Iuli, Oti şi Lavi locuiau acolo. Îmi venea să-i
strâng în braţe de bucurie! Le-am cumpărat şi un
televizor cu diagonală mare, numai să mai stea în
casă şi să nu plece, să pot sta şi eu cu Liliana la un
film!
3. Dorinţa de a asculta cuvintele, glasul fiinţei
iubite
Doamne, ce-mi mai placea să-i aud vocea Lilianei.
O ascultam ore în şir. Mergeam în parc, şi ea
vorbea. Calmă, caldă, spunea lucruri despre
Dumnezeu la care eu rămâneam cu gura căscată!
Parcă îl aveam pe Iuli cu mine. Talk, talk, talk, şi nu
mă mai săturam.
Dar să nu credeţi că a mers totul ca pe aţă. Nooo!
Au fost momente când mă rugam seara: „Doamne,
Mihai Ghiurţu
a j u t ă - m ă ,
învaţă-mă să o
cuceresc pe
Liliana! Spune-
mi Tu ce să fac,
că eu nu mai
ştiu!‖ Şi tăceam!
Şi ce credeţi?! El
îmi spunea, îi
auzeam glasul,
săream într-un picior prin casă la ideea genială ce o
primeam. Îmbrăţişam aerul de parcă era EL.
Auzeam în ureche cuvinte aievea. Aşa am învăţat
să-i ascult vocea. Să mă rog şi să tac. Să-i sorb
cuvintele, care înca nu-I ieşeau pe gură! Doamne, iţi
multumesc!
4. Teama de a nu o pierde vreo clipă
Dar să stiţi că aveam o teamă de a nu o pierde. M- PAGINA
am agăţat de ea ca înecatul de pai! Eram permanent
în veghere, să nu o supăr, să nu o enervez. Iar când
s-a întâmplat, căci s-a mai întâmplat, eram disperat,
confuz , dezorientat. GPS-ul nu mai funcţiona!
3
Am postit, m-am rugat. Mi-am cerut iertare în Grăunte de Muştar
Nr. 148 - 6 Martie
secunda unu. Numai să nu se amplifice lucrurile. Of
, Doamne!
Mă simţeam dependent de Dumnezeu 200%.
5. Capacitatea de a face orice pentru fiinta iubită
Ştiţi câte kg aveam când ne-am logodit? Uitaţi-vă la
mine, acum am 87 kg. Ştiţi că aveam 78 kg? Când
m-am însurat aveam aceeaşi greutate ca atunci
când am ieşit din armată, şi eram tinerel şi tras prin
inel. Dar ce făceam? Mă chinuiam singur: flotări,
abdomene, cu o greutate de 10 kg la spate. Jucam
fotbal, tenis cu piciorul, ce mai, ca la 20 de ani. Mă
tundeam funky, acum m-a mai tuns Dumenzeu. Îmi
cumpăram ţoale suple şi negre, ca să par mai tânăr!
Aş fi făcut orice pentru Liliana! Dacă mi-ar fi spus
să stau într-un picior in Piaţa Unirii, ăla eram! Mă
vedeaţi la ştiri precum cocostârcul pe statuia lui
Cuza Vodă!
6. Dorinţa de a povesti celorlaţi despre fiinţa
iubită
Eh, când am ieşit prima oară cu Liliana, la
restaurant, uaoou, ce ţanţoş eram! Mândru foc! Să
ştiţi că am avut curajul să o rog să mă ia de braţ!! Ce
mai, nu mai aveam aer în mine. Clipele se scurgeau
atât de repede, că-mi venea să arunc ceasul, dacă
asta ar fi rezolvat problema. Povesteam în fiecare zi
la serviciu despre Liliana. Liliana încolo, Liliana
încoace! Dacă mă sculai din somn, primul cuvânt[...]
Continuare în pagina 4
 Visul unei nopţi de vară!
– „Tu nu mă mai
iubeşti!‖ îmi spusese ea
într-o bună zi,
dezamăgită.
– „Ei, dragă, ce-ţi veni?
De unde ai mai scos-o şi
pe asta?‖ întrebasem
eu, vădit panicat de
remarca ei.
– „Da. Tu nu mă mai
iubeşti! Nu ştiu, dar nu
mai eşti ca înainte!‖
concluzionă ea scurt.
Ca înainte? Cum „ca înainte‖? repetam întruna,
blocat şi neştiind ce răspuns aş putea să aduc unei
asemenea declaraţii.
Cert este: acest „ca înainte‖ s-a dovedit o ameninţare
PAGINA reală şi iminentă la tot ceea ce construisem în şase
ani de căsnicie alături de ea. Ceva dintre noi doi nu
4
Grăunte de Muştar
mai era ca înainte.
Dar când a încetat să fie „ca înainte‖? Când s-a
produs schimbarea şi cine a iniţiat-o şi de ce?
Nr. 148 - 6 Martie Undeva sigur sunt nişte argumente şi raţiuni care să
justifice lipsa nemotivată a acelui “ca înainte‖.
Şi am început să caut.
La început ea era cea mai frumoasă şi nimic nu întrecea
zâmbetul ei suav. Astăzi am trecut pe lângă florărie şi
am uitat să-i cumpăr un ghiocel!
La început ea mă ţinea de mână şi eu mă jucam cu
Mini curs pentru îndrăgostiţi!
Continuare din pagina 3
[...] pe care îl spuneam era, bineînţeles, Liliana!
M-am lăudat la toţi! Le povesteam cum mergea
relaţia. Eram împătimit rău.
7. Admiraţia faţă de persoana iubită
Sunt multe lucruri pe care le admiram la ea: cum
căuta cele mai potrivite cuvinte când vorbea cu
cineva sau cu mine, pentru a comunica ceea ce
doreşte să spună şi totuşi să nu producă o atingere a
demnităţii celuilalt. Să nu supere pe nimeni. Dar cel
mai mult o admiram pentru Scriptura ce o avea (are)
în căpuşorul acesta frumos. Am testat-o în fel de fel
de locuri din Biblie. E DOXA! Bărbaţilor, mulţumim
Domnului că numai nouă ne-a dat permisiunea să
predicăm, altfel nici la amvon nu am mai ajunge! Şi
ştiţi cum de ştie atât de multe? S-a trezit ani şi ani la
rând la ora 3 dimineaţa şi a studiat 4-5 ore pe zi. Da‘
adaptare după Ştefan Mihai
bucurie cu mâna prin părul ei lung. Astăzi ea s-a tuns,
iar mâna mea e plină de telecomenzi!
La început noi doi ne plimbam mult, mult, mult şi
niciodată nu aveam dureri de picioare. Astăzi serviciul e
tot mai obositor şi afară e frig şi sunt mulţi câini!
La început eu o păzeam zi şi noapte şi nu oboseam să o
aştept ore întregi până ieşea de la cursuri.
Astăzi am uitat să-i spun „noapte bună‖ şi nu
înţeleg de ce durează atât de mult să îţi alegi o haină
dimineaţa la plecare!
La început i-am jurat iubire veşnică şi primăveri nelipsite
de mărţişoare.
Astăzi mă jur că nu mai arunc banii pe tinichele şi
oricum florile se ofilesc!
La început a fost un vis frumos.
Astăzi m-am trezit confuz şi plin de teamă!
Când am îmbrăţişat-o ultima oară, „ca înainte‖?
Când am invitat-o ultima oară în oraş, „ca înainte‖?
Când i-am scris ultima oară o poezie pe o frunză de
toamnă, „ca înainte‖?
Când a fost ultima oară, „ca înainte‖?
***
– „Tu nu mă mai iubeşti!‖ oftă ea cu ochii pierduţi
pe scrisorile dăruite de mine acum ceva ani în urmă.
Oftez la rândul meu, îmi lipesc obrazul de părul ei
blond şi scurt, şoptindu-i la ureche: „Pentru
totdeauna!‖
Pe chipul ei înflori un zâmbet plin de speranţă,
luminând odaia. Exact ca înainte!
Mihai Ghiurţu
studiu tăticu‘, cu notiţe , cu întrebări, schiţe logice.
Este uimitoare! Daca mă framântă ceva, pot apela cu
nădejde la memoria externă: Liliana.
Iată câteva spicuiri din minunata relaţie cu Liliana.
Începuturi şi prezent. Viitorul? Numai Dumnezeu îl
ştie. Dar vreau să ştiţi toţi cei care aţi găsit ceva să
învăţaţi din aceste rânduri, că nimic nu e pe tavă!
Totul se câştigă cu greu, cu luptă. Nu renunţaţi după
primul refuz. Eu am primit două, tot de la Liliana, şi
m-am simţit de parcă mă lovise tramvaiul! Vai,
Doamne! Şi când îmi amintesc mă ia cu ameţeli!
Băieti, dacă iubiţi aşa cum am iubit eu, sau chiar mai
mult, dacă da, sunteţi pe drumul cel bun. Nu
renuntaţi!
Daca dragoste nu e, nimic nu e!
Aşteptând o minune în viaţa noastră
Era în toamna anului 2008, când după mulţi ani
de tratament medical fără rezultat, medicul a
hotărat să intervină chirurgical. A fost o inter-
venţie nu foarte dificilă, însă putea aduce cu
sine imposibilitatea de a mai avea vreodată co-
pii. Îmi era teamă, mă rugam ca Dumnezeu să
intervină prin acei medici şi totul să fie bine.
În dimineaţa acelei zile, la ora 5:41, am primit
un mesaj : « Dumnezeu să aştearnă covorul
roşu, azi înaintea ta, pentru a păşi ca o prinţesă
specială pentru EL. Îngerii să te slujească la fie-
care pas şi Prinţul Slavei să te ţină de mână
neîncetat. Cel ce socoteşte numărul stelelor şi le
dă nume la toate este de partea ta. O zi cu mi-
nuni pentru tine, Doina. »
Domnul a fost permanent cu mine şi mi-a dat
putere, m-a ajutat să intru în sala de operaţie cu
fruntea sus şi deplin încrezătoare în EL. Imi
amintesc că pe perioada operaţiei am avut un
vis în care Domnul Isus era lângă mine şi mă
ţinea de mână. Îl simţeam acolo, la capul meu,
mângâindu-mă cu dragostea Sa. Apoi, la sfârşi-
tul operaţiei , când am fost dusă în salon, iar
asistentele mă strigau pentru a mă trezi, EL, s-a
ridicat, i-am văzut chipul şi ţinea în braţe un
copil pe care dăruindu-mi-l, mi-a spus : « Ia-l
acasă, e copilul vostru ! » L-am luat din braţele
Lui, apoi ajunsă acasă, în hol, langă uşa de la
intrare am văzut o mulţime de papucei pentru
copilaşi.
M-am trezit din anestezie şi ştiu că atunci am
plâns de bucurie că Prinţul Slavei a vegheat şi a
fost cu mine în orele acelea cât a durat interven-
ţia. Am avut apoi siguranţa că EL ne va dărui
un copil.
După aproape doi ani de la operaţie, în vara
anului 2010, în tabăra de la Moeciu Domnul
m-a anunţat că purtam în pântece un bebeluş de
o lună. A fost o surpriză pentru noi, pentru că,
aproape că ne luaserăm gândul că mai putem
aduce pe lume un bebe fără a face tratament
înainte.
Era o armată întreagă care se ruga pentru noi,
cel mai consecvent era Bunelu Grosu. Mereu
Cătălina Constantin
îmi spunea la
grup să mă
încred în
Domnul şi să
nu descurajez.
Îmi amintesc
că mai avea
câteva zile
până la întâl-
nirea cu Dom-
nul şi l-am
trimis pe Marius să-i dea vestea. Am dorit tare
mult să nu plece Acasă înainte de a primi vestea
că rugăciunile lui se împlineau. Marius a mers
la el, i-a spus că sunt însărcinată, iar el a zâmbit
PAGINA
şi a răspuns « Lăudat să fie Domnul ! », s-a pu-
tut bucura chiar şi în cele mai cumplite dureri.
După două zile a plecat la Domnul.
Stiu că mulţi s-au rugat pentru minunea ce o
5
Grăunte de Muştar
Nr. 148 - 6 Martie
port în burtică, iar de cand am aflat că ea este
acolo şi că în fiecare zi e altfel, mulţumesc me-
reu Domnului pentru felul extraordinar în care
EL a conceput Viaţa.
Trăim cea mai frumoasă perioadă din viaţă, fie-
care zi e diferită şi fiecare zi ce trece ne apropie
tot mai mult de clipa în care o vom ţine în brate
pe mogâldeaţa asta mică, ne apropie tot mai
mult de o nouă etapă în care mă rog Domnului
să ne ajute să luăm notă maximă (nu doar de
trecere).
Ce minune ! Ne-a dat-o în mâini şi ne-a spus:
« Luaţi-o acasă, este a voastră… dar nu uitaţi, e
doar pentru o vreme! » Aproape că nici nu pu-
tem înţelege cum va fi când o vom aduce acasă
la noi, un omuleţ pe care va trebui să-l iubim şi
să-l ajutăm să intre în viată.
Fie ca EL să ne ajute să fim aşa cum EL doreşte
în relaţia cu minunea ce ne-a dat-o în mâini, iar
relaţia dintre noi şi felul în care-L slujim pe
Domnul să fie un bun exemplu pentru fetiţa
noastră, ca încă din pruncie să-L poată alege ca
Domn al vieţii ei.
Cam atât din episodul în burtică, ne pregătim de
episodul nopţi albe.
 „Ce mirare că eşti...”
cules de Dana Lungu
Într-o zi, ne întrebam în glumă ce-ar fi fost cu noi capitol aş sublinia comuniunea în doi pe care nu aş
dacă nu ar fi venit Revoluţia din ‗89. Soţul meu a fi înţeles-o niciodată. Este un fel de a cuvânta fără
spus că probabil ar fi devenit inginer alcoolic la rezerve tot ce mi-a fost dat să simt în adâncul
vreuna dintre nenumăratele fabrici comuniste din sufletului. Acest sentiment este unic şi extrem de
provincie. Dar eu? Probabil tot inginer, frustrat, vindecător în momente de tot felul. În al doilea
suferind de lipsa cărţilor. Dar dacă ar fi trebui să rând, cred că ţine de ceea ce este specific prin acel
semnăm „pactul cu Diavolul?‖, cu Securitatea? El propriu fiecăruia. Astfel, comuniunea
zice nu, n-ar fi semnat, eu zic că cel mai probabil da, experimentată cu Doina este învăluită de un anume
dacă s-ar fi găsit un securist care să prezinte spirit în care plăcerea şi armonia relaţiei a însemnat
lucrurile ca fiind o misiune de importanţă împlinire irepetabilă.
naţională.
Ce mulţi de „dacă‖ sunt în viaţa noastră! Virgil Tabry: Această
Dar dacă nu ne-am fi întâlnit? Eu îmi doream presupoziţie depăşeşte
enorm să continui studiile la Bucureşti sau graniţele imaginaţiei mele.
Timişoara, fiindcă auzisem că poţi fugi mai uşor din Însă, înainte chiar de a
ţară. Îmi dorisem atât de categoric să plec din contempla această fami-
Moldova.... Dacă nu ne-am fi întâlnit? M-am blocat. liarizare, fie şi la nivel ipotetic,
PAGINA Mă văd în mătuşa mea, profesoară singură, cu dese trebuie să considerăm
accese de violenţă asupra băieţilor... Eu şi el suntem dimensiunea morală a acestei

6
Grăunte de Muştar
împreună ca şi cum am fi dintotdeauna aşa. Uit să-i
mulţumesc lui Dumnezeu că a muncit să facă
posibilă întâlnirea noastră, că nu m-a lăsat să plec în
Nr. 148 - 6 Martie altă parte, că l-a ţinut şi pe el să nu plece în altă
parte, aşa cum plănuiau toţi tinerii generaţiei
noastre.
Et si tu n’existais pas / dis-moi, comment j’existerais?
Nimeni nu poate răspunde la întrebarea
francezului. Şi totuşi, am dorit să provoc cu jocul
meu de imaginaţie, cu întrebarea mea, pe fraţii care
au ceva ani de căsnicie în spate.
Mulţumesc tuturor celor care au avut curajul de a
ieşi din banalitatea relaţiei şi ne-au putut scrie
despre momentele de revelaţie asupra existenţei
Celuilalt. (Dana Lungu)
Întrebarea a fost:
Presupunând că nu aţi fi fost căsătorit în toţi aceşti ani,
care credeţi că este cel mai important lucru pe care l-aţi fi
pierdut?
dr. Rodica Nadolu: Dacă nu aş fi fost căsătorită în
toţi aceşti 50 de ani ce s-au scurs, cred că cea mai
valoroasă pierdere ar fi fost inegalabila şi nepreţuita
dragoste pentru copiii şi nepoţii care au venit ca o
binecuvântare cerească pentru a completa golurile
vieţii, pentru a estompa intemperiile şi pentru a
mângâia ochii şi obrajii înlăcrimaţi uneori. Cea mai
mare fericire şi bucurie am găsit-o alături de
drăgălăşenia, nevinovăţia şi iubirea lor.
Costel Ghica: Cred că sunt două categorii de
nuanţe. În primul rând, ţine de ceea ce este
universal în această experienţă a căsătoriei. La acest
evadări imaginare din universul real. Uniunea în
căsătorie este un univers suflat întru fiinţă de însuşi
Dumnezeu, pe a cărui temelie este scris cu
majuscule morale: ceea ce a unit Dumnezeu omul
să nu despartă. Aşadar, inocenţa morală a acestei
fantezii de a evada din universul familiei pe naveta
„discovery‖ a imaginaţiei este, în sine, o fantezie.
Imaginaţia noastră este destinată să orbiteze codul
moral al universului în care trăim, nu să
hălăduiască prin cosmos întru „travestire‖
ontologică.
Şi pentru că trebuia să dau un răspuns.... cred că aş
fi pierdut frâul! În cazul unei astfel de posibilităţi aş
fi eu o imposibilitate, o altă persoană. Mulţumesc
de provocare.
Anca Netedu: Cu
gândul la cererea ta, am
recitit aseară câteva din
scrisorile lui Adi de
acum 20 de ani şi m-am
convins că nu pot
răspunde simplu la
întrebare. Aşa că îţi
scriu doar despre nişte mici şi banale întâmplări.
Îmi vine în minte o întâmplare de demult, pe
vremea când era Andrei mic de tot. Eu eram prinsă
prin casă cu multă treabă, când sună Adi din oraş,
venea de la cursuri, şi îmi spune să las treburile şi
să vin urgent că avem de rezolvat o problemă. Las
totul baltă, mă îmbrac în fugă şi alerg la întâlnire.
Adrian mă aştepta cu popcorn, suc şi bilete la film!
Apoi îmi amintesc de o minunată vacanţă petrecută
„Ce mirare că eşti...”
de noi doi la Paris. Eu strângeam de zor banii de
renovări în apartament, iar Adi îmi dădea mesaje
că e urgent, să vin în Franţa, că renovări mai facem
noi….şi a avut dreptate! Cum mi-aş fi amintit de
vacanţa aceea minunată, când ne-am simţit iar ca
nişte adolescenţi, hoinărind fără ţintă pe străzile
Parisului ?
Dar cum să uit că Adi e cel care m-a luat de mână
într-o dimineaţă de duminică, cu mulţi, mulţi ani
în urmă şi, cu un aer plin de mister, m-a dus în
casa familiei Ghica!
Dacă n-aş fi fost căsătorită cu Adrian... E tare greu
să fac o asemenea presupunere, dar, recunosc,
uneori mi-am pus această întrebare. N-am găsit un
răspuns de genul: ar fi fost mai rău sau mai bine…
Pur şi simplu nu există un răspuns. Viaţa mea este
completă şi împlinită alături de soţul meu. Pe
vremea când nu era el în viaţa mea, mi se întâmpla
deseori să am un sentiment acut de singurătate, de
timp care se scurge fără rost. E greu de spus, în 20
de ani sunt aşa de multe lucruri…sunt o mulţime
de trăiri...
Sebastian Ghica: Dacă nu
m-aş fi căsătorit, nu aş fi
ştiut niciodată cât de intens,
cât de profund şi cât de
ameţitor poate fi parfumul
unei femei. Am fost învăluit
de arome pe care nici nu
bănuiam că există şi pe care
doar o femeie care iubeşte le
poate emite. Taina căsătoriei
mi-a îngăduit să mă apropii
de misterul, imposibil de aşezat în cuvinte, al
sufletului feminin. Nu ştiam că există parfum atât
de puternic încât să-mi pătrundă în toate fibrele
fiinţei. Recunosc. M-am lăsat ameţit până la beţie.
Şi nu regret. Dacă nu m-aş fi căsătorit nu aş fi ştiut
niciodată cât de frumos e să adormi îmbrăţişând
parfumul celei care ţi-a dăruit totul pentru a primi
totul. Şi cât de binecuvântate sunt toate dimineţile
în care acelaşi parfum, de neînlocuit, mă trezeşte
pentru aventura unei noi zile. Ce bine că m-am
căsătorit…
Ligia Boca: Când m-am
căsătorit cu Daniel abia
împlinisem 20 de ani.
Eram foarte tânără,
proaspăt intrată la
facultate, abia ieşită din
cules de Dana Lungu
casa tatălui meu, fără experienţă de viaţă.
M-am căsătorit având aşteptări şi concepţii destul
de nerealiste despre căsnicie, concepţii pe care
le-am dobândit privind în jurul meu, citind cărţi,
vizionând filme romantice. Când pronunţam
cuvântul „căsătorie‖, îmi apărea înaintea ochilor
EA foarte fericită, întrucât EL era acolo lângă EA şi
o aprecia, îi spunea mereu „Te iubesc‖, îi ghicea
aşteptările şi o surprindea cu tot felul de surprize.
În fine, EA era foarte FERICITĂ întrucât EL o făcea
fericită. Cu această gândire egoistă am intrat în
căsătorie.
Prin relaţia de căsătorie, am învăţat să mă
„dezbrac‖ de mine însămi, de egoismul meu,
mi-am dat seama că dacă nu accept această cale
– calea dezbrăcării de egoism – nu voi putea clădi
o relaţie durabilă. Prin căsătorie am fost vindecată
de orbire....şi am început să văd nevoile celui de PAGINA
lângă mine, am gustat bucuria şi adânca
recunoştinţă faţă de cel de lângă mine, care mă
accepta aşa cum sunt, am învăţat cum să mă
dăruiesc cuiva fără rezerve, cu toata fiinţa, fără
7
Grăunte de Muştar
ascunzişuri, fără temerea că voi fi respinsă. Nr. 148 - 6 Martie
Dar, mai presus de orice, prin relaţia de căsătorie
l-am putut cunoaşte pe Domnul nostru mult mai
intim. Şi cred că acesta este cel mai mare câştig din
viaţa mea: am fost dezgolită de mine însămi ca să
pot avea parte de EL...
Lili Chirilă: Am visat de
copil la un model de familie
ca cel al părinţilor mei:
slujirea plină de drag a
tatălui meu, veselia şi
zâmbetul mamei mele,
atmosfera de pace ce o
simţeam, toate acestea erau vii în inima mea.
Aş spune că am început căsătoria cu capul pe
umeri, nu m-am aruncat într-o nebuloasă, chiar
dacă inima mea era la propriu topită după Ioan. Ce
aş fi pierdut dacă nu eram căsătorită? Minunea de
a „cunoaşte‖ bărbatul de lângă mine! Nu este uşor,
însă frumuseţea în asta constă, să fim atât de
diferiţi şi totuşi să luptăm împreună pentru
lucrurile importante.
Amuzant este un aspect al sărbătorii în familie: el
ştie şi serbează ziua prieteniei noastre în mod
consecvent, eu ştiu şi serbăm ziua căsătoriei
noastre la fel de consecvent.
Îmi este foarte drag soţul meu, îl iubesc pentru că
văd în el darul lui Dumnezeu pentru mine şi fii
noştri.
 Pierdere vs. Pierdere
Într-un context actual, păstrarea unei căsnicii
curate şi pentru veşnicia anilor este rar precum
câştigul unui loz în plic. Chiar dacă intru în al 3-
lea an de căsătorie, pot spune că sinusoida
relaţiei nu a fost doar peste 0, ci cu ajutorul
Domnului şi al Cuvantului Său am reuşit să o
aducem cu mult peste 0, înainte ca soarele să
apună atât pe cer, cât şi peste sufletul nostru.
…totuşi, ce aş putea spune că am pierdut în
aceşti ani fiind căsătorit?
Pot spune că dacă nu eram căsătorit eram
probabil încă lângă familia mea, pot spune că
încă eram angajat la firma care mi-a plăcut cel
mai mult, că aş fi ieşit mai mult în oraş sau în
străinătate, ca nu aveam grija unui copil sau a
PAGINA unei pâini puse pe masa, pot spune… Cine din
8
lumea acesta poate spune că aceste lucruri sunt o
pierdere? Până la urmă se pliază pe conceptul
deja devenit cultural ‗să îmi trăiesc viaţa‘... Deci
Grăunte de Muştar
Nr. 148 - 6 Martie pot spune că am pierdut.
... dar ce aş putea spune că am câştigat în aceşti
ani fiind căsătorit?
În primul rând, sunt departe de familia mea, dar
aici, langă mine, sunt Carmen şi Mateo, şi pe
lângă ei comunitatea frăţească Neemia… atâţia
fraţi şi surori… deşi am lăsat o familie la
Timişoara, Domnul mi-a dat o familie extrem de
numeroasă aici. Nu lucrez, dar înţeleg de ce prin
Mama…zeiţa!
M-am năs-
cut pierdut
în zăpadă şi
lumina îmi
cutreiera
ochii. Eram
pierdut, şi
printre la-
crimi am
zărit o zeiţă a vieţii, cu ochi strălucitori de stele.
Cu un zâmbet de lumină mă ridică, mă mângâie
pe spate şi parcă prin limbajul ei misterios vroia
să îmi spună că mă iubeşte. A fost un vis minunat
Andrei Muscă
lentila credinţei,
totuşi nu reuşesc
să ies destul în
oraş. Motivul: mă
joc cu Mateo, vor-
besc cu Carmen,
râdem, ne jucăm,
şi îi citim copilului
despre Domnul
nostru Isus. Stăm
împreună foarte
mult timp.
Aşadar, dacă nu aş fi fost căsătorit în toţi aceşti
ani, aş fi pierdut zâmbetul lui Mateo, atingerea şi
pisiceala lui Carmen, aş fi pierdut din experienţa
încercărilor în doi, aş fi pierdut tot ce am învăţat
de la Carmen şi poate, mai mult, nu aş fi reuşit să
mă cunosc atât de bine prin oglinda căsătoriei
cum mă cunosc acum. Dar cel mai important este
că nu cred că aş fi putut să-L cunosc în acest mod
pe Dumnezeu Tatăl dacă nu eram şi eu tată, şi nu
ştiam să cunosc dragostea Lui şi durerea Lui,
dacă nu experimentam toate aceste lucruri în
sânul familiei.
De aceea sunt bucuros că am pierdut toate
lucrurile pe care le-aş fi putut avea dacă nu eram
căsătorit şi că nu am pierdut lucrurile dobândite
în căsnicie.
Mathias Stoica
din care m-am trezit când mâinile ei angelice m-
au cuprins prin forme şi mă pusese pe picioarele
mele mici şi catifelate. Printr-o mică atingere
totul dispăruse ca un mister, ca un vis din care
m-am sculat îmbătat de dragostea mamei mele,
care m-a trezit la realitate. Ea m-a sprijinit pas cu
pas, până când am crescut şi a apărut iubirea de
familie care mă cuprinde zilnic şi mă poartă pe
valurile dragostei pure şi curate.
Puterea alintaromei
Luna aceasta
se împlinesc
patru ani de
când, în faţa
martorilor
văzuţi şi
nevăzuţi, am
spus un
„ D A ‖ ,
tremurând de
e m o ţ i e .
Rememorând acele clipe împreună cu regina
mea, mi-am adus aminte de un verset pe care-l
trăiam din plin în acea perioadă: „Cerboaică
iubită, căprioară plăcută; fii îmbătat tot timpul de
drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de
dragostea ei‖ (Proverbe 5v19).
Încercând să-mi analizez inima şi să văd în ce
măsură mai trăiesc cele exprimate în acest verset,
mi-au atras atenţia cuvintele de alint şi cele două
verbe folosite de înţeleptul Solomon aici.
Cuvintele de alint au o semnificaţie irepetabilă,
unică, valabilă doar în relaţia dintre cei doi. În
afara relaţiei, conceptele din spatele acestor
cuvinte par puerile, de neînţeles, ele nu pot fi
justificate în limbajul comun. Dar între cei doi,
aceste cuvinte nu pot fi niciodată arbitrare,
semnificaţia lor este întotdeauna plină de iubire
Primii paşi în acest vals măreţ al iubirii
O poveste şi-a deschis primele pagini pe data de
10.-8.2—8, când am rostit sfios, timid, acel ‖Da‖
care ne-a condus spre lumea iubirii. De la un
‖Da‖ rostit plăpând a urmat apoi un ‖DA‖ rostit
cu toata bucuria, încrederea şi admiraţia pentru
cel ce avea sa-mi fie soţ, pe data de 8.08.2009. Aşa
au început să fie scrise primele capitole din
povestea noastră de dragoste. Ne-am aruncat
amândoi în acest dans al iubirii, fără să ştim ce ne
aşteaptă. Privind doar la mai marii noştri, care
ajunseseră deja la multe alte capitole din
povestea lor, ştiam că simfonia iubirii îşi va
schimba ritmul din când în când.
Primul an. Primul capitol. (Logodna fiind cu-
prinsă în partea de Cuvânt înainte a poveştii
Marius Clim
şi de viaţă. Cuvintele de alint au o putere
incredibilă: lumea creată de ele este una de vis, în
care domneşte împlinirea şi bucuria. Puterea
alintului aduce vindecare şi dă speranţă în
deznădejde. Cuvintele de alint reprezintă marca
de netăgăduit a dragostei. Ele izvorăsc din
profunzimea iubirii şi o exprimă doar pentru
celălalt. Lumea cuvintelor de alint rămâne
închisă celorlalţi, dar este o confirmare atât de
binecuvântată pentru alesul sau aleasa inimii.
Dar ca să poţi rosti cuvinte de dragoste, ca să poţi
mângâia, inima trebuie să fie plină de iubire. De
aceea, înţeleptul foloseşte două verbe pline de
semnificaţie. Traducătorul român le-a redat prin
termeni ca ―fii îmbătat‖ şi ―fii îndrăgostit‖. Însă,
în original, cuvântul are semnificaţia de ―fii
intoxicat‖ sau ―fii înghiţit‖ de dragostea şi de PAGINA
alintările ei.
Este incredibil modul în care alintul şi îmbătarea
de dragoste pot păstra vie experienţa perioadei
de logodnă cu toate trăirile şi emoţiile ei. Doar o
9
Grăunte de Muştar
inimă în care curge iubire din Izvor în fiecare zi Nr. 148 - 6 Martie
poate să transmită impulsul mai departe,
amplificându-l odată cu trecerea timpului. Fă-
mă, Doamne, să fiu „intoxicat‖de dragoste după
regina mea în toate zilele, până când amândoi
vom fi înghiţiţi cu totul în Marele Izvor.
Lavinia Clim
noastre)
Primele 6 luni
de căsnicie au
fost o amuzantă
descoperire a
diferenţelor
dintre mine şi
Benu. Printre
petale de tran-
dafiri, surprize,
cadouri, seri petrecute în plimbări romantice... ne
mai izbeam din când în când de ceea ce alţii au
numit ‖El de pe Marte‖ şi ‖Ea de pe Venus‖. Îmi
aduc aminte cu haz de ziua când am pornit [...]
Continuare în pagina 10
 Primii paşi în acest vals măreţ al iubirii
Continuare din pagina 9
[...] împreună să cumpărăm robot de bucătărie.
După o zi toridă de vară, după o umblătură fără
sfârşit, luasem decizia: robotul X este perfect
pentru noi.
Ne încadram chiar şi în bugetul nostru. Pentru că
era foarte cald, eu m-am întors acasă şi soţul meu
drag s-a dus să facă achiziţia. Aşteptam cu
nerăbdare să ajungă Benu acasă, să montăm
robotul, să îi facem câteva teste, să ne bucurăm
împreună de primul nostru lucruşor. Nu peste
mult timp se aude uşa de la intrare, o voce
veselă, plină de entuziasm: ‖Iubita, am cumpărat!
E aşa de frumos.. perfect pentru noi: un
PAGINA ASPIRATOR!!‖ Nu vă pot spune şocul ce l-am
10
trăi în interiorul meu. ‖Un aspirator????...
probabil că taie şi legume!!!‖, îmi strigau
gândurile în inima mea. Cum e cu putinţă ca în
Grăunte de Muştar
Nr. 148 - 6 Martie mai puţin de 30 de minute să treacă de la robot
de bucătărie la aspirator?? (care depăşise şi
bugetul nostru, ca povestea să abia hazul cât mai
mare). Doar miracolul iubirii mi-a dat putere să
înăbuş şocul meu interior şi să îl iau în braţe pe
iubitul meu soţior, fără să îi reproşez nimic.
Trăiam unul din momentele minunate în care
descopeream taina din inima celui cu care mă
căsătorisem. Iată-ne aici... îmbrăţişaţi în parfum
de iubire.. un El spontan în decizii şi o Ea
calculată şi organizată în luarea deciziilor. Dar ce
frumos, oh, ce frumos este să ne lăsăm
îmbolnăviţi de admiraţie şi dragoste mai ales în
astfel de clipe unice ale marilor descoperiri dintre
‖Marte‖ şi ‖Venus.‖
Dar capitolele continuă şi a venit clipa
când Benu s-a trezit cu coşul de cumpărături
plin, iar eu fără portofel şi fără bani, după ce
primisem trei telefoane să nu uit banii şi
portofelul. Dar eu, grăbită să mă întâlnesc cu
dragostea mea, am uitat cu desăvârşire că la
supermarket încă nu s-au inventat bancnotele pe
bază de zâmbet şi iubire :). Iată-ne din nou aici,
ameţiţi de miroznele iubirii... în aceeaşi prelungă
îmbrăţişare... dintre un El calculat în ceea ce
priveşte finanţele şi o Ea zăpăcită şi uitucă.
Lavinia Clim
Primul an de căsnicie a fost presărat cu
multe astfel de momente, pe care am ales să le
privim cu haz şi bucurie, pentru ca nu cumva în
această îmbrăţişare să se strecoare aerul rece al
frustrărilor sau al dezamăgirilor.
Dar poate cel mai greu este să rămâi sub
cupola acestor braţe ale iubirii atunci când fără să
vrei simfonia vieţii te înspăimântă şi te ia pe
nepregătite. Iată că noi am avut parte de o astfel
de perioadă în a doua parte a primului an de
căsnicie. De data aceasta printre petale de
trandafiri, surprize, cadouri am fost întâmpinaţi
de cea mai dificilă confruntare a vieţii noastre de
până acum. Cele trei luni şi jumătate de agonie..
privind cum pe zi ce trecea mama se pierdea tot
mai mult din lumea noastră, au adus sfâşieri
cumplite in inimă. Oboseala, truda, consumul
psihic, refuzul de a accepta adevărul izbitor al
morţii, zbateri adânci greu de explicat în
cuvinte... toate acestea puteau crea platforma
perfectă pentru ca această îmbrăţişare a iubirii să
fie înfiorată de stropii de ploaie, să se
zgribulească şi în cele din urmă să se transforme
într-o atingere distantă şi rece. Dar miracolul
iubirii este atunci când cei doi aleg să danseze în
paşi de iubire chiar şi pe ritmul unei astfel de
simfonii. Ce frumos ca şi în vremuri de linişte,
dar şi în vreme de tulburare să poţi rosti fără nici
o ezitare: ‖Am fost ca una care a găsit pace în
privirile tale!‖ Îţi mulţumesc, dragul meu soţ,
pentru ca ai fost Regele meu, în braţele căruia am
găsit odihnă.
Iată-ne aici... aşteptând următorul capitol
al poveştii noastre, următoarea simfonie, dar
hotărâţi să rămânem învăluiţi în iubire în această
neoprită îmbrăţişare, ca nu cumva tulburările
mici de zi cu zi să ne arunce nepregătiţi în marile
tulburări de mâine. Îmbrăţişaţi în parfum de
iubire suntem o poveste de dragoste ce abia şi-a
rostit primele pagini!
Binecuvântarea familiei
―O familie nu e o formulă. Nu, nu! O familie e o
ţesatură adâncă, făcută din cele mai tari fire, mai
fierbinţi şi mai nevăzute: din fire de sânge‖. Lucia
Demetrius
Îi multumesc din toată inima Bunului Tată pentru
familia în care m-a aşezat pe pămîntul acesta ca
într-un laborator al unui bijutier care, după ce s-a
sters pe mâini de praf si murdărie, admiră
diamantul şlefuit cu atâta trudă.
Pentru mine familia era odată un concept
idealizat, de neatins, pe care doar cei mari îl
puteau avea; asta poate şi pentru că am fost
mereu o fire militantă, trebuia să simt că am un
cuvânt de spus, că ceea ce cred eu este cu
adevărat important. Dar uneori adulţii nu iau în
seamă copiii care oricum nu prea ştiu ei ce spun...
aşa că m-am aşezat comod într-o prea puţină
implicare faţă de părinţi sau surori, gândindu-mă
mereu ce frumos va fi cand voi fi mare şi voi avea
FAMILIA MEA.
Laboratorul ce poartă numele meu de familie nu a
fost întotdeauna cel în care să-ţi doreşti să intri:
tata a plecat din ţară prima oară când Alex avea 3
ani, mama a plecat când Alex avea 7 ani (eu
aveam 13), apoi Roberta a plecat cu bursă pentru
4 luni în Danemarca, apoi Paula care s-a căsătorit
şi s-a mutat în Italia... pe mine m-a luat vârtejul
lumii acesteia şi, ca o sangvinică ce sunt, l-am
primit din plin: aveam numeroase activităţi
extraşcolare în care eram implicată (volei, teatru,
voluntariat), ajungeam acasă şi-mi făceam partea
mea de treabă şi mă culcam seara fără să mă
gândesc că aş avea un rol de jucat în această
familie. În acest timp Roberta mergea deja la
grupuri de casă, apoi a mers şi Alex şi Domnul a
lucrat atît de frumos în ele. Veneau împreună de
la grup şi discutau până târziu. Roberta îmi
spunea să merg , iar eu spuneam că nu vreau
(„am să vin pentru că vreau eu, nu pentru că-mi
spui tu‖)... Domnul m-a cercetat mult în clasa a
12-a. Ș i uite-aşa am trecut BAC-ul şi am intrat la
facultate.
M-am hotărât să merg la grup în decembrie 2009,
după ce surorile mele s-au întors dintr-o excursie
la munte. Pentru mine grupul Emmanuel a fost o
adevărată binecuvântare! Am înţeles cu adevărat,
pentru prima oară, că o familie nu înseamnă doar
nişte oameni care convieţuiesc o vreme împreună
şi împart toată viaţa, din întâmplare, o jumătate
de ADN. Am înţeles că o familie împarte sângele
Alina Tuduri
lui Hristos care i-a iubit şi pe cei care I-au bătut
cuiele în palme. Am înţeles că familia este
contextul cel mai potrivit în care Domnul ne
aşează ca să învăţăm lecţii despre El, pentru PAGINA
examenul final. Iar pentru mine, profesorul care a
jucat rolul cel mai important a fost surioara mea,
Alexandra!
Ea m-a învăţat răbdarea! Mă aşteaptă mereu
11
Grăunte de Muştar
acasă după o zi lungă şi mă îmbrăţişează şi-mi Nr. 148 - 6 Martie
spune „Alinaaa, mi-a fost dor de tine!‖
Ea m-a învăţat smerenia! De câte ori nu a venit,
după o discuţie în contradictoriu, să mă întrebe
dacă sunt supărată pe ea; să-şi ceară iertare chiar
şi atunci când nu era cazul.
Ea m-a învăţat slujirea! E tare dificil să fii cel mai
mic şi să te trimită sora mai mare la cumpărături
sau la poştă, sau chiar până la bucătărie să-i aduci
un pahar cu apă când ea nu are chef să se ridice
de la masa de scris. Dar la capitolul slujire, pot
spune că anul acesta m-a impresionat cu totul.
Pentru mine, sesiunea acesta a fost cea mai grea,
şi ca să fie plin tot paharul, am racit cumplit chiar
inainte de examenele cele mai importante. Iar
Alex a fost alături de mine: mi-a făcut ceai, m-a
invelit când dormeam şi mi-a spălat picioarele(!)
la propriu, când eu abia mă puteam mişca.
Ea m-a învăţat iubirea necondiţionată! Stau
uimită în faţa cerului pentru iubirea pe care
Dumnezeu a pus-o în inima ei pentru mine, chiar
şi atunci când nici măcar eu nu m-aş iubi; atunci
când sunt obosită şi nu am putere să o ascult până
la capăt sau când sunt irascibilă şi-i spun să treacă
mai repede la subiect.
Continuare în pagina 12
 Binecuvântarea familiei
Continuare din pagina 11
Ea m-a învăţat regulile dialogului! Am învăţat
de la Alexandra că atunci când un om vorbeşte
trebuie să-l asculţi până la capăt (până când zice
„punct!‖), şi abia apoi poţi să continui
conversaţia.
Ea m-a invăţat să mulţumesc pentru natură! M-a
învăţat să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru
lumină, să-I multumesc pentru copaci şi pentru
pisici, să-I mulţumesc pentru fiecare răsărit de
soare, care este în fiecare zi unul nou.
Ea m-a învăţat acceptarea! M-a învăţat să nu mă
plâng când lucrurile devin grele.
Ea m-a învăţat curajul! Eu sunt o fire mai fricoasă
din fire, dar Alex... ea este cea care, atunci când
PAGINA s-au curăţat copacii din faţa geamului meu, a
coborât şi i-a luat la rost pe angajaţii de la
12
Grăunte de Muştar
primărie pentru că-i tăiau copacii. Ea s-a dus la
vecina de la etajul 3 şi a rugat-o să dea televizorul
mai încet şi s-a dus odată la o doamnă pe care n-o
Nr. 148 - 6 Martie
cunoştea şi i-a spus că-i stă minunat în rochia
verde pe care o purta.
Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat
Cu Biblia, suntem doi!
Articol apărut pe blogul D-nei Ruxandra Krişan
Mărţişorul meu de anul acesta este un zâmbet.
Zâmbetul unui copil de 5 ani, internat într-un
mare spital din Iaşi, unde băieţelul stă singur
într-un salon mic. Ieşise pe holul spitalului într-o
recunoaştere scurtă asupra a ceea ce se putea
întâmpla luni dimineaţa pe-acolo. Feţişoara
rotundă şi rumenă, în contrast cu paloarea
generală a copiilor pe care-i întâlnisem până la el,
sugera mai degrabă veselia decât suferinţa. Prima
care l-a reperat era doctoriţa care ne însoţea. Ni
l-a prezentat. Sigur că i-a spus numele, dupa care
l-a întrebat dacă a terminat de citit Biblia. Şi aici
s-a produs un stop cadru. Nu mai contau
secvenţele premergătoare: diagnostic, nume,
perioada de când e internat. Nimic. Lumina din
ochişorii lui când a spus că mai are "oleacă" a
cuprins tot holul lung şi semiobscur al spitalului.
Pentru că el, la cinci ani stătea singur în salonul
lui mic şi citea Biblia. Nu ştiu când a învăţat să
Alina Tuduri
prin surioara mea este că Domnul poartă de
grijă! Că El este cel care creşte copiii şi pune în ei
o inimă curată.
La 10 septembrie 2010 m-am hotărât să-mi schimb
viaţa şi să mă leg de Domnul. La 31 octombrie am
împărţit apa botezului cu cealaltă surioară a mea,
cea mai mare decât mine cu 6 ani... Cea care „m-a
bătut la cap‖ în momentele cele mai importante
din viaţa mea, cea care m-a susţinut mereu în faţa
mamei şi care a avut mereu încredere în mine.
Cea care mi-a pus întrebări incomode ce mi-au
descoperit adevărate revelaţii despre Domnul.
Cea care mi-a stabilit prima şedinţă de pregătire
pentru admiterea la facultatea visurilor mele. Cea
care găteşte mereu când intru în sesiune şi care
mă ajută să n-o iau la fugă când responsabilităţile
devin prea apăsătoare.
Aceştia sunt vitejii mei de fiecare zi! Acum
FAMILIA MEA, este FAMILIA NOASTRĂ! Este
refugiul meu de odihnă în furtună.
A, incă ceva! Familia noastră s-a mărit: Biserica
Neemia!
Pentru toate acestea, Îi mulţumesc Tăticului
ceresc!
cules de Dana Bulgariu
citească sau cum ajunsese tocmai la Biblie; chiar
nu contau aceste detalii. El era un om care avea
doar Biblia ca însoţitor într-o experienţă de viaţă.
Însă acest omuleţ mai avea un scop pentru care
să iasă din "salonul de lectură": aştepta un
mărţişor. Asistenta îi spusese într-o doară că o să
primească el unul până la urmă. Şi el a crezut. În
momentul în care i-am dat mică jucărie de pluş
cu şiretul alb-roşu, pe faţa lui s-a ivit o revelaţie
extraordinară. Ca şi cum, "minunea" se
produsese pentru că el a crezut în ea. Primise
mărţişorul pe care el şi numai el ştia că-l va primi
în dimineaţa primei zile a unei primăveri care se
pregăteşte să vină după o iarnă prea grea şi prea
lungă pentru un sufleţel singur. Am plecat prea
repede. Am plecat fără să intru în micul lui salon
şi fără să-i citesc versetul în care Iisus spunea
"Lăsaţi copiii să vină la mine". Sau am plecat fără
ca el să-mi citească versetul "Iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi!" Am plecat. Mă voi
întoarce.
Familia, un cadru de împlinire
Ce aş fi pierdut dacă nu aş fi fost căsătorită (cu
Adi). Dacă nu ar fi fost el iubitul inimii n-ar mai fi
fost la fel de frumos ...
Mă gândesc în primul rând că m-aş fi simţit
singuraă dacă nu era el. Apoi nu aş fi avut
siguranţă, protecţie.
În al doilea rând copiii minunaţi pe care îi avem
sunt bucuria noastră.
Pe drumul căsniciei nu ştii niciodată ce te aşteaptă...
Însă deviza noastră a fost mereu aceea de a trăi
fiecare clipă în prezenţa Domnului nostru, cu toată
încrederea în El.
Dumnezeu ne-a ascultat atâtea rugăciuni şi pas cu
pas ne-a lărgit hotarele. Şi chiar dacă uneori am
întrebat, cine sunt eu Doamne ca să mă bagi în
seamă? Ce taine ai pus în mine şi eu nu ştiu ?
Primul pas în încrederea totală în Dumnezeu în
familia noastră l-am făcut atunci când ne-am rugat
împreună pentru un loc al nostru, un apartament.
L-am primit după un an de zile. Domnul a creat
contextul. Dar rugăciunea împreună ne-a cimentat
relaţia. Apoi în biserică am învăţat să dăruim. Din
tot câştigul nostru indiferent că era mare sau mic
am pus partea Domnului deoparte, fie pentru
nevoile bisericii sau ale oamenilor aflaţi în nevoie.
Dumnezeu a crescut responsabilităţile noastre şi
ne-a încredinţat slujbe tot mai înalte.
Când am înfiinţat fundatia Star Of Hope Romania a
fost nevoie de foarte multă muncă şi dedicare din
partea mea. Ce-i drept m-am implicat cu drag în
această misiune de a ajuta copiii cei mai nevoiaşi în
special pe cei cu nevoi speciale. Eu de fapt am avut
două familii: familia Star Of Hope şi familia noastră
care au fost nedespărţite. Când au venit copiii în
familia noastră, a trebuit mereu să mă împart între
fundaţie şi ei.
Dacă Adi nu mi-ar fi acordat toata susţinerea eu
n-as fi putut să ajung unde suntem astăzi cu
serviciile oferite in cadrul fundaţiei.
El de 12 ani în fiecare dimineaţă a dus copiii la
grădiniţă sau la şcoală. Nu s-a plâns de oboseală.
Este extraordinar. Nu mai vorbesc de felul cum se
îngrijeşte de treburile casei. Eu nu am grijă de plata
facturilor, reparaţii în baie, bucătărie.
Şi ce frumos Centru a reuşit să construiască, nu
singur, o clădire cât 3 case!
Dacă ar fi să fac o declaraţie aşa după cum păstorul
nostru ne-a încurajat prin întâlnirile din luna
familiei de anul acesta aş spune: “Ca iubitul meu
nu este altul!”
Aura Vatamaniuc
Cel mai greu mi-a
fost când ne-am mutat
din Suceava la Iaşi
pentru a deschide
fundaţia.
În anul următor
mutării noastre
Domnul a îngăduit ca
sora mea Cica să
plece la El. A fost
greu, dar timpul a
trecut şi Domnul mi-a
dăruit o alta soră –
Doina Ghica, şi o
mare familie în Biserica Neemia. Dacă nu ar fi fost
această familie minunată, am fi fost deja plecaţi din
Iaşi. Ce frumos a ştiut Domnul ca să compenseze
dispariţia sorei mele de sânge. PAGINA
Am avut o perioadă frumoasă apoi în care am
învăţat multe lucruri: să păstrez echilibrul - familie,
biserică, serviciu. Tot din biserică avem persoane
dedicate cu care lucrăm împreună la împlinirea
13
Grăunte de Muştar
misiunii de a ajuta familiile copiilor cu dizabilităţi. Nr. 148 - 6 Martie
Astăzi privesc cu uimire că Domnul ne-a dat în grijă
peste 500 persoane care au nevoie de speranţă,
dragoste şi încredere în El. Este aşa un mare seceriş.
Mă bucur din toată inima de Împlinirea visului
nostru de a avea un Centru de Reabilitare în Iaşi
pentru copii cu retard mintal, autism şi sindrom
Down. Şi lucrarea se extinde în toată Moldova din
România şi de peste Prut. Ne rugăm să vedem cât
de mult Domnul ne lărgeşte iar hotarele. Avem loc
pentru oricine vrea să slujească.
Nu oricine poate lucra în acest domeniu însă.
Trebuie să ai o chemare specială. Dar şi satisfacţia e
una pe masură...
Au venit valuri destule, ca salcia ne-am aplecat, dar
nu am renuntat la luptă. Am trecut şi prin boală ,
atacuri şi jigniri din partea oamenilor. Însă Domnul
a ştiut întotdeauna să compenseze. El îşi aduce
aminte de fiecare gest făcut din dragoste pentru El.
Cât despre copiii noştri, mi-aş fi dorit uneori să fiu
mai mult cu ei. Însă Adi a ştiut să compenseze . Şi
Domnul a ştiut să compenseze. Mereu le-am spus
copiilor că ei au o misiune şi o binecuvântare
specială. Am invaţat că e bine să-ţi implici copiii tai
în munca pe care o faci, şi i-am cooptat tot timpul
la acţiunile iniţiate de fundaţie. Şi ei au învăţat să
dăruiască. Astăzi mărturiile celor din jur cu privire
la trăsăturile de caracter ale copiilor mei, mă
încurajează să cred că tot ce-am făcut nu e în zadar.
“Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile !”
 Fitzushca
Am aşteptat-o 38 de săptămâni. Ştiam de câteva
luni că va fi fată şi primul lucru la care m-am
gândit a fost protecţia de care o fată are nevoie
din partea tatălui ei. Ce nerăbdare, ce temeri, ce
speranţe, ce bucurie! Oare cu cine o să semene,
dar oare ce fel de personalitate va avea, oare
cum e să creşti un copil care vine din tine, care
genetic este parte din tine? Toate aceste întrebări
îţi vin natural în minte, nu trebuie să te omori să
le găseşti. Şi nu apar aşa, din când în când, ci tot
timpul cât trăieşti cu aşteptarea acelei comori
nevăzute.
La întrebarea „cum e să fii tătic?‖ am răspuns
foarte des cu „nu ştiu‖. Şi asta pentru că nu am
PAGINA reflectat prea mult la ea, ci mai degrabă m-am
14
transformat în tătic aşa cum un adolescent
devine aproape fără ştire adult. Acţionez mai
Grăunte de Muştar
mult decât reflectez la semnificaţii. Şi totuşi una
Nr. 148 - 6 Martie
îmi este natural aproape, trăiesc în ea cu toată
fiinţa şi, cel puţin, mă raportez la ea ca la o mare
schimbare de percepţie cu privire la
„proprietatea părinţilor asupra copilului‖, dacă
mă pot exprima astfel. De aproape doi ani de
când Ancuţa şi-a început existenţa, Dumnezeu
m-a surprins continuu cu grija Lui de Tată
pentru mititica noastră. Oricât ne-am străduit
noi să asigurăm toate condiţiile medicale ca fătul
să se dezvolte normal, oricât am hrănit-o şi
îngrijit-o după naştere, Dumnezeu a făcut ca ea
să crească şi să se dezvolte.
Mă uit cu admiraţie ca la o minune cum îşi
revelează Ancuţa personalitatea proprie, cum
alege cu ce jucărie să se joace, cum încearcă să
obţină lucruri interzise, cum se supără, cum
râde, cum, mai nou, îmbrăţişează şi iubeşte pe
tata şi pe mama. Are abia un an şi în căpuşorul
acela micuţ sunt tot felul de idei şi dorinţe pe
care nu le-aş fi putut anticipa. Îmi amintesc că
înainte de a se naşte, reflectam la tema educaţiei
şi credeam că în primii cinci ani nu prea ai cu
cine te înţelege, pentru că micuţii nu au cum să
îşi dea seama ce vrei tu să le spui, ce vrei să îi
Emil Juverdeanu
înveţi ş.a.m.d.
Dar Ancuţa
înţelegea încă de
la câteva luni
semnificaţia unei
îmbrăţişări, a
unui zâmbet, a
unei interdicţii în
legătură cu vreo
carte sau obiect
din casă, şi asta
m-a surprins enorm de mult.
Îmi aduc aminte că pe la vreo opt luni, avea
tendinţa să îmi ia cărţile din bibliotecă.
Interdicţia a venit prompt, iar mititica a pus un
„botic cât China‖, dar acum ştie că acolo, la
cărţi, nu trebuie umblat. Zilele trecute am fost
surprinşi de o nouă reacţie incredibilă. Obiectul
interzis era o carte. Atât eu, cât şi Lăcry i-am
spus pe cel mai neutru ton posibil „Ancuţa, nu
umblăm cu cărţile‖. Mititica s-a botoşit brusc, s-
a lăsat în jos, a început să plângă nervoasă şi,
minune, a plecat de-a buşilea spre camera „ei‖,
ca o adolescentă de 15 ani. Am rămas muţi.
Personalitate, nu glumă. Când aproape să
ajungă în cameră, s-a răzgândit şi şi-a schimbat
traiectoria direct spre mămica.
Creşte, dar sentimentul meu interior îmi spune
că nu nouă ni se datorează acest lucru.
Dumnezeu se îngrijeşte de ea, chiar dacă şi noi
depunem efortul nostru în dreptul acestei
creşteri. În felul acesta, învăţăm că „mărunţica
noastră‖ este a Creatorului, iar noi avem
responsabilitatea de a ne îngriji material şi
spiritual de ea. În schimb, „Ţuşca‖ ne consideră
ca fiind „ai ei‖. Noi suntem părinţii ei într-un
sens instinctual, ne-ar domina dacă ar putea şi
nu are cum să înţeleagă încă că ea este a
Altcuiva şi că va trebui să accepte într-o zi acest
ultim adevăr. Cred că ţine mult de noi, de
părinţi, să o ajutăm să ajungă la această
înţelepciune.
Omida şi fluturaşul
Într-o noapte ploioasă
de septembrie, mă
aflam în sala de
aşteptare a unei clinici
din Cluj şi stăteam cu
urechea ciulită, să aud
un scâncet de nou-
născut. Dar, în ciuda
mea parcă, nimic de
acest fel.
Într-un târziu, zăresc
o siluetă alergând pe
hol dinspre sala de
operaţie înspre salonul de nou-născuţi, iar inima
mea începe să bată cu putere. Ochii îmi erau plini
de lacrimi şi eram copleşit de emoţiile care mă
învăluiau, una câte una tot gândindu-mă la Karla
şi la copilaşul nostru ce urma să se nască. Nu
după mult timp, apăru o asistentă care mă invită
să văd primul rod al dragostei dintre mine şi
Karla, minunea înfăptuită de Dumnezeu în familia
noastră.
Am pornit în pas vioi spre salon, alături
de asistentă, şi ne-am oprit lângă un incubator în
care se afla un mic ghem de piele acoperit de păr
şi puf negru. Eram uluit de cât de neatrăgător
putea fi un astfel de nou-născut şi mă gândeam ce
trebuie să fi simţit părinţii acelui copil când l-au
văzut pentru prima dată! În timp ce eram
cufundat în aceste gânduri, asistenta îmi şopteşte
cu o voce caldă: „Frumoasă, nu? Este fiica
dumneavoastră! Felicitări!‖ În aceeaşi clipă am
Rose, Femeia
Pentru că e martie, luna femeilor, doresc să v-o
prezint pe Rose Warmer: o femeie cu adevărat
pusă deoparte pentru Dumnezeu, al cărei model
de viaţă ma face sa realizez tot mai mult chemarea
extraordinară pe care El o are pentru fiecare
femeie.
Câţi oameni nu se confruntă măcar o dată în viaţa
lor cu dileme legate de potrivirea lor în rolul de
gen? Eu recunosc că m-am confruntat cu astfel de
"dileme" şi nu de puţine ori m-am simţit
Adi Fule
simţit cum mi se înmoaie picioarele şi mă trec
toate căldurile. Nu-mi venea să cred ce tocmai
auzisem din gura asistentei, anume, că acel „arici‖
la care mă holbasem mai devreme stupefiat era
chiar propria-mi fiică!
Când mi-am mai revenit, am fugit puşcă
la salonul în care se afla Karla, să-i dau „vestea cea
mare‖: că în locul unui copil avem un puişor de
maimuţă, şi cu mintea mea slabă de bărbat
disperat mă gândeam să-i cer şi unele explicaţii
(de parcă ea ar fi avut vreo vină…), de ce aşa şi nu
altfel, de ce tocmai copilul nostru?... Karla, ca o
femeie puternică ce este, zâmbea amorţit, din
cauza operaţiei prin care tocmai trecuse şi îmi
spunea şoptit: „Ai să vezi ce frumoasă va fi când
va mai creşte!‖ Dar eu, ca un bărbat adevărat ce PAGINA
15
eram în acele momente, ziceam în sinea mea: „Să
o vad şi pe asta!‖
Astăzi, la 3 ani şi jumătate de la acele
Grăunte de Muştar
momente, pot să spun doar atât: Lăudat fie Nr. 148 - 6 Martie
Domnul Dumnezeu pentru că micuţa „omidă‖ s-a
transformat într-un fluturaş atât de frumos şi
jucăuş, numit Camelia-Noemi!
P.S. În aceste zile frumoase, când oferim o
floare, un mărţişor, un cadou, un zâmbet soţiilor,
prietenelor, surorilor, mamelor sau fiicelor
noastre, să nu uităm că ele sunt un cadou de la
Domnul pentru noi, bărbaţii, şi că această fiinţă
minunată care este Femeia ne stă alături la bine şi
la greu şi merită toata iubirea, tot respectul şi toată
aprecierea noastră!
Va mulţumim că existaţi şi că ne iubiţi!
Patricia Krişan
dezavantajată de Dumnezeu prin faptul că sunt
fată şi nu băiat.
Insă, în timp, Dumnezeu a scos în viaţa mea (prin
persoane concrete, de langă mine, sau prin
"eroine" ale credinţei, despre care am citit) femei
care mi-au demontat toate "părerile de rău" şi m-
au confruntat cu planul Lui pentru noi, diferit, dar
egal în importanţă cu planul Lui pentru orice
bărbat. În categoria acestor femei intră şi Rose, [...]
Continuare în pagina 16
 Rose, Femeia
Patricia Krişan
Continuare din pagina 15 Biblie. Dragostea
ei pentru
o evreică de origine ungară, care s-a născut cu Hristos, Mesia,
putin timp înainte de începutul Primului Război în care evreii nu
Mondial. A avut o copilărie fericită, Dumnezeu a credeau, i-a atras
înzestrat-o cu mult talent artistic, talent prin care a ura din partea
reuşit să-şi atragă admiraţia multor personalităţi colegelor care o
ale acelor timpuri. Tânără fiind şi doritoare să acuzau de
"guste" viaţa din plin, Rose a făcut câteva alegeri trădare. Este
extrem de nocive. Urmările acestor alegeri au fost uimitor cum în mijlocul atâtor suferinţe ea rămâne
diminuate de-abia în momentul în care, ajunsă la fidela până la capăt, trăind realmente ceea ce
limita disperării, îl alege pe Hristos ca Domn al Pavel spunea: "Pentru mine a trăi este Hristos, iar
vieţii ei. a muri e un câştig.".
Nu o să vă surprindă când o sa vă spun că acest Supravieţuieşte lagărului şi iese mai mult un
moment a schimbat tot cursul existenţei ei. În schelet, fără păr, fără nici o formă umană, o umbră
PAGINA pragul unui nou război mondial, Rose începe o umblătoare. Te intrebi: cum poate o astfel de

16
Grăunte de Muştar
Nr. 148 - 6 Martie
altfel de luptă, a cărei miză era câştigarea a cât
mai multor evrei pentru Domnul. M-a uimit râvna
şi dragostea ei pentru ca Evanghelia să ajungă şi
în cele mai izolate sate populate de evrei, curajul
de a împărţi Biblii, literatură creştină, curajul de a
vorbi despre Hristos oricărei persoane care era
dispusă să o asculte, renunţarea la orice fel de
auto-menajare (dragostea a împins-o până la a-şi
împărţi mereu locuinţa cu oricine avea nevoie de
adăpost, de a-şi împărţi ad literam şi ultima
bucată de pâine etc.). Extraordinar, nu credeţi?
Insă adevăratul test al credinţei a venit în
momentul în care nazismul s-a răspândit în toată
Europa, iar sub presiunea Germaniei, şi evreii
aflaţi pe teritoriul ungar au trebuit să
împărtăşească aceeaşi soartă cu evreii germani.
Rose ajunge la Auschwitz, iar experienţa pe care o
trăieşte acolo este prea greu de rezumat în câteva
rânduri. Ororile la care a fost supusă, mizeria,
foametea îndurată, munca epuizantă, iernile
nespus de geroase, păduchii, dizenteria nu au
reuşit să îi răpească lui Rose acea bucurie lăuntrică
oferită de Domnul Hristos. Chiar şi în acele
condiţii, ea încearcă să-şi îmbărbăteze colegele de
suferinţă prin rostirea atâtor profeţii şi promisiuni
pe care Dumnezeu le făcuse poporului evreu în
persoană să se mai gândească la misiune, la
strategii de evanghelizare? Nu mai avea nimic.
Cea mai mare parte a familiei sale nu
supravieţuise Holocaustului. Mai trăia doar o soră
de-a ei, la care reuşeşte să se adăpostească un
timp. Deşi extrem de bolnavă, Dumnezeu o
întăreşte pe Rose astfel încât ea îşi poate îndrepta
atenţia spre evreii supravieţuitori, ale căror vieţi
trebuiau să ia un cu totul alt curs...
Rose Warmer a existat cu adevărat. A fost o
simplă femeie, fără influenţă, fără relaţii, care s-a
împărtăşit în cel mai concret mod cu suferinţele
Domnului ei. A fost o femeie care, din mijlocul
tuturor încercărilor, a ieşit mai mult decât
biruitoare!
Iar eu, la câteva decenii distanţă, mă plec în faţa
unui astfel de model şi Îi mulţumesc Lui pentru
forţa pe care EL o dă tuturor celor care o cer
pentru a face voia Lui. Mă aplec cu reverenţă în
faţa Lui Dumnezeu şi Îi mulţumesc pentru că m-a
creat femeie şi că are un plan atât de frumos
pentru viaţa mea!
Doamnelor, domnişoarelor, avem o misiune atât
de frumoasă! Prin noi, Domnul poate realmente să
aducă Cerul mai aproape!
O primăvară minunată tuturor!

Redactori: Patricia Krişan, Tehnoredactare: Echipa de serviciu:

Mihai Ghiurţu, Mariana Pricope, Daniel Bosîncianu, Mihai Ghiurţu – responsabil de număr
Dana Lungu, Ada Dumitriu, Silviu Bulgariu, Silviu Bulgariu – tehnoredactor
Echipa de Oana Bilan, Emil Juverdeanu, Bogdan Bosîncianu Oana Bilan – corector
Irina Beschieriu, Costel Cozorici, Ada Dumitriu – revizor
redacţie Ştefan Mihai
Ioana Boancă, Secretar de redacţie:
Irina Andriciuc, Dana Bulgariu grauntedemustar@yahoo.com