Fiinţă, te iubesc!

1
 Pr. Prof. Ion Buga

MÂINILE CARE
L-AU DEZBRĂCAT
PE DUMNEZEU

Editura Sf. Gheorghe-Vechi

2013

2 3
Redactor editură:
Nazaria BUGA Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu
Redactor carte: „Iar în grădini, ce lumi nemăsurate
Alexandru Valentin CRĂCIUN Și în hăinuța ta să treci prin toate,
cum nimeni altul n-a trecut și n-o să treacă.”
Culegere text: (Rilke, Copilărie)
Silvia Georgeta şi Marin OPREA
Așadar, în consens cu gingașul poet citat mai sus, și nu
Copertă: mai puțin cu alt zeu preafrumos al copilăriei – A. de Saint-
Alexandra BUGA Exuppery –, în definiția autobiografică: „Sunt din copilăria
mea ca dintr-o țară”, parafrazând cuvântul de-nceput al
Genezei, putem afirma cu tărie că la început a fost copilul.
Au sprijinit cu generozitate apariţia cărţii: Și pentru a explica în celulă titlul crunt și mistic deodată
Nadia şi Felix TĂTARU al acestei scrieri, „un jurnal al Dumnezeului din noi”, cum mă
gândeam să o numesc mai înainte de a-mi veni în minte cel
rămas în final, trebuie să ne retragem spre locul acela al
începutului privirii asupra Dramei ființei, Golgota morții și a
Învierii, unde se oprește pământul și se dă la o parte cerul, și
totul „se înalță în lumina de care nu putem acum grăi”.
Din întregul tumult al copilăriei – și mă refer la acele
vremuri în care, toate lipseau cu prisosință, doar copilăria
exista în exces –, un anume timp și loc rămân neșterse din
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României amintirea care, și ea, se duce nu știm unde, probabil că merge
BUGA, ION înaintea noastră la cer, dacă citim cu luare-aminte o frază a
Mâinile care l-au dezbracat pe Dumnezeu / pr. prof. Ion Buga. - Sf. Grigorie de Nyssa: „Ne amintim de cele care vor veni”, o
Bucureşti : Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, 2013 Parusie care înaintează paradoxal, mereu cu fața întoarsă spre
ISBN 978-973-88745-8-9 noi (ceva din tulburătoarele viziuni ale profetului Iezechiel:
„Fiarele înaintau în toate cele patru părți deodată, și în timpul
2 mersului nu se întorceau, având înfățișarea unor făclii aprinse”).


Daniel Turcea, Nunta.

4 5
 Toposul absolut – căci despre asta vorbim –, este Denia
din Sfânta și Marea Zi Joi, deși paradoxalul izbește ca un val
uriaș în tâmplele noastre cugetătoare, căci, conform celui de-al
patrulea Evanghelist, Teologul nepereche Ioan, seara aceea în
care noi priveam înmărmuriți cum Îl chinuiau și răstigneau pe
Bunul Iisus, Dumnezeul nostru, al copiilor, „era Vinerea
Paștilor, cam la al șaselea ceas”, adică în miezul zilei următoare,
dându-se putere multă amintitei ziceri a Sf. Grigorie, aceea că,
în seara aceea de joi, „ne aminteam de cele ce aveau să vină”,
fiindcă în asemenea înălțimi și furtuni ființiale „timpul nu mai
este” (Ap. 10, 6). Totul, inclusiv noi, era El, Evenimentul care
și în care se mistuia Lumea; Totul era Împărtășire, în cer și pe
pământ. Reveniserăm în Netimp; eram Dincolo, Deasupra,
eram în Pretutindeni, fiindcă eram în Duhul.
De pe Golgota acelei Zile mai mare decât veacurile nu
mai plecăm de tot niciodată, fiindcă acolo se întâmplă, în
premieră nedepășită gesturi care ne hotărăsc destinul, cel
vremelnic și nu mai puțin pe cel de veșnicie.
Desigur, copilul este sensibil și înregistrează în cu totul
altfel cele ce se derulează pe traseul Evenimentului care avea
să modifice radical structurile Istoriei, relațiile interumane și,
mai ales, pe cele dintre umanitate și Treimea Divină.
Punctul de maximă afectare, care mă arunca într-o
cruntă dilemă era cel al dezbrăcării lui Iisus, cu urmarea acelei
scene cu totul nesuferite pentru mine – țintuirea și expunerea
Lui pe cruce cu trupul gol, purtând doar coroana de spini pe
cap (cel puțin așa apărea în anumite icoane, de o inspirație
îndoielnică).
Tulburarea copilului, care eram atunci, avea două motive
de mare adâncime.
Acolo, în munți, în mijlocul unor codri și livezi care
oferă posibilitatea ascunderii în orice loc și timp, a apărea în
ipostaze indecente, a-ți lăsa trupul descoperit parțial sau total,
era un delict major. Când am coborât în oraș, unde am văzut
6 7
bărbați în toată virtutea umblând în pantaloni scurți sau chiar
dezbrăcați până la brâu, am crezut că am nimerit din greșeală
direct în Sodoma, sau într-o suburbie a ei. Așadar, trupul gol
al „Bărbatului desăvârșit” întins pe cruce mi se părea cea mai
grea blasfemie pe care o istorie demonică o putuse născoci,
întru batjocorirea lui Dumnezeu și a omului.
Al doilea motiv de indignare sacră era extrem de gingaș,
era ceva de strictă subiectivitate și sensibilitate.
În condițiile unei vieți de o elementară puținătate, mai
ales că vorbim de „obsedantul –sub toate aspectele – deceniu”,
luxul suprem era strictul necesar, atunci și acolo unde și acesta
era cu putință, bineînțeles – cu eforturi și asceză negrăite. Nu
mai mult de 2-3% din copiii satelor sărmane din munți, își
permiteau luxul exorbitant al unui accesoriu pentru jocurile
copilăriei, o minge din piele, o pereche de bascheți, o paletă
pentru tenis de masă, o săniuță sau schiuri în toată regula.
Însă obiectivul care se înscria central la capitolul
Sărbătorii, era îmbrăcămintea, care se lega strict de unul din
cele două mari evenimente pe care se structurează (cel puțin în
vremea aceea) viața lumii, în zodie creștină: Crăciunul și
Sfintele Paști.
Atunci, și numai atunci, fie de Crăciun, fie de Paști,
mama, acel demiurg fără de egal al universului exuberant al
copilăriei noastre de sub cerul superb de la Mocearu, ne
îmbrăca pe toți trei băieții cu costumașe în toată regula, croite
la un meșter din Lopătari, din stofă de lână pe care o țesea în
casă, în lungile nopți ale iernii, o iarnă consecventă și egală cu
sine, timp de patru-cinci luni, ne cumpăra și încălțăminte,
căciulă sau, dacă primăvara se rătăcea mai devreme purtam
pălărie verde, făcând concurență pădurarului, vecinul nostru
de peste pădure.
Un amănunt necesar este acela că toate articolele ves-
timentare consemnate mai sus îmi induceau un sentiment de
mândrie pentru care e greu de găsit termeni pe măsură;
În schimb, cămășuța cea nouă din pânză de in, bătută îndelung
pe lespezile pârâului care curgea din Lacul Mocearu, până se
albea aproape ca pânza de bumbac, îmi umplea ființa de o
bucurie care nu era din lumea aceasta, era o îmbrăcăminte de
Sus, era toată numai lumină suavă, o simțeam ca pe o
îmbrățișare de iubire maternală. În cămașa aceea nu puteam
muri, eram deasupra morții.
În sfârșit, după acești pași făcuți spre punctul de maxim
impact al Golgotei – așa cum o trăia copilul care eram – putem
acum să justificăm titlul de transparentă violență semnificativă
al acestei cărți: Dezbrăcarea de puținele și atât de suavele Lui
veșminte, a Celui care îmbrăcase lumea morții cu bucuria și
nădejdea învierii, a învierii din boală, din ură, din singurătate
și din alte nesfârșite chipuri ale morții, acea moarte despre
care înțelepciunea populară și amară spune că este mai
aproape de om decât cămașa; Acum, El ne dădea cămașa Lui
și lua moartea noastră.
Așadar, ceea ce mă înspăimânta până la muțenie și
încremenire, nu era moartea propriu-zisă, copilul sesizează o
cu totul altă dimensiune în acest eveniment de graniță (nu de
limită, căci moartea, în voința și iubirea Creatorului pentru
om, este depășirea fericită a limitei pe care omul și-a pus-o
singur), dimensiunea nevinovăției, în virtutea căreia Mielul lui
Dumnezeu Își pune viața pentru om, iar Fecioara dobândește
de la Duhul Sfânt puterea de a-L naște pe Fiul unic, pe Cel
iubit al Meu – zice Dumnezeu-Tatăl.
Vom reveni asupra temei, puțin mai jos.
Parcă simțeam acele mâini ca niște gheare rapace, că ies
din evanghelia acelei cumplite și surde pătimiri, și se întin-
deau spre hăinuțele noastre, mai ales spre cămașa mea prea-
curată din inul pe care tocmai eu îl vegheasem în vara aceea,
și împotriva vrăbiilor, la semănat, și în lacul din Hodării,
unde-l pusese mama la topit, să nu-l fure leneșii satului, cărora
le convenea mai mult să „intre în munca altora”.
8 9
Și îmi mai amintesc că, după atâtea ore de iad intens –
judecată, tortură, batjocorire hâdă – asta chiar n-o înțelegeam
deloc, pentru ce să te răzbuni pe un Om care era atât de Bun și
Frumos –, condamnare la moarte, purtarea anevoioasă și
rușinoasă a crucii de-a lungul cetății spre gorganul de dincolo
de ziduri numit Golgota, adică locul Craniului, al Căpățânii,
dezbrăcarea Lui, săltarea pe crucea înaltă, al cărei picior –
trunchiul vertical (numit în latină crux, și care nu are nicio
treabă cu forma încrucișată, ci așa se numea stâlpul de lemn,
sau stâlpii de susținere ai podului, fluierul piciorului etc.), era
înfipt și întimpărit mult mai înainte de a sosi osânditul,
purtându-și pe umeri bârna transversală, iar mâinile îi erau
legate de extremitățile ei – deci omul era deja o cruce, până la
cruce, străpungerea mâinilor și a picioarelor cu piroane de fier
și, după numai trei ore (în cazul lui Iisus), plecarea capului și

Tot ce știm dintr-o Tradiție, simplificată schematic, despre acest loc
devenit centrul pământului, este acela că aici se găsea îngropat craniul lui
Adam cel dintâi, și cum în universul creat de Dumnezeul-Logos (citește
logică, rațiune de veșnicie a lucrurilor create) nimic nu este întâmplător,
piciorul Crucii pe care murea Adam-ul Ceresc avea să fie înfipt în acest
loc, adică o nouă răsădire a arborelui genealogic, de data aceasta numai
urcător „din slavă în slavă”, nu coborâtor din moarte în moarte. Legenda –
aparținând literaturii siriene –, este mult mai bogată și împodobită, fiind
cuprinsă în „Cartea peșterii comorilor”. În această legendă ni se relatează
despre o peșteră în care Adam ar fi ascuns o mare comoară de aur, smirnă
și tămâie – referința la darurile magilor este prea transparentă ca să ne mai
punem problema sursei la care apelează Matei în Evanghelia pusă sub
numele lui –, și tot în această peșteră a Strămoșilor ar fi fost îngropați
patriarhii de dinainte de potop. Deci, Legenda spune că sub stânca de pe
Golgota, împreună cu acea comoară proto-fabuloasă se aflau, și oasele lui
Adam (vezi C. Bezold, Die Schatzhöle, syrisch und deutsch, Leipzig,
1883). După cum se vede, ne aflăm pe un urgrund la prima mână,
literatura siro-aramaică, una din cele mai înfloritoare și longevive, care
vine din începuturi neajunse și continuă până la căderea Constantinopolului,
iar puterea ei unică stă în faptul că Hristos însuși, a crescut și a vorbit în
această limbă post-babilonică, grai care se mai păstrează și astăzi în câteva
cătune din nordul Siriei.
sfârșitul, zic deci, că după acest timp al lumii mai mare decât
lumea, eram cuprins de o asemenea oboseală, ceva de plumb
și ceață în suflet, încât mi se părea că și pentru El și pentru
mine, moartea era cel mai cumsecade lucru ce trebuia să se
întâmple. Și de ce să mergi mai departe?!
Hăinuțele mele acum păreau și ele atât de ostenite,
tocmai ele care cu patru-cinci ore mai devreme erau rațiunea
suficientă a unei existențe cuasi divine, în trupușor de copil.
De fapt nu mai eram copil; Iisus – Copilul copiilor lumii
– murise, iar eu eram bătrân, și reveneam acasă cu mai puțin
îndemn decât dacă aș fi murit acolo, departe, cu El. Pur și
simplu mă întorceam acasă fără mine.
Obsesia trupului gol al lui Iisus nu m-a părăsit nicidoată,
era ceva care nu accepta nicio împăcare, niciun compromis; și
de aceea gândul meu de mulți și mulți ani, a rătăcit prin
vremuri și vremi, pe dâra aceasta ca o brazdă tăiată adânc în
carnea minții mele, am căutat o lumină în acest labirint în care
venise Stăpânul Cerului, ca să I se ia și cămașa Lui, la propriu,
și cămașa de pace sfântă a copilului din noi. Nu se poate,
mi-am zis, aici se ascunde o mare taină, așa cum lumea se
ascundea în nimicul dintâi, în „cămașa cea fără cusătură” a lui
Iisus, nu se poate ascunde mai puțin.
Și am văzut că drumul cămășii, al veșmântului, începea
din chiar mâinile Creatorului-Croitor („Domnul Dumnezeu a
făcut lui Adamm și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a
îmbrăcat”), iar acest capitol atât de intim integrat trupului
spiritualității umane, definind extrem de viu și semnificativ
această spiritualitate – pe epoci, pe neamuri, anotimpuri, zone
geografice, stări sociale, religii etc., își atinge punctul culmi-
nant în această cămașă atât de fericită cum un alt lucru pe
lume n-a mai fost, iar ca să se înțeleagă sensul la care mă
refer, citez o frază dintr-un basm persan: „În cutele veșmin-
telor lor mai dăinuie mireasma florilor din țări depărtate”,
fericirea de a purta în simplitatea ta atât de umană, „trupul
10
de carne și de oase” (Lc. 24, 39), trupul de iubire al
Dumnezeului-om.
Motivele de ordin intim-emoțional, ce-și au început în
copilăria mică din Săptămâna Mare, le-am amintit în treacăt
mai sus.
În câteva pagini voi încerca să smulg marelui cer teologal
al Scripturii, câteva fulgerații, câteva repere revelatorii care
jalonează drumul întoarcerii în Raiul de care am fost dez-
brăcați – vorbim de un veșmânt interior, veșmântul taboric –
de către cel al cărui nume desemnează teribil o anti-îmbrăcare,
„a rupe”, schizo – a sfâșia, de unde schismă, sfâșiere a unității
de gând (schizofrenie), într-un cuvânt anti-iubire, anti-
Christos-ul, neîmpăcat cu sine, cu Dumnezeu, cu omul:
Diavolul.
Și cum nimic nu este întâmplător, și pentru acest semn
al împotrivirii, punctul culminant se află tot în marea noapte a
lumii (In. 13, 30), noaptea din inima atât de cătrănită a
Caiafelor ei: „Atunci arhiereul și-a sfâșiat haina, zicând:
A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Este vinovat de moarte!”
Va să zică ceea ce Dumnezeu îmbracă, omul – în
numele Aceluiași Dumnezeu –, dezbracă. Adâncă și grea taină
se ascunde aici!
Să încercăm o minimă descifrare, deși adâncul ei este
mai mult decât toate oceanele lumii.
Așadar, prima îmbrăcare de după tragica Dezbrăcare.
Subliniem de la început faptul că Dumnezeu folosește
limbajul cel mai simplu, același pe care creează lumea, fiindcă
este limbajul vieții, cel folosit de mamă pentru a-și hrăni
integral pruncul. Acesta, dacă ar fi lipsit de una din două, fie
de lapte, fie de cuvânt – ambele, expresia vie a iubirii –, ar
muri negreșit (Deut. 8, 3: „Ca să-ți arate Domnul că nu numai
cu pâine va trăi omul, ci că omul trăiește cu tot cuvântul ce
iese din gura Lui”).
11
 Precizăm însă că este neînceput și începător de absolut,
cuvântul din Dumnezeu este fără de sfârșit, începe și sfârșește
în El, încărcat de infinită roadă de viață și sens.
De aceea vom afla în paginile lumii sute și mii de pagini
asupra sensului teologic pe care-l poartă o simplă rostire a
Scripturilor divine, cum este cea la care ne referim: „Apoi a
făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii sale îmbrăcă-
minte de piele și i-a îmbrăcat”. Deși la infinitul de gândire
patristică asupra acestui loc enigmatic al Scripturii pare cu
neputință să mai adăugăm ceva, totuși, așa cum oricât de mulți
ar ajunge în Everest, niciunul n-ar pleca fără să-și însemneze
numele lui, tot astfel, vom proceda și noi în acest vârf
începător de teologie originară.
Dumnezeu, Cel care îl creează pe om într-o distincție
abisală față de tot restul Creației, o adevărată creație în
Creație, investind în el cel mai puternic și important cuvânt –
un cuvânt îmbogățit cu tot sufletul Treimii (pe toate celelalte
le-a creat cu simpla Lui rostire: „să fie ... și a fost”, avem aici
un mod impersonal al verbului), de aceea se spune că omul
singur, crearea lui, este rodul sfatului Treimii: „Să facem om
după chipul și după asemănarea noastră”, și tot de această
valoare suverană, aproape dumnezeiască, ține și libertatea lui,
în sensul de natură, de condiție firească a omului, ceea ce,
dacă înțelegem bine afirmația de o semnificație infinită pe
care Iisus o face în dialogul cu Nicodim: „Duhul suflă unde
voiește ...”, avem aici una din componentele esențiale ale
chipului lui Dumnezeu din om.
În Căderea omului, cea care era periclitată catastrofal era
distincția, diferența specifică, de aceea, pentru a o salva,
Dumnezeu riscă direct proporțional cu cât a investit.
S-a investit pe Sine, va risca cu Sine, Iubirea până la
capăt (In. 13, 1), fiindcă „Dumnezeu iubire este”. Altfel, omul
ar fi pierdut pentru veșnicie distincția lui ființială, așa cum, cu
înfricoșare spune Sf. Pavel, citând cărțile de căpătâi ale Legii:
12
„Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni. Și au schimbat
slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului
omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru
picioare și al târâtoarelor, închinându-se și slujind făpturii în
locul Făcătorului. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi
de ocară, plini fiind de toată nedreptatea” (Rm. 1, 29).
Hotărât lucru – îmbrăcarea omului căzut de către
Dumnezeu, cu aceleași mâini cu care îl creează, subliniază o
iubire infinită a Lui, chiar în condiții potrivnice, condiția
mortală, Creatorul aflându-Se acum pe marea cruce dintre
iubire și libertate, făcându-Se – spun Sfinții Părinți –, Iubirea
Răstignită.
Analizat în concret, actul îmbrăcării omului cu un
veșmânt exterior în locul celui haric, interior, pierdut prin
neiubire, consemnează un prim act al salvării, al păstrării
Omului în distincția originară.
Toate ființele vii, animalele, au un acoperământ exterior
– blană, pene, solzi, carapace etc., ceea ce constituie și
podoaba lor distinctivă pe orizontala regnului animal.
Veșmântul Omului era unul interior, o lumină înțele-
gătoare se revărsa în afară, drapându-l și învăluindu-l în acea
mandorlă a slavei, așa cum Îl vedem pe Iisus, în Tabor și în
Învierea din Iad (cf. icoana ortodoxă).
Originar, omul era infinit mai luminos și altfel, decât
soarele, universul în întregime îl slujea cu bucurie mare, așa
cum Îl va sluji pe Hristos – și marea, și vântul, și pământul,
îngerii și fiarele (Mc. 1, 13), însă când revenea între oameni,
toate încetau, și Îl slujeau ei (vezi femeile mironosițe, sub
îndrumarea Maicii Preacurate).
Spunând că Dumnezeu îl îmbracă pe omul rămas fără
puterea lui distinctă – haina harului, luminoasa haină a sufle-
tului –, se arată că Dumnezeu a pus în om logosul, puterea
rațiunii cu care va suplini toate lipsurile, recreeând, în alt chip,
un rai de supraviețuire.
13
 Dumnezeu, păstrând și distincția și libertatea, lucrează
toate, dar nu singur, ci cu omul, îndumnezeindu-l pe altă cale,
calea metanoică, principială. Finalitatea rămâne, însă, aceeași
– Euharistia veșnică, Liturghia cerească.
Întreaga sagă a veșmântului din imensitatea literaturii
hermeneutice – patristică, rabinică sau biblică, ar putea fi
rezumată în ideea principială, citând pe Vladimir Lossky, astfel:
„Dumnezeu, prin întreaga taină a «veșmintelor din piele»,
introduce o anumită ordine chiar în mijlocul dezordinii, pentru
a evita dezintegrarea totală prin rău. Voința Sa binefăcătoare
organizează și menține universul; pedeapsa Sa este pedagogică:
este mai bine ca omul să moară, adică să fie alungat de lângă
pomul vieții, decât să fie perpetuată în veșnicie condiția sa
monstruoasă. Chiar limitele condiției sale l-ar îndemna la
pocăință, adică spre posibilitatea unei noi iubiri”.
Dezgolirea inițială, cea din geneza păcatului, se repetă,
producând mari răniri pe trupul Istoriei, lărgind și adâncind
catastrofa până în iadul cel mai de jos, despuierea concretă a
lui Dumnezeu în Omul Iisus Hristos cel răstignit.
Primul episod în care se descoperă dimensiunile
catastrofei originare este cel al dezgolirii lui Noe, care, înainte
de dezgolirea cea dinafară, se "dezbrăcase" de caracterul lui de
un al doilea genarh al lumii, lume salvată din potopul pieirii,
în nava atotcurpinzătoare a credinței lui neclătinate. Scena este
de un dramatism și un realism care prevesteau de departe
Drama Golgotei:
„Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ și a
sădit vie. A băut vin și, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul
său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său
și, ieșind afară, a spus celor doi frați ai săi (Sem și Iafet). Însă
aceștia au luat o haină și punându-o pe amândoi umerii lor, au
intrat cu spatele înainte și au acoperit goliciunea tatălui lor.

Exact ce făcuse Domnul Dumnezeu cu strămoșii primordiali, în tragica
situație a goliciunii păcatului, a neiubirii.
14
Și fețele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui
lor” (Fc. 9, 23).
De unde strigătul de pocăință, cu durere, al regelui căzut
în golul infernal al păcatului: „Întoarce fața Ta de la păcatele
mele ...”
Drama îmbrăcării-dezbrăcării poartă Istoria omului în
tainicul ei buzunar, lângă inima lui Dumnezeu, Care, după om,
a creat veșmântul. Pe „haina aleasă” (în original – pestriță) a
lui Iosif, se scrie una din cele mai bogate și impresionante
pagini din Literatura Universală:
„Israel, iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai
săi, pentru că el era copilul bătrâneților lui, și-i făcuse o haină
lungă și aleasă. De aceea îl pizmuiau frații lui și îl urau. Și
trimițându-l Israel la frații lui care pășteau oile tatălui lor la
Dotain, când ei l-au văzut de departe, au început a unelti
asupra lui ca să-l omoare.
Când a sosit Iosif la frații săi, ei au dezbrăcat pe Iosif de
haina cea lungă și aleasă, și luându-l, l-au aruncat într-un puț
pustiu, care nu avea apă. Apoi a zis Iuda către frații săi: Ce
vom folosi de vom ucide pe fratele nostru și vom ascunde
sângele lui? Haidem să-l vindem Ismaeliților acestora, ale
căror cămile sunt încărcate cu tămâie, cu balsam și cu smirnă,
pe care ei le duc în Egipt. Și au ascultat frații lui și au scos pe
Iosif din puț și l-au vândut cu douăzeci de galbeni”.
Povestea aceasta atât de emoționantă este lungă și nu
este aici locul pentru expunerea ei integrală; ceea ce trebuie
subliniat este condiția robului în care este coborât Iosif, prinț
ales în iubirea Tatălui său, rob osândit și vândut, în ura fraților
pizmași. Analogia cu Iisus al Golgotei este mai mult decât o
simplă coincidență, este marea unitate și consecvență a proniei
cerești, gândul inimii lui Dumnezeu pentru făptura mâinilor
Lui, „omul viu”, cum definește primul mare părinte aș
teologiei – Sf. Irineu, același care, în mod repetat spune că
„mâinile lui Dumnezeu sunt Fiul și Duhul”.
15
 Robul era întotdeauna vândut gol, intrând în proprietatea
noului stăpân împreună cu animalele și obiectele lui. Ce
înspăimântătoare previziune a omului-număr de azi!!! Litera-
tura acestui inventar infernal este uriașă, cu capodopera
genului – Romanul lui Orwell –, al cărui titlu sugestiv este un
număr: „1984”. Este fața demonică a kenozei, a întoarcerii
omului-chip în acel inițial tohu wa-bohu – neantul confuz
(Is. 5, 20), golul nopții neiubirii, din care Duhul lui Dumnezeu
va salva în distincția razei de lumină a iubirii, chipul și
rațiunea de veșnicie ale tuturor celor create de Dumnezeu
(cf. Sf. Maxim Mărturisitorul).
Dezbrăcarea unui om liber de hainele lui era o umilință
de mii de ori mai grea decât moartea, și acesta era motivul
major din pricina căruia, cei învinși într-o bătălie, preferau să
se sinucidă, decât să fie purtați goi la carul triumfal al învin-
gătorului, imagine de culme în Iliada legendarului Homer, în
care, înconjurul zidurilor cetății lui Priam de către Ahille
învingătorul, cu trupul gol al falnicului Hector, zguduie
cetatea mai cumplit și decât căderea ei finală în mâinile
atacatorilor ei, prin viclenia panurgului Ulisse.
Suverană în acest sens al umilinței rămâne scena de care
ne amintește arhicunoscuta expresie – „furcile caudine”;
Romanii sunt bătuți crunt de neamul samniților și armata
romană este făcută prizonieră. Răzbunarea samniților nu avea
limite; după ce i-au dezbrăcat de haine, i-au silit pe prizonieri
să treacă pe sub o scândură de lemn, susținută de două furci,
la un nivel destul de coborât, încât mândrul soldat roman
trebuia să meargă de-a bușilea, în patru labe, redus la condiția
animalică.
Se înțelege că scena, care a durat ore întregi, constituia
un deliciu grozav pentru cei ce savurau spectacolul, ca învin-
gători.
Istoria însăși n-a putut să uite această neagră clipă a ei,
așa cum n-a putut să uite nici scena umilinței împăratului
16
Henric al IV-lea de către papa Grigore al VII-lea, la Canossa,
în Munții Toscanei, amintire care îl va face pe Bismarck să
strige în Bundestag: „Doar n-o să mergem iarăși la Canossa!”
(Din păcate au mers la Stalingrad, și au pățit-o mult mai rău, și
nu numai ei ...).
Actul dezbrăcării a constituit în toată istoria un semn
devastator al răutății, această otravă diavolească, pătrunsă
adânc în viscerele omului, deviindu-l spre demonism,
schimonosindu-i frumusețea divină originară.
Scena pe care Ivan Karamazov i-o relatează lui Alioșa
(pe care Dostoievski o ia din presa vremii, deci reală), este de
o cruzime inimaginabilă, încât, pentru o secundă, clatină și
întunecă și cea mai îngerească credință și iubire a iubitului
ucenic al sfântului stareț Zosima:
„– Nu-ţi vorbesc despre suferinţele oamenilor în toată
firea, treaba lor dacă au muşcat din mărul oprit, dracu’ să-i ia!
– dar copiii, mititeii de ei..! Mi se pare că te chinuiesc, Aleoşa,
am impresia că stai pe ghimpi. Poate că-i mai bine să încetez.
– Ba nu, ba nu, vreau să mă chinuiesc, bâigui Aleoşa.
– N-am să-ţi mai descriu decât o singură scenă, cu titlu
de curiozitate, fiind într-adevăr cât se poate de caracteristică.
Am citit-o de curând într-o colecţie istorică, în Russki arhiv,
nu mai ţin bine minte. Asta se petrecea pe la începutul
secolului, în vremurile de tristă amintire ale celei mai crâncene
iobăgii. Cum îţi spuneam, pe atunci, la început de veac, era un
general care, retrăgându-se din activitate după o carieră înde-
lungată, era convins că dobândise cumva dreptul de viaţă şi de
moarte asupra celor aflaţi la cheremul lui. Trebuie să ştii că
asemenea oameni au existat în realitate. Aşadar, generalul
nostru se retrage la ţară, statornicindu-se la el, la conac, pe o
moşie dotată cu două mii de suflete, şi, plin de ifose de nu-şi
mai încape în piele, se uită de sus la vecinii săi mai modeşti,
tratându-i ca pe nişte lingăi sau măscărici din suita lui. Printre
altele, generalul întreţine o prăsilă de câini de vânătoare, o
haită întreagă de câteva sute de copoi cu îngrijitorii respectivi,
17
şi ei aproape o sută la număr, toţi în uniformă şi toţi călări.
Într-o bună zi, un copil din curte, un băieţaş de vreo opt ani,
azvârlind cu o piatră în joacă, nimereşte întâmplător în ogarul
preferat al generalului, şi nu ştiu cum se face că-l ologeşte.
«Ce are câinele, de ce şchiopătează, dragul de el?» întreabă
zbirul. I se raportează că băiatul aruncase în el cu o piatră şi-l
lovise. «Tu ai făcut asta?» îl ia la rost generalul. «Ia să mi-l
înşfăcaţi!» porunceşte dumnealui. Slujitorii pun mâna pe el
smulgându-l din braţele maică-si, şi-l închid în beci, unde
rămâne toată noaptea. A doua zi dimineaţa, în zori, generalul
se pregăteşte de plecare cu tot alaiul la vînat; se saltă în şa,
înconjurat de oamenii lui de casă, de droaia de câini, de hăitaşi
şi de însoţitori, toţi călări. Toată slugărimea de la conac stă
strânsă buluc afară în curte, în frunte cu mama vinovatului ca
să îi fie învăţătură de minte. Întemniţatul este scos din beci. E
o zi posomorâtă, ceţoasă şi rece, de toamnă, cum nu se poate
mai potrivită pentru vânătoare. Generalul porunceşte ca
băieţaşul să fie dezbrăcat în pielea goală; îi smulg hainele de
pe el, lăsându-l despuiat, în timp ce bietul copil, pierit de
groază, tremură vargă, fără a îndrăzni măcar să crâcnească...
«Goniţi-l!» ordonă generalul. «Fugi, fugi!» se pornesc hăitaşii
să strige, şi băiatul o rupe la fugă... «Şo pe el!» urlă generalul,
asmuţind asupra lui droaia de copoi. În cele din urmă, dulăii îl
încolţesc şi îl rup în bucăţi sub ochii maică-si. Pare-mi-se că
după asta generalul a fost pus sub tutelă. Ei, ia spune... ce
crezi tu c-ar fi meritat să-i facă? Să-l pună la zid? Să-l împuşte
pentru ca morala să fie satisfăcută? Zi, Aleoşka!
– Da, să-l împuşte!, murmură Aleoşa cu un surâs stins,
crispat, ridicând ochii spre Ivan.
– Bravo!, strigă Ivan încântat. Dacă până şi tu spui asta,
înseamnă că... halal călugăr! Va să zică, şi în sufletul tău e
cuibărit un pui de drac, Aleoşa Karamazov!”
Interesantă este conotația care se dă actului dezgolirii
într-un moment cheie al celei mai interesante biografii din
Vechiul Testament, cea a lui David, cel care, dintr-un păstor
18
necunoscut va ajunge întemeietorul regalității, al celei istorice
și nu mai puțin al celei mesianice, veșnice.
Citim în 2 Regi 6, 12: „Atunci s-a dus David și a adus cu
alai chivotul Domnului din casa lui Obed-Edom în cetatea sa.
Și David dănțuia cât putea înaintea Domnului și era îmbrăcat
cu efod de in. Iar când a intrat chivotul Domnului în cetate,
Micol, fiica lui Saul, se uita pe fereastră și, văzând pe regele
David sărind și jucând înaintea Domnului, l-a disprețuit în
inima ei. Și când s-a întors David în casa lui, atunci Micol i-a
ieșit întru întâmpinare și i-a zis: Câtă cinste și-a făcut azi
regele lui Israel, descoperindu-se înaintea ochilor roabelor și a
robilor săi, cum se descoperă un om de nimic. Iar David a zis:
Înaintea Domnului voi juca; binecuvântat este Domnul, Cel ce
m-a ales pe mine cârmuitor al poporului Său, Israel. Și încă și
mai mult mă voi înjosi și voi fi mai mic în ochii tăi, iar
înaintea slujnicilor de care grăiești tu, voi fi în cinste”.
Este clar că regele, într-un moment de euforie debor-
dantă, cam uitând de sine, s-a dedat unor manifestări mai puțin
potrivite cu statutul hieratic al unui rege dintr-o teocrație
monoteistă, sacră. Atitudinea lui indecentă, apreciată – zice el
– de poporul de rând, este sancționată prompt de soția lui,
Micol, fiica regelui Saul, al cărui slujitor fusese David,
referindu-se la faptul că – probabil pentru a putea să salte mai
aprig în dans – își va fi ridicat veșmântul, dezgolindu-și
picioarele, poate și brațele, deci s-a expus într-o poziție
nedemnă de un părinte al poporului.
Justificarea lui pare forțată, făcând aluzie la un puseu de
autoumilire, pentru a coborî în ochii celor mândri, mai ales în
ochii ei, care era din stirpe regală, și a urca în iubirea
poporului de jos, din rândul căruia fusese și el, acum, alesul
Domnului. Și se pare că a avut mai mare dreptate, fiind și
rămânând cel mai iubit rege din întreaga Istorie, nu numai la
oameni, ci și la Dumnezeu, învrednicindu-se a fi numit cu
supremul titlu divin și uman – „Părintele lui Dumnezeu”, iar
19
Mântuitorului lumii, Regele Israelului duhovnicesc, I se spunea
cel mai frecvent de către cei săraci și năpăstuiți – Fiul lui
David, titlu pe care Iisus nu l-a contestat niciodată.
Cu această nuanță – dezbrăcarea ca semn al kenozei, al
smereniei de sine, vom urca iarăși pe Golgota, unde vom
contempla marea taină a Dumnezeu-omului Iisus Hristos,
Care, „S-a deșertat (S-a golit) pe Sine, chip de rob luând,
făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca
un om, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de
cruce”, teologhisește adânc Sf. Pavel, arătând și finalitatea
iconomică a acestei negrăite smerenii dumnezeiești: „Căci noi
așteptăm Mântuitor din ceruri, pe Domnul Iisus Hristos, care
va schimba la înfățișare trupul slavei Sale, lucrând cu puterea
ce are de a-Și supune Sieși toate”.
Așadar, vedem cu îngrozire prețul plătit, de om mai
întâi, prin neascultare, și, „la plinirea vremii”, de Dumnezeu
Însuși, dar știm și dobânda: metamorfoza trupului smereniei
noastre, al umilirii până la moarte și iad, în asemănarea cu
trupul slavei Sale, trupul slavei „fiilor lui Dumnezeu” pe care
l-am supus amăgirii și goliciunii, într-o secundă rea, la o
șoaptă vicleană.
Revenind asupra motivului principal pentru titlul acestei
scrieri – dezbrăcarea Osânditului mai înainte de răstignirea
Lui pe lemn, mărturisesc că am parcurs multe pagini, pentru a
mă documenta asupra acestui punct atât de sensibil pentru
mine, așa cum am notat la început.
Am nădăjduit, și încă mai nădăjduiesc că, dacă regula
generală era aceea ca „răstignitul trebuie să fie gol asemenea
celui care întră în baie”, conform unei expresii antice, măcar
cu Iisus, să se fi făcut o minimă excepție, având în vedere
comportamentul cu totul atipic al lui Pilat, iar faptul că pe
Golgota se afla acel sutaș care-I spusese: „Zi numai cu cuvântul
Tău, și se va tămădui sluga mea”, în mod cert, lucrurile puteau
să ia un alt chip, cel puțin la nivel de detaliu. Și cât de fericit
20
am fost când anumiți comentatori sunt de părere că, deși
regula generală era ceea de a fi răstigniți goi, „era totuși
posibil ca o bucată de pânză să acopere mijlocul lor”.
Literatura existentă asupra celui mai crud mod de a
ucide un om (crudelissimum taeterrimumque supplicium, cum
îi spune Cicero, decretând ca să nu se aplice această pedeapsă
niciunui cetățean roman) este vastă, atât în cultura greco-
romană, cât și în cea orientală.
Însă aici mă voi mărgini la a reda comentariul asupra
acestui episod, scris cu inegalabilă artă și seriozitate științifică
de părintele Andrei Scrima, în excepționalul său volum –
„Comentariu integral la Evanghelia după Ioan” (traducere din
arabă de Monica Broșteanu), apărut la Humanitas, 2008.
„În Evenimentul propriu-zis al Crucii lui Iisus, Scriptura
însăși – care e deja Revelație – tinde să se reveleze încă și mai
mult, să se împlinească.
Prima pericopă în acest sens (19, 23-24): împărțirea
hainelor. Se știe că era obiceiul, de multă vreme împământenit
cam peste tot în lumea aceea, ca puținele lucruri pe care le
avea bietul condamnat la moarte – deja exclus din comunitatea
umană – să revină călăului ori celor care participaseră la
executarea sentinței. Ioan istorisește, pur și simplu, ce au făcut
soldații, după ce l-au răstignit pe Iisus, cu hainele lui, care
zăceau pe jos. «Au luat hainele Lui și le-au făcut patru părți,
fiecărui ostaș câte o parte.» Aflăm astfel, mai întâi, că soldații
afectați execuției erau în număr de patru. Împărțirea a fost deci
ușoară. Rămânea însă cămașa, iar ea, precizează evanghelistul,
«era fără cusătură, de sus țesută în întregime». Cămașa aceasta
va stârni dezbateri și interpretări în rândul viitorilor cititori și
comentatori ai celei de a patra evanghelii. Cercetând foarte
importanta operă a lui Filon din Alexandria, marele gânditor
iudeu elenistic de la începutul erei noastre, are voia să facă
inteligibilă tradiția ebraică elitelor elenistice ale vremii, comen-
tatorii au descoperit exigența rituală ca tunica marelui-preot al
21
Templului din Ierusalim să fie întotdeauna țesută dintr-o bucată,
fără cusături. S-a considerat, de aceea, că pasajul conține o
posibilă aluzie la sacerdoțiul lui Christos pe Cruce, veșmântul
său fără cusătură evocându-l pe cel al marelui-preot. Apoi,
începând cu Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea), mare
apărător al unității Bisericii instituționale în fața numeroaselor
schisme care, în epoca respectivă, sfâșiau creștinătatea în
Africa de Nord, dar nu numai acolo, cămașa fără cusătură a lui
Christos a fost înfățișată drept o alegorie a Bisericii, care nu
admite diviziunea, nici diversitatea. Există desigur libertatea
de a glosa în funcție de împrejurări asupra episodului în
măsura în care rămânem totuși fideli dinlăuntru sensului, plin
de sobrietate și rigoare, pe care evanghelistul vrea să îl comu-
nice; dar trebuie să recunoaștem că, în sine, textul lui Ioan nu
îndeamnă la asemenea interpretări. El ne face să vedem încă o
treaptă a despuierii lui Iisus. Iisus atinge acum, omenește
vorbind, ultimul grad al sărăciei, al nudității. În plus, depose-
darea, despuierea se decid prin tragere la sorți: ceea ce
confirmă că e vorba despre o dezapropriere totală, despre
limita ei. Lucrul cel mai personal pe care îl avea Iisus,
veșmântul – care, se spune, e ca o «a doua piele» – nu mai
aparține nimănui. Zace acolo, neposedat de nimeni. Pro-
prietate nulă. Nu e un dar, pentru că cel condamnat la moarte
nu mai are voce, nu mai are drepturi. Nu e nici furt, fiindcă și
furtul ar recunoaște, în negativ, calitatea de proprietar celui de
la care e sustras obiectul. Pentru cămașă, se aruncă sorții,
fiindcă cel căruia ea îi aparținuse este acum nimeni. «Așadar
ostașii acestea au făcut» (19, 24)”.
În mod cert, pentru „a împlini toată dreptatea”, mă veți
întreba: Dar mâini care L-au îmbrăcat pe Dumnezeu, n-au
fost?

André Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Humanitas,
2008, pp. 368-369.
22
Desigur, un infinit, în fața căruia nici o veșnicie nu va fi
deajuns să contemplăm în adorație.
Dezbrăcarea Mântuitorului te conduce cu o violență de
taifun metafizic către tehnica apofaziei în mistica răsăriteană
(Clement, Dionisie Misticul etc.), o întoarcere la Dumnezeu-
Duhul, la închinarea dezbrăcată (de unde și termenul grecesc
apodyo[mai], a despuia) de orice forme inevitabile ale creatu-
ralului, corpul însuși – de care ne dezbrăcăm în mormânt ca
într-o cosmică „schimbare la față” – fiind primul veșmânt,
primul templu al vieții, prin care vom zidi temple derivate,
fără viață, iar în final, Cosmosul însuși, Templul generic se va
anamorfoza în mausoleul-Babilon, prăbușirea materiei din
pricina abuzivei închinări idolatre, împotriva duhului și ade-
vărului (Ap. 18, 2: „A căzut, a căzut Babiloonul cel mare ...”);
Aluzia la turnul-pionierat al lumii fărădelegii, Babel-ul
confuziei duhurilor de la începuturi este evidentă.
Tehnica apofaziei pe care ne-o sugerează cu putere
multă dezbrăcarea Victimei la picioarele Crucii, reiterare a
drumului asemănării deviat de păcat, reiterare numită de Iisus
– proslăvire (In. 17, 5), este surprinsă de Sf. Vasile cel Mare
într-o definiție memorabilă: „Calea cunoașterii lui Dumnezeu
trece de la Duhul cel Unul, prin Fiul cel Unul, la Tatăl cel
Unul, iar în sens invers, bunătatea esențială, sfințenia naturală,
demnitatea împărătească curg de la Tatăl, prin cel Unul-
Născut, până la Duhul” (P.G. 32, col. 153 B).
În primul rând, toate mâinile care au îmbrăcat un prunc
sau „pe vreunul din cei mici ai lumii”, pe Dumnezeu L-au
îmbrăcat.
Însă mergând la cazul concret al acestei Cămăși a lui
Hristos, există deja o tradiție în acest sens, una – să-i zicem
canonică (lăsând la o parte producția apocrifă hipertrofiată, cu
apogeul în romanul pietist-fantezist al lui Lloyd Douglas), în
care Fecioara, în clipa vizitei nupțiale a Îngerului subsumat
Duhului Sfânt, lucra la arta casnică – țesătoria – având în
23
război primul ei rod în acest sens – o pânză de in, strălucitor și
dulce.
Cadrul iconic al Buneivestiri trebuie să fi fost câmpul
imaculat al țesăturii, mângâiată de mâinile ei luminoase și
ninsă de gânduri visate cu ochii deschiși, într-un orizont al
iubirii pure, dumnezeiești.
Pânza aceea I-a fost lui Iisus – scutec, cămașă, giulgiu.
Un alt capitol al rolului dumnezeiesc al veșmântului este
cel al miresei, rost pe care îl vom înțelege dacă vom lua bine
aminte la ceea ce spune Iisus în predica de pe Munte: „Eu însă
vă spun vouă: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit
adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28).
Ei bine, nicio mireasă, în slava nunții ei, nu este poftită,
ci numai adorată și ... poate ... invidiată. Aceasta este taina
privirii paradisiace, când „goi fiind, nu se rușinau unul de
altul”, fiindcă erau acoperiți de o altă slavă, așa cum este
mireasa îmbrăcată în lumină; Căci Nunta, Taina iubirii este un
crâmpei din Paradis, unde, prin Botez – îmbrăcarea în Hristos,
Nuntă și Euharistie, revenim pentru o clipă, până la venirea
pentru veșnicie a Împărăției Tatălui.
S-ar putea ca, după cele spuse mai sus în legătură cu
Dezbrăcarea, să se obiecteze: Dar acolo pe Golgota, nu era și
moartea?
Iată un minim răspuns.
În copilărie – de acolo am plecat în acest mini-eseu –, în
participarea noastră la Drama Golgotei în cadrul celei mai
mari sărbători a umanității – Sf. Paști, moartea este percepută
ca centru de mare putere a Sărbătorii. Iar aceasta se datorează
faptului că vârsta copilăriei este iubire, și unde este iubire,
moartea nu există. Și nu este numai iubirea copilului, ci este
vorba de moarte care este expresia iubirii lui Dumnezeu, într-o
situație de limită.
De aceea taina morții trebuie descifrată plecând de la
rostirea ei (rostuirea, i-ar spune Heidegger) în primordii de
24
către Creator, ca interdicție: „Să nu mâncați ... ca să nu
muriți”.
Moartea, în ultima ei interioritate, este migrația vieții
spre zone eterice pure, reproducând în individual migrația
generică a nonființei la viață, a Neantului în verbul a fi
(2 Macabei 7, 28).
Se află în sânge, ascunsă adânc, o ultimă și supremă
beție, un frison care-și are rădăcini metareale în acea înjun-
ghiere de supremă taină a Mielului-Dumnezeu „înainte de
întemeierea lumii” (1 Petr. 1, 19-20), iar înjunghierea morții
fiecărui ins al vieții poartă în ea frisonul reintegrării personale
în această matrice vitală a înjunghierii pascale a Mielului-
Jertfă.
Toate viețuitoarele, în virtutea unui presentiment de
adâncime insondabilă, în timpul scurt premergător morții – cu
deosebire omul – sunt copleșite de o tristețe profund miste-
rioasă; Excepție absolută – mielul, care în preziua înjunghierii
lui de Paști, zburdă și tresaltă într-o fervoare cu totul
nelumească, e ziua cerească, e învierea pregustată în viață,
realitate exprimată în ordinea Tainei, de către Mielul lui
Dumnezeu, înainte de Răstignire: „Iisus a zis (Martei): Eu
sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri,
va trăi” (In. 11, 25).
O afirmație a lui Hölderlin: „Là où est le danger, là est ce
qui sauve” (acolo unde este pericolul, crește deasemenea și
ceea ce salvează), coroborată cu uriașa sentință paulină: „Căci
unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Rm. 5, 20), sau
zicerea de psalm a lui Odisseas Elytis: „Durerea ne înfru-
musețează, pentru că-i semănăm”, și nu mai puțin suspinul
creator de enigme al unui Albert Camus: „Tristețea este un
comentariu al frumuseții”, toți și toate ne vorbesc de cel mai
adânc mister al Dumnezeirii, acela că, în inima Făpturii – „care
toată împreună suspină și are dureri până acum” –, „Însuși
Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26).
25
 Iată pe ce stă suferința și moartea noastră; Înjunghierea
Mielului Nevinovat și suspinele negrăitului Duh-Mângâietorul,
din aceste străfunduri se ridică misterul unei negrăite volup-
tăți, „misterul lacrimilor”, un tărâm „spre care moartea însăși
ne va duce într-o zi”, o țară a luminii dintâi, „căci suferința
curăță ca o flacără / suferința e rugul ce ne luminează privirile
/ e marea revărsare a iubirii” (Daniel Turcea).
Taina aceasta face pe o tereza de Avilla să strige: „Vivo
sin vivir en mi / Y tan alta vida espero / Que muero porque no
muero” – „Trăiesc fără să trăiesc în mine / Și aștept o viață
atât de înaltă / Încât mor pentru că nu mor”.
26
Apropos de trupul gol al lui Iisus
Goliciunea în sensul ei indecent, Omul apare gol, numai
în condiția muritoare. Înainte de păcat, de moarte, era copleșit
de slava, de nevinovăția interioară, se priveau în suflet, nu-și
priveau trupul, se cunoșteau unul pe altul, integral, nu analitic,
critic (vezi M. Eckhart). Goliciunea dispare apoi la cealaltă
extremă, în moarte, la antipodul slavei copilăriei nevinovate,
când suferința îneacă orice amănunt particular, acum total
nesemnificativ. Slava de atunci este înlocuită cu reversul ei
întunecat – suferința, crucea. Așa cum nu se pune problema
goliciunii femeii în actul nașterii, acte care ne așează într-un
Dincolo de categoriile morale și de etica socială din condiția
Căderii, când amănuntul depășește, într-o preocupare mediocră,
întregul minunat și necuprins.
Din această morală a servituților și a meschinăriei ieșim
pe calea slavei și a crucii, în frunte cu Iisus, gol la naștere, pe
cruce și în înviere (fiindcă giulgiurile au rămas în mormânt).
Dovadă că a fi gol sau îmbrăcat e ceva secundar, nimeni nu a
pus problema veșmântului lui Iisus, cel de după Înviere, sau
cel de la a doua Venire. Fiindcă El nu poate fi gol, ci „plin de
har şi de adevăr, slava Unuia-Născut din Tatăl” (In. 1, 14).
27

MÂNĂSTIREA
Antilegendă
„Hai pe câmp / Să vedem ciocârlia/
Arzând, /
Ca o lumânare/Pentru păsările dispărute”
(M. Sorescu)
Există o legendă care este trecută din generaţie în
generaţie, că la temelia unei biserici, pentru ca aceasta să
dăinuie prin veacuri, trebuie să se afle jertfa unei vieţi. Pentru
aceasta, înainte de a se începe construirea locaşului sfânt,
cineva pe ascuns, măsoară umbra unui bătrân din sat, de
regulă se caută a fi cel mai bătrân (afară de preot, desigur, care
adesea trăieşte cel mai mult, fiindcă trăieşte cel mai bine), iar
când construcţia ajunge la înălţimea umbrei măsurate, bătrânul
trece zidul acestei lumi în infinitul celeilalte. Mormântul lui,
de regulă, va fi cel mai aproape de biserică, atunci când
aceasta avea cimitirul în jurul ei, fapt care, în vechime,
constituia o regulă aproape fără excepţie. Familia venerabilei
jertfe cunoştea acest lucru, şi era bucuroasă că din casa lor s-a
ales această piatră din capul unghiului, precum Hristos, pentru
Biserica generică, „Biserica Mea”, cum îi zice El (Noi îi zicem
„a noastră”, fără El).
În special mânăstirile sunt construite pe o legendă, unele
din aceste texte de întemeiere supravieţuind unor veacuri
întregi. Balcanii sunt un adevărat rai al acestor legende, unele
fiind rodul unui fapt real, desigur, pe umerii lui aruncându-se
o mantie împărătească, ţesută cu suveica infatigabilă a fanteziei
religioase. Lumea se află pururi sub pomul întemeierii originare,
28
la umbra lui, de drame roditoare. La drept vorbind, de ce să
înfrunţi arşiţa soarelui, creatorul pustiei?
Iată şi o legendă atipică, o poveste teribilă, o anti-
legendă. Ea are două părţi: una obiectivă, faptul propriu-zis,
ceva care, în alte cazuri n-ar fi avut nicio urmare, s-ar fi uitat a
doua zi. A doua faţă, însă, intens subiectivă a luat dimensiuni
aproape cosmice, cu implicaţii mistice şi psihologice ce
frizează mitul aberant. Subliniez, însă, totul poartă marca unui
subiectivism, profund afectat metafizic.
În muntele unde m-am născut, „la Ţâlmă”, cum este
numit locul în care tata, plecând din cătunul vecin, la un km
peste pădure spre est, şi-a întemeiat micul lui Eden, în mij-
locul unei vegetaţii bogate, la subsuoara acestui vârf muntos,
în spaţiul unui podiş înconjurat de culmi împădurite, având şi
un lac natural de câteva hectare întindere, ţinut cu adevarat de
legendă, numit Mocearu. Au trecut şaptezeci de ani, şi ceea ce
s-a întemeiat atunci cu dragoste de viaţă şi de libertate, „se ţine
încă locului”, întâmplându-se ca întemeietorii acestei ctitorii
montane să fie dăruiţi cu viaţă îndelungată (nonagenari).
Astăzi actul întemeierii se repetă, la un alt nivel, sub alte
auspicii, dar mereu cu acelaşi dramatism al creaţiei originare
şi originale. Pe platoul acela, la aproximativ 900 m altitudine,
se înalţă timid şi ferm totodată, o biserică din piatră, prevăzută
a fi centrul unui aşezământ de spiritualitate creştină, numit
deocamdată schitul Mocearu. Are şi ea legenda ei? Desigur.
Povestea începe de demult. Într-o seară de septembrie
blând, când soarele se odihnea pe vârful Ivaneţului să-şi refacă
puterile pentru a începe o nouă zi pe partea cealaltă, vis-à-vis
de noaptea noastră fără el (atenţie, soarele merge numai din zi
în zi, nu din zi în noapte cum este întipărit în gândirea lumii,
29
fiindcă el este ziua, iar noaptea e a noastră), păşteam o turmă
miniatură, deasupra grădinii, spre asfinţit.
La vreo 20 m distanţă de mine, văd ascunsă în iarba
aspră şi deasă, numită acolo târsă, ori păruşcă, o păsărică,
socotindu-se a fi la adăpost de privirea ereţilor, în acea lume
de sus, culoarea penajului ciocârliei – despre ea este vorba –,
fiind identică târsei uscate. Copil fiind, aveam privirea la fel
de ageră ca cea a sălbăticiunilor cu care mă născusem şi cres-
cusem de-a valma în pădure. Aşa că, dacă şoimul n-o văzuse,
primejdia o pândea de unde nu se aştepta. În mână aveam un
crâmpei de lemn, dintr-o ramură uscată de mesteacăn. Aveam
o mare îndemânare la aruncat într-o ţintă, fiind campionul
indiscutabil al ţinutului, într-o concurenţă acerbă, copiii
muntelui fiind foarte numeroşi pe atunci, unul mai ager decât
altul. Pornirea atavică a vânătorii ascunsă din zorii fiinţei în
sângele lumii, mi-a silit mecanic mâna, căci îmi erau tare dragi
ciocârliile, fiindu-mi tovarăşe de singurătate în lungile zile de
vară, dând concerte pe verticală numai pentru un spectator,
fără să mă coste nimic. Eram sigur că va fugi, căci lemnul nu
are nici viteza nici greutatea pietrei, apoi era vizibil, n-aveam
cum s-o iau prin surprindere.
Nenorocirea a făcut ca să ţintesc cu precizia deja
binecunoscută, lemnul izbind-o şi aruncând-o jumătate de pas
mai încolo, răsturnată pe spate. Am ţâşnit ca împuns de un
ghimpe, vrând parcă să alung moartea de la această fiinţă-soră,
o adevărată sosie a sufletului meu căutător spre cer în epectază.
Tot ce-am putut să-i mai dăruiesc, au fost câteva boabe mari
de lacrimi fierbinţi, cu care Îl rugam pe Dumnezeu să-i dea
viaţă, lacrimi pe care le va fi luat în cer, într-un ultim tremur al
aripelor ei, în cea din urmă a ei ridicare la Soare. Nu exagerez
dacă spun că n-aş fi ezitat nicio clipă să mor eu în locul ei, în
cazul în care mi s-ar fi propus o asemenea răscumpărare.
30
Copilăria se află întotdeauna dincolo de moarte, aceasta nu-i
decât o glumă foarte serioasă, nimic mai mult. Am înge-
nuncheat cu ea în căuşul mânilor ca într-un ultim cuib pentru
puii din primăvara care nu va mai veni în lumea aceasta, şi
căutând spre cer la răsărit, i-am făgăduit cu toată fiinţa că am
să-i fac un palat în care sufletul ei să cânte în veşnicie.
Atunci a fost prima oară când am simţit că Dumnezeu
există, fiindcă trebuia ca Cineva să primească sufletul
ciocârliei, să fie o Adresă într-un dialog, infinit mai intens
decât întreaga făptură atât de vulnerabilă, un punct de sprijin
în clătinarea mortală a lucrurilor mici, neajutorate. Micimea
atât de importantă a acelei făpturi de frumuseţe şi taină cerea
un mare Dumnezeu pentru echilibrul hiperdramatic al unui
suflet de copil, suspendat într-un haos vrăjmaş, provocat fără
de voie chiar de el. Adevărata nedreptate nu mai era moartea
acelei nevinovate fiinţe, mai mult un simbol al Fiinţei decât o
realitate în sine, totul se mutase din căuşul mânuţelor copilului
înlăcrimat în adâncul marelui clopot al cerului boltit în care,
pentru cel ce are urechi de auzit, tăcerea e asurzitoare,
insuportabilă (vezi Pascal), ea îţi spune că Nedreptatea nu este
moartea, ci dacă pentru un univers atât de cumplit n-ar exista o
instanţă Deasupra lui. Pentru rugăciunea aceea, îmi amintesc
bine, nu aveam cuvinte. Era o comunicare atât de intensă,
încât cuvintele se dizolvau instantaneu, într-un suspans abisal.
De aceea din toate rugăciunile pe care le-am făcut de-a lungul
unei jumătăţi de veac, numai de ea îmi amintesc aievea; e
singura care a avut urmări. Dacă această zidire se va finaliza
într-o zi, depăşind toate obstacolele în care s-a născut şi creşte
– aş spune că la fel de dramatic ca şi „carnea de om” (mama
avea această uluitoare formulă: „Greu se creşte cărniţa de
om!”) –, va fi singura biserică născută din rugăciune, nu ca
substitut al rugăciunii pe care nu reuşim să o realizăm,
recurgând la zidirea de piatră în locul celei de inimă şi duh.
31
Un preot sincer mi-a spus odată, ceea ce toţi ştim dintot-
deauna: „Mai uşor fac o biserică decât să mă rog”.
Ciocârlia murise în lumea dinafară, însă mi-am dat
seama că trăia într-un adânc insondabil şi incontrolabil al eului
meu de o veghe nebiruită, riscantă. Revenea neaşteptat în
visele mele atât de realiste încât, uneori, nu mai făceam
distincţie între un fapt de viaţă sau un tablou oniric.
Odată am avut un dialog straniu – o visam numai când
mă întorceam în vacanţe, în munţi –, venise în fereastra
dinspre vest, pe direcţia în care se produsese incindentul fatal.
Am întrebat-o cu un oarecare reproş, deşi căinţa rămânea
mereu nota dominantă:
– Iar ai venit, crezi c-am uitat…
– N-am venit pentru mine, ţi-am adus o surioară de-a
mea, e rănită; un copil pe care tovarăşii lui l-au îndemnat, a
aruncat în ea, uite-i rănile, aici rana e adâncă, e rană de
moarte. Poţi să-i vindeci rănile? Dacă mai poţi plânge o dată,
ca atunci pe deal, lacrimile ar vindeca-o.
Şi, aşa cum se întâmplă în vis, eram o stană de piatră
într-o agitaţie nebună dar nimic nu se mişca, eram în acel
blocaj în care vezi cum vine trenul şi nu te poţi muta niciun
milimetru din calea lui, sau este fuga aceea nebună, însă nu
înaintezi nicicum. Mi-a fost foarte familiară aporia lui Zenon,
cea în care „Ahile cel iute de picior”, nu reuşeşte în infinit să
ajungă din urmă broasca ţestoasă, din simplul motiv că aceea
avea doi paşi avans, la pornire.
M-am trezit lac de sudoare, şi abia atunci, în trezvie, au
izbucnit şi lacrimile, cu doi paşi infiniţi mai târziu. Atunci îmi
amintesc că mi-am notat primul rând dintr-o operă ce sta să
32
pleznească, într-un mugur din deasupra lumii: „Visele nu se
împlinesc niciodată în somn, pentru ele se cere o mare
trezvie”. Şi de atunci visez mereu, şi mereu mă trezesc. Au
fost vise din care dacă nu mă trezeam, muream. Pe ultimul
probabil îl voi visa Dincolo. „Dincolo” s-ar putea să nu fie
altceva decât un vis, sau, unii filosofi au afirmat contrariul; că
din vis trecem în trezvia veşnică, Dincolo. Vom vedea ce ne
va spune despre vis Albert Béguin.
Într-un alt vis, mult mai fericit, am întrebat-o, de ce se
ridică mereu numai spre soare: „Fiindcă eu de acolo vin, de la
Răsărit”.
Într-adevăr, cercetând cu asiduitate pe linia pe care mi-a
arătat-o în vis, i-am descoperit una din cele mai bogate
legende cu putinţă. Dar, înainte de a dezvălui taina venirii ei în
Europa, trebuie să menţionez că după visul cu „surioara”
rănită, pe care mi-o adusese s-o vindec şi n-am putut, spre
seară, exact la ceasul în care instinctul cainist mi-a mişcat
braţul asasin, un vultur de o mărime impresionantă a căzut
lângă casă, în grădină, cu o aripă pe care nu o mai putea
mişca. Dacă nu mi-aş fi amintit dialogul din vis, nu cred că aş
fi avut curaj să mă apropii de cea mai feroce fiară, arătată în
văzduhul lumii, admirabilă ca şi Satan pentru măreţia ei, în
ciuda cumplitului destin malefic pe care-l poartă în creaţie
amândoi.
Doar că unul e sortit să urce umanitatea în simbol, pe
aripi metafizice până „la Dumnezeu şi la tronul Lui” (Ap. 12, 5),

Localitatea pe care au notat-o în certificatul meu de naştere, se numea
Budeşti-Veghiuri. Ar fi trecut Mocearu, ori Ţâlmă, dar aici era numai
pădurea. Cum ar fi sunat „Locul naşterii… Pădurea?” Mi-ar fi plăcut, aş fi
ştiut exact ce-i cu mine.
33
iar celălalt „să cadă ca un fulger din cer” fiindcă „Mihail şi îngerii
lui au pornit război cu balaurul şi îngerii lui şi aruncat a fost pe
pământ şi nu s-a mai găsit pentru el loc în cer” (Ap. 12, 8).
Ceea ce era mai greu de priceput, dar aveam să pricep
mulţi ani mai târziu, era acea schimbare cutremurătoare în
firea lucrurilor, căreia nu i se poate afla răspuns decât acela ce
se află în adâncimile nepătrunse ale tainei suferinţei, taină care,
fără să exagerăm, pare să depăşească chiar şi pe cea a Creaţiei.
Nimeni nu va vedea vreodată un vultur blând; feroci-
tatea lui este viaţa lui şi poate mai mult. Totuşi, în acel vultur
pe care un vifor din văzduhuri învrăjbite mi-l trimisese cu un
mare mesaj, eu am întâlnit imposibilul şi l-am atins cu mâna,
precum odinioară Toma – Învierea. Parcă mă aştepta, nu se
mai temea de om, nici eu nu m-am temut să mă apropii, şi să-i
aflu rana. Într-adevăr, sub aripa stângă, la rădăcina ei vigu-
roasă ca oţelul, era înfiptă adânc o alice din cartuşul trimis cu
mare precizie de un vânător iscusit. Rana nu sângera, ceea ce
mi-a dat să înţeleg că el continuase să zboare, şi numai după
ce durerea i-a paralizat cu totul nervul motor, zborul lui s-a
frânt definitiv, în cerul „de deasupra sufletului meu”. Îi era
foame şi sete. M-am strecurat în pivniţă şi am scos din vasul
cu untură de la porc – baza alimentară a gospodăriilor simple,
tradiţionale – o bucată de pastramă, am tăiat-o în cubuleţe şi
l-am servit ca pe un călător flămând şi ostenit.
Nu ştiu, poate a fost o iluzie a sufletului meu de copil,
însă am avut impresia că acel vultur deja mă iubea. Las’c-am
plătit destul de scump asemenea delicatesă metafizică; jumă-
tate din bucăţile de muşchi din borcan au fost înfulecate de el;
i-am dat şi caş dulce, i-am fiert şi ouă, l-am servit şi cu mămă-
ligă rece, în fine, un adevărat meniu à la carte, dar când mama
a descoperit gaura din buget, altul a fost meniul servit mie.
34
Însă omul şi vulturul „nu vor trăi numai cu pâine”.
Vulturul nu zboară ca să mănânce (adevăr exprimat în adagiul
latin „aquila non coepit migas”, vulturul nu prinde muşte), ci
mănâncă numai cu un singur scop: să zboare. El este rodul
zborului şi nu slujeşte în univers decât noţiunea şi ideea de
zbor. Aşa că, în ciuda tratamentului foarte omenos pe care i
l-am aplicat, el a înţeles că în afara zborului el nu mai era
vultur, iar dacă vultur nu e, nimic nu e. A înţeles şi a murit. Şi
eu am înţeles, şi mi-a lăsat cea mai adâncă lecţie asupra tainei
Fiinţei, ferecată între coperţile operei „fiului tunetului” (Ioan),
Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa, scrise la adăpostul
aripilor „marelui vultur”, pe care Cuvântul a coborât din cer,
ca să-l ridice acolo pe fratele Lui rănit de moarte, căzut între
tâlharii propriilor gânduri de mărire împotriva firii. În
concluzie, „vulturul spre moarte” pe care visul l-a trimis la
mine, m-a dus de mână la Ioan, în sensul propriu al cuvân-
tului, fiindcă nu peste mulţi ani aveam să urc până la Cuvântul
evanghelic originar (Noul Testament este scris în limba
greacă) şi să rămân trei ceasuri în peştera din Patmos, unde,
într-o zi de Duminică, cu aproape două milenii în urmă,
acelaşi vultur care i-a spus lui Ioan că „La început era
Cuvântul”, i-a descoperit că şi biruinţa finală va fi tot a „Celui
ce şade pe un cal alb, îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi
numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap. 19, 13).
De atunci privesc necontenit zborul înalt al gândului-vultur, de
la Cuvânt la Cuvântul, din Alfa în Ω pe scara lui Iacov ce duce
de la smerenie la iubire, într-un circuit al veşniciei de taină. Şi
mai cred că vulturul acela rănit era Rănitul Însuşi (gr. Hristos
o Elkoménos).
Revenind la legenda ciocârliei, după îndelungă cerce-
tare, iată ce am aflat. Ca o caracteristică generală, trebuie
menţionat că ciocârlia este de provenienţă asiatică şi în dreptul
ei Istoria consemnează unul din cele mai crunte paradoxe,
35
acela că, în cel mai luminos simbol apolinic, pasărea soarelui-
răsare, cu trilul ei furat de la un înger muzician aţipit cu capul
pe soare, a fost avangarda genuină a celui mai înspăimântător
fenomen din istoria modernă a Europei – Invazia (ritmică)
tătară, sinistru dăltuit în expresia supremei groaze: „Ho, că
doar nu dau tătarii”.
Ea este Ariadna, ei monstrul, crunta fiară. Totuşi,
Dumnezeu nu putea să îngăduie ca o fiinţă nemijlocit-divină
să nu aibă altă poveste decât aceea că hoardele tătare au adus-
o pe calabalâcul lor infernal în câmpiile Europei, prin poarta
panonică şi carpato-danubiană, în secolul XIII.
Era de datoria mea, de vreme ce de la ea destinul şi-a
croit traseul psiho-metafizic traversând rărunchii mei transcen-
dentali, să-i aflu rostul ei adevărat, cu mult mai luminos decât
accidentul abominabil care a înzestrat Europa cu această
nestemată din cununa solară a Creaţiei. De fapt, povestea
rămâne, în esenţă neschimbată, dar, printr-o mişcare de oglindă,
raza cade pe un alt peisaj, se odihneşte într-un alt unghi, într-o
altă perspectivă.
În primul rând ciocârlia era simbolul ocrotitor al
Imperiului Mongol, şi iată de ce. Spre deosebire de alte păsărele,
comportamentul ei se distinge prin stoicism, linearitate,
consecvenţă şi o deosebită putere de aşteptare într-un calm
netulburat a clipei propice pentru a se salva, în cazul în care
simte primejdia dându-i târcoale. Se zice că ea are răbdarea
soarelui, astrul imperturbabil, privind cu ochi egal, şi pe cei
buni şi pe cei răi, totul rămâne fără diferenţă în marea lui
distincţie cerească. Pentru aceasta Imperiul cel mai apropiat de

Un portativ cosmic la Rilke, cu ciocârlia la cheie: „Iar e-n miresme
pădurea / Sus lunecând ciocârliile / Cerul înalță cu ele”.
36
soare şi-a adoptat-o ca simbol al calităţilor de care trebuia să
dea dovadă hoardele lui barbare, plecate să cucerească lumea
cu singura lor virtute fără egal în Istorie – aceea de a-şi
întemeia prin anduranţă, un imperiu pe spinarea calului. Aici
luptau, aici trăiau, aici dormeau sprijiniţi în lance, şi, în cele
mai multe cazuri, nu descălecau decât în mormânt. Singurul
lor duşman serios era cerul de deasupra, cu arşiţa ori cu
furtuna, cu care era greu să te măsori şi mai ales să învingi
definitiv. Cea mai faimoasă bătălie, cea dintre Tamerlan şi
Baiazid, a mizat pe această virtute al cărei simbol este
ciocârlia, rezistenţa supraomenească la soare.
Se întâmpla la sfârşitul secolului XIV sau începutul
secolului XV. În stepa nesfârşită cele două oştiri stăteau faţă
în faţă, neclintite, aşteptând fiecare să înceapă cealaltă. Dar,
iarăşi fiecare mai ştia că cel care pornea primul era pierdut.
Oştile erau echipate diferit. Mongolii n-aveau decât o tunică
de cânepă subţire, un arc sau o sabie ca un cosor de tăiat la vie
(deşi îl foloseau pentru viile vii, despre alcool nu ştiau nimic),
aceasta pentru pedestrime, iar cavaleria, pe lângă arma din
dotare, mai aveau şi un cal cu care se contopeau de ziceai că
omul s-a născut din el, precum centaurii mitici. În partea
cealaltă progresul tehnic era evident, turcul avea cămaşă de
zale, coif strălucitor, scut, lance şi alte articole de armură
modernă, sub influenţa Apusului cu care padişahul se întâlnise
în repetate rânduri, nu fără succes. Ceea ce îi fusese de mult
folos în Apus, avea să-i fie fatal în Răsărit . Timur cel Şchiop,

Bătălia de la Angora, între Timur Lenk şi Baiazid are loc la 28 iulie 1402.
Sultanul, trădat şi de fiii lui şi de aliaţii sârbi, e făcut prizonier, băgat în
colivia de aur, unde moare de ruşine şi tristeţe la 8 martie 1403. Montaigne
în: „Essais” („Pleiade”, Paris, 1937), notează următorul amănunt: „Baiazid,
după crunta bătălie în care Tamburlaine l-a învins, ar fi putut fugi foarte
ușor, pe iapa lui arăbească, dacă nu ar fi lăsat-o să se adape la trecerea unui
pârâu, ceea ce o moleși și o răci, încât fu cu ușurință prins de urmăritori”.
37
pre tătăreşte Tamer-lahn, cu instinctul răbdării ciocârliei în
sângele-i viclean, împreună cu oastea-i disciplinată mai ceva
decât oştirea iadului cea fără de trupuri, nici măcar nu clipea,
totul era mai încremenit decât stânca, într-o linişte stihială.
Până spre ceasul 10, sau chiar 11, soarele încă nu
constituia arma hotărâtoare în mâna sultanului sau a marelui
Han, dar când a urcat în crucea zilei, sultanul a trebuit să
hotărască la capătul ultimei rezistenţe strategice, cu cine avea
să dea bătălia respectivă, cu soarele sau cu hanul îndelung-
răbdător şi preaviclean. Şi oricât era el „Fulgerul”, Baiazid,
văzând cum soldaţii cădeau ca muştele, prăjiţi în armură ca
pâinea în ţest, între suliţele din cer ale razelor ucigaşe şi cele
cu iscusinţă vicleană ale Mongolului, a optat pentru cele din
urmă. Şi cu adevărat, ziua dar mai ales bătălia aceea a fost cea
din urmă pentru el. Când hanul, care ştia că oştenii lui, chiar
de-ar muri până la unul, nu s-ar fi mişcat nici morţi (aici la
propriu), a văzut pe adversar plecând, a poruncit să deschidă
colivia în care se afla ciocârlia imperială şi să o pregătească
pentru un alt oaspete, pe care îl vedea deja între augustele
gratii de aur, în colivie.
Când oastea turcului ajunsese destul de aproape, flancurile
oastei mongole, alcătuite din cavalerie uşoară, s-a desfăcut ca
aripile unei păsări, încercuind cu viteza fulgerului, oastea lui
Ilderim, adică „Fulgerul”, în limba lui Osman.
Chestia cu colivia nu este o glumă, este un adevăr care,
odată cu intrarea lui Baiazid în ea, unde a rămas până la
moarte, a intrat în „istoria infamiei”, însemnând pe cerul ei
sumbru una din cele mai dezonorante morţi pentru unul din
cei mai faimoşi jucători ai Istoriei. Ciocârlia se mai înălţa încă
o dată în soarele, care, în acea zi răsărea pentru tătari şi apunea
pentru turci. Din înaltul cerului, pasărea măiastră (dar şi cea
38
mai smerită; întreaga ei viaţă, inclusiv înmulţirea, se petrece la
nivelul solului, numai pentru slăvirea în cântec a Creatorului –
de unde şi numele-i latinesc alauda, de la care franţuzescul
alouette – pe care Îl vede în soare, se înalţă ca un fulger
răsturnat) a citit în acea pagină de foc, clipa hotărâtoare a unui
destin cu o anvergură universală, având în centru înfrângerea
unei alte mândrii, nu cea a păgânului turc, ci a creştinului
păgân, atât de păgân încât îşi va vinde turcului Imperiul, act
care, paradoxal şi crunt, va salva ortodoxia creştină de la
„pieirea desăvârşită” (Iez. 35, 5).
Să mă explic. Baiazid cucerise deja trupul Imperiului
Creştin de Răsărit, mai rămăsese capul, Constantinopolul.
Dacă ar fi câştigat lupta cu Timur-Lenk, deşi epuizat militar,
ar fi fost suficient de înfumurat să creadă că, în faţa unui viteaz
de talia lui, căruia Allah nu-i refuză nimic, Constantinopolul
nu va fi decât cireaşa de pe tort.
Dacă ar fi atacat, sigur n-ar fi reuşit, dimpotrivă, viclenia
bizantină l-ar fi asasinat cu siguranţă (precum pe Attila, cu un
mileniu mai devreme), iar mitul cetăţii inexpugnabile apărată
de Hristos, ar fi crescut până la marginile cerului, descurajând
prin superstiţie hipertrofică pentru multă vreme, orice altă
tentativă de atac şi cucerire. Că adevăratul Hristos nu fusese
zărit de nimeni vreodată acasă la Desfrânata mistică numită
apocaliptic „Babilon” (Ap. 18, 2), se ştie din datele nesfârşi-
telor încăierări şi răfuieli preacreştineşti numite eufemistic
sinoade sau „adunături arhiereşti” (Sf. Grigore Teologul), în
care nu s-a consemnat niciodată prezenţa Lui pe-acolo. Marele
fruct al misticismului creştin – Constantinopolul – nu era încă
gata pentru cădere, nu era suficient de putred. În perioada care
a urmat, timp de jumătate de secol, Bizanţul putrezea, iar în
partea opusă, creştea miraculos şi tainic, fiara pustiirii,
alăptată din cupa mâniei divine, Mohamed Cuceritorul,
39
salvatorul ultimei scântei ortodoxe în cenuşa holocaustului
creştin (1453). După o mie de ani de la căderea primei, cădea
asemenea bobului de grâu în pământ şi a doua Romă. Minunea
ucisă în Apus, avea să învieze în alt Răsărit, într-o a treia
Romă, Kievul pravoslavnic al Sfintei Rusii, proaspăt eliberată
de sub jugul mongol. Mistica pasăre a Soarelui, va trasa şi
acest fulger de slavă pe cerul apostolatului evanghelic, de data
aceasta într-o poveste pur-creştină.
Ne retragem iarăşi în timp, undeva pe la jumătatea
secolului XIII, când domnea în Asia marele han al mongolilor,
Bergaz (1257-1267). Este epoca marilor cuceriri mongole
când cele mai multe popoare asiatice erau supusele „Hoardei
de Aur”, cum se numea federaţia acestor triburi de războinici
fioroşi. Sub acelaşi jug nefericit se aflau şi ruşii, lucru pe care
îl aflăm din cele relatate de episcopul Kiril al Rostovului, din
vremea aceea. Kiril mergea la curtea marelui han pentru a
plăti dările episcopiei lui, şi să rezolve toate problemele
regiunii peste care păstorea el. Pe când stătea la curtea
împărătească, hanul l-a chemat la el ca să-i spună ceva despre
credinţa creştină, voia să înţeleagă ce anume îl determinase
cândva pe marele Cneaz Vladimir al Kievului să vină la
Biserica Constantinopolului, împreună cu tot poporul său.
Întâmplarea făcu să-şi dovedească puterea credinţei şi printr-o
minune. Fiul lui Bergaz era bolnav şi hanul îl rugă pe Kiril să-l
ajute, să nu-i moară copilul. Episcopul făcu rugăciune fierbinte
şi stropi pe bolnav cu aghiazmă, iar copilul s-a însănătoşit.
Hanul şi curtenii s-au bucurat foarte, Kiril s-a folosit de

Puţină lume ştie că Mohamed II, Cuceritorul, era fiul lui Murad şi al
Mariei (Maro, în limba sârbă), fiica Despotului sârb Ștefan Lazarevici, de
unde şi păstrarea unei rămăşiţe a Ortodoxiei în Constantinopol, şi a
Athosului, netulburat până la Efrem Vatopedistul, un ultim „sultan” de
modă nouă (corespunde, în jargonul politic grec „baronilor” noştri născuţi
din alte împerecheri necurate).
40
această fericită ocazie vorbindu-le mai mult despre Hristos.
Erau adevărate lecţii de catehizare, cu hanul în mijlocul acelei
cucernice adunări, era pământul cel bun în care sămânţa de
cuvânt evanghelic cădea roditor.
Printre marii nobili palatini care luau parte la aceste
festine evanghelizatoare se afla şi nepotul de soră al Hanului,
care asculta cu nesaţ cuvintele episcopului. După un timp i-a
mărturisit dorinţa lui cea mare, aceea de a vedea cu ochii lui
biserica din Rostov şi din Kiev, să se roage direct în catedrala
numită de Kiril „Casa Născătoarei de Dumnezeu”. Ca să nu
mai lungim cuvântul, fapt este că acest prinţ şi-a împărţit
averea celor săraci din neamul său, şi-a luat cu el doar câteva
obiecte mai dragi sufletului său, apoi s-a despărţit pentru
totdeauna de ţara şi trecutul lui păgâne, a venit cu Kiril în
Rostov unde s-a botezat şi a luat numele de Petru. S-a căsă-
torit cu o copilă frumoasă din nobilimea rusă şi cel mai intere-
sant dar de nuntă a fost o colivie împărătească de la unchiul
său imperial cu şapte perechi de ciocârlii, pe care mireasa le-a
slobozit pe pământul Sfintei Rusii, în ţinutul Ucrainei, de unde
au trecut în România – unde una s-a oprit pe vioara lui
Enescu, iar alta la muntele lui Ţărmur, la Mocearu, unde s-a
făcut jertfă de întemeiere pentru Schimbarea la Faţă, zidită în
amintirea acestei jertfe, de cel ce fără de voie a ucis-o, precum
Abel mielul cel nevinovat, inaugurând în premieră absolută
jertfa de sânge pe altarul vieţii, sub chipul pascal al ritului de
trecere.
Aceasta este legenda bisericii din munte, care, dacă n-ar
fi atât de simplă, n-ar fi atât de uluitoare. Este adevărat că dacă
n-aş fi trăit-o eu însumi, nu cred că aş fi crezut-o. Martor de
nădejde îl iau şi pe Sf. Petru Mongolul din calendarul ortodox,
sfânt pe care Ţarul de cumplită faimă Ivan al IV-lea (1563) îl
chema în rugăciune să-i fie de ajutor într-un moment de grea
41
cumpănă, într-o ţară şi un popor având aceleaşi caracteristici
cu infinitul: centrul pretutindeni iar margini nicăieri. Dacă şi a
treia Romă va eşua, încă una şi mai mare nu se va afla.
Semnele sunt încurajatoare de când un alt Vladimir, braţ la
braţ cu un alt Kiril încearcă să recompună din ţăndări o nouă
oglindă ecumenică a ciocârliilor. Şi încă n-au citit legenda
mea. Deocamdată, până voi putea oferi biserica, prezint aici
povestea ei de lacrimă şi cântec, de-a lungul căreia se
subîntinde o minune tainică.
Alauda Domini! Amin. (Mocearu, decembrie 2009).
P.S. Nimic nu cheamă privirea omului spre cer, în
adâncimea lui înaltă, decât aştrii noaptea şi ciocârlia ziua.
Probabil că fără aceşti mesageri de Sus, omul ar fi umblat în
patru labe, cu privirea în pământ. Aştrii şi pasărea soarelui i-au
impus epectaza, privirea spre cer.
* Lumea „creștină” sau falimentul iubirii
Crăciun 2010, Creta
Cu fiecare Crăciun, urcă din fericitele hăuri ale unei
copilării abisale, cu o constanţă solară, două imagini de
demult, mai vii, mult mai vii chiar şi decât mine, cel de acum.
De Crăciun (interesant, de Crăciun, iar de Paşti mai puţin) se
înalţă până la cerul atât de uman al muntelui, mama; chipul ei
luminos, puternic şi senin, se zugrăveşte pe ceva foarte concret:
ne îmbrăca pe toţi trei băieţii în costumaşe de dimie, cusute la
nenea Costică, croitor din stirpe nobilă din Lopătari. Am
păstrat până astăzi parfumul unui sentiment inefabil: în acele
hăinuţe noi, asemeni lui Iisus, mă năşteam Dumnezeu. Iar pri-
menirea avea o singură adresă: Biserica. Mama avea puterea
acestei taine – ea ne făcea Dumnezeu, din atât de puţin. Sunt
42
sigur că astăzi, când Crăciunul a rămas atât de singur şi pustiu
pe aici, Acolo unde este ea acum, împreună cu unul din cei trei
fericiţi dumnezei – Mitel, Dumnezeu se poartă cu ea în acelaşi
mod în care ştia să-L nască în fiecare an în trupuşorul treimei
filiale, înfăşurat în stofa caldă şi nobilă ţesută de ea în războiul
vieţii (cuvânt pe care nu l-am înţeles niciodată, mai ales că era
o piesă de artă, de o vechime venerabilă). La fiecare Naştere,
hăinuţele mamei îmi aduc pe cărări troienite de vis Învierea.
Îţi sărut mâna cu care ne făceai o dată pe an Dumnezeu! Cea
de-a doua zi în care Dumnezeirea a investit în mine plinătatea
ei negrăită, a fost una dintr-un alt leagăn, a unei alte paideia
(copilărie şi învăţătură, gr.). E vorba de Crăciunul anului
1969, ziua în care am călcat pe pământul Atenei şi în începutul
unui destin teologal, ţesut de a doua patrie-mamă, Grecia
cerului albastru, al gândirii solare.

Demisia preotului și a episcopului din pricina falimen-
tului iubirii. Creștinismul este iubire; cum poți să spui că
ești stăpân – (gr.) Despotis –, peste iubire? „Veniți la Mine toți
cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”
(Mt. 11,28). Numai Robul înțelege pe rob, stăpânul niciodată.
*
Dacă nu era omul, care să-i ducă opera până la sfârșit –
și ce sfârșit! –, diavolul dădea faliment demult. Pentru orice
lucru, chiar și pentru cele rele, trebuie un pic de fantezie, de
inventivitate, iar aceasta ține exclusiv de iubire, ceea ce, prin
definiție, diavolul, Naiba, nu are.
43
 De aceea, nu este exclus ca, neputând el să-l piardă pe
om, să-l mântuiască omul pe el, până în sfârșit. În acest caz,
rolul lui ar rezulta în a fi fost acela de a-l fi împins pe om la
eforturi dumnezeiești, întru inventivitatea iubitoare, și, în
final, izbăvitoare de ambele părți.
Desigur, mântuirea diavolului era una din tezele absurde
ale romantismului demonic (curent care a înnebunit pe mulți,
inclusiv pe Eminescu), dar dacă îl citim cu atenție pe Sf. Isaac
Sirul, absurdul cu pricina începe să se umanizeze hotărât. Nu
numește Pavel răul „taină”? „Taina fărădelegii”, to mysterion
tes anomias.
* Cât de mult ne-a înzestrat Dumnezeu cu darurile iubirii
De-a lungul atâtor milenii scurse din creanga pomului
otrăvit de tatăl păcatului – diavolul –, Adam și Eva nu mai
rostesc niciun cuvânt în lume, nici chiar atunci când Abel este
răpus cu violență de fratele lui mai mare.
Această tăcere mai grea și mai adâncă decât veacurile
nu-și are alt răspuns decât o durere pe măsură. Acești părinți
prin care Dumnezeu naște o lume infinită suferă cu fiecare om
care, principial, aparține trupului lor, este integrat prin
definiție, visceral, ființei lor.
Pentru o asemenea durere surdă, n-ar putea să se nască
un cuvânt pe măsură. Iar mai amară decât toate este durerea că
miliardele și miliardele de urmași nu-și întorc niciodată
gândul spre ei, nu am citit niciun teolog, niciun Sf. Părinte,
niciun mântuitor profesionist care să se roage pentru ei, nu-i
găsim în niciun pomelnic, în niciun prohod, nu li s-a consacrat
nicio zi de pomenire, nu-s consemnați în niciun calendar etc.
44
Dacă ei ar fi atât de nevrednici, de unde s-ar fi născut
atâția „vrednici de pomenire” pe pământul atât de uituc? Bine
spune chinezul: „Floarea care își uită rădăcinile, se usucă în
zori”.
Dragilor, iertați-ne pentru această nesimțire, și vă
făgăduiesc ca în lacrimile și rugăciunile mele, câte vor mai fi,
să vă cuprind în fulgerul aducerii aminte, cel ce traversează
oceanul de lacrimi și sudoare din începutul vostru și până la
sfârșitul nostru.
*
Sale, se poate înțelege cel mai bine de la măsura cu care ne in-
vidiază turbatul diavol. Oare ar trebui să-I reproșăm Iubitorului
nostru că ne-a dat prea mult? Dar poate, oare, un Dumnezeu să
Se limiteze? Cine poate măsura iubirea? Sau ura?
*
Când spune: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?”, Mântuitorul face distincția esențială între existență și
subzistență. Oricâte fapte bune ai face – biserici, spitale,
civilizație –, nu echivalează nici cu o secundă de a te face, de
a fi bun, adică a fi dumnezeu. El, înainte de a face lucrurile
bune, este Bun, atât de bun încât nu poate face nimic rău. În
timp ce, noi (unii și uneori) facem fapte bune ca să răscum-
părăm răul care suntem.
Imaginea cea mai puternică pentru existența Feței,
existența care nu are trecut, ci numai prezent în față, este cea
de la Ezechiel, cu cele patru ființe. Acest sens eminamente
epectatic postulează realitatea aseității din Aseitate, ecuație
45
propusă în gândirea sobornicească de la Niceea (325): „Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
*
Singur Adam păcătuiește originar, agresând firea și,
desigur, pe Dumnezeu, Creatorul acestei firi.
Toți cei care se nasc în această natură creată de Strămoșul
generic, deci tot omul, după Adam, se naște nevinovat, în
păcat. Și oricât ar păcătui, la păcatul originar nu are ce să-i
adauge, fiindcă este un păcat la mâna a doua, o imitație.
Păcatul Genarului Adam este, într-adevăr, de o natură unică,
fără definiție, întrucât el nu păcătuiește împotriva cuiva,
dincolo de el, deoarece în stadiul acela nu exista celălalt, ca să
păcătuiască împotriva aceluia; nici nu s-a perceput că Adam și
Eva au păcătuit unul împotriva celuilalt, fiind incluși amândoi
în acest păcat; Altfel, săvârșit numai de unul, n-ar fi fost
realizat, sau ar fi comportat un cu totul alt chip. Adam păcă-
tuiește față de sine însuși, cu sine, de aceea și mântuirea este
un act existențial, suprem-personal, așa cum este relația
mamă-prunc, Creator-om, o relație de ființă, synontologică.
Dacă citim bine, păcatul originar se înscrie exact în această
relație ființială, bărbat-femeie (pe orizontală). De aceea, odată
cu păcatul, apare crucea. Ea este antidotul necesar, este reite-
rarea „în răspăr”, dureroasă, a impulsului vinovat al plăcerii
iluzorii din revolta-păcat originară; mai exact, împotriva
originarului Creației divine, împotriva intenționalității divine
din actul Creației, aceasta fiind, după Naștere și Purcedere, cel
mai important act al Dumnezeirii.
* *
Un gând frumos luminează mai puternic decât soarele;
strecurată înlăuntru, lumina se simte „întru ale sale” (In. 1, 11).
46
Acest fenomen al astronomiei spirituale și-a avut
culminația pe Tabor; acolo Hristos a gândit cel mai frumos din
viața Lui pe pământ; gândea ca în ceruri.
*
Un supraterestru foarte amabil și plin de cele mai
cordiale intenții aterizează în România vrând să o ajute cu
ceva, eventual clauza planetei celei mai favorizate. Primul
ministru zâmbește amabil și-i scoate din sertar actul respectiv,
aproape îngălbenit de vreme; spre stupoarea suprainterlocu-
torului, acesta îi explică dexteritatea românilor de a „procura”
orice, dar inutil.
*
Îmi amintesc de un mare activist, șef de protocol la o nu
știu care instituție, că-mi justifica așa lipsa de carne: este
adevărat că românii nu au carne, dar când o găsesc o mănâncă
cu o poftă nebună! Stau și încep să filozofez ca prostul în târg:
ce-i mai bine să ai: carne sau poftă? Oare nu se poate să le ai
pe amândouă? La tinerețe ai o mulțime de pofte, dar nu ai bani
să le-mplinești; când ai bani ești deja bătrân și nu mai poftești
nimic. Și mai cumplit este să poți avea încă de la tinerețe tot
ce vrei și să pierzi pofta. Și atunci filozofia slinosului politi-
cian comunist mi s-a părut a fi nu chiar așa de impertinentă.
Așadar nu este vorba de un cinism pur și simplu; conștient sau
inconștient, și în cele mai inumane sisteme social-politice se
ascunde un dram de grijă autentică față de om.
Anticristul (despre care Hristos nu a vorbit niciodată, ca
și despre preoți), este, în special și în cea mai mare parte
47
creația ironică a celor care, cu o vehemență demnă de cu totul
alte preocupări serioase, s-au străduit să-l desființeze, cu mult
înainte ca el însuși să se autodesființeze, prin referire la
modelul contestat în isterica anticipație a apocalipticiștilor
plictisiți și iritați, dar mai cu seamă ignoranți.
Formula basmului: „dacă nu era nu se povestea”, aici
trebuie răsturnată, rezultând adevărul surprinzător: dacă nu se
povestea, anticristul nu era. Dacă, totuși, acest inexistent s-a
folosit de o pleașcă la care nu s-a așteptat, aceasta a fost șansa
lui majoră și unică, cea care l-a obligat să existe. Nimeni n-ar
fi ratat o asemenea pleașcă, pentru care au muncit mulți și
mult. Halal să-i fie! (Același lucru e valabil și pentru obscura,
dar de toți știuta masonerie. Se ajustează continuu după
sugestiile și inventivitatea contestatarilor ei).
Spuneam cândva că nu-i exclus ca profeția să fi creat
istoria și nu să fie o descriere anticipată a ceea ce avea să se
întâmple mai târziu cu cel puțin trei veacuri. Ba, mai mult,
afirmam că profeția ar putea să fie o sugestie pentru
Dumnezeu, de care El a ținut seama. Îmi mențin declarația.
În toate rechizitoriile confuz-profetice asupra lui Anticrist,
un singur aspect – singurul ortodox până la Dumnezeu – și
anume: Care este (dacă ar fi fost) poziția lui Hristos față de
monstrul suprem? Îl urăște El cumva? Nu este om, Anticristul?
Este. Poate urî Dumnezeu pe cineva? Există ceva care să nu
fie creatura Lui? Adică în Anticrist nu mai este reflectarea
chipului divin – moștenirea ontologică, în Adam, a întregului
neam omenesc, fără nici o excepție?
Dacă s-ar acredita, – Doamne ferește! –, ideea că Hristos
(recte Dumnezeu) îl urăște, abia atunci Anticristul ar câștiga,
fără drept de apel. Atunci el ar fi Hristos (se știe că va da
48
dovadă de o generozitate fără seamăn – vezi Soloviov), iar
Acesta ar fi în locul lui. Ar fi anti anticristul. De la Hristos
încoace, adevărata și serioasa teologie știe un singur lucru:
unica armă a lui Dumnezeu, în veci nebiruită este iubirea. Și
aceasta, în chipul cel mai logic: „Dumnezeu este iubire.” Când
n-ar mai iubi, n-ar mai fi! Donc...
*
Iisus nu este un om care devine Dumnezeu, ci se
descoperă a fi Dumnezeu în devenire omenească. Ce taină-
minune! De la Hristos, nu mai este nevoie să fii dumnezeu; e
deajuns să fii Om.
*
Ce ascunde popa păcatele altora, dar ce le mai ascunde
pe-ale lui! Căci dacă le acoperă pe ale celor inferiori lor, cât
de ușor se aranjează treaba în gașcă, între noi.
*
Iuda – un posibil asasinat al Arhiereilor?!
Vânzarea lui Iuda, despre care nu știm exact conținutu-i
contractual, sigur nu se mărginea doar la simpla indicare a
Lui, în contextul celor Doisprezece, și în locul ascuns al
Grădinii. Vânzarea era, totodată, un act de acuzare foarte
gravă, desigur, agravată prin adăugiri false la cuvântul lui
Iisus din public și, probabil, dezvăluiri – tot false, din
intimitatea cenaclului apostolic.
El, conform Legii, urma să fie primul martor, și nu mai
puțin, primul executor, în cazul în care uciderea lui Iisus,
49
„pângăritorul sâmbetei”, s-ar fi făcut prin lapidare. Or, con-
form versiunii lui Matei, Iuda s-a căit, și n-a mai participat la
judecată. Nu-i exclus să fi fost asasinat de miliția Templului,
din mai multe motive. Versiunea lui Petru (Fapte 1, 18: „Deci
Iuda a dobândit o țarină din plata nedreptății și, căzând cu
capul înainte, a crăpat pe la mijloc și i s-au vărsat toate
măruntaiele”) indică întocmai versiunea asasinatului, fiind
spintecat în timp ce-și vizita țarina, proaspăt obținută. Un
bărbat în plină tinerețe – circa 35-37 de ani –, călător neobosit
zi și noapte, era imposibil să se împiedice pe loc bun, poate
chiar o livadă, și să cadă cu asemenea violență. Probabil că
prin evangheliile apocrife – zeci de versiuni –, s-ar afla câte
ceva din secretul lui.
* *
Nimicul mare și Nimicul mic
Postul creștin nu înseamnă a te lipsi de ceva, a renunța la
desfrânare, la plăceri etc. din sentimentul vinovăției sau de
dragul autoadmirației.
În universul creștin, se renunță ușor la surplusul material
fiindcă se adaugă la toate harul sau marea bogăție de sem-
nificaţie pe care Hristos o aduce în lume. Deci, atunci când
nu-L iubim pe Hristos, de dragul Căruia să nu ni se pară prea
greu oricare lucru și oricare act, postul, renunțarea, sunt acte
tragice, penibile, zadarnice.
De aceea, creștinii corecți, zeloși, bisericoși, sunt extrem
de răutăcioși, te privesc cu ură și asprime, expresie a acelei
sfințenii fără har, sfințenia demonică. Invidia „sfântă”,
indignarea fiului cuminte... și atât.
50
*
Toată nebunia creștin-anticreștină lasă impresia că
Dumnezeu s-a întors împotriva Lui însuși; este nevoie de
răbdarea lui Hristos, pentru a ne arăta încă o dată pe
Dumnezeul-Tată, pe cel iertător până la moartea morții și nu al
răzbunării împotriva răului.
„Dacă lumina din tine se face întuneric (în acea lumină
nu-L vezi pe Hristos, ci pe tine, „iubirea de sine”, adică
iubirea care ucide în numele iubirii), cu cât mai mult întu-
nericul”, adică răul în sine, Satan. Vezi și iubirea candelelor
stinse: „nu vă cunosc...”
Despărțirea triconfesională creștină a jucat un rol foarte
important, ca între partidele politice. Fiecare a căutat să
păstreze adevărul, creat cândva în comun și să-l înnoiască
apologetic-interconfesional. Dacă erau împreună, poate că nu
mai era nimic, nu exista un oarecare control și critică.
*
„...400.000.000 ani în urmă...”; Având în vedere că
trecutul dispare cu fiecare clipă, trecutul nu există, de aceea
poate să fie oricât. Vreau să spun că și cei 400.000.000 de ani,
de acum, și în urmă cu 400.000.000, erau tot 400.000.000,
dacă nu cumva erau miliarde, trilioane etc.
Există doar lucrurile, nu și timpul, pe care, oricât ai
analiza componența sau elementele constitutive ale lucrurilor,
nu-l găsești nicăieri, el fiind nimicul în care se întorc
inexorabil toate lucrurile, mai încet sau mai grabnic. Acest
51
ritm, însă, nu are nicio legătură cu timpul, nu el grăbește sau
încetinește procesul existenței sau al nonexistenței, ci cu totul
alți factori, de altă natură, interni și externi.
Întrebarea esențială este: Universul este închis sau
deschis? Dacă este închis, asta ar însemna să fie limitat, limitat
în timp. Dacă este deschis, asta ar însemna infinit, deci
nelimitat, iar în cazul acesta timpul, care, prin definiție este
limitat și limitează, nu poate să existe. Așadar, răspunsul
pentru timp, vine de dincolo de el, acel Dincolo unde timpul
nu există. Când ceva nu există poți să faci absolut tot ce vrei
cu el, chiar și absolutul.
* Dumnezeu mai întâi, apoi a tuturor, pentru a învia în El.
„Nu, nu veți muri, ci veți fi ca dumnezei...” este prima
minciună – cel puțin într-o interpretare cam grăbită – a
demonului, în Raiul vieţii. Dar despre moarte vorbise mai
înainte Dumnezeu, în avertismentul dat omului primordial.
Întrucât noțiunea de moarte este vehiculată în cuvântul comun,
și al lui Dumnezeu și al demonului, acesta nu face decât să
întărească realitatea, care, aparținând lui Dumnezeu, este
singura adevărată: Viața.
În lumea Adevărului unic – Dumnezeu –, diavolul nu
poate spune un neadevăr ca alternativă anulantă a realității
divine unice, fiindcă ar însemna să creeze o altă realitate. A
crea o altă realitate ar însemna să fie mai mult decât
Dumnezeu, anulând realitatea unică a Lui, și înființând o alta.
Instinctiv și inconștient diavolul afirmă unica realitate,
aceea că tot ceea ce există prin voința lui Dumnezeu – în
frunte cu el însuși ca începătură a lumii create – nu poate să nu
fie, și aceasta deoarece Dumnezeu este numai afirmație, nu
52
poate să Se contrazică, S-ar autoanula. De aceea El zice: „veți
muri negreșit”, nu zice: „vă voi omorî negreșit”. În timp ce
demonul, fiind parte a afirmației Lui creatoare, nu poate nici
afirma, nici nega esențialul; singura lui putere este derutarea la
suprafață a structurilor fundamentale, în lumea creată. Când,
însă, Necreatul rămâne inaccesibil moartea dobândește – în
Hristos mai întâi, valențe ale acestui Necreat, autoanihilându-
se: Cu moartea pe moarte călcând, murind moartea; negarea
negației.
De aici și adevărul ultim – Apokatastaza, și nu o creație
din nou, din nimic, ci doar revenirea la armonia principială,
reabilitarea suprem paradoxală – prin moarte; A Fiului lui
*
Cea mai grea suferință pentru un părinte iubitor este
căderea unuia dintre copiii lui în nenorociri iremediabile, vicii
și crime distrugătoare. Inima acelui părinte, ori se împietrește
până la a nu mai simți nimic, ori crapă de durere. S-a gândit,
oare, cineva la inima Tatălui ceresc, Cel atât de bun încât
„face să răsară soarele peste cei răi (ca) și peste cei buni”?
Câtă durere trebuie să fie acolo, de vreme ce pe Fiul Său
cel Unul-Născut L-a dat ca murind El, cu noi, să fim cu El în
iadul care, în sfârșit, nu se poate să nu se înspăimânte de atâta
jertfă! Tatălui îi este atâta milă de noi, dar câți dintre noi Îl
înțelegem și-L compătimim?
*
De obicei, actele de smerenie ale lui Iisus pe pământ
sunt interpretate ca expresii ale smereniei Lui față de Tatăl.
53
Adevărul este acela că El Se smerește și se supune oamenilor,
concret, fără să indice o altă dimenisune a acestui act minunat.
Dacă S-ar fi supus și smerit numai în raport cu Tatăl, nu
ar fi fost nimic deosebit. Ar fi fost un fiu bun, normal, ca
majoritatea copleșitoare a fiilor lumii dintotdeauna. Feno-
menul distinctiv și minunat apare acolo unde arată o conștiință
omenească a smeririi și a supunerii, întâlnindu-l pe Om la
nivelul tatălui generic. El stabilește mereu și în toate deofiin-
țimea, în cele cerești și în cele omenești.
* Întâmplător cei doi și-au iubit mama și l-au admirat pe tata, pe
Umor apokatastatic:
Care va fi, totuși, pedeapsa celor răi? Aceea de a fi buni
o veșnicie; așa cum pentru bine, pedeapsa este răul, pentru rău
e binele. Așa știe Dumnezeu să glumească „tare”.
Vezi întâlnirea sadicului cu masochistul. Acesta va fi
infernul celor răi: lipsa de alternativă la veșnicia binelui. Nu li
se va mai îngădui nicio clipă să respire, să ia o gură din aerul
rău, care atât de mult îi desfăta altădată.
*
Un gând despre Naștere
De multe ori stai și te întrebi: De ce trebuia ca Dumnezeu
Însuși, Care le-a făcut pe toate, să Se facă fiul unei femei?
Oare și Dumnezeu are nevoie de o mamă?
La această întrebare, oricât de iscusite – logic și biologic,
răspunsurile abstracte nu conving, sau o fac destul de anemic
54
și provizoriu. Cea care dă răspunsul hotărâtor este ceea ce El
Însuși a ales: viața însăși. Iată unul, la cald:
Într-o familie creștinească, pe la jumătatea sec. XX, se
nasc 9-10 copii. Ca mai în toate familiile noastre „creștine”, în
timp ce mama stă pe la icoane, bărbatul – un bun gospodar, un
bărbat arătos, muncitor, meșter la cuvânt etc., stă pe la
cucoane. Adică ea stă la biserică, el nu calcă acolo decât,
poate, de Crăciun și de Paști.
Dintre cei 9-10 copii, doi ajung magnați ai banului.
care nu l-au iubit, datorită vestitului complex al lui Oedip.
Niciunul nu merge la biserică, deși în copilărie se băteau cu
ceilalți copii care să iasă primul cu lumânarea în fața preotului
la vohodul mic și mare. Mama îi dăruise altarului, dar...
Ieșind din copilărie, au ieșit și din biserică. Mintea le-a
mers numai în direcția banului – cum să-i facă și, după ce i-au
făcut – cum să-i păstreze. Pe Dumnezeu l-au uitat definitiv. El
avea locul Lui, în mintea acestor copii inteligenți și iscoditori,
acum însă, cum spuneam, alt dumnezeu s-a instalat deplin acolo.
Dar în inimă domnește mereu mama. Aceeași care la
tinerețe avea și ea doi Dumnezei: copiii ei și Copilul Lui.
Acum ea a rămas cu Cel de sus. Cei de jos – cei doi
magnați ai banului s-au gândit să-i facă o bucurie, pe măsura
dragostei cu care i-a crescut. Și cum singura ei bucurie era și
este Biserica, au pus amândoi mână de la mână și i-au zidit o
biserică în toată regula în grădina casei, biserică în care vine și
slujește preotul locului de câteva ori într-un an.
În rest, în fiecare zi, bătrâna mamă, acum liberă, este
slujitorul credincios al acestui locaș al inimii ei.
55
 Iată de ce, Dumnezeu Însuși, a înțeles că singura cale de
a ajunge la inima omului este cea care poate să-i dea și omului
și lui Dumnezeu – o inimă. Mintea o iei de oriunde, și nu-i
toată bună. Inima însă – e a Mamei!
* Va înceta concurența (cine se bate pentru ceva ce nu
Omul are familie, Dumnezeu este Familie.
Tatăl nu este decât născând, niciodată nu a existat altfel.
Nașterea la Tatăl este un mod de a fi, nu este altceva decât
fiindul Lui, El nu este și altceva decât Tatăl. El naște cât este.
La om nașterea este un fapt, ceva care-l adaugă, îl modifică
structural, exterior. În Dumnezeu, Nașterea este un act defini-
toriu, ființial. Nașterea veșnică este totul, ei nu ai ce să-i adaugi.
De aceea Fiul nu este Dincolo de Tatăl, nu-L complică, nu-L
completează, El se naște și „rămâne” în Tatăl, de aceea, spre
deosebire de om, El nu va fi niciodată tată („un singur Tată
aveți – Tatăl Meu și Tatăl vostru”). De aceea, „El este una cu
Tatăl”, dar în sensul că Tatăl este unicul și veșnicul Născător,
actul acesta Îi și unește, Îi și distinge. Dacă Fiul ar naște și ar
rămâne una cu Tatăl, atunci El ar fi Tatăl, confunzia ar fi
catastrofală, complexul lui Oedip în toată grozăvia lui, la scară
divină, s-ar introduce în Dumnezeire; am avea de-a face cu un
apofatism al răului.
Acesta a fost fenomenul „Filioque”, căruia încă nu i s-a
descifrat întreaga grozăvie. Există două căi: una a ignoranței
grozăviei, o mântuire din milă, și cealaltă a sesizării și a
clarificării.
* Femeia este pentru spiritul bărbătesc ca un mesteacăn
După chip și asemănare – omul seamănă cu Tatăl
fiindcă a fost creat tată, omul seamănă cu Fiul când este fiu,
omul seamănă cu Duhul în chipul lui de femeie plină de har.
56
*
De ce vor trece toți românii la catolicism? Simplu: acolo
nu mai este nevoie să crezi în nimic.
există?!), și mai ales va înceta corupția și teroarea. În Apus nu
plătești să te faci popă, ci ești ademenit și foarte bine plătit.
Este drept că nu-i ușor să faci ceea ce face un preot în Apus:
să nu crezi, dar să slujești un Dumnezeu Care există. La noi
este invers: Dumnezeu nu există, dar slujitorii lui, da!
*
Cei care au condamnat nunta văd în împerecherea (din
creație, ontogenezică) bărbat-femeie doar aspectul fizic al
copulației, fără să ia în calcul esențialul: comuniunea, circuitul
spiritual.
Familia este un cer intim în care femeia este fereastra
prin care violența virilă se transformă într-un nor afectiv și
diafan, absorbită prin porii sufletului gingaș și tandru al
acestei misterioase și luminoase umbre, corelativă bărbatului.
Este adevărat că lângă femeia iubită (altceva decât amanta
colaterală) ești mai puțin bărbat și mai mult om. Dar dacă și
Dumnezeu S-a făcut om tot prin femeie (Gal. 4,4 – ek
gynaikos), înseamnă că pentru om este exclusă cu desăvârșire
oricare altă șansă pentru suprema-i devenire.
(nu întâmplător în limba greacă i se spune copacul-mireasă)
prin care fulgerul sfârtecător al energiei virile se scurge în
abis, decongestionându-se în infinitul făpturii ei misterios-
împurpurate, eterice. Virilitatea se mută la ea, fiindcă pentru a
57
zămisli și a naște se cere putere (virtute) dumnezeiască. Cea
mai virilă iubire, nu a aparținut bărbatului, ci Fecioarei. Ea a
zămislit din propriile forțe: iubire și virtute. Iubirea Duhului și
virtuteaa Cuvântului. De aceea s-a și numit (Sf. Efrem Sirul)
he theos – η θεος Dumneze-e (vezi și Eminescu), cu articol
feminin.
Iar Iisus a fost atât de Om încât nu s-a pus niciodată, în
dreptul Lui, problema sexică, ceea ce ar fi însemnat o
profanare a Ființei indivizibile și inseparabile.
Așa cum Dumnezeu este dincolo (deasupra) binelui și
răului, Iisus este dincolo (sau dincoace) de bărbat și femeie.
El S-a născut mai presus de firea bărbătească și femeiască,
dar nu mai presus de firea omenească.
Această depășire a secționării genetice are ceva din
starea paradisiacă a Omului care, deși erau bărbat și femeie,
nu se simțeau bărbat și femeie (nu se rușinau), ci se simțeau
împreună, neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat
– Om. Aceasta și era formula divinității a creării lor – lui:
„Și l-a făcut”, nu „i-a făcut” (Fc. 1, 27).
Deci înainte de co-pulație avem henație (de la hen –
unul), adică o perihoreză diafană. Marile iubiri au murit
înainte de copulație, sau au rămas veșnic dincolo de ea
(Petrarca, Sf. Ioan Zlataust etc.).
* avea să impresioneze infinitatea vitală a lumii, nu numai în
Căsătoria, casa, profesia etc. țin de viața personală a
fiecăruia. Hristos, însă, nu a avut nici o secundă de viață
personală: „Nu știați că în cele ale Tatălui Meu se cuvine să
fiu?”; „Eu pun viața Mea pentru Oile Mele”.
58
La fel și Sf. Pavel: „Viața mea s-a ascuns cu Hristos în
Dumnezeu”. Deci Evanghelia lui Iuda, Codul lui DaVinci ș.a.
sunt aberații de prost gust.
*
Taina Simetriilor veșnice
„Deci împăratu (sultanul) tare mâniindu-să, au poruncit
de au adus pe Constantin-vodă și pe feciori câte patru înaintea
lui, unde șădea într-un foișor de lângă mare, le-au tăiat capitile
înaintea lui, însă întâi ale feciorilor, deci al lui, în zioa de
Sântă Măriia mare. Și așa s-au sfârșit Constantin-vodă cu
feciorii lui și cu avuția lui” (Radu Popescu, Istoriile domnilor
țării rumânești).
„La acest război, au perit Bălăcean, vrăjmașu lui
Constantin-vodă, și i-au trimis capu la București, puindu-l
într-o suliță, în zioa de Sântă Mărie”.
*
Fiul – Iisus
Dumnezeu adevărat și Om adevărat: ambele adevăruri,
mai precis îndoitul adevăr, aparține Cauzei unice – Tatăl.
Vitalitatea prodigioasă a lui Iisus, icoană a Tatălui-viață,
viață, dar și în moarte, transformând-o în viață veșnică,
Învierea. Iisus a adus în lume impulsul vital al veșniciei.
Nu El S-a făcut Dumnezeu, ci este Dumnezeu din
Dumnezeu, este egal cu Cauza Lui, fiind Unicul Născut, adică
59
totul, cam cum este feciorul întâi-născut, un alt cap al familiei,
după tatăl (analogie, desigur, mai mult decât anemică).
Tot de Tatăl ține și transferul total, curat, în uman, al
Unicului Fiu-Dumnezeu; numai Cel care L-a făcut Dumnezeu,
putea să-L lase în condiția firească, adevărată, curată, de om.
Este Același, dar cu totul Altul. Este întreg, și Dumnezeu, și
Om, însă numai Fiu, în ambele situații, adică al Tatălui, nu
pentru că așa a voit El. El este ceea ce este, dar nu de la Sine.
El nu are putere, El are dragoste pentru Cel Care L-a pricinuit
așa, dragoste de fiu, nu putere de Tată. Acest lucru se vede din
situația arestării Lui, în Grădină, când spune: „Crezi că nu aș
putea să rog pe Tatăl Meu să-mi trimită 12 legiuni de îngeri...”
El, însă, înțelesese puțin mai devreme că Tatăl Îl încre-
dințase deplin și definitiv, omenescului, trebuind să împli-
nească omenește și numai omenește, bărbătește, cele ale
Omului. Astfel, dacă S-ar fi folosit oricât de puțin de condiția
divină, ar fi rezultat ceva de o ambiguitate îngrozitoare, o
monstruozitate de mitologie terifiantă (deși, și în mit,
totdeauna, în confruntarea dintre monstru și om, biruie omul
adevărat, eroul).
N-ar fi încetat doar să fie om adevărat, nici Dumnezeu
adevărat n-ar mai fi fost. Căci dacă nu ești adevărat în ceva,
devii confuz și îndoielnic în toate. Or, Tatăl nu putea să se fi
înșelat când Îl mărturisește „Fiul Meu inconfundabil”.
Puterea neputinței omenești dusă până la capăt, L-a
confirmat în adevărul puterii dumnezeiești, care este Iubirea
veșnică („Fiul Meu cel iubit”, în Care M-am odihnit de Mine
Însumi, ca orice tată adevărat în fiul său, primul născut. Iar
primul-născut este consacrat, închinat Domnului, jertfă). Deci,
Iisus este om, nu Dumnezeu trimis în om.
60
Fiul este Dumnezeu, nu Tatăl transferat în Fiul. „Este”-le,
însă, aparține exclusiv și veșnic, Tatălui: Aseitatea, Sinele-n
sine. Tatăl dă viață din Sine, „să aibă și Fiul în Sine”, dar nu
„de” Sine.
Cel mai important lucru, în teologie, ar fi acela de a
clarifica din start, privirea Tatălui asupra celor trei acte ale
Sale: Nașterea, Purcederea și Creația, toate veșnice și minu-
nate. În mod cert, un Dumnezeu (cel puțin) normal, nu poate
introduce discriminarea în propria-I lucrare, mai ales că, la
Dumnezeu, Lucrare și Ființă sunt corelative.
Vreau să spun că, la nașterea lui Iisus, n-a fost nevoie de
o intervenție specială, fiindcă hotărârea principală a facerii
Omului – eveniment așezat de Scriptură în gândul Tatălui și în
sfatul Treimii – este la fel de minunată ca și Nașterea și
Purcederea. Iisus este, însă, primul Om, conștient de Originea
lui, împlinindu-o cu prisosință, omenește. Ba, mai mult,
depășind minunat condiția umanității căzute, recuperând
handicapul infernal al căderii, al păcatului (păcat însemnând
neiubire, negație, neminunat: Desvrăjire).
*
„Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, trebuia inventat”.
Fără să-și dea seama, Voltaire a enunțat dogma supremă
a tuturor idolatriilor pre și post Hristos, El fiind singurul
Dumnezeu neinventat. Toate religiile, începând cu Adam și
terminând cu Anticrist, s-au grăbit să-și inventeze Dumnezeul
pierdut.
Ceea ce s-a întâmplat și cu Creștinismul, când, câștigând
lumea, în entuziasmul acestei victorii formidabile – „Doamne,
61
și demonii ni se supun în numele Tău!” – nici n-au observat că
„se rătăciseră înainte” (M. Sorescu), uitându-L pe Hristos în
urmă. De aceea, fiecare Biserică, ascultând de Voltaire, și-a
reinventat unul, după chipul și gustul ei.
Realitatea simplă, dumnezeiesc-omenească a fost înlo-
cuită peste tot cu ficțiunea idolatră, fiindcă lumea are oroare
de vid; chiar și un dumnezeu care nu există, e mai mult decât
nimicul incert.
Desigur, după o Rătăcire de asemenea dimensiuni, nu
poate urma decât Convertirea Finală: „Nu trebuie să grăbim
(precipităm) convertirea acestor dușmani ai lui Hristos; ea se
va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi
îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns” (Tolstoi).
* este o schizofrenie bimilenară pe care nici Dumnezeu, cu toată
Magazinul bisericesc de pe Calea Victoriei și copiii străzii:
„Nu există destulă iubire pe pământ, ca să poată fi
risipită în afara omului...” Iisus nu Și-a manifestat iubirea Lui
absolută decât asupra omului; de aceea nu a creat nimic
altceva, tocmai El, Creatorul, decât câțiva oameni, aluatul
Lumii noi, începând cu Ioan, Ucenicul Iubirii, și pe Pavel,
Apostolul iubirii. Aceștia la rândul lor, n-au întemeiat nimic
altceva, au întemeiat iubirea, mereu în alt chip.
* credință, iar dacă aceasta nu e, El n-are cum să intre în relație
Singurul Dumnezeu în această lume, nu este nici
Dumnezeu, nici satan; este numai Omul, fiindcă este lumea-
om. Desigur, aud obiecția: asta pentru că nu vrea Dumnezeu,
nu pentru că nu poate...
62
Răspunsul este: Realmente, Dumnezeu nu poate (și chiar
n-a putut în Iisus Hristos) aceasta, însă poate mult mai mult –
poate să-l creeze pe om dumnezeu; or, acolo unde este un
dumnezeu, nu mai poate fi încă unul; unde-s doi dumnezei,
niciunul nu este Dumnezeu.
În alt plan al lucrurilor, nici satan nu poate atinge dimen-
siunea lui supremă decât tot în om: Anticristul, dimensiunea
ultimă a antiomului divin.
*
De ce trebuie să iertăm, necondiționat, toate și pe toți;
fiindcă ori iertăm, ori nu mai spunem „Tatăl nostru”. Între a
ierta pe oameni (și buni și răi, fiindcă alții nu-s) și a minți
zilnic pe Dumnezeu, a te ruga să te ierte precum și tu nu ierți,
dumnezeirea Lui, nu cred că o înțelege. „Și ne iartă nouă celor
ce nu iertăm...”. Ca să ne ierte Dumnezeu, trebuie să Îi spunem
cum și de ce anume. Ar putea să ne ierte de neiertare?
El ne iartă de orice greșeală, dar neiertarea nu e o
greșeală, e o lipsă. Cum să te ierte de ceva care lipsește? „Fiul
nu judecă pe nimeni ... toată judecata a dat-o oamenilor”. Cum
să te ierte Dumnezeu de cele ce le-ai greșit față de aproapele
(semenul) tău? De acestea te ierți și ierți tu, iar pe cele făcute
împotriva Lui, necredința, desnădejdea etc., nu te poate ierta
Cineva în care nu crezi, adică nu există. El există numai în
cu tine. Spune Gorki: „Există numai ceea ce crezi!” (Azilul de
noapte).
*
63
 Trebuie să fie atâția iertători, câți greșiți. Nimeni nu
poate ierta păcatele unui terț care nu ți-a greșit sau nu i-ai
greșit. Păcate neutre nu există. De aceea nu există profesioniști
ai iertării, există numai subiecți, fiindcă „păcatul este o expe-
riență subiectivă” (Părintele Galeriu). Harul, și mai mult!
*
O singură chestiune nu l-a preocupat pe Iisus, aceea c-ar
putea lipsi vreodată, un Iuda ca să-l vândă și un Caiafa
arhiereul, care să-l răstignească.
La răstignirea finală a lumii, Iuda și Caiafa se vor
identifica într-un singur personaj, Anticristul capital.
* (parafrazăm un Avvă din Pateric).
31 Decembrie 2012 (Mocearu)
Acum că asist neputincios și resemnat cum se scurge
lent, dar imparabil fluviul vieții acelui bărbat care, în ochii
copilului în admirație mută, era mai mare decât lumea,
deodată cu amara convingere că chiar și tata, acel Dumnezeu
de proximitate din copilăria asediată de păduri, creneluri de
stânci cu vârful în cer, de fiare și singurătăți nemăsurate, poate
să nu mai fie într-o zi cu noi, sunt nevoit să accept cu împă-
care eminesciană („N-aș fi crezut să-nvăț a muri vreodată”),
nu sfârșitul lui sau al meu, ci Sfârșitul.
După moartea lui (a împlinit 92 de ani), comentariul
meu asupra Apocalipsei va fi marcat de profunde modificări
de viziune și ton. Ceva asemănător am mai simțit pe sfârșitul
lent al părintelui Stăniloae, care rămâne, împreună cu
Justinian, printre marii părinți ai sufletului meu, cărora le-am
străjuit asfințitul împărătesc (gr. heliobasileuma).
64
*
Ca să înțelegem învierea, ar trebui să ne gândim că,
pentru Hristos, numai dacă luăm în considerare dificultățile
învierii lui Lazăr, ar fi fost de o mie de ori mai simplu să
realizeze nemurirea.
Și astfel, analizând situația comparativ, între o nemurire
absurdă și o înviere incredibilă, cred că nu-i de ales.
Așa trebuie să înțelegem cuvintele Lui: „Lazăr a murit,
și mă bucur pentru voi că nu am fost acolo”; ceea ce se
corelează și cu reproșul delicat-voalat al Martei și Mariei:
„Dacă erai aici, fratele meu n-ar fi murit.” Da, e adevărat, însă
nici n-ar fi înviat. Aşadar, dă nemurire şi ia înviere!
*
După ce citești Literatura lumii: Constantinopol, Roma,
Cervantes, Dickens, Dostoievski, etc., îți dai seama că
Apocalipsa este realismul pur, și ceva mai mult.
*
Rețetă antiobezitate sigură 100%:
Împarte pâinea ta cu cel flămând, și nu te vei mai îngrășa
în veac. Amendament: Est modus in rebus. Nici să-l faci obez
pe celălalt!
*

Cu măsură, moderat (lat.).
65
 Întrebare: Diavolul urăște diferențiat?
În cazul lui Dumnezeu, după cum ne asigură Fiul-
Dumnezeu, nu iubește diferit, ci „face să răsară soarele și
peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți
și peste cei nedrepți”.
Având în vedere că iubirea și ura sunt sentimente totale,
sunt chiar definiții ființiale: „Dumnezeu iubire este” (1 In. 4, 16)
și respectiv: „Diavolul, de la început, a fost ucigător de
oameni și nu a stat întru adevăr” (In. 8, 44), orice ieșire din
firea lor i-ar contrapune pe fiecare în însuși sinele său, situație
pe care Mântuitorul o definește printr-o analogie foarte
puternică: „Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine;
dar atunci cum va dăinui împărăția lui? Iar dacă Eu cu Duhul
lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăția lui
Dumnezeu” (Mt. 12, 28). Prin urmare, diavolul este şi el
imparţial în ceea ce-i este specific – ura.
* Dacă începutul, spuneam, este realizarea Evenimentului,
Ce salvează pe om de prima și cea mai cumplită amenin-
țare, primejdie semnalată în premieră absolutisimă de Domnul
Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur!” (Fc. 2, 18)?
Întâlnirea cu celălalt, aproapele și semenul lui, în speță,
femeia, un eu din eu, o variantă la „Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, viață din viață...”
Confirmarea că singurătatea este răul infinit de rău o
găsim și în alte cosmoteorii, religioase, morale, filosofice;

„Dumnezeu adevărat” este pleonastic, fiindcă dacă nu este adevărat nu
este Dumnezeu. Dumnezeu nu are caracteristici secundare, de aceea El
spune: Eu sunt cel ce sunt.
66
pentru Budha, faptul de a nu fi împreună cu cei pe care îi
iubești constituie unul din relele cele mai îngrozitoare, și astfel
înțelegem de ce Hristos este Mântuitorul lumii, fiindcă El ne-a
dat cheia ultimă a salvării: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ca să
nu mai fiți singuri niciodată. Desigur, a iubi pe cineva nu
înseamnă a fi cu el, ci cu mult mai mult; înseamnă a fi pentru
el: „Eu sunt a lui, a celui drag, iar el darul meu îl poartă”, spun
mirii din Cântarea Cântărilor, iar Hristos, Mirele Ceresc este
numit „Om-pentru-alții” (Bonhöffer).
Am putea spune că începutul lumii se identifică în
Cartea Facerii cu salvarea de singurătate, cu nașterea Eveni-
mentului în planul orizontal. Când spunem Eveniment, spunem
sărbătoare, iar imaginea concretă a sărbătorilor se profilează
pe spațiul unei întâlniri cu mulțimea, cu personajul multiplu al
comunității, iar aici, în interiorul lui, au loc întâlniri încă și
mai concrete, din aproape în aproape, pe diferite interese,
afinități, dorințe, emoții, sentimente.
a Întâlnirii Celuilalt, iar dacă mergem mai adânc – întâlnirea
lui Dumnezeu, descoperirea Lui pe chipul fericit (de sărbătoare)
al celuilalt („când am văzut fața ta, parcă am văzut fața lui
Dumnezeu, așa de binevoitor mi-ai fost”, spune Iacov fratelui
său Isav), atunci Sfârșitul ce-ar putea fi, dacă nu contrariul?
Adică lipsa Evenimentului, lipsa întâlnirii celuilalt viu, singură-
tatea, exprimată atât de sugestiv în Apocalipsă: „Și (balaurul)
a stat pe nisipul mării”, izolarea fără margini.
Cum s-a distrus Evenimentul, cum s-a zămislit monstrul
cel mai fioros al singurătății? Cum să spui că este singurătate
astăzi când întreaga comunitate umană, cu toate manifestările
ei auditive, vizuale, cinetice etc., este mai grupată, mai
aproape decât era cândva un cătun de munte?
67
 Ei, bine, ceva nu se anulează prin oprirea și lipsirea de
acel ceva, ci prin abuz, prin inflație. Spre exemplu – desfrâ-
narea anulează, stârpește iubirea, bărbăția, fiindcă, spune
minunat Kolakowski: „real este ceea ce este dorit cu o ardoare
autentică”. Prețul cu care prețuiești ceva este cel al dorului de
acel ceva, mai ales de cineva. În copilăria săracă și teribil de
bărbătească din munți, cea mai mare bucurie, cel mai mare
preț îl avea joaca, indiferent de aspectul ei. De fapt, joaca era
Evenimentul, întâlnirea cu comunitatea-sărbătoare, fie pentru
jocul propriu-zis, dansul sau hora satului, fie jocul cu mingea,
în special fotbalul, abia ițit în acei munți cu multe prăpăstii și
cu foarte puține locuri drepte pentru un teren de sport. Centrul
acestui timp dumnezeiesc era lacul, în jurul căruia gravitau
toate, în zilele de sărbătoare, puține și precise, pe care le
așteptam ca pe Dumnezeu, și chiar mai mult. Această
întâlnire-sărbătoare era o depășire în sus a tuturor limitelor și
apăsărilor, era o urcare în Taborul transfigurării întregului
univers, universul postparadisiac, de sub zodia blestemului
(Fc. 3, 17).
Dar trebuie să menționăm cu insistență că ceea ce păstra
întreaga putere de vrajă, întreaga realitate a acestei lumi
suprareale, era puținătatea și raritatea ei, era spațiul ascetic
ireductibil care o preceda cu o necesitate egală cu incredibilul
fascinant al survenirii ei.
Ce s-a întâmplat cu Evenimentul? Nu mai există Întâlnirea
Celuilalt? Nu mai sunt acele minime posibilități de joacă,
obiectele ei – mingi, rachete de tenis, șah, ștranduri etc.?
Dimpotrivă, totul a devenit morman, totul este plin până
la refuz și – urmare nefastă –, până la dezgust și plictiseală.
Ușurința și rapiditatea ajungerii la ceea ce dorești, sau la
cel/cea dorită, anulează prețul pe care-l plăteai dintr-un alt lob
68
al ființei, lob care, ca orice lucru inutilizat timp îndelungat, se
atrofiază, se usucă.
Astăzi, întâlnirile nu se mai fac cu omul viu, ci cu
xerocopia (copia uscată, fotocopia) lui, lumea virtuală, care,
dacă nu plictisește, sigur obosește. Și în final ucide.
Nu este deloc exclus ca în scurt timp să pătrundem, pe
această cale, și în lumea de dincolo de moarte, să fim
împreună cu morții la fel cum – tot fără viață – suntem cu viii.
Dacă m-am îndrăgostit de om ca de Dumnezeu, a fost
din cauză că prin ținutul izolat de lume al copilăriei, omul
apărea tot atât de rar, și de aceea – monumental, ca Dumnezeu.
În aglomerația orașelor, în apropierea sufocantă prin
rapiditatea mijloacelor de comunicare și de întâlnire i-am
pierdut pe amândoi, pe Dumnezeu L-am pierdut atunci când
am devenit profesionistul procurării Lui, mai ales pentru
ceilalți, uitând că, de fapt, primul nevoiaș de Dumnezeu eram
eu, profesionistul de Dumnezeu.
Acum avem inflație de toți și de toate și nu mai avem
sărbătoare, nu mai așteptăm cu febrilitate nimic, nimeni nu ne
mai aduce Evenimentul, pentru că, de fapt, nu-l mai așteptăm.
Mințim când spunem de veacuri și veacuri că „aștept învierea
morților”, pentru că nu mai așteptăm nici pe cei vii, ba, chiar îi
așteptăm și mai puțin decât pe ceilalți. Va mai veni vreodată
vremea în care „să pipăi și să urlu – Este!”?
*
Gorgias (483-375): „Nu există nimic; dacă ar exista nu
ar putea fi cunoscut; dacă ar putea fi cunoscut, n-ar putea fi
comunicat.”
69
 Și, acest sofist arhicinic trăia foarte bine în mijlocul unei
lumi căreia îi spunea cu mare meșteșug viclenesc că nu există.
Și era plătit cu atât mai bine, cu cât mințea mai frumos. De
fapt, se contrazicea flagrant, ca și mesianicii atei; Dacă ceea ce
există (dacă ar exista, zice el) nu poate fi cunoscut și, mai ales,
nu poate fi comunicat, cum poate fi cunoscut și comunicat
ceea ce nu există? Și pentru care primea bani frumoși.
Iar întrebarea cea mai rezonabilă este: Cum poate exista
un Gorgias?! Și din nenorocire, de ăștia au tot fost, și numai
un singur Hristos: „Nu vă temeți: Eu sunt”.
* – deasupra lumii, ci ridicându-i pe cei căzuți, cel puțin la
Anticristul, în cazul în care va fi unul concret, în carne și
oase, va fi produsul Răsăritului sau al Apusului?
Hristos Se naște, se întrupează în „Mijlocul pământului”
(Ps. 73, 13), în Mediterană, într-un spațiu spiritual neintegrat,
ci integrator-universal, în Iisus Hristos.
* nu există diferență decât etică, interioară imanentului, dar în
Cea mai mare disperare a omului este iubirea; aceasta nu
se naște decât la limita disperării, dincolo de moarte. Iubirea
este alternativa dumnezeiască la moartea omenească.
Definiția teribilă a Scripturii la acest loc: „Căci nu poți
să vezi fața Mea (citește iubirea) fără să fi murit”.
* deja nu mai sunt mici; sunt christonomați.
Spune Sf. Ioan din Damasc: „Iubirea de sine urăște totul.”
Și Ortodoxia, fie în Apus, fie în Răsărit, s-a iubit pe sine
cumplit; de aceea a ucis atât de mult.
70
*
Relația Mântuitor-mântuit nu este una imanentă, nu se
definește în interiorul Creației, nu se încadrează în sistem
determinist, etic, ci este cu totul și cu totul altceva; deși în fire,
este deodată și cu totul altceva, mai presus de fire.
Dacă ar fi doar o relație în interiorul sistemului moralist,
logic, atunci Fecioara ar fi mântuitoarea Fiului ei, și nu invers.
În relația cu Hristos, se anulează orice ordine socială
prestabilită, dar nu coborând pe cei care s-au săltat – pe merit
nivelul Fecioarei, în sensul că toți, inclusiv Fecioara, au
aceeași nevoie de mântuire, sunt în același raport cu El. Exact
ceea ce spune că „Dumnezeu plouă și peste cei drepți și peste
cei nedrepți” fiindcă în raport cu cei creați, El rămâne și
Emanuel, dar și transcendent fără putință de analogie.
În relația mântuitoare cu Hristos, între Fecioară și tâlhar
raport cu Dumnezeu, relația rămâne mereu ca cea dintre soare,
Everest și Bermude; diferența dintre vârful cel mai înalt sau
dintre groapa cea mai adâncă, în relația cu soarele, rămâne
insesizabilă.
Hristos reabilitează natura, care, în imanent este aceeași
în toate persoanele, inclusiv în „frații mei mai mici”. Accentul
cade pe „frați”, nu pe „mai mici”. Când sunt frați cu Hristos,
*
71
 Masacrul inocenților (Boston)
Răul este mult mai mult și, parcă, altceva decât moartea,
dacă ne gândim că, în ciuda pedepsei supreme – moartea –
răufăcătorii n-au încetat să facă răul, și nici tot omul păcatul,
de-a lungul tuturor mileniilor.
Adevărul e că Răul vine de dincolo de moarte, însă nu
poate să treacă dincolo de ea, aceasta fiind limita pusă de
Dumnezeu, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”. Ea
nu-l desființează, dovadă că și moartea există mereu, ca să-l
limiteze, să nu mai fie după ea.
Totodată, privind partea plină a paharului, faptul că, în
ciuda convingerii că totul este suferință, întuneric, moarte,
viața nu poate fi stăvilită, dovedește cu asupra de măsură că ea
este o forță cu un infinit mai puternică și mai înainte decât
Răul. Acesta nu doar că nu o oprește, dimpotrivă, pare să o
stimuleze și să o îndârjească.
Rămâne totuși o uriașă aporie: Cum este posibil ca
miliarde și miliarde, să moară la nesfârșit, și să nu se întrebe,
să nu știe pentru ce și cum de există, cine este el, care trăiește
această teribilă realitate – viața.
Atâta viață nu poate să existe fără un sens, dacă nu mai
mare decât ea, cel puțin pe măsură; or, viața tocmai aceasta
este: fără măsură.
* Câtă tevatură, începând cu Patimile la sinoptici, pentru a
O întrebare îmi înghimpă mintea: Pe cei care Biserica
sfințitoare îi caterisește (dacă sunt clerici), afurisește, anate-
matizează, îi blesteamă etc., cine îi mai mântuiește? Hristos
72
nu, fiindcă El Însuși este invocat în aceste cumplite execuții.
De Duhul Sfânt nu mai vorbim, fiindcă formula executorie
începe cu El: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă...”. Atunci cine?
Desigur, răspunsul se află pe veșnica Golgotă, unde
Hristos începe iertarea de la cel blestemat prin definiție,
tâlharul. Restul era floare la ureche; ureche pe care o vinde-
case deja în Grădină, prima căzută sub sabia lui Petru, pe care
avea să se zidească Biserica afurisirilor pe totdeauna: „Cărora
veți ierta ... iertate vor fi, și cărora veți lega, legate vor fi.” O
intervenție ulterioară a lui Dumnezeu împotriva Lui Însuși, ar
da drept de veșnicie schismei supreme.
Cât de realist și de cutremurător sună întrebarea Lui, din
inima Evangheliei Sale: „Când va veni Fiul Omului va mai
afla credință pe pământ?”
De iubire, nici El, „Jertfa Dragostei”, nu mai întreabă …
*
Am simțit întotdeauna o jenă penibilă să vorbesc
oamenilor despre iad, atâta timp cât mie Dumnezeu mi-a
păstrat un rai nepereche; bogatul nemilostiv nu ajunge apostol
credibil decât „în iad stând” (Lc. 16, 23). Restul e poezie,
evanghelie roz..., e meserie.
*
se argumenta umanitatea lui Iisus, împotriva celor care nu
acceptau compromisul în Dumnezeirea imuabilă, indecli-
nabilă.
73
 Se pare că tocmai ceea ce constituie partea cea mai
directă și indiscutabilă în această luptă cu mori de vânt și
monștri ai unui teribil coșmar „dogmatic” bimilenar nu a fost
observată, sau nu a fost exploatată competent și sincer; În
toate religiile, iar în iudaism și mai mult, Divinitatea se
manifestă în mod terorist-sacru, nimeni nu se apropie cu drag
și cu bucurie de punctele ei de prezență, de manifestare (vezi
Ieșire – Deuteronom).
Or, în cazul lui Iisus nu se cunoaște niciun om, oricât de
păcătos, care să se teamă de El, desigur, cu excepția
demonilor, iar aceștia fiindcă nu au nimic, nici uman, nici
divin în ei.
Deci, nu numai că era om, dar era mai om decât toți
oamenii din toate timpurile trecute și viitoare. Exact ceea ce
strigă Pilat: „Iată Omul!”; iar dacă Pilat, cel mai puțin om Îl
recomandă ca atare, cine și cum ar putea să aducă argumente
potrivnice ...
Am putea convinge pe copii, pe cei ai vremii Lui, sau pe
cei ai veșniciei Lui?
Cei ce au gândit cu mândrie asupra presupusei demnități
divine în Hristos, imposibil de conjugat cu smerita omenitate
supusă servituților umilitoare, nu s-au răstignit niciodată pe
crucea iubirii pentru oameni. Ei sunt acei monștri sacri, chip
străin și indezirabil, în care vor să-L „salveze” pe Iisus, în
ciuda faptului că El nu a iubit și realizat cu dumnezeiască
frumusețe decât omenitatea, simplă și firească, precum pâinea
cea de toate zilele, deși era coborât(ă) din cer. De atunci, și
cerul este uman, iar în El, pământescul – pâinea și apa – au
urcat trupește în cer.
74
De unde sunt toate, pentru că „totul este har” (G.
Bernanos). Vezi și In. 1, 17: „Căci Legea s-a dat prin Moise,
iar harul a venit prin Iisus Hristos”.
*
Iisus a fost preot sau mirean (civil)?
Fiind din seminția lui Iuda, nu a lui Levi, neacceptând să
fie rege, ca urmaș al lui David, a rămas mirean. Așadar,
preoția nu poate fi succesiune cristică, deci apostolică, ci este
o alegere punctuală, harică, personală, pe verticală, de la
Duhul Sfânt. Ca și botezul, căci Iisus Hristos nu a botezat pe
nimeni (In. 4, 2). Ioan, în versetul citat, precizează deci că
Iisus nu a exersat sub niciun chip preoția consacrată.
*
Anticristul
Fiind privit cu ură, Anticristul, care este, totuși, om
adevărat, nu s-a bucurat de o analiză sine ira et studio,
refuzându-i-se din start orice calitate umană și mai ales
creștină. Să nu uităm că a fost și el zămislit în actul iubirii, a
fost purtat în sânul cald al unei mame, a supt la sânul ei sfânt,
a fost sărutat cu dragoste de ea, a crescut cu îngerelul lui până
la 7 ani cel puțin etc. Și el, asemenea tuturor oamenilor își poate
revendica toată experiența umanului, conform adagiu-lui antic:
„Homo sum; humani nihil a me alienum puto” (Terentius).
Dar cea mai puțin umană este îndârjirea noastră împotriva
lui în ceea ce privește dezinteresul pentru cauza care l-a aruncat
cu o violență fără asemănare pe pământ, la antipodul stării
umane fericite, adică normale, de care am amintit mai sus.
75
 O suferință cel puțin egală cu a lui Iisus (dar nu din
iubire), un accident suferit undeva în zona pubertății l-a smuls
din rădăcinile firii, îngropându-l în noapte și-n ură devorantă.
Crucea lui este la fel de înfricoșătoare, cu cea cristică, dar se
întoarce împotrivă-i ca unghia în carne. Anticrist este cea mai
adâncă și dureroasă rană a umanității. Ura noastră împotriva
lui este cu atât mai abusrdă cu cât, în raport de ura de care
suferă el însuși, este insesizabilă, se pierde precum picătura în
ocean.
Ca să înțelegem acest ceas macabru al umanității să-l
cităm pe Cioran, într-o referință la Ioan Alexandru: „a...Ioan
Alexandru, după ce mi-a citit cartea îmi scrie că se roagă
pentru mine și că suferă că sufletul unui transilvănean poate
coborî în așa de fioroase tenebre. Nu mă deranjează mila
celorlalți, iar Ioan Alexandru a dovedit instinct, reacționând
așa. Fiind profund religios, a simțit mai bine decât alții cât de
părăsit sunt de Dumnezeu.”
Când întreaga umanitate va înțelege și pe Hristos și pe
Anticristos, cel puțin cât Ioan Alexandru, va fi semnul clar al
maturizării ei prin suferință. Căci cea care L-a făcut și pe
Hristos și pe Anticrist să fie ceea ce sunt, este suferința.
Cel din urmă nu a înviat pentru că n-a iubit și mai ales
n-a fost iubit. Și nu vom iubi destul până nu vom fi suferit
deajuns. Suntem pe drumul Crucii, drumul cel mai lung,
pentru a ajunge la ultimul om și la ultimul Dumnezeu.
* morții să nu mai existe, ca și când n-a existat niciodată.
Iisus privea cu respect la Om fiindcă, în această condiție,
acesta era mai mare ca El cu multe milenii. Totodată, Iisus nu
putea să facă abstracție de faptul că El însuși era rodul
Omului, era unul din fiii lui.
76
Umanitatea n-ar fi putut rodi un asemenea fruct dacă ar
fi fost lipsită de valoare, de virtuți pe măsură. Hristos nu era
picat din lună, ci răsărise și El, asemenea tuturor oamenilor,
din pământ. Iconomic, desigur. Dar primul Adam, nu-i și el
rodul Iconomiei divine?
Iconomie este devenirea Dumnezeului-Fiu întru Om, tot
Iconomie este și reversul – îndumnezeirea Omului. Iar în Iisus
Hristos, cei doi versanți ai absolutului viu, se întâlnesc și se
fac Unul-Născut, din Dumnezeu și din Om (Fecioara).
*
Istoria L-a învins pe Dumnezeu în toate; El nu a fost
învins în iubire; slăbiciunea Lui în toate a fost puterea iubirii
Lui, de aceea, cu cât putem noi mai mult împotriva Lui, cu
atât mai mult Îi creștem „iadul” Lui pentru noi (Nietzsche: „Și
Dumnezeu are iadul Lui; este iubirea Lui pentru oameni”).
*
„Lumea piere și baba se piaptănă”. De ce să nu acceptăm
că ar putea fi vorba de un hipertrofiat simț al cochetăriei?
Să nu uităm vestitul moment al eșafodului: „Vă rog,
domnule călău, încă un minut, așteptați să-mi aranjez ținuta!”
Iată, sunt lucruri mult mai puternice și decât atotputernica
moarte; Iată cât de puțin trebuie, pentru ca, într-o clipă, colosul
Instinctul din noi nu este al morții, ci al vieții, instinct în
virtutea căruia „baba se piaptănă”, iar sentința latină ne asigură
că non omnis moriar. „Nu voi muri de tot”, moare numai
moartea, sau, cum spune E. Ionescu: „Nu moare, și nu moare în
noi, cu adevărat, decât ceea ce nu este sacru” (Albul și negrul).
77
 * Toți sunt atenți la urcare; la coborâre nimeni!
De ce Sfânta Comuniune se face în sânge? Nu era mai
potrivită apa, sau spiritul, ori cuvântul?
Sângele este singurul element care circulă în venele
umanității, egal cu sine din Început și până la Sfârșit, singurul
care asigură deofiinţiimea orizontală a umanității universale.
Este elementul care nu-și pierde identitatea nici în moarte.
Si apoi sângele este, pe cât de real și concret, pe atât de
tainic și de transcendent. Deschiderea lui înseamnă moarte,
realitatea lui, viața, fuge instantaneu Dincolo. De aceea el nu
doar foloseste Tainei, el este Taina.
Hristos, Taina Tatălui, la Cina Jertfei, îi revelează ultima
lui dimensiune, redându-i puterea și deplinătatea dintâi. Îl
ancorează iarăși în inima Tatălui de unde a purces întâi și unde
rămâne veșnic; căci sângele este echivalentul concret al
iubirii.
Sângele nu e din lumea aceasta, de aceea, la poporul
evreu și cel creștin, nu se manâncă (decât în cadrul Euharistiei,
zice-se), se varsă în universul deschis, se lasă viu în eter și
eternitate.
* se intercondiționează, pe dimensiunea veșniciei, a infinitului
Din nefericire, în loc ca oamenii să ridice cetățile,
acestea i-au înălțat pe ei „din slavă în slavă” deșartă. Iar
acestea s-au prăbușit rând pe rând: Ierusalim, Roma,
Constantinopol. Dacă Episcopii acestor cetăți s-ar fi smerit,
ele nu ar fi căzut niciodată. Așa s-a împlinit spusa
Mântuitorului: „Până la cer te-ai înălțat…”.
78
*
De ce nu a fost chemat Pavel la Hristos înainte de moartea
și învierea Lui?
Fiindcă n-am mai fi avut Evanghelie – adică Geneză
creștină, ci am fi avut mai întâi teologie dialectică, am fi avut
concepte idealizate, aristotelice, și apoi narațiune realistă.
Pavel nu este un narator, este un speculativ de un curaj nebun,
ducând Istoria în eshatologie, destrupând cosmosul în rațiunile
divine veșnice constitutive. În teologia paulină, Evanghelia,
Hristos, urcă pe o nouă treaptă – treapta realității veșnice –,
dar pentru a urca, trebuia ca ea să existe în natura ei istorică,
umană.
*
Pururea-Fecioria nu este mai puțin pururea mireșie;
Maria rămâne pururea fecioară în chip minunat, fiindcă în
același chip minunat, naște veșnic. Nu numai din totdeauna, ci
și în totdeauna. La Dumnezeul adevărat și la Omul adevărat
nimic nu începe și nimic nu se sfârșește, toate sunt „pururea
fiitoare”, ca și lumina. Aici Orizontul este interior. Exteriorul
este doar spațiul Revelației, interiorul este al Ființei; ambele
minunat, nu a datului fix, limitat.
*
Adevărata istorie creștină, atunci și acolo unde a existat,
a fost continuu adăpată de sângele cristic mucenicesc, mișcat
neîncetat spre inima Tatălui iubirii de suflul Duhului Sfânt.
79
 Influența puternică a sfinților asupra istoriei este incon-
testabilă și Dante nu s-ar fi născut niciodată dacă nu l-ar fi
zămislit duhul copleșitor al Sf. Francisc din Assisi. Același
lucru îl intuiește și Malraux când profețește un secol XXI –
eminamente mistic, zămislit din coapsa milioanelor de
mucenici ai secolelor precedente. Tot acest nor de martiri-
mărturii, a crescut până la marginile lumii (Evrei cap. 11)
Biserica mistică, dincolo și în ciuda împărțirilor confesionale,
depășindu-le cu un abis – cel al iubirii necondiționate.
Viitorul nostru trimilenar, pentru a-și dobândi ontologie
fericită (gr. eu-einai) trebuie să primească binecuvântarea
trecutului martiric al iubirii bimilenare; altfel ar putea să
rezulte un mileniu al damnației, așa cum secolul XX a fost
unul blestemat, tocmai pentru faptul că Biserica nu și-a
recunoscut și cinstit cum se cuvine pe sfinții știuți și neștiuți,
din secolele (XV-XIX) anterioare.
A se privi (cu îngrozire) decalajul strigător la cer din
martirologiile bisericești – excepție făcând biserica greacă –
între numărul copleșitor al sfinților din primul mileniu și cel
derizoriu, din cel de-al doilea. În mod cert, mărturisirea
creștină, în mileniul II, a fost mult mai numeroasă și mai
diversificată. Insensibilitatea la nivelul receptării a fost însă –
invers proporțională.
Cred că a sosit ceasul, ca, prin înălțarea din substratul
mistic la înălțimea conștiinței cultice a noianului de martiri ai
erei creștine, să se realizeze o reală epifanie a sfințeniei umane
ca răspuns la teofania filantropiei Sf. Treimi.
*
Sângele lui Dumnezeu este iubirea (I In. 4, 8), de aceea
dacă iubim suntem în împărtășire de sânge cu El, suntem „al
Lui neam” (Fp. 17, 28).
80
*
În anul 5508, septembrie 1, s-a Făcut Lumea. Înainte
exista numai Dumnezeu. Nimicul nu există – spune Parmenide.
Mai puțin și decât Nimicul este nimica, iar mai puțin și
decât nimica, e „o nimica toată”. Nimicul, Nimica și „Nimica
toată” s-ar putea să fie un fel de Sfânta Nefamilie.
Petru cel Mare al Rusiei hotărăște formula temporal-
istorică „înainte de Hristos” și „după Hristos”, iar Stalin î.e.n.
și d.e.n (înaintea erei noastre și după era noastră), însă „după
era noastră” înseamnă după sfârșitul lumii, fiindcă suntem în
eră, nu după. Dar Stalin nu le avea cu gândirea, era fiul
Nimicii. Hristos S-a născut înainte de Hristos (anul 4), iar noi
suntem mereu după noi (d.e.n.).
Timpul se măsoară în raport de ce? Dacă se măsoară în
raport de un eveniment – ex.: ab Urbe condita, acela era deja
în timp, deci nu te raportezi la un reper exterior, așadar rămâi
închis.
Dacă te raportezi la veșnicie, aceasta înseamnă
Scriptura, în special Geneza și Evanghelia; nu dau nicio dată
cronologică, ci (ele) folosesc numai date existențiale: Adam,
Omul, este măsură a timpului, nu invers.
„Iar Iisus Însuși era ca de treizeci de ani când a început
să propovăduiască” (Lc. 3, 23).
Scriptura se referă la esență, timpul ține de ex-istență; un
fenomen al esenței, care nu are dimensiuni, și numai inten-
sitate.
81
 Întrebarea e: Omul se află în interiorul gândului sau
gândește din afară?
A se compara ziua (o zi) dinafară cu cea din lăuntrul
omului; una e măsurabilă, cealaltă este veșnică, fără început și
fără sfârșit. Problema calendarului a introdus în Ortodoxie o
tulburare asemănătoare cu cea introdusă de Filioque, în
Biserică. Ambele sunt teorii ale chibritului, fiindcă, cu sau
fără, Treimea și, respectiv Timpul, rămân la locul lor, dincolo
de teoria oamenilor.
* moară...”
Orice gândire este tragică, fiindcă este singură. Numai
Dumnezeirea-Treime este Raiul în ființă. Nu există „Fericiți
cei singuri”, fiindcă al lor este pustiul.
* răspunsul este, „la plinirea vremii”: deși cunoștea mai dinainte
Sunt cam îngrijorat de reflexele mele necondiționate
(foame, sete, frig, etc.), adiábletha páthe. Regret că nu am fost
contemporan cu Pavlov; cred că l-aș fi costat chiar mai puțin
decât javra lui celebră și, în mod cert, aș fi fost mai eficient și
mai convingător.
* accidentale.
În treimea virtuală – credință, nădejde, dragoste – există
aceeași perihoreză ca în Cea ființială.
O iubire fără nădejde sau o credință fără iubire – ar fi
moarte. Fiecare se cuprinde în celelalte și toate într-una.
Monarhia aparține iubirii (vezi I Cor. 13).
82
*
Sunt mulți ani de când mă strădui să învăț a muri, însă
distanța, respingerea rămâne constantă; abisul „dintre noi și
adevăr” (Kierkegaard).
De vreme ce nici Fiul lui Dumnezeu nu Se obișnuise cu
moartea, eu, fiul lui Nimeni cel Mare, cum voi ști să mor?
De fapt, începând cu Adam, nimeni nu va ști să moară,
ci va muri ca să știe. „Nimeni nu poate să-Mi vadă fața fără să
*
La întrebarea pururi fastidioasă: „De ce a mai făcut
Dumnezeu pe om dacă știa mai înainte că avea să cadă”,
că avea să moară, Dumnezeu S-a făcut, totuși, Om.
Creația este infinit mai mult decât căderea, așa cum
Întruparea prevalează incomparabil morții. Sunt categorii ce
nu pot intra în concurență; nici măcar nu se pot compara
laolaltă într-un binom axiologic. Creația și Întruparea sunt
categorii principale, în timp ce căderea și moartea sunt
*
Unitatea duhovnicească a creștinilor (singura dezirabilă
și valabilă; Ioan 17, Fapte 2), nu va fi realizată decât de
oamenii duhovnicești. Aceștia au realizat mai întâi unitatea
adâncă în ei înșiși, în Dumnezeu și între toți oamenii. Toate
celelalte mișculații pornite de la cei puternici ai zilei, adică
83
exact de la cei ce sunt și au fost pricinuitorii tuturor dezbi-
nărilor în istorie, nu sunt decât „danse macabre”; strădaniile
lor luciferiene de a crea o turmă (la propriu) și, mai ales, un
păstor, seamănă cu activitatea neobosită a unui lup care vrea
să convingă pe bietele oi să rămână „strâns unite în jurul lui”
ca să trăiască bine (el însuși având tot interesul să aibe oi grase
și sănătoase pentru el). Și ele cu adevărat trăiesc bine, dar mor
rău. Or, Camus, teologul singurătății și al umanismului fără
ieșire, intuiește esențialul atunci când spune: „Adevăratul,
singurul proces al civilizației, căruia, din când în când, i se
consacră câte un om, este cel care creează morți conștiente”
(Nunta).
* vin la El, din nimic. De aceea Dionisie Misticul Îl numește
Ideea bătută în cuie, încă de prin veacuri primare este
aceea că Anticrist, ca personaj clar definit, va fi evreu. Totuși,
un raționament ceva mai calm, vreau să spun mai puțin isteric,
ne-ar putea reorienta spre alte adâncimi întunecoase; de vreme
ce el este „Potrivnicul” lui Hristos, iar Acesta S-a născut dintr-
o fiică a lui Avraam, este logic ca „ăluilalt” să-i repugne o
asemenea dezonorantă înrudire. El va aparține unei rase supe-
rioare, poate chiar un extraterestru, sau, de ce nu, un infrate-
restru. Nu spune Apocalipsul că „se va ridica din adânc”?!
Ceva știe Soloviov (gr. ho skotinós, „obscurul”) – acest Heraclit
creștin, ceea ce și spune în „Scurtă povestire despre Anticrist”.
* firească, neschimbată, „pe care nici porțile iadului nu o pot
Dumnezeu este singura Ființă mai mare decât El însuși.
La întrebarea inevitabilă, din copilărie – dar pe Dumnezeu
cine L-a făcut – se poate răspunde că, și pe El, mai întâi de
toate, L-a făcut Dumnezeu. El există veșnic de la margini –
care nu există, spre interior, care este mai neajuns decât în
84
afară. Că Dumnezeu e mai mare decât Dumnezeu ne încredin-
țează faptul că este de trei ori Dumnezeu: Triipostatic, Triousie.
De aceea, Dumnezeu va spune: „Tatăl este mai mare decât
Mine”, iar în altă parte Dumnezeul cel „mai mare” Îi spune
lui Dumnezeu Domn: „Zis-a Domnul, Domnului Meu...”
(Ps. 109, 1).
Dumnezeu este singurul Care nu se poate mândri,
fiindcă nu poate să fie mai mare decât este. În schimb, El se
poate smeri, mai mult decât toate câte sunt, fiindcă altfel
acelea nu ar fi dacă El n-ar fi coborât la nivelul ființării
fiecăruia. Nivelul smeririi (pogorârii) Lui este nivelul ființării
fiecărei existențe. Nu sunt din El, ci ale Lui; nu ies din El, ci
NU ESTE („Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată ...”),
în sensul că nimic nu iese din El, ci toate vin în infinitul care
Este-Nefiind. In-sânuire veșnică.
*
Evanghelia Duminicii a XIII-a (lucrătorii cei răi)
Iisus arată pe cine a venit să-i mântuiască; pentru cine a
murit, din dragoste pentru ei, deși știa foarte bine că toți cei
mântuiți, sunt răi.
Creștinismul este dragostea lui Dumnezeu, primordială,
dărâma”. Biserica Lui este dragostea Lui, nu meritele și
sfințenia noastră, și nici răutățile noastre, referindu-ne în sens
invers.
A spune că-i mântuiește pe cei buni, e un nonsens. Cum
să mântuiești un bun de ceea ce este? Pe cel bun nu-l
85
mântuiește, îl încununează. Dar adevărat Dumnezeu unic,
incredibil, este pentru cei răi, pe care-i iubește – așa se vede –,
mai mult decât pe cei buni, ridicându-i din iad, la nivelul
raiului celor buni. Deci dragostea Lui, spre deosebire de a
noastră, este pogorâtoare, întâlnindu-se cu dragostea noastră –,
când, câtă și dacă este, și transcezând ura noastră, înghițind-o,
precum înghite soarele întunericul nopții, transfigurându-l.
* lui, câinele de curte (nu știu despre cel pervertit, de interior),
Dacă Hristos nu S-ar „fi făcut păcat”, n-ar fi putut
ajunge în iad, „unde nu ajunge niciun sfânt” (Tihon).
De vreme ce Hristos Dumnezeu S-a născut spre a muri,
în faptul Întrupării din iudei se cuprinde înalt, iertarea uciderii
Lui, ca preț de răsplată pentru incredibila lor reușită. Dacă
și-au dobândit dreptul de viață asupra Lui, tot lor le-a revenit
și cel al morții, care, în raport cu dorul și dragostea multimi-
lenară și multimilionară de a-L naște, este doar un umil
accident la cheie, în marea simfonie, în cer și pe pământ.
Dealtfel, în cartea noastră „Condamnați la înviere”, am dat
cheia negrăită a acestei ecuații, care nu e omenească; e numai
minunată.
* antropofagia frățească, pandemică și sempiternă?
Cine are prieteni și îi iubește, nu poate urî pe dușmani,
fiindcă și ei sunt și au prieteni, la rândul lor. Întreaga lume,
deși pare înlănțuită în ură, în profunzimi originare și firești,
este integrată prieteniei și iubirii. Altfel, nici n-ar putea veni la
existență și n-ar putea să stea. Or, de vreme ce se înmulțește,
crește, înseamnă că „iubirea ca moarte e de tare”, de fapt e mai
tare decât moartea, fiindcă dacă iubirea nu ar naște, moartea ar
dispărea instantaneu.
86
*
Monahii vor fi biruitori, fără luptă, noi vom fi înfrânți,
dar în luptă.
*
Am constatat că, din dragoste și respect pentru stăpânul
cel liber, când își presimte moartea, dispare departe de ochii
care l-au iubit, pentru a nu-i întrista.
Asemenea bun simț copleșește toată mintea și umilește
orice simțire. De aceea, cei dintâi și cei mai mari prieteni ai
copilăriri mele – Lupică, Hoțu’, Mureș etc. vor rămâne
nemuritori în amintirea mea, fiindcă au știut să trăiască pentru
mine și mai ales nu știu unde au murit. Altfel, poate că nu le-
aș fi supraviețuit.
*
O întrebare cât muntele Orientului se ridică la sfârșitul
unei istorii multimilenare de canibalism frățesc universal,
funcțional: De ce omul a continuat să conviețuiască, cu frații
lui, care-l devorează ineluctabil? Care ar fi fost alternativa la
Una singură: Singurătatea. Concluzia: între Singurătate
și Moarte, omul a ales pe cea de-a doua. Lucru pe care l-a ales
și El – „la plinirea vremii”. Nici nu putea să facă altfel: El este
iubire, iar în iubire, moartea nu mai stăpânește, dar funcțio-
nează ca semn de verificare a iubirii.
Ducând până la capăt demersul, moartea îl determină pe
om să iubească, iubirea fiind singura care, din moarte,
87
împotriva ei, paradoxal, scoate viața, combustibilul necesar
mistuirii iubitoare, iubire care, precum spuneam, într-un fiind
inexorabil, rezultă antropofagic, situație exprimată într-o
formulă suprem-drăgăstoasă: „L-aș mânca de drag ce-mi
este”, sau, și mai obișnuit: „Mânca-l-ar mama pe el de puiuț
scump!” etc. Tot pe acest demers ajungem la ultima nebunie –
Nebunia Crucii – în care omorâm un Dumnezeu născut într-o
iubire nebună, și-L mâncăm necontenit la Cina uciderii Lui,
din iubire.
Dacă El ar fi evitat moartea, nu-I rămânea, ca și Omului,
altceva decât Singurătate, mai precis – neiubirea. Or, nici El
nu putea să aibă o altă opțiune decât a Omului, fiindcă, krataia
os thánatos agápe, echivalența forțelor genezice Iubire-
Moarte. Cu alte cuvinte, singura măsură a iubirii este moartea;
și, desigur, reciproca: în Dumnezeu – (Miel înjunghiat pro
katabolés kósmou), și în Om – ființă a iubirii până la moarte
(In. 13, 1); Omul care-și pune viața pentru prietenii săi, în
cadrul antropofagiei panumane.
*
Soluția cristică: Nu atât salvarea celui căzut între tîlhari
(căzut care, atâta timp cât vor fi tâlhari, va fi și el victimă) cât
salvarea tâlharului, transfigurarea șanțului în Rai.
* și moartă în aerul NIMĂNUI; de ea nu se mai interesează nici
Hristos corelează în persoana Sa marile momente fonda-
toare: Adam, Avraam, Iisus: universul treimic. De aceea, Iisus
nu va vorbi autoreferențial decât despre Avraam, redându-i
adevărata dimensiune supranațională – cea spirituală a
închinării în duh, neavând Lege.

„Iubirea, ca moartea e de tare” (Cânt. Cânt. 8, 6).
88
*
Iisus a înțeles (și prin El, tot omul, în vecii vecilor), că
minunea este una singură: Celălalt. Locul învierii tale, „pentru
cinele” vieții tale.
*
Fără Apocalipsă se anulează întreaga Scriptură, cu
deosebire Învierea. Apocalipsa este Revelația cea de-a dreapta,
așa cum Geneza este Revelația cea de-a stânga. Avalanșa se
răstoarnă în Sus, spre vârful muntelui.
*
Să mi se ierte aparenta impietate, însă cu întorsătura pe
care au luat-o lucrurile începând cu cezaropapismul sec. al IV-lea,
nici Dumnezeu nu cred că mai știe mare lucru despre sfârșitul
lumii. Căci, sincer vorbind, ce poți să mai spui precis despre
un sfârșit al unui lucru ce e demult sfârșit?
În mitologie, Antheu, nu putea fi învins decât dacă era
ținut suspendat în aer, desprins de sol, mai multe minute, ceea
ce s-a și întâmplat, și așa a sfârșit titanul. Este situația
Bisericii, ruptă de legătura vitală cu Hristos și cu Duhul Sfânt
cerul, nici pământul. Căci morții nu interesează pe nimeni;
nici Cicikov nu mai umblă hai-hui după „suflete moarte”. De
atâta moarte a murit și moartea.
Dealtfel, Iisus spune în Apocalipsă 3, 1, că: „ai nume,
trăiești, dar ești moartă!”
*
89
 Dogma soteriologică, cea mai sărăcită; s-a înstăpânit o
singură dimensiune: mântuirea din păcate, și cam atât.
Dar Fecioara naște pe Hristos înainte de a fi mântuită,
deci ea, și, în mod cert, nu poate fi singurul caz, nu se înscrie
la acest capitol cu aspectul dramatic până la tragic. Și atunci,
care este sensul acestei mântuiri? Nici Ioan Botezătorul nu
apare ca fiind un mântuit de Hristos, de vreme ce-L vede în
dimesniunile Mântuitorului, înainte ca acest aspect să se
împlinească evenimențial pe pământ.
Din partea celor mântuiți, nu se cere decât să nu facă
răul și să săvârșească binele, adică doar aspectul moral, lucru
pe care porumbelul, furnica, albina ș.a. îl fac desăvârșit.
Nu se spune nicăieri în Dogmatică, cum că omul este
dumnezeu, și cum crește veșnic în această dimensiune. Spre
exemplu, despre Fecioara-Maică nu se mai știe nimic, dincolo
de Evenimentul Nașterii; ea n-a mai crescut? A rămas o icoană
bizantină sau o pietà?
Despre starea de Dincolo se spune că e statică, o
veșnicie încremenită în starea în care te afli la sfârșitul dramei
existențiale pe pământ. Îngrozitor lucru! „Mai bine era omului
aceluia dacă nu s-ar fi născut!”. O veșnicie încremenită într-un
punct fix ... brrr... e tare frig!
* niciodată de Maica Domnului, de Maria. O singură dată va
Taine
Theotókos-Deipara. Nașterea este unul dintre cele trei
acte ale Domnului Dumnezeu. Nu există decât trei nașteri, de
fapt minunea unică a Nașterii reflectată în trei chipuri, fiecare
90
unic, întrucât minunea nu este repetare, reproducere. Prin
urmare, avem Geneza în trei chipuri irepetabile:
– Nașterea din veșnicie – Fiul veșnic al Tatălui Nenăscut,
fără cauză (aseitate) și Cauzatorul unic;
– Geneza omului în timp, cu timpul integrat („ca de 30
de ani”), un alt chip al minunii de a fi, contemplat nu analizat
și demonstrat, fiindcă minunea este înaintea oricărui fenomen
secundar (cunoaștere, percepere, afectare etc.). Se știe doar
cauza, Dumnezeu-Tatăl, numit în Scriptură Domnul Dumnezeu,
Monarhul-Tată;
– Nașterea din Fecioară, al treilea chip al minunii unice,
care nu poate fi înțeles logic, fiind metalogic. Fenomenul Iisus
era atât de uluitor, încât în prezența lui nu mai rămânea spațiu
și timp pentru analize. Singurii care au primit minime și
supreme explicații au fost Fecioara și Iosif. Toți ceilalți, cu
singura excepție numită Dreptul Simeon, nu-și puneau
întrebări, totul fiind firesc și fascinant la culme. Ar mai fi
Elisabeta, care reprezintă intuiția umanității indistincte.
În afara acestor trei chipuri ale minunii Nașterii, nu
există decât reproducerea sau prăsirea biologică, nelimitată în
repetitivitatea ei mecanică.
Iisus nu-i va spune Mariei niciodată mamă – fără însă să
nege, atunci când o terță persoană face referire în fața Lui în
acest sens, nici ucenicii, și mai ales Pavel nu va pomeni
aminti numele generic – Femeie (Gal. 4, 4), de fapt același
termen cu care i Se adresa și Iisus.
Cât privește succesiunea teologică a primelor veacuri,
Sfinții Părinți, începând cu mentorul teologiei patristice –
Origen –, nu vor numi-o mama lui Dumnezeu, ci Născătoare
91
de Dumnezeu, fiind singura care a crezut și a intuit minunea
Nașterii în începutul ei din Dumnezeu, fapt amintit apoi de
Ioan Teologul în Epistolele lui, și de Pavel, ambii având ca
punct de plecare dialogul lui Iisus din noaptea lui Nicodim. Ar
trebui, de asemenea, reținută și expresia lui Nestorie –
Christótokos, Născătoare de Hristos.
Sentimentalismul evlavios postpatristic a coborât minunea
până la icoana care face minuni, sau transpiră, plânge și uneori
surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar puțin trist, aceeași
tristețe a lui Iisus în fața lui Nicodim, care nu mai avea acces la
minune: „Tu ești învățătorul lui Israel și nu cunoști acestea?”
Același lucru s-a întâmplat și cu Euharistia, și cu
Botezul, deși Iisus, în fața tuturor a exprimat adevărul lor în
termenii cei mai curenți, frust și viu (vezi „Eu sunt pâinea...”).
El știa că dincolo de înțelegerea limitată de cădere, există o
pricepere originară, nevinovată, înțelegerea feciorelnică a
pruncilor, a inimii curate, de Dumnezeu văzătoare: „Te
slăvesc pe Tine, Părinte, că ai ascuns acestea de cei înțelepți ...
și ai descoperit pruncilor...”. De aceea nu S-a temut să prezinte
Euharistia sau Botezul (Ioan 6 şi 7), ca fenomene fireşti ale
Suprafirescului: „De nu vă veţi naşte de Sus...”.
* pune întrebarea: mai știe cineva rostul venirii lui Hristos care-L
Nu se poate contesta faptul că ceea ce a mai rămas astăzi
din lume (și a fost așa mereu) este un avorton, și pe această
dimensiune ne măsurăm măreția, noi, cei sfinți. Și cum să nu
apari un uriaș până la cer, în raport cu avortonul? Dacă, însă,
lumea ar fi fost crescută la dimesniunile ei, oricare om mare,
luat individual, ar fi fost mai puțin decât un avorton. Deci,
dacă vrem ca lumea să fie pe măsura Creatorului ei, trebuie să
fim noi cei mari, avortoni, sau cum spune Pavel, „născuți
înainte de vreme”, și așa vom crește în veșnicie.
92
Avertismentul titanului Origen: „Dumnezeu ne va
judeca nu atât pentru răul săvârșit, cât pentru binele pe care nu
l-am făcut”, este de o logică extrem de bărbătească, și indică o
adevărată metanoie.
Sfinții, e drept, au realizat chipul, uitând asemănarea, care,
aflându-se în toți semenii (ai tăi și, principial, ai lui Dumnezeu)
s-a cultivat infinitul și s-a eludat imensitatea. Aceasta, însă, stă
pururi acolo, în adevărul ei de origine (Fc. 1, 27), iar tu ești
singular, dar ... nu cumva și singur?! Nu cumva, ceilalți sunt și
pentru tine iadul, ca și pentru Sartre? El, totuși, a rămas cu ei, în
baza principiului asemănării, dar de principiul ăsta nu scapă
nimeni, nici Dumnezeu; de aceea a venit în iadul lui Sartre,
lepădându-Și chipul (vezi Kenoza) și cinstind până la auto-
jertfire asemănarea, oceanul ființei, pentru care a murit.
*
Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții...
Deocamdată L-au mâncat pe El; nu Se vede de ei; de
Hristos să nu mai vorbim; este cel mult ultimul sfânt de care
ne aducem aminte. Sigur că meritul lor este admirabil, însă se
include și pe Dumnezeu-Tatăl (și numai El: „Nimeni nu vine
la Tatăl decât prin Mine”), ca să nu mai vorbim de Duhul
Sfânt.
Să ne înțelegem: nu sfinții ne duc la Dumnezeu, ci
Hristos vine la noi, ni-L arată pe Tatăl (Ioan 16), ni-L trimite
pe Duhul și tot în El, suntem în adevărată comuniune „cu toți
sfinții”, care nu sunt sfinți adevărați decât în El. Sfinții nu sunt
în moarte mai mult decât au fost în viață, iar dacă în viață n-au
trimis la Hristos, ci au oprit la ei, „n-au adunat împreună cu
93
El” (Mt. 12, 30). Să nu mai vorbim de Prea Înalții, Prea și
Mult Prea Prea sau Foarte Foarte, de care geme Nomenklatura
hagiologică de peste un mileniu de sfințenie păgână cum nu
s-a văzut nici în cele mai trandafirii vise ale păgânătății
ortodoxe (a noastră fiind „preacreștinească”).
Dar se mai pune o întrebare: În raport de cine sunt ei
sfinți? Până în sec. IV-V, lucrurile erau clare; într-o lume
păgână, creștinii erau sfinți. Dar când întreaga lume e creștină,
sfinții sunt sfinți în raport de cine? Sau, numai ei sunt creștinii,
iar ceilalți nu? ...
* ai de făcut ... și vei face. Contra-costul acestui Eu cu E mare
Nevoia omului de om este mai mare (pentru că mai
imediată) decât nevoia de Dumnezeu, o nevoie – trebuie să
recunoaștem – elitistă, de lux; de aceea, Domnul Dumnezeu
i-a trimis din început un alt om (femeia), iar în final S-a făcut
El însuși om; dar în final!
* zăcămintele multiseculare ale spiritualității lui crucificate în
Cât de importantă este joaca în copilărie se vede din
aceea că sportul înlocuiește cu succes (pe termen scurt) religia,
descompusă de timpul mort și de rutină.
* Creta, 7 martie 2012
În singurătate sufletul îți ruginește ca fierul aruncat
undeva la marginea cetății, nefolositor. Este imposibil să
sfidezi până la capăt primul strigăt al lui Dumnezeu, cu
referire la comuniune ca esență a ființării umane: „Nu este
bine să fie omul singur!” Nu cumva și demonul a fugit din
iadul lui, venind la noi cu iad cu tot, din aceeași pricină?!
94
*
Pentru a-Și aduce aminte, Dumnezeu Se leagă la deget cu
curcubeul (Fc. 9, 13-16).
*
Fiule, te conjur, cu toată umilința de care nu sunt în
stare, iar ca părinte al tău îți poruncesc: Să nu fii mai mic
decât mine! Nu te speria, nu-i mare lucru – Eu sunt cel mai
mic individ de pe lume, dar atâta cât sunt îmi asum cu curaj:
Sunt cel ce sunt, sunt micul și truditul Eu însumi. Ceea ce și tu
este însăși viața; trăiește-o ca pe tine însuți!
*
Ce dramă uriașă în acest popor! Având sânge și cuvânt
de expresie latină, se închină și se cultivă în limba slavonă,
apoi în limba greacă, și, în sfârșit, trece în a sa vorbire toate
grai străin. Poate că astfel se explică ușurința românului în
exprimarea-i în oricare limbă învățată repede și bine.
*
Una din sarcinile unei teologii integraliste va fi aceea de
a elimina viziunea și limbajul dual asupra lui Iisus Hristos,
explicarea unor acte sub specie humanitatis, iar altele sub
specie divinitatis. Această dedublare și desdublare continuă,
are ceva monstruos, ceva care, cel puțin în El, nu pare să
funcționeze. Cum ar fi putut să trăiască un ins împărțit în
95
două, fără să o ia razna? Iar ca să spunem că așa se vede
dinafară, că noi Îl vedem mai precis, mai real, este cel puțin o
absurditate, dacă nu o gravă impietate.
Această joacă de-a unu + unu = unu, este o tragică oglindă
a ciocârliilor, introdusă de speculația patristică elenizantă, un
dezastruos cal troian în trupul de minune vie al Bisericii, pe
care a și ucis-o iremediabil.
Că se merge împotriva duhului unitar al Scripturii este
suficient să citim formula antropologică a creării omului, care
transcende uluitor disecția, chiar acolo unde s-ar impune su
stringență: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”
(Fc. 1, 27). Avem o unitate la puterea a doua, nu o dualitate
comprimată; e vorba de o natură infinită, unde numărul nu
ajută decât logica, privirea exactă, mărginită din afară.
Or, Hristos, Noul Adam vine în omenitate pentru a
reface infinitatea comunială a Ființei, atât în orizontala umană
(vezi Gal. 3, 28: „Nu mai este parte bărbătească și parte
femeiască...”; teoria androginului este ceva hidos pe de-a
dreptul, și e de mirare că un filozof creștin de talia lui Berdiaev
se cramponează de ea cu obstinență), cât și pe cea a sânului
primordial, Tatăl – Fiul. Aceasta este marea Lui putere, aceea
de a șterge în sine anumite limite, născute din sfâșierea ori-
ginară a păcatului, a neiubirii. El are puterea de a reface lumea
în divinitatea ei, și nu de a continua tragica împărțire a căderii
din iubirea comunională. Hristos este tocmai Transcendența,
refacerea coerenței în natura minunat-infinită a Fiindului.
* Dumnezeirii” (Colos. 2, 9).
Afirmația Lui – poate cea mai importantă din Evanghelie,
aceea că „Putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ”,
96
spune totul, spune simplu, spune firesc. A începe să analizezi
această bună-vestire, care echivalează cu: „Și a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său”, înseamnă să anulezi întreaga cosmo-
teorie biblică și să o înlocuiești cu Platon și cu Aristotel, adică
exact ceea ce s-a și făcut, începând cu Origen, un elenizant
alexandrin aproape patologic. Și întreaga teologie postapos-
tolică este speculativ-patologică, de unde și această agonie
schismaticogenetică în Biserică: Răsărit-Apus, monofisism-
diofisism, ortodox-eterodox...
Un débauche bimilenar de teologie schizofrenică! Să
sperăm că Dumnezeu nu S-a implicat, deci nu S-a complicat;
măcar El! Grozav zice Rozanov: „Içi comme ailleurs, comme
partout, l’homme précede la théorie, le croyant a existé avant
toute religion”.
*
Păcat și Rău
Diavolul nu are păcate, el este răul pur. El este inversul
lui Hristos, Cel fără de păcat, Binele pur.
Păcatul este trupul de carne al răului, stingând în durerea
lui pricinuită de păcat ascuțimea răului ca quintesență a
negației, a potrivniciei.
În schimb, în dreptul binelui, trupul potențează infinit
exprimarea lui, dovadă că a cuprins și slujit desăvârșit, până la
moarte, iar în moarte cel mai mult, „toată plinătatea

„Aici sau aiurea, ca și pretutindeni, omul precede teoria, credinciosul a
existat înaintea oricărei religii”.
97
 Trupul și păcatul trebuie privite atât dinspre Dumnezeu
cât și dinspre om. Îngerul, fie cel bun, fie cel rău, n-au
legătură, nu au acces în această uriașă taină, „palat de nuntă
(pentru Bine) și mormânt” (pentru rău).
*
Teodicee
Toate religiile pedepsesc răul și încununează binele. În
creștinism, răul se iartă, iar Binele se răstignește. Neînțeles în
duhul lui, în sensul Predicii de pe Munte, Creștinismul a dus la
atrocități și absurduri (vezi Gilles de Rais) pe care absurdul nu
le-a cunoscut, nici bănuit (Inchiziția). Vezi expresia „o, de ai
fi rece sau fierbinte!” (Ap. 3, 15).
* materie moartă, eliberând, în infinitul la capătul căruia te afli,
Plictiseala (având ca motivație geniul – „cea mai vulgară
meteahnă” – Borges dixit), este starea naturală a zeilor, și a
oamenilor, născuți cel puțin cu un secol-două prea devreme.
Este totuna cu a aștepta un tren cu o gară înainte de gara unde
te așteaptă el.
* întorc oamenii, „lămuriți ca prin foc”. Esență – Veșnicie –
În fața „uriașilor preacucernici” din aceste vremuri
codașe (de pe urmă), din Biserică sau de Aiurea, diavolul a
rămas o piticanie insignifiantă prin fundul unor evuri mediocre
întunecate; îi este pur și simplu jenă să iasă în fața acestor
monștri supradivini, nu se mai vede nici cât Dumnezeul mort
al supraomului Nietzsche. Ăsta n-a avut parte nici măcar de o
moarte ca lumea, e mai puțin și decât un răposat cumsecade.
Și-a făcut-o cu mâna (sic) lui, atunci când, crezând că-l
98
împinge pe om la obrăznicie transcendentală, aista se va opri
la limita „binefăcătorului” preaobraznic; s-a înșelat amarnic ...
l-a întrecut cel puțin cu un cap; cap sec, dar cap.
*
În fond și iadul e făcut tot din oameni + Hristos.
*
Privesc luna, jos la orizont – uriașă, sobră – o monedă
de mult preț, cu multă greutate – o entitate cu chip de veșnicie
calmă și înțeleaptă. Ce înseamnă depărtarea metafizică! Dacă
ai fi aproape, dacă ai călca pe pământul ei sterp și, poate, rău,
nu ți-ar inspira decât repulsie, disperare. Așa însă, oceanul
supraplanetar filtrează prin infinita-i transparență tot ce este
simbolul pur, aurul neprețuit al globului de lumină lină.
Stelele sunt încă și mai esențializate, și mai expresive, mai vii
și sprințare. Ele, la acea depărtare de un univers, sunt și mai
libere, și mai gratuite. Par să fie acolo doar pentru o fiesta –
ceva așteptat și care vine de o veșnicie, dar tot atât sosirea se
amână. Nu rămâne decât simbolul a toate și privirea ta. Tot
așa vom ajunge și noi Dincolo; din cer vin aștrii; de aici se
Lumină; Dumnezeire!
*
„Decât să fac o rugăciune, mai bine fac o biserică” (un
preot anonim și sincer). Dovadă că Istoria a început cu un
Turn, nu cu o rugăciune. În viață am construit trei biserici, dar
nicio rugăciune.
99
 * *

Singura demnitate adevărată este cea pe care o ai
față de tine însuți.
Cine nu se respectă pe el, nu poate să respecte pe un
altul, nici dacă acela ar fi Dumnezeu. Și cel mai trist lucru este
să crezi că cineva îți respectă demnitatea pe care nu o ai.
Aceasta este iluzia pierdutei veșnicii! Doamne, izbăvește-ne
de clipa aceasta!
„Mortul nu se mai întoarce de la groapă”. N-ar fi nici
interesul lui, apropos de decontarea cheltuielilor specifice, și
cu atât mai puțin al celorlalți, care asemenea lui Isaac, care
mărturisește că nu mai are încă o binecuvântare primordială,
pentru Isav, cel venit cu un ceas mai târziu, ei nu vor mai avea
de unde scoate un al doilea rând de lacrimi pentru același
regretat fără pereche; Repetându-se, n-ar mai fi acel fără
pereche, ci un obraznic fără pereche.

* *

Ce jalnic, ce abject, ce sinistru...! Fatalismul în Apocalipsă:

Să ceri unui Om ca Iisus alte minuni, în afară și mai
presus de El?! Ce poate fi mai minunat decât omul, atunci
când este, după Dumnezeu, un alt dumnezeu? Dacă în om nu
ai văzut supremul – omul fiind totul în nucleul infinit –, în ce
fragment ai putea contempla mai mult și mai interesant?
Un ciob, oricât de mare, nu va fi niciodată întregul,
oricât de minuscul; va fi un ciob măreț..., însă nu poate fi mai
mult decât un ciob.
Umanitatea, după Momentul Zero din Rai: mărul fatal,
n-a putut să-și aleagă sau să refuze lumea în care s-a trezit;
totul s-a redus la a-și alege felul morții în condițiile date și
moartea inevitabilă.
De aceea, Apokatastaza este singura soluție dumnezeiască
la absurdul tragic, tip Oedip, al umanității condamnate,
postadamite. La drept vorbind, există (dacă există vreunul) un
singur vinovat: primul.

Acestea sunt minunile, cioburi ale Dumnezeirii, dar Restul sunt absolut toți condamnați în stil Hristos:
întreagă ea nu se descoperă decât din Dumnezeu în Om. În tot „Nevinovat! Răstigniți-L!”
omul. Atunci când cel ce contemplă, este la rândul său, un
întreg. Nu mare, nu mic..., doar întreg. Apokatastaza nu e o dimensiune umană, mai degrabă
inumană, dar este singura soluție la inumanul existenței ca
* universală condamnare.

Adesea, tatăl îndelung-răbdător, a fost cândva fiul *

risipitor. De aceea așteptarea lui e una „cu cunoaștere”.

100 101
 Regula de trei simplă a credinței în Hristos
„Iisus le zicea: Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din
cele de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din
lumea aceasta. V-am spus vouă că veți muri în păcatele
voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele
voastre” (In. 8, 23-24).
De ce, crezând că El este, vor muri în credință, și nu în
păcate, în josnicie? De ce să creadă că El este? Nu era
de-ajuns faptul că credeau în Dumnezeu?
Pare enigmatic totul, și aceasta deoarece în scris s-a
salvat doar scheletul descărnat al unei dezvoltări pe viu a
esențialei probleme biblice – credința – mult mai amplu și
amănunțit dezbătută.
De ce să creadă în dreptul Lui, ce anume să creadă?
Totul se luminează prin întrebarea agresiv-disprețuitoare cu
care-L bombardează iudeii, oamenii (poporul) credinței: „Cine
ești Tu?”, mai precis: „Cine Te crezi Tu a fi?”
Simplu; El a crezut ceea ce n-a crezut nimeni până la El,
că este Fiul lui Dumnezeu, al Dumnezeului-Iubire, și a fost
singurul a Cărui credință era însăși identitatea acelei credințe,
adică Ființă și credință erau una, cu garanția în Tatăl, Tatăl
Ființei și Tatăl credinței, iar cel de-al treilea martor era Duhul,
Care purcede (un mod de a izvorî, într-o Realitate neajunsă)
din Tatăl, prin Care Tatăl Îl îmbrățișează pe Fiul.

Atenție! Nu spune: Eu sunt din altă lume!, ci spune că nu sunt din lumea
aceasta care, de fapt, este o nonexistență. Deci nu există două lumi, una
adevărată și una falsă, ci există o singură Realitate, dar sunt două viziuni –
contrare între ele –, asupra unicei Realități. Cea adevărată este unica
necesară.
102
Dar Cel care se prezenta ca reper absolut al ființei
credinței – că este Fiul lui Dumnezeu, era încă și mai vizibil și
real, un „Fiu al Omului”, în aramaică – un om ca toți oamenii.
Construcția logică aici, ridică totul, prin credință, acolo de
unde căzuseră toate, „în cele de sus”, de unde sunt Eu, zice
Iisus, în cerul Ființei, al credinței. Căci cel ce poate să creadă
că un Fiu al Omului este, în ultimă instanță a credinței, Fiul lui
Dumnezeu, în virtutea circuitului euharistic al credinței, cel ce
crede se face părtaș de realitatea Celui în care crede, „părtaș
dumnezeieștii firi”, iar Fiul este de aceeași fire cu Dumnezeul
pe Care L-a crezut Tatăl Lui. Spre deosebire de Fiul unic al
Credinței în Tatăl, credința noastră nu este directă, ci mijlo-
cită, adică ajutată sau susținută în punctul Înomenirii Fiului
Unic, peste abisul neajuns al dinstanței de natură – necreat-
creat –, dintre Dumnezeu și Om, Fiul aducând din cer pe
pământ Înfierea, adopțiunea, dar nu formală, legală doar, ci o
legătură de sânge, căci aceasta este minunea și taina: sângele
comun, în credință, între Dumnezeu și Om, circuitul veșnic al
Euharistiei, Taina Bisericii, „Mireasa Mielului” (Ap. 21, 9).
*
Liber
A fi liber în primul rând față de tine însuți, adică să ai
simțul valorii tale în sine însăși, dar nu mai puțin și simțul
umorului, „distanța ironică”, precum și autentica iubire de tine
însuți, măsură a iubirii celuilalt: „Să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți”. Iar dacă nu iubim pe nimeni, înseamnă că nu
avem măsura iubirii în noi.
A fi liber față de Dumnezeu, ceea ce nu înseamnă a fi
împotriva voinței Lui, fiindcă în fața Lui nu ai valoare decât în
măsura în care ești tu însuți, ești liber pentru, nu împotrivă
103
(a lui Dumnezeu, a altora, ceea ce înseamnă deja înregimen-
tare într-un front potrivnic). De obicei toată libertatea a
dobândit un sens de frondă, un duh al revoltei, care a luat
locul acelui duh paradisiac al prieteniei biunivoc-reverențioase
Dumnezeu-Adam, pierdută și apoi recuperată în Avraam.
Avraam este primul (poate singurul până la Iisus și Pavel) om
liber, într-o paralelă pe verticală cu Dumnezeu, el nu aparținea
niciunei religii, el se întâlnea cu Dumnezeu, Îl invita ca pe un
prieten la masă, stăteau la sfat împreună, puneau de niște
lucrări înfricoșătoare pe care numai împreună, într-o libertate
reciprocă inefabilă, le-ar fi putut duce la bun sfârșit (vezi
nașterea la 90 de ani ai Sarei, jertfirea lui Isaac, înfrângerea
celor cinci regi din Valea Sidim numai cu păstorii de la
sălașurile lui etc.).
Cine nu este liber față de Dumnezeu, nu El l-a supus, ci
alții care la rândul lor nu sunt stăpâni și liberi, ci stăpâni peste
unii și supuși jalnici, fricoși, altora, și cu toții sunt supuși unui
dumnezeu terorist, rău înțeles. Numai Hristos a adus Harul,
adică iubire în libertate sau ființa în iubire, spațiul comun între
Dumnezeu și om. Hristos nu spune: Eu vă fac liberi, ci
adevărul, definind libertatea ca spațiu absolut; pur.
*
Straniul eroism al Bisericii, care, într-un pariu al
disperării și al nebuniei cu ea însăși, a reușit să păstreze, agățat
de parâmele navei credinței care se scufundă (insesizabil, ca
Veneția), un adevăr atât de înalt și de fragil, ca pe o zdreanță
venerabilă, dintr-un drapel ceresc „din vremea aceea” – illo
tempore; un timp din altă lume, o lume dintr-un alt timp, „tot
și toate, mereu altundeva” (J. Green), tot mai adânc în altunde,
un ținut al Marelui Nimeni, dintre un nimic sigur și un Dumnezeu
singur, „undeva, prin fundul cerului” (S. de Beauvoir).
104
Biserica celor aleși, cei singuri, ei înșiși se aleg pe ei
înșiși – o admirabilă Doña Quijote, măcinând în neștire
grăunțele dogmatice la morile părăsite ale Vântului Sfânt,
despre Care, nici măcar nu (mai) știm să existe (Fp. 19, 2: „Ei
au răspuns [lui Pavel]: Dar nici n-am auzit că există Duh
Sfânt”). Azi Îl vedem că nu e ... Doar noi am mai rămas, și
vântul.
*
„Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila, ca
să-L facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur” (In. 6, 15).
De ce au nevoie oamenii de un stăpân?
– Pentru marea lor nevoie de ură;
– Pentru că se tem de ei înșiși, până a prefera să le fie
stăpân oricine, inclusiv dracul; să nu fie liberi, să nu fie ei.
De ce a fugit Iisus de condiția de stăpân?
Pentru că funciar, era inapt pentru ură; nu poți și să
stăpânești, și să iubești; a iubi înseamnă a te smeri, de fapt a
muri (Filip. 2, 9-11).
*
Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, în condițiile
unei împărății pământești, cu eșecul total de pe Golgota,
impune pentru tot omul cu mintea întreagă, concluzia supre-
mei înțelepciuni, ca pentru veșnicie: „Împărăția (mea) nu-i din
și în lumea aceasta!” De ce? Simplu; Lumea însăși nu este din
lumea aceasta. Aici e Utopia și Ukronia, un fel de stațiuni
experimentale pentru „încercarea bobului de grâu”. E o haltă
albastră între două veșnicii de culoarea smaraldului (Ap. 4, 3).
105
Iată ce pierd cei care vor să rămână pe acest infim fir de praf
dintre Infinit și Eternitate.
Omule bun, spui că nu crezi în infinit și în eternitate, dar
crezi într-un fir de praf? Iar dacă altceva decât acest firicel de
ceva nu există, de unde conștiința infinitului și a eternității?
Ca să nu spunem și mai scurt: de unde conștiința? Fiindcă
odată ce există ea, există tot ce este în ea. Și nu poți spune că
nu există conștiință, odată ce a existat Descartes.
* „Eternitatea izbită de stânci –
Singura sfințenie în această lume este smerenia, de aceea
un om smerit nu va spune niciodată că este sfânt, așa cum cel
care spune că este smerit, plesnește de „sfințenie”, „înălțându-se
mai presus decât tot ce se numește cu numele lui Dumnezeu”.
Smerenia, în această lume, ține de conștiința păcatului
(pentru Iisus, vezi II Cor 5, 21), de aceea nu poți spune că ești
și smerit și sfânt. Iisus însuși spune: „Pentru aceea Mă sfințesc
pe Mine însumi”, nu spune: „Eu sunt sfânt”, fiindcă n-ar mai
fi putut spune: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu
inima”. Desigur, pe El L-a făcut păcat, adică victimă purtă-
toare a păcatelor noastre, „ca să dobândim, întru El, dreptatea
(citeşte sfinţenia) lui Dumnezeu” (II Cor. 5, 21).
El nu avea păcat, însă Își asumase conștiința păcatului în
modul cel mai realist, de aceea merge la Iordan să se boteze,
adică să se pocăiască, ceea ce a realizat cu atâta smerenie,
încât a provocat pogorârea Duhului Sfânt asupra Lui, rămâ-
nând cu El până la pragul morții, când Îl părăsește iconomic,
trei zile.
* să spun că ești Tu?”, nu spune că Eu sunt veșnicia, Eu sunt
106
De ce nu se spune nimic precis despre
moartea lui Adam?
Fiindcă Adam va muri cu fiecare individ în parte, de
miliarde de ori, cu încununare supremă în Iisus, singurul fiu
care-și depășește infinit tatăl, un tată indirect, fiind tatăl
mamei Sale, prin ascensiune oblică.
*
marea semăna cu ochii mamei mele
ameţitor de adânci”
(Ion Caraion)
Marea, Mama și Dumnezeu, cei mai mari stăpâni „peste
cei morți și peste cei vii”; În mare, în mamă și oarecum în
Dumnezeu, au fost incomparabil mai mulți cei morți decât cei
vii, dar toți trei sunt cei mai iubiți. Cu cât sunt mai mulți
morții, cu atât crește iubirea celor vii pentru cele trei abisuri de
taină.
*
Toți oamenii cred în veșnicie, și nimeni în viața veșnică.
Însă adevărul este invers: tot omul crede instinctiv în viață,
singura realitate, și nicidecum în veșnicie, care e o abstrac-
țiune infinit de abstractă. Dacă ai întreba pe cineva – cum ar
putea fi veșnicia fără viață, în ce anume constă veșnicia pură,
veșnicia de dragul veșniciei, sigur n-ar putea să spună nimic,
fiindcă despre nimic nu se poate spune nimic.
Dumnezeu, la marea întrebare și cea mai firească „Cine
107
necuprinsul, ci tautologia absolută, firea fiirii: „Eu sunt Cel ce
sunt”. Așa să spui fiilor lui Israel (adică oamenilor tăi): „Cel
ce este” m-a trimis la voi (Ieș. 3, 14). Și pentru a nu rămâne o
abstracțiune fără viață – fiindcă poporul n-ar fi înțeles mare
lucru din ceea ce li s-ar fi părut o cimilitură interesantă, dar
cam atât, Domnul Dumnezeu adaugă, umanizând totul: „Așa
să spui fiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinților noștri,
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul
lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele meu de
veșnicie; aceasta este pomenirea mea din neam în neam!”
Hristos Dumnezeu la rândul Său nu folosește niciodată
un limbaj abstract, para-real, ci numai vital și real: „Iar viața
veșnică este aceea să Te cunoască pe Tine...”. Veșnicie fără
viață nu există, de aceea viața nu poate fi decât veșnică. Altfel,
când ea n-ar mai fi, ar rămâne veșnicia singură, ceea ce nu
există. Există numai viață.
* Dacă îmi vei șopti în fulger această taină, a Ta și a mea,
Dacă departe de Dumnezeu e atât de bine (uneori),
cum o fi fiind aproape și veșnic lângă El?
*
Questiones sau teologie pe răzoare
O întrebare cât cerul și pământul de mare: De ce îl iubește
Hristos pe om, și încă până la moarte...?

Cât de gravă este această cunună de spini a Teologiei răscumpărării,
rămâne să observăm anumite reacții din istorie. Bunăoară, în fața acestui
absurd al teoriei satisfacției în care se presupune că trebuie să ne împăcăm
cu Dumnezeu prin actul morții Fiului Său, care, privit astfel, apare ca un
108
Răspunsul pe care marea teologie de serviciu îl are
pregătit înainte de întemeierea lumii (că ea nu exista pe-atunci,
n-are nicio importanță, s-a repliat la timp) îl știm: Dumnezeu
îl iubește fiindcă este Dumnezeu, și un Dumnezeu care ar avea
un sentiment nedemn cu statutul Lui, acela ar fi un dumnezeu
de conjunctură, și nu unul care să „răsară soarele Său și peste
cei buni și peste cei răi”, și să trimită ploaie la grămadă, fără
discriminare (Mt. 5, 45).
Această ecuație se boltește ca un curcubeu peste
geografii transcendentale, problema însă palpită în pieptul și
în creierul meu de gelatină cu suflet: Iisuse, Doamne, nu Te
întreb dacă mă iubești, n-am simțit niciodată că m-ai urî sau
Ți-aș fi indiferent; mai ales în copilărie, erai cerul meu de
aproape, erai ca ușorul intrării de la „casa mare”, la care mă
măsuram pe furiș, tot la o lună sau două, să văd cât am
crescut... Te întreb: pentru ce mă iubești?
vie și fremătândă ca inima porumbelului în mâna celui care l-a
prins spre sacrificiu, întrebarea va înceta pentru eternitate;
totul va fi „Cuvânt bun, pentru inima mea – Aliluia!” (Ps. 44, 1).
asasinat, o crimă încă și mai mare decât păcatul pe care se cere a-l repara,
este suficient să citim opinia unui creștin chinez, un fost candidat să devină
pastor, însă, neînțelegând problema morții Fiului pentru noi păcătoșii, și-a
pierdut credința: „Încă și mai absurdă mi s-a părut o altă dogmă. Este
vorba de argumentul că – atunci când Adam și Eva au mâncat un măr în
timpul lunii de miere, Dumnezeu s-a înfuriat atât de tare încât a condamnat
întreaga generație adamită (neamul omenesc) să sufere la infinit pentru
acest păcat insignifiant. În schimb, când același neam omenesc ucise pe
unicul Său fiu, Dumnezeu fu atât de încântat, încât îi iertă pe toți” (Lin-Yu-
Tang, Importanța faptului de a trăi)! De aceea, dacă nu se va înțelege
pentru ce ne iubește Dumnezeu atât de nemăsurat, totul rămâne suspendat.
109
 Desigur, faptul că Adam a optat pentru cunoaștere cu
același dor mortal cu care Hristos optează pentru iubirea celui
care și-a dat ființa pe știință (Fc. 3, 6: „De aceea, femeia,
socotind că rodul pomului este bun de mâncat și vrednic de
dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat și
bărbatului său și a mâncat și el”), este un răspuns mai mult
decât ar putea pretinde orice suflet rezonabil, fiind chiar con-
cluzia întregii drame divino-umane, crucea iubire-cunoaștere
(cunoașterea care ucide / iubirea care înviază), concluzie cu
care și încheie Iisus procesul absoluturilor vii: „Căci viața
veșnică este aceea de a Te cunoaște pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”;
Cunoașterea Iubirii, întâlnirea în Cruce.
Mai știm că, presupunând că și Tu îmi pui aceeași
întrebare, fiindcă dorești aceeași cunoaștere, dacă aș ști să-Ți
răspund, acela ar fi răspunsul pentru amândoi.
Răspunsul sincer și total, de ambele părți: Eu însumi!
Fiindcă „Adevărul – spune Kierkegaard – nu este introdus din
afară, el este viu, și este în interiorul nostru.” Tu, în acest sens,
ai răspuns răspicat: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”; Să-ți
spun și eu același lucru? Deocamdată, mă iartă! Încă nu sunt
un răspuns; mai îngăduie, și-Ți voi răspunde, ajută-mă să fiu!
Apprivoise-moi! Si tu veux un ami, apprivoise-moi!
* dreptatea lui Dumnezeu, contează mai degrabă pe nedreptatea
Nu pare prea puțin și prea ușoară mântuirea tâlharului,
cu un singur „Pomenește-mă Domane...”. Aici este vorba de
acea răsucire, din marea filosofie a lui Platon, din parabola
peșterii (Republica 514, D).

„Domesticește-mă! Dacă Tu vrei un prieten, domesticește-mă!” („Micul
Prinț”).
110
Dar pentru a fi mai aproape de realitate, întoarcerea unui
păcătos de talia tâlharului, a desfrânatului, a drogatului
(alcoolici, narcomani etc.) ar putea fi aproximată prin actul
frângerii greabănului unui taur, prin răsucirea capului,
prinzându-l de coarne cu toată forța unui Hercule. Și mai
amănunțit ne-ar putea povesti câte ceva cei care (extrem de
puțini) foști posedați de unul din viciile supraomenești, să se
întoarcă la starea lor dintâi a nevinovăției copilăriei și
adolescenței. Majoritatea miliardică sfârșesc în șanțul în
care au căzut.
Pe cât de greu i-a fost tâlharului celui bun să ucidă
primul om, pe atât și mult mai mult i-a fost să-și privească în
ochi propriu-i eu de altădată, ucis odată cu primul ucis,
cândva, într-un timp de care n-ai fi vrut să-ți mai aduci aminte.
Hristos, Cel ce murea acum lângă el Nevinovat, i-a
amintit, cu violență, atât de nevinovatul care fusese cândva,
cât și de primul ucis, nevinovat ca și Cel ucis acum împreună
cu el, „care murea pe drept”.
Acum avea loc înfricoșătoarea răsucire a Istoriei:
moartea lui era dreaptă, iar ceea ce nu era dreaptă era iertarea
lui de către Dreptul care murea pe nedrept. Așa știe Dumnezeu
să lucreze, așa scrie uluitorul Isaac Sirul: „Nu conta pe
Lui, căci dacă ar fi fost drept, am fi pierit toți”.
*
Cu viața pe viață călcând
Pofta de viață e mortală. Primul care adesea ucide pentru
a izbucni în viață este pruncul. Când se angajează să vină în
111
viață, iureșul lui este, nu de puține ori, devastator, lăsând în
urmă-i ruine, asemenea unui râu năprasnic de munte.
În cele mai multe situații în care unul din cei doi trebuia
să moară, câștigătorul a fost el. Un caz celebru – Iulius, supra-
numit Cezar, primul în lume născut prin incizie pe viu în
pântecele mamei muribunde, scoțând gata de luptă pe cel ce
avea să împartă, cel puțin nomenclatural, lumea cu Dumnezeu,
fiecare stăpânind una din fețele monedei din paradigma
terestră a existenței (Lc. 20, 22).
Iar zeii l-au dăruit cu boala lor augustă – epilepsia, o
răpire la fel de năprasnică într-o altă lume, iar revenirea este o
moarte repetată. Nu există trist pe lume mai mare decât
revenitul din criza cvasimortală a epilepsiei. Ceva care
depășește infinit și nefiresc latinescul – Post coitum omnia
animalia tristia sunt. Iar dacă Dostoievski a ajuns „cel mai
mare scriitor născut din femeie”, se datorează acestui înfrico-
șător experiment pe care Transcendența l-a făcut de nesfârșite
ori în carnea acestui martir, cum altul Dumnezeu n-a mai
primit în cerul Lui.
* Moartea de azi a uitat să mai moară, azi mori de silă, nu
Apocalipsa altfel
Secole nesfârșite popoarele creștine între ele, sau între
ele și păgâni s-au aflat în război, în numele lui Dumnezeu.
Astăzi avem cea mai lungă pace, condiționată de a nu
aduce la această masă (Europa Unită, deocamdată), niciun
Dumnezeu.
Privită cu obiectivitate, lumea păcii fără Dumnezeu pare
mult mai șubredă (vezi criza) și mai nefericită decât cea
112
precedentă. Atunci murea omul, dar trăia Dumnezeu; acum,
moare Dumnezeu, iar omul nu mai are pentru Cine muri,
fiindcă încununarea oricărei vieți se face la moarte, care, acum
s-a mutat în viață. Atunci viața era o continuă mutație în
moarte, „creația cea mai importantă a oricărei vieți” (Camus).
Atunci omul se măsura, pe viață și pe moarte cu celălalt, fie
om, fie Dumnezeu. Acum a rămas singur, față în față cu
moartea goală, moartea pur și simplu, nedreaptă, fără aco-
perirea nicunei motivații. Și dacă nimeni și nimic nu te mai
ucide, a rămas singură ea – sinuciderea.
Acum se va vedea de ce Hristos a murit cu bucuria
„proslăvirii” (In. 13, 31-32) ca biruință absolută; murea pentru
infinitul uman, pentru acel Cineva-miliardar, numai o astfel de
moarte putea să întreacă, să încununeze o viață ca a Lui –
nepereche, în cer și pe pământ. El știa (pentru că iubea) de ce
și pentru cine moare, era într-adevăr bobul de grâu care murea
în spicul însutit (In. 12, 24). Trăise pentru lume, murea pentru
ea; lumea avea să trăiască și să moară în El. Acum numai
trăiește, nimic altceva, viața goală, inodoră, incoloră, insipidă.
Atunci moartea era tânără, o vampă apetisantă, cu mii și
milioane de amanți, unii mai tineri și mai faiduși decât alții.
din ură, nu din dragoste, iar la cimitir vin după tine mașinile
sau trăsurile goale, fiindcă ceilalți morți au rămas cu moartea
lor acasă. N-au ce vedea în plus la cimitir. În curând nu vor
mai fi nici cimitire. Deocamdată nu mai ai voie să ții mortul
acasă, nici să-l slujești în biserică. Totul se face într-o coti-
neață improvizată alături de biserică, numită casă mortuară.
Într-adevăr, greu să mai crezi că mai poate învia cineva dintr-o
situație atât de neimportantă, ceva de subsol.

Vezi și Miguel Hernandez (un Maikovski iberic): „Morir es la cosa mas
grande que se hace”.
113
 Cel care a salvat învierea din cea mai atroce moarte,
printre ultimii, a fost Franco, prin cel mai impunător mormânt,
săpat în stâncă, unde odihnesc zeci și sute de mii, democrați și
fasciști la un loc, fiindcă la înviere nu vor mai fi cununați nici
cu Stalin, nici cu Hitler, ci toți vor fi ca îngerii, asexuați
politic.
Cum este tata acum, în amintire; el s-a cununat (din
dragoste, desigur), cu amândoi, pe rând. Întâi cu Hitler până la
Cotul Donului, unde găsind-o pe Ana Pauker, l-a întrebat dacă
vrea să aleagă între moarte și Stalin. Se înțelege că a ales bine,
de vreme ce au murit și moartea și Stalin, iar el e bine, sănătos
și drăgăstos pentru toate cununiile lui seculare (are 93 de ani,
în Noiembrie pe 21).
* inflamabile, ascunse în pântecele acelui ținut explozibil,
În cartea sa Homo viator (1945), Marcel Gabriel, „un
filosof al vestirii”, cum se recomanda el însuși, vorbește cu
fervoare de „un legământ nupțial între om și viața însăși”, un
pact ontogenetic între om și ființare.
Minunata sintagmă filosofică ne poartă în amonte pe
fluviul vieții până în capătul ceresc al umanității, unde aflăm
originalul acestei formule fericite, în prima și cea mai cura-
joasă definiție a lui Adam, deviza primordială a bătăliei pentru
ființă: „Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață,
pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” (Fc. 4, 20).
Și să nu uităm că Adam dă acest nume celei care, din
iubire pentru el, la sugestia perfidă a unui înger căzut, pizmaș
și frustrat, îi adusese moartea, pe care o neagă cu putere cvasi
divină, afirmând viața nupțială. De fapt, Adam, profetul
absolut (Fc. 1, 20: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și
114
tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice”), în Eva Îl
numea „în alt chip” pe Dumnezeu, „viața oamenilor” cum Îl
va defini Ioan, profetul sfârșitului (vezi Apocalipsa), adică al
Nesfârșitului.
Cât de importantă era numirea femeii cu unul din
Numele Divine – Viață (Eva) – se vede din aceea că
Dumnezeu-Viața, recte Dumnezeu-Treime, atunci când, în
Sodoma apare sindromul cel mai periculos în Umanitate,
sodomia, care nu este doar o crimă împotriva umanității, ci cu
mult mai profund – e crima împotriva vieții – nu ezită să ia
viață omenească și să meargă prin colbul drumului și prin
arșița pustiului, să ajungă la Sodoma cu un ceas înainte ca
cetatea să fie înghițită cu oameni cu tot în acel cataclism
seismic, provocat de aprinderea zăcămintelor de petrol și gaze
ultrapasional, ca să-l salveze pe Lot, nepotul de frate al
prietenului Său, Avraam.
Iar dovada peremptorie a acestei dumnezeiești calculații,
este aceea că, în timp ce Sodoma, cetatea urâciunii pustiirii
pierea, în cortul primei iubiri din Istorie, Avraam-Sarra, se
năștea Isaac, din pântecele „ca și mort” al mamei lui, în vârstă
de 90 de ani, ca dovadă a învierii necondiționate.
*
Veșnicia creștină nu se postulează în vederea răzbunării
nedreptăților și răului suferit în această lume, ci este singura
soluție la nevoia de iubire a omului, iubire care, fiind de
natură divină (I In. 4, 8), nu poate fi împlinită în lumea
păcatului și a morții, fiindcă păcatul este antinatură, este non-
iubire, iar moartea este sfârșitul păcatului.
115
 De aceea, veșnicia ca realitate plenar-divină, realitate a
„fericitului Dumnezeu” (I Tim. 1, 11) este postulatul exclusiv al
„Evangheliei lui Hristos”, încredințată celor ce-L iubesc, precum
El mai întâi ne-a iubit pe noi, punându-Și viața pentru prietenii
Lui, toți oamenii, începând cu Iuda (Mt. 26, 50), cu Petru cel de
trei ori apostat, cu tâlharul, cu Pilat cel din Crez etc.
Fiindcă Dumnezeu nu are de dat altceva nimic, decât
ceea ce este El: iubire. Reacția noastră este diferită, unii expe-
rimentând arderea infernală a răului devenit natură împotriva
firii, alții trăind la culme fericirea iubirii ca împlinire în
Dumnezeul-Iubire. Dealtfel, Dumnezeu este Cel ce suferă în
cei răi („Inima se zvârcolește în Mine, mila Mă cuprinde, căci
Eu sunt Dumnezeu atotputernic și nu om; Eu sunt Sfântul în
mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc” – Os. 11, 9; „Atunci
când vorbesc de el, totdeauna cu dragoste Mi-amintesc de el;
pentru el Mi se zbate inima și voi avea milă de el, zice
Domnul” – Ier. 31, 20), și tot El este Cel ce se bucură și se
odihnește în cei buni, „întru sfinții Lui minunați”.
„Evanghelia, spre deosebire de toate religiile, nu-l încre-
dințează pe om – atunci când se află în necaz –, puterii lui
Dumnezeu în lume (Deus ex machina), ci îl încredințează
slăbiciunii și pătimirii lui Dumnezeu; numai un Dumnezeu
care suferă ne poate ajuta” (Dietrich Bonhöffer, Rezistență și
capitulare). Taină a lui Hristos din veșnicie – „Miel înjunghiat
înainte de întemeierea lumii” –, la care face trimitere mult-
încercatul Pavel: „Pentru aceea, dator era întru toate să Se
asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în
cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului.
Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor
ce se ispitesc să le ajute” (Evr. 2, 18).
*
116
„Este trist să nu vezi niciun bine în bine” (Gogol).
„Credința creștinilor este că acest Cuvânt, care este viața
și lumina oamenilor, s-a făcut om, depășind din iubire față de
noi, granițe pe care noi nu le putem depăși, eliberându-ne de
misterul răului.
Propovăduind un Dumnezeu care s-a făcut om și a
suferit, Creștinismul admite că misterul existenței răului n-ar
putea să ne fie explicat: „Tot ceea ce pot face pentru tine,
spune Cuvântul, este să sufăr împreună cu tine, și mai mult
decât tine. Astfel, poate că, fără să înțelegi acest mister care te
depășește, vei putea cel puțin să-l admiți, de vreme ce eu, care
știu, mă supun lui” (Aimé Michel, Metanoia).
*
Nu cumva globalizarea Sodomei la nivel înalt interna-
țional este semnul ultimei veniri a lui Dumnezeu pe pământ...?
Căci, dacă prima venire a Dumnezeirii în Plen (Sf. Treime la
Mamvri) s-a făcut pentru salvarea Sodomei (Fc. 18, 20: „Zis-a
Domnul către Avraam: Strigarea Sodomei și a Gomorei e
mare și păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd
dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit la Mine stri-
garea împotriva lor, iar de nu, să știu”), acum, la sodomizarea-
gomorizarea întregii Christianități, Dumnezeu vine „în slava
Sa, și toți sfinții îngeri cu El” (Mt. 25, 31), ceea ce ne obligă
să ne gândim că o asemenea miză nu poate fi inferioară unei
echipolențe valorice, deci ultima Venire (Teofanie) vizează
Umanitatea, până la ultimul om, omul Sodomei.
*
117
 Miercuri, 6 decembrie 2006
Este prăznuirea celui mai iubit sfânt (după Maica
Domnului) din calendarul creştinătăţii. Am cerut voie
dirijorului (Filarmonica din Cluj) să mă lase sa merg puţin la
slujbă. De câte ori mă aflu prin Cluj – de aproape 40 de ani –
nu am putut să nu intru un pic în catedrală. Ca diacon, am
slujit de câteva ori cu Teofil Herineanu, ba chiar mi-a dat voie
să predic o dată, „neapărat cu Noul Testament în mână” (lucru
care mă încurca groaznic). Deşi era o zi de lucru, şi afară era
vreme închisă, umedă şi friguroasă, catedrala era plină. Ceea
ce mi-a reţinut atenţia în mod aparte era prezenţa majoritară a
tinerilor, asupra cărora nu puteai să te îndoieşti de apartenenţa
lor la lumea studiantilă, cultă. Înaintând spre iconostas, am
înţeles şi motivaţia acelei prezenţe masive acolo; deşi nu
slujea, ierarhul era prezent. Era aşezat între Altar şi naos, în
profil, adâncit în rugăciune, sau, poate încă-şi mai rânduia
noetic predica-i bine-cunoscută, marca Bartolomeu Anania.
Părea cioplit în stâncă – ziceai că-i o replică vie a acelui „Moise”,
ce domină maosoleul războinicului papă Iuliu al II-lea,
contemporanul Sculptorului (1475-1564).
Cât am rămas în biserică, aproape o oră, foarte aproape
de hieraticul personaj care astăzi, asemenea lui Moise oare-
când, domină cu putere şi nu tocmai comod, Sinaiul nostru de
sfârşit de lume (dacă aş fi putut, l-aş fi smuls cu forţă cosmică
să-l mut aşa, statuar, în Bucureşti, în acest loc, „în care, de
peste două decenii, nu se întâmplă nimic” bun), mi-au trecut
prin minte ca un film, pe fondul sonor al taifasului isihastic
din biblioteca de la Antim, fugare imagini din vremuri uriaşe.
Mi-am amintit exemplarul no. 81 din „File de Acatist”, dintr-o
ediţie bibliofilă hors comerce, într-un tiraj numărat bob cu
bob, jurai că fiecare exemplar era şi unicul, incunabil preţios
pe care mi l-a dat pe Otopeni, venind din America. Mi-am
118
amintit că, în câteva seri, în vorbire de taină, prelungită spre
inima nopţii, mi l-a reabilitat pe Arghezi, ajutându-mă să-l
descopăr „la o nouă şi nesfârşită lectură” ca pe cel mai teribil
mistic al veacului însângerat. La Arghezi, mistica, acea
mistuire de sine pe rugul fiinţei (Dt. 4, 24), nu se vedea, dar
era. La misticii tanacieni de azi, prea se vede şi nu e.
Mi-am amintit că la unul din feciorii mei, la botez, am
avut adunat în jurul cristelniţei cel mai superb comandou
duhovnicesc: Sofian, Galeriu, Negruţiu, Băbuş, Anania,
Baronian plus doi diaconi, toţi în plină floare a preoţiei lor, cu
umbre adânci pe chipurile venerabile, semn al muceniciei
barbare din gulag. Este adevărat că nici slăvitul (astfel) prunc
nu a rămas dator: parcă crescând din fiecare trunchi din slă-
vitul presbiteriu Sus pomenit, s-a înălţat bărbat falnic (1,90 m)
spre cerul de unde argonauţii mărilor de har i-au arvunit
cununa de raze din lumina lui Hristos, Cel întâi botezat cu
Apă şi cu Duhul (In. 1, 32-33). Dar nu voi veni acum la
noianul amintirilor mele ce se dezlănţuiră de năprasnă, în
ceasul liturgic, în vecinătatea chipului arhieresc din Clujul
mileniului III.
Cum sunt şi eu un „avorton” (Sf. Pavel) între plugarii
Scripturii, profit din plin prin înfruptarea din zemoasele şi
înmiresmatele roade ale Cuvântului divin, prins cu măiestrie şi
migală nepereche, în năvodul înţelegător al ultimei şi preaiz-
butitei traduceri-diortosiri, pe care ierarhul ferecat în sine – o
catapeteasmă vie înaintea ochilor noştri liturgici – a glafirat-o
îndelung, biruind foarte. Probabil că atunci când s-a aruncat în
învolburarea acestui ocean cuvântător, s-a aflat sub presiunea
acelei îndârjiri cu care transgresase pragul destinal de la Antim,
sau, în alt loc şi timp, cea cu care rupse în două Prescura
Transilvană, aflată de multă vreme în pericolul infernal al
mucezirii – acedia sau demonul de la amiază, torpoarea sacră
mult ucigătoare. De fapt, pe oriunde a trecut, acest bărbat
indiscutabil a stârnit adevărate cutremure în glia înţelegătoare,
119
biruind instantaneu implacabila lege a gravităţii, asemenea
îngerului învierii, care poartă lespedea mormântului gol ca pe
un scut împotriva morţii (vezi iconografia bizantină).
Câtă dreptate profetică avea să aibă sacerdotul despopit
– Iosif Teodorescu – în predoslovia „Mioriţei”, când avertiza
uşor-complice: „Anania se arată într-alte vremi, când pulberea
stârnită de telegarii lui nu mai opreşte ochii să vadă. Că poetul
rămâne incomod, e natural. E pismuit, l-am auzit clevetit şi o
să fie, poate, pe ici-colo, contestat. Atât mai rău şi atât mai
bine.”
Dar ceea ce observa atunci Arghezi nu erau decât palide
semne ale unor taifunuri viitoare. „Va veni vremea şi acum
este”. Adevăr grăiesc: din aceste vremuri îngălate, în Biserică
doar ceasul lui Anania va rămâne. Cât despre toţi ceilalţi,
nihil, nisi bene.
* Și adevărul învierii eram tot noi, căci El înviase odată, demult,
Deschideți mari ale cerului porți să intre
Împăratul Slavei!
„Cine este Acesta, Împăratul slavei?” Întrebarea venea
de dincolo de ușile încuiate ale bisericii și ne lovea mai mult
în inimă decât în minte și chiar dacă nu-L vedeam Îl simțeam,
era undeva pe aproape; era chiar în noi, El nu ne lăsa să
dormim în noaptea aceea, deși mama ne culcase îndată după
asfințitul soarelui, dar Cineva umbla prin sufletul nostru și
pleoapele refuzau să se închidă, și mintea lucra febril și o
neliniște dulce alerga prin venele noastre; Cineva cotrobăia și
răscolea rărunchii inimii și o făcea să se zbată ca o pasăre în
colivia pieptului și ar fi vrut să spargă acest vas de lut și să fie
liberă și numai inimă, fără alte adăugiri și complicații, am fi
vrut să fim doar zbor și lumină.
120
Întrebarea se repeta de trei ori și la cea de a treia, mulți-
mea cu făclii aprinse, copiii mai întâi și apoi cei vârstnici,
năvăleau în biserică, mai să-l răsturnăm pe bietul crîsnic, care-și
împlinise ingratul rol de ispititor asupra slavei. Răspunsul
venea ca un șuvoi de lumini și de chipuri transfigurate, o oaste
atotbiruitoare, ce se mișca în ritmul inimii cu „mânecare
adâncă”. Noi eram Împăratul slavei; noi eram El.
Doamne, și tare-I mai plăcea Lui să fie în noi și era atâta
bucurie încât o vedeam cum umplea totul în jur, și „cerul și
pământul și cele dedesubt”. În mod cert El se bucura în noi
fiindcă bucuria aceea, atâta bucurie nu putea să fie a noastră;
în noi era, dar nu era a noastră; prea era frumoasă, prea era
altfel. Așa spunea și Sf. Serafim de Sarov cu o sută de ani mai
devreme: „Hristos a înviat, bucuria mea!”. Așa răspundeam și
noi „Adevărat a înviat”, ca o rafală de mii și mii de explozii.
din mormânt, dar acum învia în noi și din noi, deci înviam noi.
Doamne, ce ușor înviam atunci; nimic nu ar fi reușit să
ne oprească. Nici chiar profesorul cel rău, iscoada care a doua
zi urma să ne batjocorească la școală pe cei care ne notase în
carnetul negru. Ba, parcă pentru a-l convinge și pe el că
Hristos a înviat, eu cântam cel mai tare, privindu-l cu o
bucurie nebună, încât bietul om se retrăgea înfrânt în noaptea
de afară, precum odinioară Iuda de la Cină. Aveam eu expe-
riență bogată în ale Învierii. În fiecare an, urmăream fascinat
cum luptau ghioceii la marginea pădurii să ridice povara
frunzelor veștede și a ultimului strat de zăpadă și într-o zi
apăreau deasupra, într-un triumf uluitor. Mă tot frământam
cum pot ei să învingă lespedea grea a frunzelor moarte, a
zăpezii învechite și uituce? Alt răspuns nu aveam decât
vederea lor; și erau cel mai clar răspuns, așa cum la întrebarea
despre Dumnezeu, singurul răspuns pe măsură este El. Odată
121
am încercat să-i ajut să răsară și am dat cu grijă la o parte
stratul acela putred și spre marea mea uimire, ghioceii nu au
mai crescut și puținul care mijise, a dispărut. Așadar, ei nu
înviau decât dacă luptau; fără povară, fără luptă, fără cruce, nu
există Înviere. Ce lecție mi-au dat ghioceii?! Și i-am servit-o și
eu profesorului celui rău și a înțeles că în flori și în copii,
învierea izbucnește ca un vulcan potopitor și moartea nu mai
este. Încă nu știam nimic despre moarte; eram în faza învierii
atotstăpânitoare.
Și totuși nu înviau toți; unii nu voiau, alții nu puteau,
alții nu știau. Nu voi uita chipul unui om căruia spunându-i
„Hristos a înviat!” mi-a răspuns cu ură: „O fi înviat la tine”.
M-a apucat o spaimă și o milă nesfârșită pentru cel îngropat
așa de adânc încât nu reușea să învieze. Fiindcă are diavolul
metodele lui cu care uneori reușește să înăbușe ghiocelul
învierii. Una din cele mai frumoase și zguduitoare istorisiri ne
lămurește deplin demonicul meșteșug al îngropării fără
speranță.
Un împărat roman a prins de veste că unii din sfetnicii
săi urzesc un complot ca să-l piardă. Aflând despre aceasta, nu
le-a făcut nici un rău, ba, dimpotrivă, i-a poftit la un mare
ospăț, la care le-a dat să mănânce și să bea din destul.
La sfârșitul ospățului, împăratul a plecat de acolo, și a
închis toate ieșirile, punând o pază, ca nimeni să nu mai poată
ieși. Pe urmă, puse să se deschidă bolta sălii și începu să cadă
asupra lor o ploaie de petale de trandafir. La început toți se
bucurară, găsind preafrumos gândul împăratului. Dar ploaia
nu mai înceta. Treptat, treptat, mesenii erau îngropați până la
brâu, până la gât, până la gură. Și astfel pieriră toți sub
îmbălsămatele petale de trandafir.
122
Să ne ferească Dumnezeu de ceasul acesta! Unde-i prea
mult trandafir nu-i bine. Dar asta la ROMANI. (Din moarte și
din iad se mai poate ieși, de sub trandafiri ba).
Cât despre noi, românii – „Hristos a înviat!”
*
Itinerariu pascal (Mocearu 1991)
Anul acesta, după mai bine de două decenii am reușit să
înviez în alt loc și în alt chip, mult mai departe de acest oraș
ucigător de suflet și foarte aproape de cerul greu, încărcat de
stele mari și reci ca un pom bine-roditor și generos. De sus,
din sprânceana muntelui priveam fascinat în valea adâncă
unde un pâlc de lumini „adunate mai înainte de vreme” însemnau
în întuneric locul bisericii din lemn, spre care curgeau șiraguri
de făclii din toate direcțiile spre punctul comun al Învierii. Cei
de departe și bătrânii plecaseră cu două-trei ceasuri mai
devreme să ajungă la timp pentru a primi lumină de la altar
când preotul va acoperi cu strigăt dominant rumoarea înăbu-
șită a femeilor care, deși se cunosc de zeci de ani tot mai
găsesc destule noutăți să și le strecoare șoptit la ureche: Veniți
de primiți lumină!
Orice șoaptă amuțește și începe un adevărat balet al
mâinilor înarmate cu făclii mari din ceară curată, cu feștilă
groasă din cânepă și care se aprinde greu, pentru a lua fiecare
din lumânarea preotului, un toiag greu din ceară de tei cu o
culoare și miros inconfundabile. Noaptea acestui Paști tim-
puriu, acolo în vârful munților nu se deosebește prea mult de
cealaltă noapte sfântă, a Crăciunului, doar că frigul de acum
este mai umed, mai parșiv. În curtea plină de lume unde s-a
așezat o măsuță ușoară de brad, într-o liniște desăvârșită,
123
răsună mesajul evanghelic despre încercarea perfidei spețe
omenești de a ascunde Adevărul sub lespedea pecetluită a
mormântului, păzit cu strășnicie de ostași, poate aceiași care-L
și batjocoriseră puțin mai devreme și care aveau tot interesul
să nu mai apară la lumină.
Fiecare făclie revelează în întunericul nopții un chip
omenesc și această mulțime așteaptă într-o mută încordare să
vadă dacă va birui minciuna și corupția. Câteva clipe mai
târziu, solia creștinească ce nu-și sfârșește de două milenii
noutatea – Hristos a înviat! – proiectat spre cele patru puncte
cardinale cu o zguduietoare convingere, face derizorie încer-
carea „cărturarilor și fariseilor”, de a mușamaliza adevărul, iar
popoare întregi sunt silite să mărturisească într-un vuiet de
glasuri ca o revărsare de ape multe, că adevărul este de partea
Învierii. În inima acestei nopți pascale stă ascunsă de două mii
de ani taina și puterea Creștinătății, și dacă prin orașele din ce
în ce mai mari și mai poluate, ecoul marelui strigăt stă să se
sufoce și să rămână un minim simbol, în căușul munților
rezonanța este zguduitoare și copleșitoare. O rafală de vânt
venită și ea la înviere, dinspre Polul înghețat, silește brazii ce
înconjoară biserica să se închine și să murmure și ei în glas
specific adeverirea celor întâmplate la picioarele lor; câteva
lumânări mai subțiri se sting; făclia preotului se zbate ca o
pasăre rănită, dar rezistă și înaintează în triumf, înconjurând
biserica și oprindu-se un moment în fața ușilor închise ale tem-
plului. După un scurt dialog, locașul Învierii se deschide larg și
primește pe toți cei alungați de afară de întuneric și de frig.
Privesc din Sf. Altar chipurile scăldate în lumină; pe cei
mai mari îi recunosc; pe cei sub treizeci de ani, de când m-am
înstrăinat, încerc să-i ghicesc după asemănarea părinților.
Foarte mulți tineri și copii; băieți și fete. Toți sunt nespus de
frumoși, de o acuratețe și simplitate pe care numai aerul
124
nesofisticat al muntelui le poate garanta la nesfârșit. În toată
mulțimea tinerilor, spre deosebire de câmpie și de oraș, nu
descopăr nici un chip vicios. Cumplitele semne, extrem de
rare, apar abia după patruzeci-cincizeci de ani. Păcatul urcă
greu pe fața omului de la munte.
Sunt mai bine de zece ani de când nu s-a mai slujit de
Sf. Paști în această așezare montană, al cărei nume – Fundata
– ar putea arăta cât de cât și motivul pentru care, de când a
murit bătrânul preot Stanciu Ungureanu, alt preot statornic nu
s-a mai aflat. Din când în când se mai abat preoții vecini, dar
acolo nu există vecinătate sub 10 km, iar spre Fundata toate
drumurile duc numai în sus. Cât de greu se poate ajunge din
vecini, am constatat personal a treia zi de Paști, când am făcut
o vizită cântărețului, și el de ocazie, prietenul meu, Moise din
Valea Războiului. Am efectuat în sens invers itinerariul lui
pascal, și după cei 20 km, dus și întors, mi s-au deschis ochii
și am priceput altfel Scripturile. Acest Emaus mi-a redesco-
perit sensuri ale vieții și ale Învierii învăluite în anii unei
copilării pe care trebuia să o vizitez la ea acasă pentru a o
regăsi întreagă și autentică. Prețul a fost mare, direct propor-
țional cu perioada absenței, dar a meritat din plin. M-am aflat
așa de aproape de cer, că o clipă am fost ispitit să mă ridic pe
vârful picioarelor și să privesc pe o fereastră drept în ceruri să
văd Învierea în ograda lui Dumnezeu. Poate cu o altă ocazie...
*
Alegorie pascală (pentru Ionuț Vulpescu)
Între Naștere și Înviere se toarce de două mii de ani firul
vieții creștine din care s-a țesut covorul cel mai bogat și strălu-
citor al civilizației Înălțării.
125
 Spre deosebire de Naștere, Învierea nu are trup, ci numai
o prezență copleșitoare, un freamăt pe care nimeni nu-l poate
stăvili; ea este o „avalanșă în sus”, chiar mai greu de zăgăzuit
decât devastatoarea avalanșă gravitațională. Deși, în crești-
nism adevărata naturalitate, cea de dinaintea căderii, era exact
avalanșa ascendentă, pe panta înălțării într-un abis răsturnat în
cer.
Și totuși, eu am văzut Învierea; am cultivat-o mulți ani,
în grădina copilăriei, ca pe taina mea cea mai de soi. Pe atunci
Hristos era un ghiocel; la Crăciun cobora din cer într-o
ninsoare atât de compactă încât putea să țină cu bucurie
Pruncul diafan pe umerii ei; Îl culca la marginea pădurii, sub
un așternut călduros din frunză de fag peste care Cineva trăgea
o plapumă imensă și pufoasă de zăpadă. Eu asistam în extaz la
gesturile cosmice și dacă nu m-ar fi chemat mama la culcare și
pe mine, aș fi adormit și eu în cuibul așternut de cer pentru
Pruncul împărat. În preajma Paștilor, care acolo sus răsăreau
mult mai devreme, auzul meu atât de ascuțit, încât auzeam
cum se ciocnea lumina de întuneric, părăsind (seara) sau
invadând (dimineața) câmpia din sufletul meu, sesiza, din
șoapta firii, că Pruncul stă să se trezească. Și eu mă înfățișam
îndată la locul însemnat din iarnă între repere vii – izvor,
pădure, zare – și știam exact clipa în care Inocentul va deschide
pleoapele să cuprindă în privirea-I neîncepută lumina primului
soare, ce tocmai biruise un vârf stâncos de munte care-i stătea
în cale, parcă anume să-l facă să întârzie la întâlnire. Dar cine
ar fi putut să oprească soarele și ghiocelul să răsară? Sau cine
și ce ar fi putut să mă smulgă din timpul și locul acela? Era
acolo o treime sfântă și nedespărțită. Abia când am ieșit din
copilărie, și soarele, și Învierea și eu, am rămas singuri. Nici
zăpada nu mai vine la timp ca altădată; ba vine prea devreme,
ba prea târziu, ba nu vine deloc. Și nu mai poartă în ea acea
căldură bună cu care se acopăr ghioceii. Soarele a îmbătrânit,
126
s-a tocit ca un ban mâncat de vreme, iar Învierea, parcă și ea e
tot mai înțeleaptă și cuminte. Jocul cel mare de-a v-ați
ascunselea, în cer, în pământ și în suflet, pare să se epuizeze
înspre o vreme bătrână, cu flori și înviere de tarabă.
Pentru a recupera Învierea trebuie să mă „răsucesc”,
iarăși, spre copilărie și pădure. Numai florile și frunza nu
îmbătrânesc niciodată; ele sunt pururi în înviere. De aceea și
omul, de nu va fi ca floarea, nu va intra în Împărăția luminii –
Învierea.
Sper că acum mă credeți cum că eu am văzut Învierea.
*
Iisus Hristos este Darul Tatălui către Lume, dar nu mai
puțin Darul nostru, făcut Tatălui, prin Fecioară. Aici răsună
plenar „Ale Tale dintru ale Tale...”. De aceea Tatăl iubește
Lumea (In. 3, 16), și noi iubim pe Tatăl: „Iubi-Te-voi
Doamne…”
De observat că Iisus nu cere să-L iubim pe El, ci unii pe
alții și toți pe Tatăl, pe Care Îl iubește El, și Care-L iubește pe
El, ca pe noi.
*
Omul, în universul ritmic al Creației, trebuia să sfâr-
șească precum apune ziua, într-un ultim veșmânt de măreție
infinită, întocmai ca astrul zilei, al cărui apus este suveran-
imperial (heliobasileuma gr.).
Or, omul e mai mult decât tot universul, „mai mult decât
lumea toată”, spune Cel ce l-a creat astfel (Mc. 8, 36).
Sfârșitul fiecărui om este o Apokalipsă (Revelație, gr.)
in micro, care însă întrece infinit ca semnificație Apokalipsul
127
universal, fiindcă nu „omul este pentru sâmbătă” (citește
cosmos), ci invers: Lumea toată este adusă la Adam (Fc. 2,
19). Iar sfârșitul lumii și al Omului înseamnă aducerea
recoltei, a lucrării mâinilor Sale (Fiul și Duhul sunt mâinile
Tatălui) la Dumnezeu, este secerișul pentru viața veșnică:
„Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la
secerișul Său” (Mt. 9, 37).
Ca să înțelegem cât de cât imposibila anomalie în ceea
ce privește frica omului de sfârșit, adică de culmea lui
împărătească (heliobasileuma), ar trebui să ne imaginăm cazul
soarelui care s-ar teme să asfințească, revelându-și în însăși
această limitare, hotărâtă lui de Creator, întreaga lui splen-
doare, oceanul nelimitat al bogăției și măreției lui.
Și nu este decât un fir de praf în universul fără margini,
care, la rândul lui, în raport cu omul, nu valorează mai mult
decât o moleculă din universul-om. Fără asfințit – culmea lui
imperială – soarele și-ar pierde întreaga măreție, ar deveni
ceva comun, plictisitor de moarte; Ce să mai vorbim de om…;
dacă ar rămâne nemuritor, ar fi o treabă neterminată, nu și-ar
cunoaște niciodată rostul ultim, proslăvirea, cum spunea Iisus
despre sfârșitul Lui (In. 12, 23).
* La încoronarea suveranilor în Bizanț, în catedrala
O definiție sinceră
Toți suntem dumnezei și tâlhari; de aceea Fiul lui
Dumnezeu, fratele nostru Unul-Primul-Născut, Se naște ca
Dumnezeu și moare ca noi – tâlhar.
Și pentru că – originar –, „suntem dumnezei, și toți fii ai
Celui Preaînalt”, de aceea suntem așa de tâlhari admirabili.
128
Astfel, cum s-ar fi născut un „tâlhar bun”, dacă nu am fi fost
buni tâlhari; Și nu-i decât un silogism de origine. Cel de finali-
tate se va citi de la dreapta la stânga, de la tâlhar la Dumnezeu:
„Și a fost seară (noapte, chiar) și a fost dimineață...”.
*
Dialoguri imaginare sau zâmbete din amvonul Istoriei
În fiecare dimineață, majordomul intră în iatacul regelui
și, în loc de bună dimineața el are sarcina atât de ingrată de a-i
aduce aminte suveranului „că va muri”. Cum însă, făcând uz
cam abuziv de această privilegiată șansă, punând cam prea
mult pathos, poate chiar o adiere de perversă jubilație în
sinistrul mesaj, Regele, evident – la limita suportabilității, îi
răspunde: Mulțumesc, drăguță, n-am să te uit, ca să-mi aduci
aminte Dincolo că am murit. Nimeni n-ar putea-o face mai
bine. Serviciul excelent pe care mi-l faci pe-aici, o să ți-l
întorc Dincolo. Parol!
*
De mortuis și de gustibus…
nepereche, Sfânta Sofia (desigur, o sfântă cu acest nume nu
există, așa cum nici o catedrală nu poate fi sfântă, dar asta-i
altă poveste…), unul din monumentele cuprinse în protocol
era acela în care un meșter zidar, însoțit de câteva calfe, îi pre-
zenta încoronatului de iznoavă câteva plăcuțe, din marmură, în
mai multe culori, ca să-și aleagă sortimentul din care i-ar place
să i se facă mormântul. Se pare că unul din acești suprem-
inoportunați suverani, cu un foarte dezvoltat și fin simț al
umorului negru, se pleacă la urechea vătafului meșter, și-i
129
zise: Nu mă pricep, te rog să alegi pentru amândoi, am
încredere în gusturile dumitale! După fața meșterului, se pare
că a biruit culoarea vânătă… (Creta, iunie 2011).
* – Și de ce lipsesc eu – cum spui –, de unde lipsesc, de
Patriarhul Serbiei, de curând adormit în Domnul,
săvârșea Sf. Liturghie singur, în paraclisul reședinței lui, în
fiecare zi la ora 5, de zeci de ani, fapt care îi dădea o aură cu
totul aparte în contextul pravoslavnic răsăritean; era luxul lui
mistic nepereche.
Deasemeni, un coleg și prieten îmi spune că de mulți ani
– 10-15 –, săvârșește zilnic Sf. Liturghie dis-de-dimineață,
manifestare cultică la care participă consecvent mulțime de
credincioși, cu preponderență tineri, încărcându-și –spune
fratele preot – bateriile sufletești, înainte de a se duce la
serviciul lor.
Oare nu-i acesta tocmai idealul religios, nu aceasta a
dorit și dorește Hristos de la ucenicii Lui cei botezați în
numele Lui și îmbrăcați în El?
Așa s-ar părea, însă, scărpinându-ne puțin la urechea
spirituală, parcă îl auzim pe tânărul acela de demult, la fel de
împlinitor consecvent al prescripțiilor preaplăcute lui
Dumnezeu și oamenilor (vezi: „Toate acestea le-am păzit din
tinerețile mele”), punând singura întrebare necesară: „Ce-mi
mai lipsește?” Este întrebarea tuturor veacurilor, cea mai
dramatică din câte drame-s pe pământ, iar răspunsul – simplu,
pentru că singurul, este: Tu!
– ?!
– Da, numai tu lipsești, mai ales atunci când nu lipsește
nimic, când ai tot ce-ți trebuie ca să faci o liturghie zilnică
130
(romano-catolicii au „câte vrea mușchii lor” duhovnicești pe
zi, de la 2 la 5, din trei în trei ore), ori să ți se ofere o liturghie
„cu credință și cu dragoste” la acea oră proletară, când „la
clase operaia se va nel paraiso”.
vreme ce sunt prezent la Liturghie? Sunt prezent mereu, cu
neclintire, în biserică.
– Aceasta și este marea și dureroasa evadare, fuga de
tine, evadarea din tine în orice formă de înstrăinare, dintre
toate cea mai subtil-vicleană fiind adăpostirea în anonimatul
turmei, impersonal colectiv binecuvântat al templului, ca să
scapi de întâlnirea față către față cu Marele Alter-Ego din
înaltul Muntelui analog; Întâlnirea din Ipostas, întâlnirea din
Oglindă: „Vino, Tu singur, la mine cel singur!” (Sf. Simeon
Noul Teolog).
– Dar, eu merg la rugăciune …
– Nu, hotărât lucru – nu; fugi de rugăciune, fugi de cea
mai adâncă formă de mucenicie a ființei, o fugă care începe
deodată cu prima zi a oamenilor (auto)alungați din Rai, cu
prima formă de rugăciune-substitut, jertfa lui Cain și a lui
Abel, cea dintâi manifestare religioasă, inevitabil ipocrită:
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, care ziceți: Cel ce
se va jura pe templu... ziceți iar: Cel ce se va jura pe altar cu
nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului...
sau pe darul de pe altar este legat”. Deci toate religiile sunt
idolatre și ipocrite, strigă Iisus, iar Hristos este al celor osteniți
și împovărați de idoli și minciună.
Iar pentru a accentua realitatea alinetării în formele care
se subtituiau comuniunii nemijlocite cu Dumnezirea – adică
rugăciunea vie, personală –, Iisus nu ezită să folosească cele

Vezi filmul italian – „Clasa muncitoare merge în paradis”, adică are
asigurat un loc de muncă.
131
mai grave apelative, apărute în gura Lui: „Nebuni și orbi!
Ce este mai mare, aurul sau templul care sfințește aurul?”
Or, templul originar ești tu.
Dar de ce nu trimite Hristos niciodată pe nimeni la
templu, iar El însuși nu merge la templu să se roage?
Tocmai pentru faptul că rugăciunea de la templu era
fuga de rugăciune, era o demonstrație de religiozitate, o formă
exterioară, golită de conținutul autentic, direct, personal. „Tu
însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns”. Cât despre El, „Iisus, dând
drumul mulțimilor, s-a suit în munte, ca să Se roage singur”.
Starea originară, în Dumnezeu și în Om este jertfa de
sine – „Miel înjunghiat” –, nu miel înjunghiat de tine, în locul
tău, ca să-I fii bineplăcut Domnului Dumnezeu (vezi Abel), iar
în această condiție originară Iisus apare de trei ori: pe Tabor
(în rugăciunea-cuvânt sau, cum spune Sf. Vasile cel Mare:
loghiki-thisia – „jertfă înțelegătoare”), pe cruce: „Iar sutașul și
cei împreună cu el, văzând cele întâmplate au zis: Cu adevărat,
Fiul lui Dumnezeu era Acesta”, și în Înviere: „A răspuns
Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu!”.
Hristos nu aduce niciodată jertfă, El este jertfă, iar în
final este Jertfa, Ființa-Jertfă, forma arătată lumii a lui „Cel ce
sunt”, Ființa în sine.
Pe Tabor, El nu face o rugăciune, în formele ei consa-
crate, ci Se revelează firesc în condiția Lui originară, starea de
ascultare filială, jertfă bineplăcută Tatălui: „Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Aici este evident că
Tatăl Se delimitează de jertfele și rugăciunea cainistă, ipocrită
și perfidă; trimiterea se face clar la Isaia: „Ce-Mi folosește
132
mulțimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Nu mai aduceți
daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi
și sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Însăși prăz-
nuirea voastră e nelegiuire!” (Is. 1, 14).
Cât despre jertfa ca Înviere, adică rugăciunea ca jertfă de
sine, eul-rugăciune este acea somație ultimativă, aparent-
nemiloasă: „Lasă morții să-și îngroape morții lor; tu vino după
Mine!” sau: „Lazăre, vino afară!”.
De două mii de ani lumea trece mereu „pe alăturea”,
curge năboi amazonian spre templu, se varsă neoprit în oceane
de Liturghie, ca să scape de un singur lucru, „unicul necesar”:
Rugăciunea; eul originar, viața sinelui inconfunfabil, starea
taborică, omologată de Eul originant: Acesta este fiul Meu...
(Ps. 81, 6). Care sunt costurile reale ale acestei omologări
supreme? Cel care, măcar o dată în viața lui, în loc de templu
a ajuns în Tabor, știe că nu exagerez cu nimic.
O idee despre aceste plăți și răsplăți este sugerată și de
bâiguiala în extaz a lui Petru: „Doamne, bine este ca noi să
fim aici ... neștiind ce spune” (Lc. 9, 33). Adică nu cunoștea
jertfa rugăciunii din Tabor, infinit mai adâncă chiar și decât
cea de pe Golgota, despre care le va vorbi în timp ce coborau
din Munte (Mt. 17, 9).
Și încă o întrebare greu de ocolit: De ce recurge Iisus la
acea discriminare mai greu de trecut cu vederea, de ce adică
nu ia cu Sine în munte pe toți Doisprezece, și selecționează
doar pe trei?
Tocmai pentru faptul că în Tabor avea loc aceeași
confruntare cu Rugul aprins, cu starea de foc mistuitor a

De la verbul omologheo – a mărturisi (gr.).
133
rugăciunii, condiția originar-dumnezeiască a Ființei: „Luați
seama să nu uitați legământul Domnului Dumnezeului vostru
pe care l-a încheiat cu voi și să nu vă faceți idoli (adică rugă-
ciunea în formele ei obiectivate, sedimentate, rugăciunea din
afara rugăciunii), care ar închipui ceva...; Căci Domnul
Dumnezeul tău este foc mistuitor, Dumnezeu zelos” (Deut. 4, 24).
Or, în mulțime, în formele social-democrate ale religiei,
rugăciunea gloatei, este imposibil să nu fii distras și risipit
dincolo de tine, ești prezent într-o absență deghizată. Exact
ceea ce surprinde – ludic și tragic totodată – M. Sorescu: „Toți
cred în El, unii sunt aproape distrați de atâta credință...” (Iona,
tabloul IV).
În biserică – sinceri fiind –, toți ne rugăm „pe dinafară”,
și niciunul „par coeur”, adică suntem pe-afară, „fiind distrați
de-atâta rugăciune”, aceeași de secole nesfârșite, încât ne
naștem cu ea în genă (după cum ne încredințează M. Eliade în
a sa Istorie a credințelor și ideilor religioase), dar niciunul nu
o naștem „acum și aici”.
Să-ți spun ceva, iubitul meu frate de poezie și ipocrizie:
În biserică nu este rugăciune – n-are de unde, că doar nu s-or
ruga zidurile, ori pardoseala, sau obiectele respective, fie ele și
sfințite –, fiecare trebuie să-și aducă rugăciunea de-acasă, și
numai astfel Cina de Taină a inimilor flămânde de Dumnezeu
(citește Iubire) va fi îmbelșugată foarte, dând pe-afară și
umplând cu prisosul ei toate hăurile pustiului din noi, de care
și fugim cu disperare, oriunde și oricând.
 De vreme ce funcționează atât de perfect, nimănui nu-i
Expresia spune în limba franceză ceea ce spune „pe dinafară” (expresia
noastră), însă diferența e abisală. Una e să spui: „par coeur”, pe deasupra,
alta să spui „din inimă”.
134
Desigur, și munca este mult mai plăcută la clacă, dar –
repet –, fiecare își aduce de-acasă lucrul lui. Așadar ... să luăm
aminte! Să nu venim cu candela goală, de care gol dealtfel
fugim din noi, de-acasă.
*
Dacă, așa cum se știe, cu Legea, cu acea putere a
Vechiului Testament s-a produs o pervertire atât de insupor-
tabilă până la a-L ucide cu ea pe Cel ce o pusese („Noi Lege
avem, și după Legea noastră El trebuie să moară, căci S-a
făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”), ar trebui să ne gândim
foarte serios ce s-a făcut cu Harul. Oare s-a lucrat împotriva
Harului cu harul? Iată un exemplu:
Întreaga producție milenară a incomensurabilului corpus
liturgic, cu preoți taumaturgi, cu icoane-minune, cu moaște
superstar, cu biserici unde minunea funcționează 25 de ore din
24, cu obiceiuri de rămâi hâit văzându-le, cu dogme și canoane
pe care nimeni nu le înțelege, dar toți le împlinesc su sfințenie
(docta ignorantia?), slujbe de ore nesfârșite, turuite de aproape
două milenii fără să le mai perceapă sensul lucrător nici măcar
executanții cultului, darămite cei care nu înregistrează nimic
coerent și explicit, pur și simplu este un limbaj magic, total în
afara timpului și a spațiului concret, și multe altele, zic deci că
exact ceea ce s-a crezut că este rodul Harului a ucis în întregime
starea de grație, totul este încremenit în șabloane îngrozitor de
sacre, tabú-uri care constituie mausolee ultrapiramidice ale
acelui Dumnezeu, mort pentru eternitate („Știința voioasă”). În
asemenea stare, se poate pune aproape logic întrebarea: Cu ce
ar fi mai bun un Dumnezeu viu decât unul mort?
lipsește nimic, nu există întrebări cât noian de răspunsuri etc.,
deci „Totul e bine”.
135
 * Iisus. Dar trebuie pusă întrebarea: de ce iubea El, până la
„Blestemat va fi pământul pentru tine; spini și
pălămidă-ți va rodi.”
Hristos ridică blestemul, la propriu, și mai ales meta-
foric: Coroana de spini rămâne cea mai înaltă coroană din
lume, coroana unei Împărății care, ea însăși nu este din lumea
aceasta.
Această dimensiune a transfigurării blestemului o
contemplăm și în darurile euharistice, acele roade ale lui Cain
– pâine și vin – refuzate cândva, zice-se, de către Domnul
Dumnezeu, iar Hristos le investește cu valoarea absolută a
prieteniei, pe masa Împărăției: „Voi sunteți prietenii Mei … și
Eu vă rânduiesc vouă împărăție, ca să mâncați și să beți la
masa Mea…” (Lc. 22, 30).
* mezini, din cețurile sulfuroase ale văgăunilor infraumane.
Există undeva în Micul Prinț această expresie: misterul
(țara) lacrimilor. Acest ținut mirific este întrepătruns cu marea
taină a iubirii, deci a iertării, deci a pocăinței, a „ieșirii afară și
a plângerii cu amar”.
O imagine care taie respirația Istoriei este cea de pe
drumul Crucii: „Și pe când Îl duceau să-L răstignească ... iar
după El venea mulțime de popor și de femei, care se băteau în
piept și Îl plângeau, întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis:
Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi...”
(Lc. 23, 26-31).
Desigur, toate aceste momente care depășesc Istoria cu o
veșnicie de adevăr și splendoare, exprimă iubirea unică a lui
136
lacrimi (Lc. 9, 39) pe oameni? De ce Îl roagă pe Tatăl să-i
ierte pentru suferințele Lui? Tocmai pentru că El știa cât de
mult vor suferi oamenii, și nu neapărat cei ce vor suferi
pătimirile Lui de victimă, ci marile suferințe ale pocăinței
Marelui Păcătos, acea „plângere și scrâșnire a dinților” de la
poarta veșniciei, din fața Cetății Iubirii, Ierusalimul veșniciei
agapice (Ap. 21), unde fiicele înlăcrimate din iubire pentru El,
vor înțelege că lacrimile acestea, de care – zice lor – El nu
avea nevoie, au spălat păcatul fiilor lor, curățindu-i până ce
„mai albi decât zăpada vor fi”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu
iubește iubirea noastră, care va fi negreșit, căci marea nu o
poate stinge, și El, în Iisus știe exact cât costă; cunoaște nu
numai „misterul lacrimilor”, ci și prețul lor. De aceea
Apokatastaza nu va fi o chermeză, ci acea înseninare diaman-
tină, acea curățire „ca prin foc”, de după potopul lacrimilor
amare ale metanoiei panumane; va fi bucuria cerească a
îngerilor care au reușit, în sfârșit, să-și salveze pe frații lor
*
Fiindcă orice păcătos, inclusiv Anticrist, înainte de toate,
a fost șapte ani copil, cei șapte ani de-acasă de la Tatăl (Ps. 81),
vorbim de o cădere a cărei adâncime se măsoară întotdeauna
în raport cu înălțimea de la care a plecat: dimenisiunea
îngerească a copilului care, spune Iisus, reflectă pe chipul lui,
lumina feței lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu-Iubire: „Că
îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este
în ceruri” (Mt. 18, 10). Copilul privește lumea cu ochiul înge-
rului din el.
Așa că, atunci când pleci la săvârșiri sinistre, nu uita
sfoara cu care să măsori distanța căderii, sfoară de care, te
137
spânzuri negreșit (vezi Iuda), sau, asemeni unui paing alb, te
sui din nou în podul plin cu mistere al copilăriei angelice.
* echilibru de Geneză: Şi a fost seară... şi va fi de-a pururi
Destine evanghelice
De ce biografia subiecților minunilor nu are continuare
dincolo de actul minunat propriu-zis? Nu cumva Evanghelia
își abandonează oarecum eroii?
Răspunsul este acela că nu există un destin excepțional
personal-individual mai important decât cel generic-uman, care,
de fapt, este destinul lui Iisus însuși, acela de a (re)deveni Fiul
lui Dumnezeu. Sugestiv foarte, titlul unei lucrări a lui Ed.
Schillebeeckx: „Dumnezeu – viitorul Omului”.
Destinul personajelor care suferă acțiunea este implicit,
nu are nevoie de explicații, care, oricum, ar fi mai puțin decât
minunea însăși. Singurul personaj care supraviețuiește
minunii, „fiindu-i și mai rău decât înainte” este paraliticul de
la Vitezda, bănuit a fi fost sluga Arhiereului, cel care Îi dă o
palmă lui Iisus.
* meargă fericit în drumul său, lăsând un nefericit alături de
„Alles nahe fern” (Goethe, referindu-se la crepusculul
zilei; sau al vieții) – „Tot ce este aproape se îndepărtează”.
Privesc la tata şi la G.; la unul, viaţa cu tumultul ei aproape
secular se îndepărtează cu fiecare zi, la celălalt vine ca unda
unui năvalnic râu de munte, crescut fabulos de pâraiele
primăverilor carpatice; căci G. s-a născut în Carpaţi, în sânul
Curburii. Sunt între ei ca o cruce, ţinându-i pe amândoi de
strajă la fiinţa mea pe care ei doi o împart în părţi egale.
138
Aceasta este cu adevărat frângere euharistică, proscomi-
die îndoit-vie. Şi nimeni nu va putea spune dacă ei trăiesc prin
mine sau eu apun în ei. Mai exact, în ei apun şi răsar într-un
Diminieaţă... Ziua a opta, Ziua cea Dintâi, a cărei seară este
Dimineaţa cea fără de sfârşit.
*
În copilăria de la Mocearu, cerul era un egal al lui
Dumnezeu; Incalculabil și mărinimos. Pe acel cer nu l-am mai
întâlnit nicăieri altundeva. De aceea nu cred că aș putea să
sfârșesc decât în brațele lui părintești. Desigur, dacă
Dumnezeu și cerul – incalculabili și inconfundabili – mă vor
socoti vrednic de această ultimă adopțiune pentru eternitate.
*
Până ce nu va veni și ultimul păcătos la pocăință,
Împărăția nu poate începe, deoarece Împăratul e încă pe cruce,
răstignit de păcatul ultimului refuznic. Împărăția fericirii
absolute nu poate coexista cu nefericirea ultimă. Unde sunt
două Absoluturi, nu există niciunul. Samarineanul n-a putut să
acest drum voios al lui. Calea Omului nu poate să ducă
nicăieri, fără oameni.
*
(Creta, 14 aprilie 2010)
Un N.K.V.D-ist gruzin (fără nume) avea un obicei
ciudat: când ieșea sau intra în compartimentul trenului cu care
călătorea în misiune criminală, dezinfecta clanța cu o vată
muiată în spirt și abia apoi punea mâna pe ea... Oare făcea
139
același lucru cu trăgaciul puștii, înainte și după ce împușca la
zid pe cineva? ... Acum s-a avansat foarte mult în favoarea lui:
totul se rezolvă automat. Nu mai este nevoie de mâini; nu mai
e nevoie nici de față; totul e umbră și vis.
La antipod cu criminalul stalinist, în acelaşi spațiu avem
un alt caz de obsesie purist-patologică: Vladimir Maiakovski
(1893-1930), un fel de Adrian Păunescu al Revoluţiei din
Octombrie, cel mai entuziast fan din toate timpurile, dacă e să
amintim numai unul din poemele-fluviu ale lui, numai 3000
de stihuri, scris la moartea lui V.I. Lenin (1924), idolul lui
suveran.
Acest munte de om, cu înfăţişarea bărbatului absolut,
purta întotdeauna în buzunar o săpunieră, iar atunci când era
obligat de situaţie să dea mâna cu cineva care îi era lui (fizic)
antipatic, se ducea repede la baie, spălându-şi mâinile
îndelung şi minuţios. La 14 aprilie 1930, în floarea vârstei lui
– biologic şi spiritual vorbind – îşi pune capăt vieţii, într-o
dezamăgire pe care numai sfârşitul comunismului avea să o
echivaleze în alt fel şi la alte dimensiuni. Câteva rânduri din
scrisoarea lăsată înainte de a se sinucide exprimă aceste
prăbuşiri abisale:
„Către toţi. Nu învinuiţi pe nimeni (aluzie la Stalin,
n.m.) pentru moartea mea... Răposatului îi era o lehaminte
cumplită. Mamă, surori şi tovarăşi, iertaţi-mă – ştiu că acesta
nu-i un mod onorabil (nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva)
însă pentru mine nu există altă ieşire. Mi-am încheiat
socotelile cu viaţa. Să fiţi fericiţi!”
Cugetând astăzi – 80 de ani de la moartea lui profetică –
pot afirma cu certitudine că Revoluţia, Comunismul, de fapt,
nu sfârşeşte cu Gorbaciov et company, ci se sinucide cu/în
140
Maiakovski; toţi care i-au urmat acestui suflet al Revoluţiei
(Stalin, Hrușciov, Antropov, Elţîn, Putin), n-au avut altceva de
făcut decât să-l îngroape la fel de adânc, pe cât de profundă a
fost dezamăgirea unui Maiakovski, Gorki, Panait Istrati, Paul
Sartre etc. De noi ce să mai zicem, am epuizat şi dezamăgirea
dezamăgirii, o dezămagire postmodernă, una care nu mai are
nici trecut, nici viitor; fără început şi fără sfârşit... De aceea,
spre deosebire de eroul pomenit astăzi , în afară de săpun, ne
mai trebuie și o funie; În rest, „totul e bine” (Kirilov, citându-l
pe Oedip la Colona).
*
Veșnicia se ivește în mintea noastră întotdeauna în fața
unui câmp infinit cu zăpadă, mai ales când ninsoarea cade din
cer într-o tăcere cosmică. Numai veșnicia poate avea asemenea
dimensiuni și asemenea caracteristici la care nu se mai poate
adăuga nimic. Totul este definitiv; orice altceva dispare,
inclusiv tu.
Întoarcerea în neantul alb, în pacea lumilor originare. Un
singur cântec se potrivește într-un asemenea ținut fără
margini: „Sălbatecă-i stepa baicală”, melodie pentru flaut.
Cântecul unui spațiu pre sau post apocaliptic, pe care nu-l mai
poate opri niciun dezastru, fiindcă nu mai există lumea. Acum
nu mai era decât Imensitatea; Neînceputul, Nesfârșitul. Un fel
de supradefiniție cosmică dintr-un Calcedon Metafizic. De
unde afirmația unui filosof german, Weisse (1801-1866), cum
că „argumentul cosmologic, spre deosebire de cel ontologic,
face posibilă trecerea la realitatea lui Dumnezeu”. La aşa
cosmologie, aşa Dumnezeu; Eu i-am văzut împreună,
nedespărţiţi şi neîmpărţiţi, neîncepuţi şi nesfârşiţi.
*
141
 Tata și suferința
„Eu cred că, atunci când ne-am eliberat din război ne-or
fi dat ceva să ne omoare, vreo otravă care să lucreze mai
târziu. De ce să mi se înmoaie genunchii, de ce să mă doară
partea dreaptă a capului, am junghiuri la burtă...”
Faptul că timp de nouăzeci de ani a fost unul dintre cei
mai sănătoși oameni, nu valorează nimic în fața acestui scurt
timp al sfârșitului; tot binele s-a șters, singura realitate este
răul prezent, pe care nu-l înțelege, refuză să-l accepte, cu atât
mai mult cu cât nu l-a cunoscut niciodată, o viață aproape
seculară (are 93 de ani).
Înfricoșătoarea taină a răului, to mysterion tes anomias,
cu care nu ne vom împăca niciodată.
* dedublare monstruoasă – şi cu atât mai perfidă cu cât se
Atenție; diavolul nu face niciodată vreo profeție, îi
lipsește dimensiunea viitorului, iar aceasta deoarece el nu
naște, și nu naște fiindcă nu iubește; El nu are – deocamdată –
acces la înviere. În Apocalipsă el pândește să înghită Pruncul
Femeii, să îngroape viitorul, viața veșnică; un alt Cronos care
– după ce ucide Cerul (vezi: „Sui-mă-voi deasupra norilor și
asemenea voi fi Celui Preaînalt”), înghite viitorul, să-i spunem
„întunericul cel mai dinafară”.
* realității pre și post paradisiace, fără să rănească duhul
O întrebare împotriva ta însuți:
Poate exista dreptul moral la fericire, într-o lume fun-
ciarmente nefericită? Din această întrebare sunt excluși copiii,
142
adică toți cei nevinovați, și aceasta fiindcă fericirea lor
aparține – iarăși funciarmente – altei paradigme existențiale,
rănită grav Cândva, într-un accident neînțeles, atât de grav și
neînțeles încât, cel puțin în budism și în creștinism, îl vor plăti
tot atâtea miliarde și generații, câte nu îl vor înțelege.
Neînțelegere, numită creștinește TRÂNDĂVIE.
Punctul acesta, spre care curg veacurile cu încărcătura
lor uman-miliardară, se cheamă METANOIA, cu corolarul
binecuvântat, numit APOKATASTAZA. Despre aceste adevă-
ruri de Limită se cere a se vorbi în șoaptă, o șoaptă pogorâtă
de Sus. Anotimpul propice – Toamna.
*
Păcatul, apărând în Adam, deci în chiar gena umană,
fără să distrugă prima natură, devine o a doua natură, într-o
inserează „natural” în prima natură din care se și alimentează
cu forțe divine originar-creative. De aceea nu de puține ori,
luptând împotriva păcatului, pare o luptă împotriva dumne-
zeirii din noi, fiindcă cel mai puțin funcțională în lumea
postparadisiacă este subtila harismă a deosebirii duhurilor, a
discernământului în zone principial-confuze.
Această chirurgie pe dimensiune absolută și veșnică este
„iconomia Fiului” (V. Lossky), contrainserându-Se în natura
umană desăvârșit, păstrându-Şi natura divină într-o smerenie
de cristal, ceea ce permite distincția infinită în același trup al
suavităților sublime.
Chirurgia de supremă distincție, care se vede cel mai
clar și fericit în episodul cu femeia prinsă în adulter, adusă la
judecată în templu: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel
143
dintâi asupra ei”. // „Femeie… nu te-a osândit nici unul? / Nici
unul, Doamne. / Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu
mai păcătuiești.”
Iertarea era comună; Însă rațiunea actului comun era
într-o distincție abisală între ei și El. Fiecare ierta din rațiuni
opuse. Desigur, în asemenea zone de chirurgie abisală nu
operează decât un singur bisturiu: Iubirea ... până la moarte,
iubirea răstingnită între Cer și Pământ. De unde și avertis-
mentul Lui ultimativ: „Rămâneți în Mine, căci fără Mine nu
puteți face nimic” (In. 15, 5).
Și cred că cel mai mare procent dintre cei ce au rămas cu
Hristos de-a lungul veacurilor au fost determinați de felul în
care El – în cazul atât de concret și general-omenesc al
episodului de mai sus – a rezolvat ecuația păcat-iubire în
natura divino-umană a lumii, o lume „născută din Dumnezeu,
dar care zace toată în puterea celui rău” (1 In. 5, 19).
Aceeași chirurgie pe fibra veșniciei și pe Golgota, unde,
într-un pahar cu apă se produce marea distincţie între ucidere
și iubire, în gestul călăului iubitor de oameni: Iisus cel
răstignit de el, moare în clipa în care, zicând: „Mi-e sete”,
ostașul-călău I-a dat să bea, și – „după ce a luat băutura, Iisus
a zis: S-a sfârșit. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul”. Cu
adevărat, prin asemenea ferestre se poate privi direct în cer, în
cerul dintâi și nu mai puțin în cel de pe urmă.
* toate sunt mișcate de ceva sau cineva, numai inima are
Rugăciunea inimii (1)
Semibudism, semiiudaism, o găselniță cel puțin genială,
însă nu mai mult. Or, Hristos, Care a venit pentru a ne trimite
144
Duhul Libertății (In. 8, 32), ne-a izbăvit de orice clișeu, fie el
și dublu genial și de două ori semi.
Nu există o rugăciune a inimii, există uneori, în
chip fericit-dumnezeiesc, inimi ale rugăciunii neîncetate:
„Rugați-vă neîncetat”, spune Pavel Tesalonicenilor, dar nici
el, nici Hristos, nu lasă o rețetă de rugăciune de sărăcia acelui
strigăt de desnădejde al bietului vameș: „Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului”.
Dacă există o formulă de anvergura Duhului Mare,
Duhul înfierii, acela este strigătul tâlharului: „Pomenește-mă,
Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”.
Vă asigur că cei ce au scris despre Rugăciunea inimii –
şi au scris mulți, și au scris bine și mult –, au scris din imagi-
nația lor de lux, însă în realitate toți aceștia (eu îndrăznesc să
afirm că niciunul) nu se îndeletniceau cu această stereotipie,
reglată pe respirație ca tirul unei arme automate, fiindcă, în
caz contrar, n-ar mai fi scris nimic, sau, în cazul marilor
duhovnici oraliști, care și-au umplut veacul lor cu omilii,
cateheze, spovedanii, dialoguri, conferințe, îndrumări, reguli
(mari și mici) etc., ar fi fost muți și surzi, rumegând în tăcere
formula plasticizată, împărăteasca și îngereasca rugăciune a
inimii.
Fraților, aveți grijă de inimă, că de rugăciune, jertfa ei,
se îngrijește singură. Dacă vom înțelege că în această lume
mișcare în sine, neîncepută și neîntreruptă, vom înțelege că ea
– singura –, „nu este din lumea aceasta”. Iar tu vrei să o înțe-
penești într-un cui, și încă unul destul de cătrănit, cuiul

Cum?! Spui că îngerii nu au inimă? Și, atunci, cum se roagă? …
145
vinovăției, care îi înțepa – ferice de el! – mintea unuia care,
întâmplător, își alesese o meserie suprem-fericită socialmente
hablando: Era, carevasăzică biruitor (strângător de biruri); mai
știm noi un asemenea „Bir-uitor”, însă despre vinovăție, ori
rugăciune a inimii ... „vom mai vorbi și altă dată” (Fp. 17, 32).
*
Rugăciunea inimii (2)
I se mai spune și rugăciunea din Tabor. Haida-de! Așa
să Se fi rugat Hristos: „Tată, milostiv fii Mie, păcătosului”?
Este adevărat că „unii dintre farisei ziceau orbului: Noi știm că
Omul Acesta e păcătos” (In. 9, 24), însă El spune lor cu totul
altceva: „Cine dintre voi Mă vădește de păcat?”
Să facem un minim efort de imaginație, și mai ales de
sinceritate. Dacă Hristos, mai mare decât toți megaduhovnicii
pre și post taborici, n-ar fi făcut nimic altceva decât această
supremă rugăciune a inimii (dealtfel, ceva de un individualism
și egoism spiritual înfricoșător), cum ar fi mântuit lumea?
Spunându-ne: „Faceți ca Mine”?
Or, El nu zice: „Spuneți ce am spus Eu, sau ce am făcut
Eu”, ci: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va
face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea
va face” (In. 14, 12). Despre libertatea nesfârșită a creației
creștine este vorba, creația ca gândire și simțire hristică, sub
razele Duhului Sfânt, nici într-un caz de încremenirea pe o
formulă fixă, un fel de sesam deschide-te la poarta veșniciei.
Cât despre anvergura și bogăția cuvântului și lucrării Lui, Ioan
spune repetat: „Sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut
Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea
aceasta n-ar curpinde cărțile ce s-ar fi scris”.
146
*
Teodicee
În condiția divină – relația intradivină –, dreptatea nu
și-ar avea sens, de aceea, nu se pomenește despre așa ceva.
În Vechiul Testament, în relația Lui cu lumea, Dumnezeu
nu exersează dreptatea, ci întotdeauna iertarea, un alt nume al
iubirii. Să ne gândim la cazul Cain și Abel unde Dumnezeu,
nu numai că nu-l oprește cu forța pe Cain, ci oprește dreptatea
ca răzbunare: „I-a zis Domnul Dumnezeu lui Cain: zbuciumat
și fugar vei fi tu pe pământ”.
Cain zice: „De mă izgonești de la fața Ta voi fi zbu-
ciumat și fugar pe pământ, și oricine mă va întâlni, mă va
ucide. A zis Dumnezeu: Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Cain
înșeptit se va pedepsi. Și a pus Domnul Dumnezeu semn lui
Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare”.
Dacă Dumnezeu l-ar fi omorât pe Cain, n-ar fi fost cu
nimic mai mult decât acesta, ar fi răspuns cu aceeași măsură,
ar fi fost un egal al acestui prim ucigaș, investind crima cu
dimensiunea infinitului, a iadului veșnic.
Or, Dumnezeu este creatorul Raiului, al Împărăției cerești
a vieții veșnice.
*
Pasărea spin („Păsărelele mor cântând”)
După o legendă, există o pasăre care nu cântă decât o
singură dată în viață, mai dulce decât cântecul oricărei alte
147
făpturi de pe pământ. Din clipa în care părăsește cuibul în care
a crescut, caută să găsească un copac cu ramuri spinoase, și nu
se odihnește niciun moment, până nu-l găsește.
Apoi, în timp ce nu încetează să cânte de bucurie că l-a
găsit, ascunsă în ramurile lui, se aruncă în cel mai lung și
ascuțit spin din acel arbore. Și, în timp ce moare, se înalță mai
presus de chinul morții, într-un cântec care întrece cu mult pe
cel al ciocârliei sau cel al privighetorilor.
Un cântec fermecător, care se plătește cu însăși viața.
Lumea se oprește din drumul ei ca să asculte, iar Dumnezeu
surâde în Cerul Lui. Fiindcă nimeni nu ajunge mai bun, dacă nu
suferă pentru ceva măreț. Aceasta vrea să ne spună legenda.
* „Căci unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo
Dumnezeu autobiografic
De ce Iisus n-a ieșit în evidență până la 30 de ani? El nu
a fost mai mult, mai grozav, n-a fost primul, nici în școală,
nici în vitejie tinerească, nici, nici... pentru că nu era în dispută
pentru nicio întâietate în lumea aceasta ticăloasă; nu voia să
fie primul între ticăloși.
Lupta lui era inversă – ultimul, „unul în fața căruia să-ți
acoperi fața” (Is. 52). Istoria nici nu L-a observat, era
neimportant pentru idealurile ei „mărețe”, „treabă mare”. Cea
mai acreditată opinie apocrifă este aceea că Iisus ar fi emigrat
în India, la vestiții fachiri, unde a rămas până la vârsta de 30
de ani, când apare la Iordan, la botezul lui Ioan.
Se știe că iudeii erau uimiți de învățătura Lui și se
întrebau: „Cum știe Acesta carte fără să fi învățat?” (In. 7, 15).
148
Să fi învățat în India aramaica, sau ebraica pe care o citea pe
sulurile „Cărții” (Bibliei) de la templu, ori sinagogă? Într-un
cuvânt, în raport cu „înțelepciunea și puterea lumii acesteia”
Iisus nu învăța, ci dezvăța; Căci, spune El: „Τοți câți au venit
mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari!”
*
Lumea se împarte (s-a împărțit singură) în bogați și
săraci. Oare? Cum poate fi bogat unul care moare? Și invers,
Lazăr s-a îmbogățit cu un nume pentru Eternitate, în timp ce
bogatul nemilostiv, la poarta căruia zăcea, a plecat în veșnicie
fără nume, cel mai elementar și necesar accesoriu al unei ființe
personale, „haina lui de veșnicie” (spune frumos Ortega y
Gasset), iar Hristos arată că numele este un loc al Prezenței:
sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20).
De ce e bogat? Pentru că are bani, acareturi, hambare,
haznale, crame, „prieteni” etc. De ce moare? Pentru că nu mai
are aer, suflu: „Nebune ... în noaptea aceasta se va lua de la
tine aerul, sufletul, și cele pe care le-ai adunat ale cui vor fi?
Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pe pământ, și nu în
Dumnezeu se îmbogățește”.
Cum poți să te îmbogățești în/de Dumnezeu? Simplu,
iubind pe oameni, colecționându-i în iubirea ta, fiindcă în
fiecare om se ascunde ceva din Dumnezeu, în fiecare altceva,
de fapt Același Dumnezeu de necurpins, mereu în alt chip în
tot omul.
Deci lumea nu se împarte, se desparte: tu însuți ești și
bogat și sărac; viu sau mort. Iisus spune: „Pe săraci pururea îi
aveți cu voi, pe Mine nu Mă aveți pururea...”. Într-adevăr, în
149
El se găsea atâta om, că putea să echivaleze un Dumnezeu. De
aceea, spune: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de
la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă
sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
* care rămâne egală cu ea însăși, rămâne suverană și primor-
Taina crucii – un înțeles pe care nu-l asimilăm, fiindcă
înseamnă să murim. „Căci nu poți să vezi fața Mea și să nu
mori”, îi spune Tatăl lui Moise. Să luăm două exemple: Cain,
unul din cei doi fii ai lui Adam, și Iisus, Fiul Tatălui. Ar trebui
să ne întrebăm: de ce nu apare Adam în niciun fel în drama
fratricidului primordial?
Atitudinea lui este aceeași pe care o citim în Drama
Crucii, unde Tatăl nu răspunde și nu apare, nici în Ghetsimani,
nici pe Golgota. Logic, atât în cazul lui Adam, tatăl tuturor
oamenilor frați, cât și în cazul Tatălui, Creatorul din iubire al
tuturor oamenilor, a sancționa pe cel ce ucide pe celălalt, ar
însemna să-l urască, presupunând că pe celălalt l-a iubit, ceea
ce ar presupune un părinte anormal, care, nu numai că n-a
putut să salveze pe unul, ci l-ar prăpădi și pe celălalt, într-un
fel autoanulându-se. Ar însemna că pentru a răzbuna o mână
tăiată s-o tai și pe cealaltă, care a tăiat-o pe prima.
Soluția autentică se vede în cazul lui Iisus, sugerându-se
singularitatea și universalitatea ei: pe ucigaș îl iartă, pe cel
ucis îl înviază, iertarea și învierea fiind corelative, echipolente.
Drama lui Dumnezeu și a lui Adam, drama Tatălui, se citește
deasemeni – „în alt chip”, în cazul lui Isaac, tatăl iubirii im-
parțiale între doi frați care nu se iubeau, iar a nu iubi înseamnă
a ucide. Or, Isaac, în loc să răzbune legea, ucisă prin viclenie
de către Rebeca, mama ambilor gemeni, însă apare ca mamă
doar în dreptul lui Iacov, „urându-l pe Isav” (Rm. 9, 13),
150
uneltind împotriva lui, într-un anume fel – ucigându-l în
favoarea celuilalt, fiul inimii, în timp ce Isav era doar fiul
trupului ei, neiubit, zic deci că soluționarea, ca și în cazul lui
Adam, tatăl uman, și „Tatăl ceresc” este iubirea ca natură
imposibil de reprimat, virtutea din care se naște tot omul, și
dială, binecuvântându-i pe amândoi, adică iubindu-i până la
capăt. În cazul Golgotei, Tatăl, pe Caiafa îl iartă (iubirea
Tatălui în cazul lui se arată în aceea că, pentru o clipă,
hotărâtoare de veșnicie soteriologică, îl investește cu darul
suprem al Scripturii – profeția, vezi In. 11, 51), iar pe Iisus Îl
înviază, ceea ce demonstrează incontestabil că Tatăl nu are
decât iubire, de aceea în Scriptură numai El naște (vezi genea-
logiile de la Matei și Luca). Monarhia Tatălui este iubirea ca
principiu suprem, necondiționat; nu are nicio legătură cu
puterea, în sensul forței discreționare.
Ceea ce, iarăși, nu s-a sesizat până la nuanță, este iubirea
Fiului, care, originar, nu este a Lui, ci este a Tatălui, în
virtutea căreia, împlinind-o în lucrarea mântuirii, care mân-
tuire este a Tatălui, Se face Fiul Unic, fiindcă iubește cu
iubirea totală, iubirea Tatălui, „ascultător făcându-Se până la
moarte”, până la moartea urii: „Părinte, iartă-le lor, căci nu
știu ce fac!” O iubire care nu este din lumea aceasta, lumea
dreptății talionice, ci este iubirea „care le întrece pe toate”, și
nu orice, de fapt nu este doar ceva care întrece orice altceva de
același gen, ci este cu totul altceva: „De aș grăi în limbile
oamenilor și ale îngerilor, de aș avea darul proorociei și
tainele toate le-aș cunoaște și orice știință (vezi Adam), și de
aș avea atâta credință încât să mut și munții, și de aș împărți
toată averea mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 1-8). Tatăl Îl
iubește îndoit, fiindcă nu-I cere ca, iubindu-L pe El, să-L
răzbune, urându-i pe ceilalți.
151
 Dragostea, în comparație cu tot ceea ce ține de „lumea
aceasta” se exprimă în termenii unei negații ca diferență de
natură: „Dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește,
nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate...
Dragostea nu cade niciodată”, fiindcă, repetăm, nu este din
lumea aceasta – care va sfârși în căderea ei din dragostea
originară a Tatălui –, este dragostea Tatălui care este în ceruri,
de unde vine Fiul (tot fiul – vezi 1 In. 3, 9, fiindcă tot fiul este
„sămânța Tatălui”). Nicăieri nu se spune că „Fiul a iubit
lumea”, ci numai Tatăl: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea –
și aceasta o afirmă Fiul însuși – încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume
ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea”
(In. 3, 16-17). Or, Caiafa, care nu iubește, judecă lumea, lumea
lui Dumnezeu, deci Îl judecă și condamnă pe Dumnezeu.
Ce înseamnă a crede în Fiul, deci în Iisus Hristos Cel
răstignit? Să crezi că Tatăl nu are decât iubire, este iubire
(1 In. 4, 8), că moartea, deși evidentă în toată atrocitatea ei
insuportabilă mai mult ca oricând în cazul Nevinovatului
Răstignit, la Dumnezeu nu există, ci numai iubirea monarhică
în care îi cuprinde deodată pe ambii fii, pe Nevinovat și pe
Tâlhar („Astăzi vei fi cu Mine în Rai”).
De ce numai viața Fiului „pusă pentru oile Sale”, de fapt
sângele Lui, „care pentru voi și pentru mulți se varsă”, răs-
cumpără, adică îl/îi face din nou ai Săi pe cei vânduți/
cumpărați de Potrivnicul Tatălui? Fiindcă numai El a renunțat

Atenție, conflictul esențial nu este între Iisus, ori între Arhanghelul
Mihail și Diavolul, ci numai între Dumnezeu, Care este iubire și diavolul,
principial „anthropoktonos” (In. 8, 44), între Tatăl-Iubire și tatăl urii;
precizăm: tatăl urii, și nu tatăl-ură, fiindcă nu este natură, este ceva
dobândit, e un grav accident.
152
total și necondiționat la viața Lui – „Iată, Dumnezeule, vin să
fac voia Ta”, înlocuind-o cu voia/iubirea Tatălui, fiind „om
pentru alții”; Mai lămurit – în El s-a manifestat în modul cel
mai fericit și plenar adevărata atitudine a Tatălui pentru fiul
Lui – Omul: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Care Mi-am
arătat bunăvoirea”, adevărata Mea natură – iubirea, fiindcă
numai atâta sunt; în afara iubirii Eu nu sunt.
De asemenea, termenul esențial în teologia creștină,
înfierea, nu poate fi scos din această ecuație, adică nu putem
fi „fiii Tatălui Care este în ceruri”, decât în Iisus Hristos, Cel
Unul-Născut din Tatăl, adică din ființa-iubirea Lui, născându-Se
veșnic, fiind Fiu veșnic în iubirea/viața Tatălui veșnic: „Întru
aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să rodiți mult și să vă faceți
ucenici ai Mei. Precum (veșnic) M-a iubit pe Mine Tatăl, așa
v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea, precum
Eu rămân în iubirea Lui. Aceasta este porunca Mea: să vă
iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 8-12).
Cel mai mare între darurile pe care le are omul este
iubirea, și nimeni nu a avut pe pământ această iubire la nivelul
lui Iisus Hristos. Era atât de deosebită, încât nu putea să fie a
unui om, era atât de înaltă încât pe cel ce o are, în măsura în
care o are, îl face dumnezeu. Iisus a avut-o în toată plinătatea ei
dumnezeiască, încât L-a revelat a fi Dumnezeu din Dumnezeu;
Ca întrupare a naturii Tatălui, Iisus iubește pe oameni cu
aceeași iubire a Tatălui, iubirea care este unică, altfel s-ar
divide și n-ar mai fi iubire, ci împărțire, diavolism: „Mai mare
dragoste decât aceea cu care vă iubesc Eu, nimeni nu are,
aceea ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”. Și să nu
uităm niciodată că primul prieten al acestui fel de iubire
dumnezeiască rămâne în veci tâlharul, „fiul diavolului”,
Cainul dintotdeauna (1 In. 3, 12).
153
 Iată, deci, ce înseamnă înfierea în Iisus Hristos: readu-
cerea tuturor, cu putere mare, o putere cel puțin la fel de mare
cu cea a Creației din început, puterea principială, în iubirea
Tatălui, o iubire atât de mare încât se întrupează din veci,
adică conaturală Tatălui, în Fiul-Miel, deci natură jertfelnică
în „Fiul Său Cel Unul-Născut, pe Care L-a dat, ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, adică să
reintre în circuitul acestei iubiri, să se naturalizeze, „făcându-se
părtaș dumnezeieștii firi”, iar firea dumnezeiască originară și
originantă este iubirea.
Înfierea este, deci, restaurarea primordiilor, apokatastaza
(Fp. 3, 21), și orice plantare a problemei în afara iubirii
(a iubirii în sensul definiției dată de Iisus în dialogul nocturn
cu Nicodim, Învățătorul de lege, al dreptății – crucea
arhetipală = iubire-dreptate), nu înseamnă decât folosirea
crucii ca armă puternică pe care ne-a dat-o Dumnezeu să-i
strivim cu ea pe dușmanii crucii. Or, adevărata cruce, nu are
dușmani, are numai fii, prieteni, „frați mai mici”, ea omoară
moartea, înviind pe cei omorâți de moarte: „Cu moartea pre
moarte călcând” – aceasta este crucea de cuvânt, semnul
(stindardul) de dimensiuni cerești al Fiului Omului, Fiul-
Iubire, Crucea-Viață, Însuși Fiul lui Dumnezeu: „Și atunci vor
vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere și slavă multă”
(Lc. 21, 27). Această vedere a slavei ultime înseamnă
înțelegerea deplină a tainei lui Hristos, Taina Crucii ca semn
al iubirii Tatălui, biruință a vieții celei veșnice, „Bucuria
stăpânului”, în care vor intra toți slujitorii Lui, slujitorii iubirii,
care, în Fiul Cel Unul-Născut al Iubirii unice, s-a făcut Slujire
a bucuriei veșnice, a Învierii tuturor: „Acum Hristos a înviat
din morți, fiind (noul) principiu celor morți, astfel ca
Dumnezeu (Tatăl) să fie toate în toți” (1 Cor. 8, 28).
* ordine şi pe Derbedeul generic: „Vade (retro) satana! Căci
154
Nu există minuni; există numai Iubirea. Există Dumnezeu.
De minuni e nevoie acolo unde nu este Dumnezeu. Credința e
Minunea. Oare nu aceasta spune Iisus: „Neam viclean și
necredincios cere semn...” Cine Îl vede pe Dumnezeu în toate
lucrurile Lui minunate, cum să mai ceară alte minuni? De la
un alt dumnezeu? ... Să nu fie deajuns Unul? Unde-i credinţă –
totul e minune, chiar şi moartea: „Totul e har”, spune tânărul
preot murind (Jurnalul unui preot de ţară).
*
Decăderea infinită a omului sub imperiul înfricoșător al
puterilor demonice, și delicatețea, iubirea fără margini a
Mântuitorului. Impactul terapeutic. Atenția de care ne „bucurăm”
din partea demonului este vindecată de atenția veșnică de care
suntem înconjurați de Hristos, după chipul Căruia am fost
zidiți de Dumnezeu, Tatăl Lui și Tatăl nostru. Vezi bătălia
pentru Om în Carantania, între giganți: Cel Bun și cel rău.
De fapt răul este propus sub chipul unui bine gigantic, în
timp ce binele este de fiecare dată în celula umană originară –
„după chipul lui Dumnezeu”, un om preexistent și binelui și
răului, dincolo de categoriile morale, așa cum iadul se naște
dincoace de bine și de rău, în subuman.
Adevărul e că păcatul Omului nu este o revoltă (vezi
Lucifer), împotriva lui Dumnezeu, de aceea nu i s-a spus
„ridicare”, insurgenţă, ci Cădere. Însă e absolut necesară
precizarea: căderea în cursă, binele prezentat de cel viclean
într-o falsă imagine, a mai-binelui. Acelaşi tertip pe care-l
foloseşte Înşelătorul înrăit şi cu cel de-al doilea Adam, în
Munte, numai că Acesta nu se mai lasă amăgit de gogoşi-
fantomă, şi nu numai că nu cade el în cursă, ci-l cheamă la
155
scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai
pe El să-L adori!” (Lc. 4, 8).
Însă cel mai important lucru în această dramă (cădere-
îndreptare) este aceea că Iisus, Mântuitorul Unic şi Universal,
Se adresează Omului şi îngerului căzut (căzuţi amândoi) cu
aceeaşi atenţie infinită, terapeutic, cu aceeaşi iubire restaura-
toare, fiindcă în ambii căzuţi se află valoarea creaţiei Lui,
creaţie din iubire, iubirea ca singur temei al Creaţiei, şi acestui
temei originar se adresează El, în relaţia Lui cu orice creatură.
De ce să nu credem, împreună cu Iisus, că Înşelătorul nu
ar fi el însuşi o victimă a autoînşelării, aşa cum şi omul însuşi,
nu a fost numai înşelat, ci s-a şi înşelat, participă cu toată
fiinţa lui, cu raţiunea, voinţa şi pasiunea, la această înşelare, pe
care o îmbogăţeşte şi o creşte la dimensiuni babilonice,
coşmariante.
Şi încă persistă în această greşeală, deşi, după revelarea
chipului omului adevărat – omul neînşelat, Iisus Hristos
(„Cine Mă vădeşte pe Mine de păcat?”), – ceea ce pledează
pentru plăcerea, şi – consecinţă firească – vinovăţia personală,
scoţându-l oarecum din joc pe demon. Acestuia, odată cu
Crucea şi Învierea, i s-a cam tăiat avântul, mai manifestă doar
ultime zvâcniri din coadă, mişcări ale şarpelui căruia i-a fost
zdrobit capul (Fc. 3, 15).
* și tot el, poporul care naște omenește un Dumnezeu pentru
Iată Dilema veacurilor:
Poporul ales de Dumnezeu, apoi blestemat de El (vezi
cazul înfricoșător al smochinului și al verdictului pronunțat
sub cruce: „Căci dacă așa se face cu lemnul verde, ce va fi cu
156
cel uscat?” (Lc. 23, 31), a rezultat Dilema absolută, și pentru
Dumnezeu și pentru umanitate.
Poate că enunțul din Cartea Facerii, rostit de Divinitatea
întrupată în acel misterios peste orice limită înger al nopții
agonice de la trecerea râului Iaboc – un Rubicon biblic –, era
definiția profetică atotcuprinzătoare a celui mai dramatic popor
de sub soare, de aceea înțelegerea acestui oracol fără asemănare
în toată spiritualitatea lumii constituie cheia și biruința supremă
a cugetării umane: „Rămânând Iacov singur s-a luptat Cineva
cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate
răpune, Acela s-a atins de încheietura coapsei lui și i-a vătămat
lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Si i-a zis:
Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile! Iacov I-a răspuns: Nu Te
las până nu mă vei binecuvânta. Acela i-a zis: De acum nu-ți va
mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu
Dumnezeu și cu oamenii și ai ieșit biruitor!”
Istoria, în întregimea ei avea să dovedească până la
nebunie, că acele cuvinte nu erau o formulă de complezență, ci
cumplit de reale, înfricoșător-dramatice. Biruința asupra lui
Dumnezeu a fost repurtată deplin, deocamdată în două
momente absolute: Îl naște real și firesc, ca tot omul – „născut
din femeie, sub lege, la plinirea vremii”, Îl hrănește și Îl crește
„la măsura bărbatului desăvârșit”, Îi oferă cel mai propice
spațiu de exprimare, un spațiu teribil, un spațiu adecvat acelei
„iubiri nebune”, iubirea lui Dumnezeu până la iad (In. 3, 16),
oameni, este și cel care Îl condamnă ca pe un neom, ca pe un
tâlhar (Mt. 26, 55: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu
ciomege, ca să Mă prindeți”).
Deci prima parte din cel mai important și misterios oracol
rostit în Istorie pentru oameni – „te-ai luptat cu Dumnezeu... și
157
ai biruit” s-a dovedit a fi realitate istorică, hiperdramatică,
angajând egal și cerul și pământul, cu o transcendere biuni-
vocă a limitelor, cerească și pământească, în Dumnezeu-Omul
Hristos-Iisus. Aceasta este partea evanghelică a Scripturii, a
rostirii „Îngerului de Mare Sfat”; Dumnezeu S-a împăcat cu
umanitatea Lui.
Partea a doua (prima fiind Dumnezeu în lume) este
răspunsul Omului, drama lui totală – Apocalipsa, răspuns pe
care nu-l poate da ca atare decât poporul care a rezolvat-
realizat prima parte, și cea mai importantă. La acest proces,
rolul principal l-au jucat grația (Fecioara) și violența (Caiafa),
violența sfințeniei fără har.
Fiindcă se pune problema sfârșitului unei lumi, în venele
căreia deja curge sângele Dumnezeului născut și jertfit în
inima ei, geografic (Ps. 73, 13) și istoric („în zilele lui Pilat
din Pont”).
Cât de incomod este acest popor, Dumnezeu însuși a
constatat pe propria-I piele. Dar și fără el, n-ar fi cunoscut
concret, cât Îi face pielea (Întruparea).
Iar dacă pentru El a fost incomod până la a friza ultima
nebunie, cu cât mai mult rămâne marele spin în inima
umanității, pe care, conform oracolului divin, negreșit o va
birui. Dar cum va fi aceasta? Trebuie să se decripteze cu multă
atenție cifrul Creației, simetria indeclinabilă, numită în
Geneză, Chip și Asemănare.
Aici avem simetria Întrupare – Îndumnezeire sau
Destruparea Lumii în care, printr-o Fecioară din Nazaret, S-a

În Biblia de la 1688, la Întrupare se spune împielițare.
158
întrupat Dumnezeu-Fiul. În acest scop, milenii întregi, prin
acte când tremenda, când fascinosa s-a ajuns atât de aproape
de acel Dumnezeu mistuit de iubire și gelozie încât s-a produs
concret și complet interfecunditatea Dumnezeu-Om, desigur,
în chip minunat, o dimensiune existențială necunoscută în
acest stadiu, cu excepția Fecioarei, singura care realizează cea
mai fascinantă nuntire a contrariilor, Pururea-Fecioria cu
Maternitatea veșnică.
Să încercăm o reiterare istorică a metaistoriei apoca-
liptice, a Destrupării lumii, începând cu primul proprietar
consemnat în Istorie, care cumpără o țarină-cimitir, Macpela,
în care se afla peștera cu același nume, peșteră care va sluji
omului spre îngropare – Sarra mai întâi, apoi Avraam, prima
pereche din umanitate care a cunoscut iubirea până la moarte –
iar „la plinirea vremii”, tot peștera, oferită de Betleem, va sluji
nașterii lui Dumnezeu. A se observa ritmul neclintit al Creației
– sfârșit-început, moarte-înviere: „Și a fost seară, și a fost
dimineață...”
Însă elementul care trebuie să ne rețină atenția în acest
început cvasi-legendar sunt banii, în termeni generici arginți,
de care Iisus nu se va atinge niciodată, hotărând pentru tot-
deauna că aparțin exclusiv lumii morții, nu lui Dumnezeu:
„Iisus, cunoscând viclenia lor a zis: Arătați-Mi banul de
dajdie. Iisus le-a zis: Al cui este chipul și inscripțiile de pe el?
Ale Cezarului. Atunci El le-a zis: Dați deci Cezarului cele ce
sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu”. Subliniem încă o dată că argintul slujește din
început morții. Iată textul, care, urmărit cu toată puterea de
observație ne va conduce, ca un fir al Ariadnei întors în sine,
la moartea finală, la implozia universală în lumea aceasta:
Decreaţia, Sfârşitul.
159
 „Sarra a trăit o sută douăzeci și șapte de ani. Ea a murit
în Hebron, în țara Canaanului. Și a venit Avraam să plângă și
să jelească pe Sarra. Apoi s-a dus Avraam la fiii lui Het și le-a
zis: Eu sunt între voi străin și pribeag; dați-mi dar în stăpânire
un loc de mormânt la voi, ca să îngrop pe moarta mea. Iar fiii
lui Het au răspuns și au zis lui Avraam: Nu, domnul meu, ci
ascultă-ne: Tu aici la noi ești un voievod al lui Dumnezeu.
Deci, îngroapă-ți moarta în cel mai bun dintre locurile noastre
de îngropare, că niciunul dintre noi nu te va opri să-ți îngropi
moarta acolo.”
Au loc tratative între Avraam și Hetei și în final s-a
acceptat varianta lui Avraam, aceea de a se plăti bani peșin, un
preț spus la întâmplare de către Efron, proprietarul acelui loc
de îngropare: „A zis Efron lui Avraam: Ascultă, domnul meu,
țarina prețuiește patru sute sicli de argint. Ce este aceasta
pentru mine și pentru tine? Îngroapă-ți dar pe moarta ta!
Atunci ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta
argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het: patru sute sicli de
argint, după prețul negustoresc. Apoi Avraam a îngropat pe
Sarra, femeia sa, în peștera din țarina Macpela, care e în fața
lui Mamvri sau a Hebronului, în Canaan” (Fc. 23).
Iată că Dumnezeu este omorât în urma unei tranzacții în
care apare același preț derizoriu („...dar ce înseamnă acești
patru sute de sicli de argint pentru mine și pentru tine...”): „Iar
ei (arhiereii) i-au dat treizeci de arginți” (Mt. 26, 15).
Ceea ce intuiește Scriptura, atât în cazul cumpărării unui
mormânt, cât și în cel al vânzării unui Dumnezeu, este

Prin expresia „fiii lui Het”, conform limbajului semitic se denumea un
neam, un trib, un popor; aici, hittiții, de la care evreii vor lua alfabetul.
160
înspăimântător și fascinant deodată, până la nebunie și extaz;
banii sunt un substitutiv absolut, cu ei se cumpără lumea și se
vinde Dumnezeu.
Ceea ce se va și lucra, începând cu anul 70 d. Hr., odată
cu dărâmarea Ierusalimului. În schimbul lui, evreul va cum-
păra lumea, falsificând-o până la a-i dovedi că nu există în
afara banilor, care, la rândul lor sunt o valoare convențională,
o hârtie cu care, în final, lumea nu va mai avea ce face cu ei,
decât să-și cumpere cimitirul ultim, fără memorie. Mortul va fi
atât de mare încât locul lui de îngropare va fi suprafața
planetei întreagă, iar puținii vii care vor fi rămas, vor fi
ascunși în adâncul unor buncăre de mare adâncime.
În mod cert, evreul nu este inventatorul banilor, însă el,
la un moment dat al Istoriei, între Dumnezeu și bani, a optat
pentru aceștia, perfecționând sistemul acesta până la o altă
divinitate, acea alternativă la Dumnezeu de care vorbește
Mântuitorul: „Ori Dumnezeu, ori Mamona”. Dumnezeu îi
oferă omului lumea în dar, expresie a iubirii; unde apar banii,
iubirea e-n pericol. De aceea Mântuitorul tranșează nemilos
între Dumnezeu și mamona; incoruptibilitate intratabilă, ire-
ductibilă.
În chestiunea opțiunii fără echivoc, Dumnezeu sau
mamona, Iisus vorbește cu autoritate profetic-divină despre
două moduri de a sfârși lumea. Este tot mai evident că
alternativa Dumnezeu a eșuat. Umanitatea trebuie să privească
în față sfârșitul în versiune mamonică; Globalizarea, având în
mână cheia dizolvării universului uman plecând de la partea
economică, mai precis a alimentării miliardelor de indivizi,
sistem care funcționează numai pe coordonate financiare, care
finanțe se află toate în casa de bani a Ocultei mondiale. Sunt
suficiente trei zile – poate chiar mai puțin –, ca sistemul
161
bancar să înghețe, și planeta să se prăbușească în haos,
iremediabil.
Ceea ce ne și sugerează textul Apocalipsei, capitolul 18:
„Și îngerul a strigat cu glas puternic și a zis: A căzut! A căzut
Babilonul cel mare și a ajuns locaș demonilor, închisoarea
tuturor duhurilor necurate, spurcate și urâte”. Este definiția
exactă a unei umanități care, la avertismentul Mântuitorului:
„Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona (zeul
aurului)”, a optat „pentru contra”.
 Dar lucrurile nu sunt la fel; ei îşi vor crea lumea lor cumplită,
Nimeni nu te poate vindeca de tine, decât tu însuţi. De
aceea este şi cel mai greu de realizat, aproape imposibil.
*
Femeia este ziditӑ în ultima dimineaţӑ a lumii şi în ea
omul iubeşte dimineaţa materiei, în deschiderea ei asupra
lumii spirituale veşnice. Ea întrupeazӑ Duhul şi transfigureazӑ
trupul în Viaţă nouӑ.
*
Dumnezeu şi femeia trebuie priviţi prin prisma iubirii;
altfel sunt ori monştri, ori inutili!
* neglijează, conştient sau nu, reversul îndumnezeirii. Mai exact
Structura divină a omului răzbate prin toate zidurile ce-i
stau în faţă. Trec pe lângă spitalul Colţea. De la ferestrele
etajului plouă cu bucăţele mici de pâine, aşternându-se în
troian la poalele zidului. Bolnavii îşi exercită însuşirea cea mai
162
specific-divină – milostivirea – (după cum ne asigură Sf. Ioan
Gură de Aur), hrănind până la ghiftuire pasărelele obraznice şi
fericite. Duhul Sf. Francisc este molipsitor, mai ales la
poporul român, atât de darnic pentru că, atât de sărac. În mod
cert, la noi păsărelele vor muri ultimele de pe pământ.
*
Pentru marii credincioşi au existat totdeauna eveni-
mente, fapte minunate, splendide. Dar ce se întâmplă cu marii
necredincioşi? Şi ei, ca oameni-dumnezei, au aceleaşi nevoi.
dar măreaţă; amprenta divinului din om se păstrează chiar şi în
condiţiile iadului voluntar ca un memento non-mori.
*
Dispariţia a mii şi mii de specii din fauna exterioară.
A numărat cineva mulţimea nuanţelor din adâncul uman dis-
părute? Ce a mai rămas din sufletul omului cel atât de bogat
încât reflecta întregul „Chip”? Iată corelativitatea în pericol!
*
„După chip şi după asemănare”
În cea mai îndrăzneaţă afirmaţie antropormorfică
(pe temei scriptural) – divinitatea creată a fiinţei umane –, se
– acelaşi om care se face dumnezeu, care este dumnezeu
(Ps. 81, 6), care este liber să fie dumnezeu, care poate (dacă
vrea – Mt. 16, 24) să fie dumnezeu, are aceeaşi marjă „pentru
contra”.
163
 Îngerul nu beneficiază de libertate la dimensiunea
umană; el nu poate ajunge dumnezeu şi de aceea este limitat şi
în rău, este „legat” (Ap. 20, 1-3), este limitat (Iov 1, 12 ş.urm.).
De aceea, faptul care constituie pentru om suprema bucurie se
poate converti oricând în contrariu, la aceeaşi dimensiune. Şi
nu puţine sunt cazurile acestei pervertiri îngrozitoare. De
aceea existenţa diavolului pare cel puţin superfluă. Cel mult,
el a fost acel bobârnac de început, care pune în mișcare răul.
Apoi, avalanșa începută într-un fulg de zăpadă, a crescut
Babilon universal.
* Simplul fapt că există – îi motivează suficient în ochii mei.
Toată făptura, cu deosebire omul, nu supravieţuieşte
decât în iubire. Când iubirea va muri, lumea va sfârşi. Nu
există surogat la iubire.
*
31 decembrie 2003
Poate cel mai dramatic an din viaţa mea, nu mai puţin
dramatică, dintotdeauna.
Întreruperea, cu violenţă şi perfidie a slujirii mele
preoţeşti cu alungarea mea din Biserica Sf. Gheorghe Vechi,
căderea lui I. în prăpastia lui Iuda, înscriindu-se în genealogia
marilor vânzări de om şi de Dumnezeu, întreruperea activităţii
didactice în Constanţa etc. sunt zguduiri severe pentru orice
suflet. Interesant este faptul că, nu doar că nu m-am împuţinat
cu duhul, ci mă simt mult mai întărit. Este o limpezire dură, o
clarificare tranşantă între cer şi pământ. Nu-mi mai este frică –
acel sentiment umilitor de deasupra sufletului nostru. O
libertate de un soi necunoscut până acum s-a instalat în
văzduhul existenţei mele.
164
Este pentru prima oară când am simţit că mă aflu pe
buza abisului numit „a te ruga”. Dacă voi reuşi să mă arunc, în
sfârşit, în prăpastia aceasta care desparte pe om de Dumnezeu,
înseamnă că am trecut, cu arme şi muniţii, în zona frontului de
Nord. Confuzia se va sfârşi, ambiguităţile vor înceta,
moleşeala, nehotărârea, îndoiala şi toate câte ţin de trândăvia
spiritului nevolnic se vor risipi ca negurile de pe crestele
semeţe ale sufletului bărbătos şi cuprins de acel manikos eros
(lit. „iubire nebună”).
Îi iubesc pe oameni mult mai mult şi, mai ales, altfel.
Cine există – este neapărat sfânt. Cel puţin aşa S-a recomandat
Cel Sfânt: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3, 14). El Şi-a argu-
mentat existenţa prin sfinţenie; omul îşi argumentează
sfinţenia prin teribilul fapt al existenței. Prin aceste ţinuturi
nehotărnicite decât de ele însele trebuie căutată veşnicia ca
Bucurie. Eu îi adulmec deja mirosul de fiară adâncă!
*
Calcedonul obsedant
Hristos este îndoit Dumnezeu, fiindcă este şi Om.
Totodată este îndoit Om, fiindcă este şi Dumnezeu. Unitatea
îndoită răsare alternativ şi etern la ambii poli. Asta, da,
dialektiké – (lit. „dialectică” – adică îndoit Adevăr)!
*
Evanghelia – katafatismul plenipotenţiar
Cuvântul se exprimă în Fiinţă, Se identifică deplin, spre
bucuria noastră mântuitoare: „Eu am crezut, pentru aceea am
165
grăit”; dincolo de Cuvânt nu mai rămâne nimic; totul se află în
Cuvânt; de la Hristos încoace, totul e Cuvânt. Veşnicia naşte,
este vie, nu doar nemuritoare. Veşnicia se face pântece de
fecioară şi sân cuvântător.
* va împărtăşi cu Fiinţa însăşi. Nu mai puţin, ea este împărtăşire
Ciudată lume este omul! Să luăm un caz: cei ce se dau
de ceasul morţii să rămână nemuritori, construind la nesfârşit
Turnul Babel – cred sau nu în veşnicie? Dacă da, atunci de ce
mor creând încă una? Iar dacă nu cred, de ce mai mor de
dragul ei?
*
Zilele acestea am asistat în munţi, la un fenomen care
mi-a răvăşit orice bună-rânduială, din minte şi din suflet. După
mai multe zile, o pasăre care „căzuse” cloşcă, fiind împie-
dicată să-şi împlinească rostul ei suprem – acela de a crea
viaţa prin iubirea ei caldă – crimă realizată prin lipsirea de
obiectul pătimirii ei – ouăle, a murit pe cuibarul gol.
M-am cutremurat foarte! O pasăre ce moare într-o iubire
neîmplinită îţi vorbeşte de cea mai îngrozitoare crimă – astăzi
cea mai prezentă şi cea mai masivă: Moartea Duhului Sfânt,
fiindcă nu mai are ce să în-vieze. „Iar Duhul lui Dumnezeu
zbura pe deasupra abisului” (Gen. 1, 2).
Atâta iubire risipită! Adesea suferim pentru risipiri şi
pierderi cu totul insignifiante; meschine. Dar că Duhul-Iubire
moare încălzind Golul – este acea nebunie (la propriu) a lui
Nietzsche pe care a numit-o chiar aşa: Moartea lui Dumnezeu.
Eu am văzut aceasta! Sunt martorul înmărmurit al inutilizării
dumnezeieştii Pătimiri prin omeneasca nesimţire.
166
*
Femeia este adusă la masa omului pentru ca acesta să se
împărtăşească de fiinţă. Ea este prima euharistie a bărbatului,
iar a doua împărtăşire de fiinţă va fi la Cina de Taină, unde se
de fiinţă şi pentru Dumnezeu, Căruia Îi dăruieşte (Îl împăr-
tăşeşte de) „modul existenţei” umane. Ea este şi euharistie
pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu şi Omul se împărtăşesc de
fiinţă în Femeie, fiecare „în alt chip” dar realitatea este una:
Viaţa.
*
Femeia originară, paradigmatică – capabilă să cocheteze
cu dracul şi să-L nască pe Dumnezeu; teme-te de aceasta,
Omule!
*
De ce, oare, trebuie ca Hristos să vină a doua oară?
Simplu: fiindcă numai El mai poate salva lumea de
„creştinism”.
*
Surprize cu dezlegări surprinzătoare
În corul filarmonicii „Transilvania” cu care am efectuat
recentul turneu în Spania (aprilie 2004), se află un corist
ungur: Ladislau F. Colegii îi spun simplu: Loţi! Este un om de
talie sub medie, plăcut la înfăţişare şi cald la suflet. Era
decanul de vârstă între noi toţi (56 de ani) dar comportarea lui
jovială îi masca bine decanatul respectiv.
167
 Surpriza cea mai mare, ştiindu-l ungur, a apărut la
plecarea în turneu. Fiind vorba de un cor masiv – 42 de
persoane – se înţelege că aspectul bagajelor constituia o
problemă serioasă. Încărcatul şi aranjatul atâtor valize şi genţi
în cala autocarului cerea multă atenţie, mult efort şi timp. Şi
mai ales – răbdare şi pricepere. Șoferii erau doi ardeleni tineri
şi voinici, iar în cor erau 20 de bărbaţi, toţi tineri (cu puţine
excepţii). Adică, firesc ar fi fost ca bagajele să fie mânuite de
tinerii corişti, mulţi dintre ei practicând ceva arte marţiale.
Ei bine, aici apare surpriza aproape năucitoare de care
am amintit. Toate bagajele, fără excepţie, erau încărcate şi
descărcate de un singur om: Loţi! Am crezut că-i pe aproape
sfârşitul lumii; un ungur – hamalul neplătit şi îndatoritor al
corului românesc?!
Enigma nu mi s-ar fi dezlegat niciodată dacă nu era să
facem slujba Învierii într-un hotel din Spania – Alicante.
Întrucât în cor eram câteva confesiuni creştine – ortodocşi
(aproape toţi), catolici, neoprotestanţi etc., i-am rezervat
fiecăruia o mică piesă din cultul lui, în cadrul slujbei
improvizate la malul mării spaniole. Fiind sigur că Loţi este
catolic, l-am rugat să spună Tatăl nostru în maghiară. Era
vorba de o preprogramare, cu o zi înainte de Paşti. Atunci mi
s-a luminat totul:
– Nu ştiu Tatăl nostru!
– … ?!
– Eu sunt evreu!
În clipa aceea am înţeles, nu numai de ce Loţi ne biruise
pe toţi prin această slujire smerită şi abnegantă, ci am înţeles
cum au biruit ei Istoria şi pe Dumnezeu; sunt cele două bagaje
pe care le poartă evreul în spinare. Iar Dumnezeu şi Istoria
168
sunt datori să-l poarte la sân. Avraam este în sânul lui
Dumnezeu, drepţii în sânul lui Avraam şi ungurii în sânul
carpatic… asta da succesiune succesorală!
*
Hristos şi litera
Stăruie demult (dintotdeauna creştină) o aporie intero-
gativă: De ce Hristos nu a scris nimic? Nu ştiu (nu reţin) ce şi
câte răspunsuri s-au dat; unul însă pare cel puţin liniştitor şi
logic: Hristos nu a scris fiindcă El este Scriptura (Mt. 21, 42;
Mc. 12, 10; Lc. 4, 21; 24, 27, 45 passim). El însuşi ne răspunde
zicând: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă
vesnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39).
Tot ce a vorbit şi a făptuit era scris în Scriptură; în cuvântul
Său oral, a înviat litera moartă, fapt pentru care a şi murit. Cel
mai înspăimântător lucru pentru cei „vii”, este să înviezi toţi
morţii. Când un mort a înviat cândva, cei ce îl păzeau, l-au
omorât îndată de-a binelea, crezând că-i un strigoi.
Ceea ce, la învierea a toţi şi a toate, vom fi unii pentru
alţii, dacă nu ne vom pocăi, dacă nu vom ierta partea de strigoi
din fiecare, aceea care nu poate să învieze „spre învierea
vieţii” (In. 5, 29).
*
2 septembrie 2004
ÎN AERUL TARE AL APOCALIPSEI
Mă aflu iarăşi pe vapor, călător din Salonic spre Creta,
unde mă aşteaptă I(mma). Este o vreme ideală; chiar şi azi-
noapte s-a putut aţipi pe covertă. Am văzut câteva insule noi –
Schiathos, Scopelos, Paros, Tinos, Santorini etc. Oamenii care
169
au trăit în aceste ţinuturi înspăimântătoare, în vremea în care
depindeau direct şi total de cele două „țării” – cerul înstelat de
deasupra şi marea învolburată dedesubt – nu aveau niciun
motiv să fie umani. Supravieţuirea lor pe aceste stânci ucigă-
toare se datora unor forţe sufleteşti şi trupeşti pe care doar le
bănuim. În noi, cei născuţi şi crescuţi în cele mai gingaşe braţe
ale Mamei Pământ, sânul dulce carpatic, nu vor fi migrat
sentimentele supraomeneşti ce le-au motivat existenţa acestor
popoare ale mării. De aceea la ei mitologia infinită şi teribilă
înlocuieşte folclorul nostru fatalist-mioritic, născut la umbră şi
la coada oii. Civilizaţia comodităţii ajutată de siguranţӑ ne-a
mutat într-un alt regim existenţial, într-o dulce duhoare
pestilenţial-vanilată, fără comparaţie cu aerul fioros şi zeiesc
pe care îl vor fi respirat cândva aceştia, când trăiau cu ziua, nu
cu anii sau deceniile. Orice ieşire din casă (dacă erau şi acelea)
însemna oricând ultima; fără întoarcere. Stânca, valul, cutre-
murul, abisul erau mai aproape decât mama sau tata sau fratele
– oameni care îşi sugrumau din faşă sentimentalismele fireşti
pentru a nu suferi inutil în acest ţinut de dincolo de fire. Totul
era sans merçi. Sfinxul avea faţa şi inima la fel de inodore,
insipide şi monocolore cât cerul şi cât marea – prea mari
pentru sentimente mărunte precum mila, îndurarea…
Apocalipsa – cartea în care nu există niciun sentiment
omenesc – nu putea fi vizionată şi consemnată decât în acest
spaţiu în care nu există adăpost, nici umbră. Aici totul este
Revelaţie. Ca să înţelegi ceva din istoria fiecărui neam trebuie
să-i cunoşti traseul geografic-existenţial. Pentru a înţelege
neînţelesul Apocalipsei trebuie să fii deportat, asemeni
Ucenicului, din uman (iubire, milă, umanism evanghelic) în
nelumescul înfricoşător-colosal din acest ţinut tridimensional:
apă, lumină, stâncă. Este o treime care creează continuu, fără
îndurare – nu ocroteşte, nu salvează nimic perimat, obosit. În
Revelaţie (Apocalipsă) nu este loc pentru vechituri, pentru
170
literă moartă. Aici toată faimoasa Dogmatică ortodoxă nu face
doi bani. Totul se pulverizează instantaneu şi veşnic. Aici şi
Cerul (Dogmatica) se face nou, iar pământul se face cer. În
Apocalipsă nu există dogme, ci numai Duh Mare şi Sfânt,
Purul Fiinţei. Şi Duhul vine! Vine, chiar dacă astăzi, în toate
ţinuturile creştine, ba şi în ţinutul primei Apocalipse unde s-a
instalat clocitura Târfei-Babilon (în cea mai înfricoşătoare
insulӑ vulcanică – Santorini, un metru pătrat costӑ mii de
dolari) nimeni nu se mai află în starea Miresei, strigând
epitalamic precum odinioară Sulamita: „Vino, Doamne Iisuse”
– Veni, Domine Jesu! Acum toţi ochii (douăsprezece miliarde)
se află aţintiţi pe ecranul Bursei Mondiale, unde se desfăşoară
jocul drăcesc al cursului valutar; Hristos poate să vină liniştit,
acasă nu-i nimeni.
*
Ieri, 11 septembrie 2004 are loc marea prăbuşire în
Ortodoxie, o simetrie măiestrit-demonică – 11 septembrie 2001,
la trei ani după prăbuşirea Centrului Mondial al Comerţului –
cele două turnuri gemene, asemănătoare cu coarnele Mamonei
„ridicate până la cer” (Fc. 11, 8). Totul pare regizat de dincolo
de lucruri, dintr-o zonă unde gândirea umană trebuia să ajungă
şi nu a reuşit, pentru că nu a vrut. Căderea se repetă în Istorie.
Acum trei ani s-au prăbuşit stâlpii babilonici materialişti;
astăzi se prăbuşesc mari stâlpi ai Bisericii, ai Ortodoxiei:
Petru, patriarhul Alexandriei, Irineu, mitropolitul Pelusiului,
Chrisostom, mitropolitul Cartaginei, Nectarie, episcop în
Madagascar, Arsenie, egumenul M-rii Maheras, arhimandritul
Calistrat, diaconul Nectarie etc. Biserica din Africa – acolo
unde s-a născut (Cartagina, Alexandria, Thmuis etc.), într-un
Ciprian sau Ciril sau Arie, marea şi nesfârşita bătălie pentru
supremaţie în Cetate, a fost decapitată. A rămas doar trupul ei
continental şi anonim. Putem înregistra această cădere pe
171
verticală ca pe un simplu (chiar dacă înfricoşător) accident –
unul din milioanele de accidente ale lumii? Eu, personal,
refuz! Aici se află unul din punctele în care avertizează
Scriptura: „cine citeşte să înţeleagă!” S-o luăm metodic:
Dacă o socotim a fi fost pură întâmplare, aşa cum
socoteşte Sartre moartea tuturor oamenilor („ne naştem din
accident, trăim din inerţie şi murim din întâmplare”), subiecţii
acestei „întâmplări” nu puteau fi lăsaţi la voia întâmplării. Ori
ei nu erau ai lui Dumnezeu – „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”
– ori Dumnezeu nu există, după cum exprimă acest aspect al
Teodiceii Henry Beyle (Stendhal) în butada-i sarcastică:
„Singura scuză a lui Dumnezeu (în cazul concret de care ne
ocupăm aici) este aceea că nu există”.
În afară de această masivă delegaţie duhovnicească
supremă, destinaţia sacrosanctă, vârful absolut al geografiei
ortodoxe – Sfântul Munte Athos – o adevărată sinteză între
Sinai şi Tabor, dubleză spinozitatea chestiunii în cauză. Că la
10:54 aparatul de zbor – Sinouk – un elicopter de ultimă oră
al tehnicii militare transatlantice dispare de pe ecranul-radar al
aviaţiei greceşti, nu-i o chestie total neobişnuită în structura
mecanicizată a universului postmodern; maşina nu-i nici
măcar om, darămite Dumnezeu, ca să nu aibă lacune, şi
imprevizibilul rămâne mereu ca umbra, ineficientă dar pururi
ameninţătoare. Întrebarea ţinteşte un alt ecran, cu adevărat
panoramic şi veşnic viu – Ochiul lui Dumnezeu. Să nu fi fost
„Papa şi Patriarhul Petru al VII-lea al Marii Cetăţi a
Alexandriei, al întregului pământ al Egiptului şi al întregii
Africi, al treisprezecelea Apostol şi Judecător al Oecumenei”
(aceasta este titulatura sumară a celui mai mândru şi năbădăios
centru creştin) înscris pe ecranul Providenţei?
Mântuitorul ne asigură, prin ucenicii Săi (numai
doisprezece, Patriarhul Alexandriei încă nu se născuse ca
172
al 13-lea apostol – f. ghinionist, astăzi), că „nici fir de păr din
capul vostru nu va pieri” (Lc. 12, 7; 21, 18). Monahul Petru,
ca toţi ierarhii creştini postniceeni a trădat duhul creştin al
Bisericii de două ori: prima oară când a renunţat la lume,
retrăgându-se în monahitate – adică singurătatea ne-bună: „Şi
a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe
pământ!” El a zis că-i bine. Şi s-a făcut monah. A doua oară
trădează monahismul, mergând în lume şi încă în Marea
Cetate a Alexandriei – oraş de perdiţie, asemeni Romei,
Constantinopolului, Parisului etc. Ca episcop al Babilonului
(1983) s-a văzut că preferă puterea şi nu singurătatea
smereniei. Când a fost ales şi Patriarh (1997, februarie) a fost
clar că a terminat-o definitiv cu monahismul.
Dar, ce căuta la Athos, Patria Monahismului? Să fi fost
vorba de nostalgii ale nevinovatelor începuturi monahice? La
un asemenea nivel şi la o asemenea vârstă de centrală bărbăţie
– 55 de ani? Eu nu cred. Sensul girator al cocoşului politic
trimite mult mai departe; acolo trebuia să ajungă Ţarul
Kaghebist – Putin – cu câteva zile mai devreme şi ar fi avut loc
o întâlnire „întâmplătoare”, între Papalitate şi Putere. Tandemul
apocaliptic în plină îmbrăţişare… nevinovată, întâmplătoare.
Interesant că Dumnezeu salvează Fiara, sacrificând
pentru Putin cinci sute de suflete, la Beslan, între care jumă-
tate erau copii. Dacă ar fi murit mai puţină lume (10-20),
vizita n-ar fi fost anulată (dar la un număr atât de mare, vizita
lui Putin a fost amânată).
Patriarhul, doritor de monaxia (singurătate, gr.) pe care a
trădat-o, a căzut în capcana pregătită pentru Ţarul securist şi
tiran (ultimul din istorie; încă mai ucide popoare captive –
ceceni, moldoveni, gruzini etc.). dacă ar fi suspinat cu ade-
vărat după singurătatea pierdută, ar fi venit altfel şi altcând.
173
Ar fi venit neanunţat şi călare pe un dobitoc smerit – singurul
care mai cultivă smerenia într-o lume a pompei ierarhiceşti, cu
avioane, elicoptere, sinodie nenumărată – aici 11 persoane,
între care trei ierarhi, arhimandriţi, diaconi, majordom,
consilieri juridici, advocaţi etc. Partidul-stat care a jefuit ţara
şi Europa timp de douăzeci de ani – Pasokiştii – nu se dau în
lături de la nimic. Noi ştim acest lucru de la 1990 când Iliescu
a căsăpit Capitala cu hoardele minereşti numai să nu scape din
mână puterea deţinută de patruzeci de ani. Dacă ar fi reuşit
să-l omoare pe Putin, guvernul Karamanlis ar fi căzut fără
discuţie.
Ceva tot au reuşit. Mai ales că Biserica a avut un rol
hotărâtor în debarcarea sultanilor „pasokişti” (categorie de
jefuitori politruci, numită la noi „baronii lui Năstase”) şi
câştigarea alegerilor de către Neia Demokrateia în frunte cu
nepotul marelui Karamanlis care a salvat ţara (1974-1982) de
la pieirea socialistă. Deja ziariştii-căţei au şi sărit la gâtul
noilor guvernanţi, acuzându-i că nu sunt capabili să pună
ordine în departamentele militare, administrative, economice
etc. După o corupţie de 20 de ani (mai avem cinci ani şi-i
egalăm; deci 20 de ani ai lui Brukan sunt stass pentru corupţia
post-comunistă!), cum să se îndrepte lucrurile în şase luni?
Cât despre vizita năzdrăvană în Ţara Smereniei Consa-
crate cu superbul „Sinouk” în loc de măgar – putem adăuga
faptul cӑ majoritatea Mânăstirilor din Muntele Athos şi Sfânt,
printre altele, au şi pistă de aterizare pentru elicoptere sau
amfibii.
De dimineaţă era mare fierbere şi tulburare în poporul
dedicat Singurătăţii, aşteptându-l pe Locţiitorul lui Hristos cu
multă pompă şi cinstire mare. Dacă în locul Patriarhului-Papă
ar fi venit El însuşi, aşa cum nimeni nu-L mai aşteaptă în
174
Europa „creştină” care şi-a declinat această distincţie în
favoarea islamului (aşa au motivat consilierii europeni şter-
gerea calificativului cristic din nomenclatura actuală a conti-
nentului fost-creştin), niciun monah nu şi-ar fi întrerupt
canonul neptic pentru El.
Oricum, pe cât de splendid a început Creştinismul, cu
jertfirea rituală a lui Dumnezeu, pe atât de urât sfârşeşte
Biserica: „Iar cele zece coarne şi fiara vor urî pe desfrânată şi
o vor pustii şi o vor lăsa goală şi vor mânca cărnurile ei şi o
vor arde în foc” (Ap. 17, 16). Măcelul inocenţilor în Osetia,
măcelul arhieresc în Halkidiki, măcelul celor trei mii în New
York – într-un 11 septembrie negru, întâmplător, ba, aproape
şi la aceeaşi oră… Toate pot fi întâmplătoare, sfârşitul
Bisericii, NU!
*
1 Martie 2005
Se spune, în argumentarea existenţei lui Dumnezeu, că
lumea cealaltă trebuie să existe pentru o necesară echilibrare a
nedreptei balanţe din această lume a crimei şi a lacrimilor
miliardelor de striviţi sub şenilele răului. Este adevărat. Este
de bun simţ. Dar nu este deajuns. Dacă veşnicia nu ar fi decât
o reglare de conturi, nu ar depăşi cu nimic un punct fix, un Iov
căruia i se dă satisfacţie şi apoi cercul se închide. După care…
nimicul cel cuminte.
Iată, însă, adevărata şi fericita raţiune de a fi a unei alte
lumi, nesfârşită, frumoasă, negrăită, fără asemănare pentru că
Unică: Ceea ce nu a încăput în timpul şi în spaţiul fiecărui om
şi al tuturor fără excepţie şi fără discriminare, au fost binele,
frumosul, fericirea. Oricât de mult s-au manifestat acestea în
175
dreptul unor fericiţi charismatici, totuşi, atât pentru ei personal
cât, mai ales, pentru cei ce s-au împărtăşit de darurile acestora,
totul s-a părut a fi doar o clipă, o scânteie, un firicel. Regretul
pentru când n-a mai fost era direct proporţional cu frumuseţea,
bunătatea, fericirea darurilor sfârşite, totdeauna „prea devreme”.
Dintre zecile de miliarde de personaje din infinita (şi, totuşi
trecătoarea) dramă a Vieţii, un procent infim şi-a valorificat
Darul, iar din el, chiar şi la cei mai productivi, nu s-a efectuat
decât o cantitate infinitezimală (să ne gândim la faptul că
zecile de miliarde omeneşti n-au folosit plămânii decât în
proporţie de 25%). Totul în această lume stă pe dimensiunea
meteoritului.
În această primă fază … „şi a fost seară”, nu s-a con-
sumat decât o cină frugală, pascală, în grabă eschatologică
spre a prinde Dimineaţa, sfârşitul infinit al începutului de
seară. Pentru restul binelui abia început în dreptul puţinilor
fericiţi, ce au reuşit să înceapă în această lume, dar mai cu
seamă pentru cei 99% care, fie n-au reuşit să exprime şi să
consume aproape nimic din Dar, fie că l-au abordat în mod
pervers, îngropându-l (Mt. 25, 25) în răutate, în urâciune, în
sadism şi deriziune, se cere cu necesitate spaţiul şi timpul
veşniciei, singura egală cu fiinţa Binelui. Tocmai de aceea este
veşnicie, fiindcă este bine; şi invers: de aceea este bună
fiindcă este veşnic.
În această ecuaţie răul nu-şi are locul fiindcă nu-şi are
raţiunea de a fi. De aceea timpul este scurt pentru că este răul
(„umblaţi răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” – Ef. 5, 13)
şi pentru că este rău, „timpul nu va mai fi” (Ap. 10, 6). De
aceea, în Scriptură, moartea, oricât de timpurie, nu este rea, ci
dimpotrivă, pune capăt timpului şi răului („fericită este calea
în care mergi astăzi suflete, că ţi s-a gătit loc de odihnă”).
Desigur, în sistemele filozofice şi în religiile morale (toate, cu
176
excepţia Creştinismului, care nu-i doar o religie, ci cu mult şi
cu totul altceva) s-a folosit argumentul talionic, înfricoşându-
se săvârşirea răului cu pedepsirea acestuia, dacă nu în această
viaţă – cu siguranţă – în cealaltă. Este o greşeală enormă!
Dacă în locul ameninţării cu răul (care, dincolo de un raţio-
nament moral, limitat prin firea lucrurilor, nu poate produce
ceva cu adevărat generos, şi, cu puţin curaj nebun vom
înţelege că, de fapt, nu-i adevărat) am fi reuşit să dezvăluim
adevăratul chip al veşniciei şi singurul (dacă ar continua
dualismul rău-bine în veşnicie, aceasta, ca şi Dumnezeu,
sfâşiindu-se în două, n-ar mai fi veşnicie – recte n-ar mai fi
Dumnezeu), datele Transcendenței ar fi fost cu totul altele, și
nu mai puțin ale Imanenței.
*
Dacă am fi fost convinşi că Binele este „Singurul existent”
(Mc. 10, 18: „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu”), am fi
avut încă din Timp, o imagine cât mai aproape de cea a
Veşniciei. Este ceea ce exprimă uluitor Sf. Ioan al Iubirii: „În
iubire nu este frică (aşa cum este în Lege, unde nu este iubire),
ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica, are cu sine
pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi
iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 In. 4,
18-19). Veşnicia noastră este Dumnezeu, adică binele pe care nu
l-am făcut în timpul-rău. Iar „Dumnezeu este Iubire”, şi de aceea
este Bine şi pentru că este Bine, este Veşnic. „A mea este
răzbunarea, zice Domnul”. Răzbunarea-Iubire. Dacă e să ne
temem de ceva, acela nu este răul, ci iubirea. Ori, „iubirea
alungă frica…”. Sfârşitul iubirii, dacă ar fi să existe, nu este ura
(care-i o formă pervertită a iubirii), ci frica.
Cum însă Dumnezeu este Iubire, şi este veşnicia noastră
(In. 17, 3), „nu trebuie să ne mai fie frică acolo unde nu este
frică, fiindcă Dumnezeu este cu neamul drepţilor” (Ps. 13, 5).
177
 „Apokatastasis ton panton” (Fp. 3, 21) – Apocatastaza
nu-i ceva aleatoriu, ceva hamletian sau pascalian (vezi pariul
cu veşnicia), ci este ceea ce a fost din început: Creaţia. Nu
avem decât douӑ soluţii: Apocatastază sau Nimic. Dumnezeu
nu este jumătate de măsură. Cel puţin să ne fi învăţat ceva
Istoria de până acum: am negat apocatastaza, temându-ne că
vom da o şansă în plus răului. Dar, sincer vorbind, ce ar fi
putut fi mai rău decât a fost, este şi va fi? „Căci ce rău n-am
săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit în
sufletul meu?” (Rugăciune înainte de împărtăşire). Dar în
însăşi această libertate a unui curaj nebun în care Dumnezeu
nu pune limită nici chiar răului se dovedeşte puterea absolută,
singulară a Binelui. Doar El poate să existe; doar El începe
dincolo de tot răul posibil şi de puţinul bine început aici.
Binele pur începe de la limita ultimă a răului. Nu cumva
aceasta va fi „Evanghelia ce se va vesti spre mărturie la toate
neamurile, şi atunci va veni sfârşitul?” (Mt. 24, 14). Deci una
este evanghelia începutului – o evanghelie în cadrul unei
morale, în cadrul unor convenţii, şi alta va fi Evanghelia
veşniciei, neconvenţională. Fiindcă în timpul Bisericii s-a
propovăduit evanghelia la toate neamurile; De ce se reia
Evanghelia la Sfârşitul lumii?
E vorba de un ultim stadiu al înţelegerii ei şi cei ce vor în-
ţelege primii, vor fi ultimii evanghelişti ai ultimului sens; Evan-
gheliştii Veşniciei apocatastate. Evanghelia lui „Săvârşitu-s-a!”
Un rău mai mare nu putea să mai fie. De acolo a început Binele
– Săvârşirea Veşnică, sau Liturghia cerească (Ap. 22, 3).
* următorul. Aceasta mi-a fost fericita, sfânta-mi copilărie – o
15 Martie 2005
Am avut astăzi, în autobuzul 313, una din cele mai minu-
nate revelaţii. Era ora 11, era soare, o primă zi de primăvară.
178
Ceva se primenea, mai mult în adâncuri de om decât în
universul uzat, din afară. Aveam în perspectivă tot spaţiul
interior al maşinii, aveam o imagine de ansamblu asupra celor
30-40 persoane, pe chipul cărora se odihnea lumina soarelui
venită prin geamurile înalte, laterale. S-a întâmplat ceva care
numai în copilărie, până la şapte ani, trăiam acolo, în
singurătatea muntelui şi a pădurii în care m-am născut. Nu ştiu
cui trebuie să-i fiu recunoscător pentru copilăria cea mai
pitorească din univers, săvârşită deasupra lumii, cu cel mai
bogat şi variat orizont, cu cea mai necuprinsă zare, prăvălită
peste munţi, dealuri, râuri, păduri, plaiuri, zăpezi, ceţuri
deasupra lacului, sau zestelite peste văile vălurite pe zeci de km
spre Buzău ori spre Vrancea – în tot cazul – acolo şi atunci,
fiecare zi era nouă şi irepetabilă, conţinutul ei (geografic,
astronomic, meteorologic) fenomenal era mereu altul, de parcă
Dumnezeu nu se ocupa decât cu distracţia mea specială,
princiară. Dar, în tot acest vârtej ameţitor de noutate şi
măreţie, nimic nu egala fenomenul persoanei, al chipului
uman. În ţinutul singurătăţii de lux, o singurătate imperială,
apariţia unui nou chip omenesc era, pe cât de rară, pe atât de
fascinantă. Rămâneam în extaz, nemaicontrolându-mi nici
mimica feţei, nici mişcarea vreunui gând – eram suspendat în
miraj. Nu greşesc dacă spun că, odată cu fiecare nou-venit,
mai precis – nou-născut, eu mă trezeam faţă-n faţă cu El. Nu-I
dădeam nume – era imposibil să numeşti ceva atât de luminos
şi fericit, ceva impunător şi diafan deodată… Era El, Nenumitul
adorabil. Odată cu plecarea lui, a oricărui oaspete nou apărut,
în inima mea se sfârşea, încă o dată, Lumea. Acel Tot,
nenumit, nesfârşit, negrăit, murea dramatic, mut. Şi învia în
copilărie pe care, probabil, n-a mai avut-o decât Dumnezeu, pe
meleagurile cereşti.
Mă întorc acum în autobuzul 313. Un fulger de lumină
bună a traversat spaţiul circumscris al vehicolului şi în această
179
străfulgerare am văzut în dreptul tuturor celor prezenţi –
chipul divin, simplu, firesc, cel mai al fiecăruia din cei ce
priveau înainte, cu faţa învăluită în lumina orei 11, română.
Azi, 15 Martie, orele 11 dimineaţa, eu am călătorit într-un
autobuz cu dumnezei „şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6).
Şi toţi erau fericiţi în tăcere. Erau în starea cea dintâi a firii, în
stare de adoraţie. Totul era Parusie!
* orgiastic, orwellian. Atunci, fapt unic în istorie, s-a dovedit nu
„Secolul XXI, va fi mistic, sau nu va fi deloc”
Se simte aici, subcutanat, o ameninţare majoră. Oricine,
ţi-ar spune că ameniţarea se ascunde în partea a doua. Cine
cugetă serios, esenţial, adevărata ameninţare este aceea de a fi
obligat, condamnat la mistică, la înviere. Cine şi-a propus
măcar o secundă în viaţa lui să învieze – ştie ce vreau să spun!
* ani (atunci aveam 4 ani, azi am 55) sinistrul măreţ se repetă!
3 Aprilie 2005
Universul agonizant, în ultimele zile, este pe de-a
dreptul muribund. De aseară (ora 22:37) este mortuar. Europa
exală miros de mausoleu universal. Ciudat este faptul că
această apoteoză funebră îmi aduce în memorie cu violenţă
prima amintire din capătul gingaş al copilăriei, al prunciei:
martie 1953. Mai aveam o lună, şi împlineam patru ani. Peste
munţii de zăpadă al căror miraj colosal începea de la fereastra
smeritei noastre case, în acele zile răsunau într-un deasupra
abisal, clopote triste, naţionale şi mondiale. Urechea mea de
copil alcătuit din sonuri muzicale şi din vibraţii adorante, le
auzea şi pe cele din Moscova, de unde izvora această
strălucire funestă a Ortodoxiei comuniste.
180
Oamenii, aerul, dobitoacele şi stihiile toate, lăcrimau
într-o tăcere atât de frenetică încât mi s-a strecurat în
străfundurile rărunchilor, unde s-a depozitat într-un tezaur
sumbru, ameninţător. Murise marele Tătuc de la Răsărit!!!
Popoarele, milioanele de fiinţe nevolnice, reduse la un
fel de populaţii zdrenţăroase de copii ai străzii, erau periculos
de orfane. Atunci a fost o clipă paroxistică a paternalismului
cât de mare a fost Stalin (şi, trebuie să recunoaştem, a fost de
o măreţie fioroasă pur-apocaliptică, nimeni ca el nu a încarnat
mai fidel Fiara, bestia generică), ci cât de mic poate ajunge
Omul, fiinţa cea mai importantă din univers în ochii Creato-
rului. Un pantocrator secund, ajuns acum la limita de jos a
nimicului din care fusese ridicat cu cuvântul Puternicului,
„după chipul şi asemănarea Sa”.
Ce coincidenţă stranie! 1953-2005. La interval de 50 de
Aceleaşi slogane postmortuare: „Cel mai mare politician al
Bisericii din ultimele secole”, „Epoca lui Carol cel Mare în
Biserică”. „Ierarhul căruia se datorează prăbuşirea comunis-
mului”. Dar, nicio ridicare. Nimeni nu spune, însă, că pentru a
ajunge cardinal şi arhiepiscop de Cracovia la doar 38 de ani –
trebuia să fie un comunist pur sânge. Şi era de toate, în afară
de mistic. N-a fost mistic nici când a ajuns papă. N-avea
absolut nimic cu spiritualitatea evlavioasă. Omul era născut
actor. Era un Regan pe scena improvizată din Altar. Ultima şi
cea mai importantă piesă jucată a fost cea intitulată:
„Ecumenismul a murit, trăiască ecumenismul!”
În tot cazul, după Stalin şi mult mai important decât el,
papa Woytyla a avut o moarte ecumenică! Ceva ocult şi
dubios foşgăie în dedesubtul acestei pompoşenii macabre, fără
181
precedent şi egal în Biserică. Dacă ne gândim că Europa s-a
declarat oficial şi plenar a-creştină (vezi „Parlamentul Europei
al celor 25”, 2004), dacă ne gândim că, sfârşindu-se
Comunismul (adică cel de-al doilea Război Mondial) a
început Terorismul (evident un al treilea război, panuman),
dacă ne gândim că noul ecumenism marca „Vatican” – este
unul eminamente politic (Vaticanul este Stat în Stat) şi deci a
inaugurat cu binecuvântare de Sus – Globalismul, în termeni
neotestamentari – „o turmă şi un păstor”, supuşii nevăzutului
(încă) „păstor”, care se va numi Regele lumii, au toate moti-
vele să-l împăieze cu toată cinstea pe cel a cărui piele a făcut
toţi banii. La începutul mileniului I (330), Apusul se muta în
Răsărit (sub chipul Fiarei: Imperiul). La începutul mileniului
III, Răsăritul se mută, inexorabil, în Apus (sub chipul
Desfrânatei). So..!
Evanghelia ne spune că tocmai acest prag al unităţii
(unificării) maximale – o turmă – (să nu uităm că adevărata
turmă este mică, iar păstorul, mai mult decât unic, este „cel
Bun”) şi un păstor, va marca sfârşitul lumii.
Pare cel puţin paradoxală o astfel de alegorie, dacă nu
chiar o contradicţie în termeni. Şi totuşi ajutaţi de una din cele
mai tulburătoare afirmaţii ale lui Dostoievski, din Demonii:
„Atunci, din căscatul mare cât lumea, va ieşi Anticristul”, vom
înţelege că aici este misterul! Această operaţie de uniformizare
va fi una reducţionistă, o inginerie „eugenică”, eliminându-se
din fiecare neam, din fiecare popor, din fiecare sector uman –
„mărunţişurile particulare” – acele idiosincrazii subiective şi
pătimaşe care au creat o nesfârşită varietate dar şi o necon-
tenită fricţiune conflictuală (pantomahia heraclitică). Unionis-
mul panuman eshatologic va avea o singură monedă, o singură
constituţie, un singur cod penal, o singură religie, un Dumnezeu
singur – stass – o singură limbă (mai mult ca sigur – engleza)
182
şi mai ales o singură Singurătate, imensă, colosală – suficientă
şi cu dreptate împărţită la zecile de miliarde de indivizi
clonaţi, adică stass.
Hristos a stimulat particularităţile sufleteşti la orice nivel:
personal, naţional, religios, gnoseologic, artistic, sentimental şi
orice altă particularitate. Anti-Cristul va opera invers. Desigur,
în numele excelenţei, al excepţionalului la scară universală. În
numele comodităţii, al eficienţei fabuloase, al universului de
rigips. Monotonia terorizantă, născătoare a Plictisului eshato-
logic, a cărui ieşire nu poate fi decât sinuciderea sau Învierea.
Nu un reviriment repetitiv, care a recidivat de atâtea ori încât
deja este o altă monotonie; este vorba de Învierea cea de obşte –
nu numai a omului, ci a totului. Palingeneza sau apokatástasis
ton pánton (Mt. 19, 28; Fp. 3, 21).
*
Până spre 40-50 de ani, într-un mariaj celebru (adică
îndrăgostit) nu poţi trăda iubirea (prin adulter). După, nu poţi
trăda o mare prietenie. În iubire, coboară Dumnezeu la om; în
prietenie, urcă omul la Dumnezeu.
*
Oricât ne-ar intriga ideea, trebuie să recunoaştem că
astăzi, cel care vrea să salveze lumea cu orice preţ, mult mai
mult decât Omul şi Dumnezeu, este diavolul. Oamenii, toţi şi
pretutindeni, fac şi îşi fac atâta rău, încât au depăşit demult
simpla sinucidere.
Dumnezeu, la rândul Lui, S-a săturat să mai cârpească la
nesfârşit o putină putredă, sinucigaşă. Singurul care mai are un
motiv de prelungire a jocului, este diavolul. Lumea este
183
jucăria lui; dacă o pierde, lui chiar nu i se mai poate da ceva în
loc. Deci, iată, nădejdea s-a mutat aiurea.
* ce este (mai ales ce a fost ea, cândva, pentru mine), nu pentru
După om – cel mai inuman animal de pe pământ – se
zice că porcul ar fi cel mai uman. La japonezi face parte din
familie. La noi este invers. Omul face parte din turma
sinucigaşă din Gadara.
* mă îndur încă să mor mie, celui ce sunt aici, şi numai aici.
De ce oare se spune „păcatul lui Adam”? Căci atunci
când se narează incidentul cu pricina, se vorbeşte de Eva ca
protagonist. Nici la Naşterea divină nu se vorbeşte nimic de
bărbat. Ambele ne depăşesc infinit; Nu şi pe ea. Genial titlul
cărţii lui Evdokimov: „Femeia şi mântuirea lumii”.
* *
Ştiu, mărturisesc din rărunchii sufletului meu debil,
jigărit, că mă rog puţin – aproape nu mă rog. Doar când eram
copil, când aveam motive presante, fierbinţi şi crude – şi aveam
cu ghiotura – mă rugam tot atât de firesc precum respiram,
gâfâiam, scânceam. Atunci însă rugăciunea nu era o problemă,
aşa cum sângele sănătos, deşi este cel mai înfricoşător lucru
din univers (după Dumnezeu), în copii nu-i o problemă. Este,
şi atât. Cu rugăciunea este ca şi cu sângele. Doar în copil, şi
una şi cealaltă, sunt acolo, sunt fire, infinitivul lung al lui
„A FI”. Cu adolescenţa (cu pubertatea mai ales) în sânge şi în
suflet (care, la copil, echivalează cu „a te ruga”) răbufneşte
furtuna, o fiară cumplită se cuibăreşte acolo, sângele şi ruga se
tulbură, fierb înspumat, amarnic.
184
Adevărul este că, de ani şi ani, din tinereţea-mi profund
zdruncinată şi primejdios dezaxată, tot amân să iau hotărârea
înfricoşatului început al lui „a mă ruga”. Nu pentru că nu ştiu
că nu cred în ea. Dimpotrivă! Fiindcă ştiu ce este, ştiu că –
odată începută – nimic nu va mai fi la fel. De acest „cu totul
altceva” instinctul meu sălbatic de conservare se fereşte, se
crispează, se cabrează ca un cal neîmblânzit dintr-o stepă
metafizică. Rezistenţa la răpirea întru cele străine, aceasta este
pasul ezitant, clătinat, tremurat spre începutul Rugăciunii. Nu
Când mă voi hotărî să mă rog nu voi mai fi aici. Acum încă
mă tem dulce de moarte; atunci ea se va teme cumplit de
mine. Adevărul, într-un cuvânt, este acela că mă tem de
Rugăciune ca de Dumnezeu. Şi din această teamă Îi amân,
mereu acum. Simt însă că deşi încă nu este rugăciune, este
adevărul ei. Ceea ce e totuna!
7 iunie 2006
Această pagină – 7 Iunie 2006 – este ca un „mormânt
nou săpat în stâncă”, aşteptându-şi oaspetele veşnic. Şi a venit:
7 iunie orele 2, în crucea grea a nopţii mama s-a odihnit de
sine. De marele-i sine. Toate s-au oprit odată cu suflarea ei
creatoare. A încremenit sufletul în mine. Orice relief al lumii
s-a şters, e totul plat, fără chip, fără noimă. Universul s-a
prăbuşit în sine ca o şandrama hidoasă. E prima oară când
păcatul nonsensului, al dezgustului, al protestului Sus,
răutăcios şi bădăran mă ameninţă, mă sugrumă. Încerc să
recurg la argumente superioare – teologie apologetică – pentru
a-mi obloji rana aceasta în care s-a scurs sufletul meu
euharistic. Pentru moment, mama nu a murit singură. A murit
185
un pic – sper provizoriu – şi Dumnezeu. Sunt un mormânt
nesfârşit pentru amândoi.
În ziua în care a început să moară – joi, 1 iunie – în acea
zi în care o gripă urâtă a lovit în respiraţia multor români,
dintre care câţiva au murit – am adormit în camera mea din
Katerini (oferită pentru mici sejururi estivale de părintele
Thomas), pe malul mării. Am avut un vis atât de straniu încât
marile vise profetice – Iezechiil îndeosebi, cu fiinţe ciudate şi
imagini terifiant-fascinante aproape că păreau de abecedar
oniric.
Mă aflam într-un ţinut de deltă, înconjurat de umbre şi
suprafeţe ameninţătoare, spaţii sumbre pornite asupră-mi ca
într-un asediu cosmic. Deodată simt că mă desprind vertiginos
de pământ şi mă înalţ pe o verticală de axă a universului,
ascuns, îmbrăcat într-o fiinţă ca o mandorlă în care stă Hristos
pe Tabor sau în iad, în actul învierii, cu Adam şi Eva agăţaţi
de mâinile Lui. Acel trup-scoică ce mă cuprindea în sternul lui
nu îmi era străin. Eram „de acolo”. Înălţarea aceea dublă –
înţelegerea mea şi trupul-mandorlă, era o biruire de mare
putere – traversam straturi de stihie vrăjmaşă, având rezerve
de energie explozivă, ce veneau dintr-o mare prezenţă de
spirit, dintr-o verticalitate invincibilă, suverană, ocrotitoare.
Drumul ei spre cerul pe care l-a întâmpinat totdeauna cu
toată privirea ei înţeleaptă, începuse. Şi în inima ei suitoare mă
cuprindea, într-o altă zămislire, o încopciere pentru eternitatea
pe care eu şi ea o privisem adesea cu putere multă, cu
cuprindere mare, cu dezinvoltură nebună. Sfârşitul acelei
ridicări întru putere era într-o dominantă cerească, undeva
deasupra văzduhului. Acel interior-deasupra nu mai era
ameninţat de nimeni şi de nimic. Era o ultimă ocrotire
maternă, dincolo de accident.
186
Vineri, 9 iunie, am aşezat-o în pământ. Coborârea ei în
sânul blândei hume era un invers al visului înălţării, o
renunţare la verticală printr-o smerită adormire în cruce, pe
orizontala-temelie. Acum nu mai era ea mama, ci fiica
pământului-mamă, resemnată întru aşteptarea altei clipe, Ziua
primei seri, cea de dinaintea Începutului: „Şi a fost seară…”
Acum pământul îmi este mamă şi voi călca cu sfială ca şi cum
aş călători pe palmele ei întoarse spre cer, oferindu-mă pururi
înaltului. Coborârea mamei spre elementul primar-alcătuitor
este un proces de deconstrucţie a minunii originare, devenirea
pământului întru om. Sau, poate, este vorba de o filtrare a
fiinţei, o strecurare spre o nouă în-fiinţare? Pământul se face
om (Adam) şi omul se re-face în pământ. Mare este taina
aceasta: pământul este mai înainte de a fi omul. Şi totuşi –
ce-ar fi fost pământul fără om?
Pământul îşi dobândeşte toată importanţa în rodul lui
dintâi – Omul. Iar acesta se salvează în firea lui prin smerirea
întoarcerii, altfel ar fi ieşit din fire precum i s-a întâmplat
demonului, care s-a răzleţit de firea-i binecuvântată, rămânând
spânzurat într-un desupra iluzoriu din care nu mai poate reveni
la fiinţa lui dăruită de Făcătorul-Nefăcut. Adică singurul Care
îşi are Viaţa (Fiinţa) în Sine însuşi: „Tatăl are Viaţa în Sine,
aşa I-a dat şi Fiului să aibă Viaţa în Sine”.
Sufletul meu se află într-o amară agonie: încerc să mă
împac cu pământul-mormânt care îmi devorează mama. De
când ea s-a ascuns în groapă, le văd pe toate sub chipul unui
mormânt. Metroul, bunăoară, lung, cu mii de oameni în
pântecele lui deşirat mi se pare un mormânt ambulant, lunecând
pe sub pământ. Încerc justificări teologice: starea în pământ este
o topire a adăugirilor păcatului aşa cum se şterge jungherul
crimei în pământ, cum filtrează el apa menajeră, refăcându-i
firea preacurată în pânze freatice la mare adâncime etc.
187
 Punerea în mormânt, de la Hristos încoace, amorsează
Învierea, germinează embrionul vieţii în splendoarea luminii
viitoare. Cu toată sforţarea mea sofiologic-teologică, mi-e
sufletul de pământ. Mi-e frică (prima oară în viaţă când încerc
acest pustiitor simţământ!) şi mi-e frig. Mi-e silă de toţi şi de
toate. Nu iubesc. Nici nu urăsc. E tare greu, e grozav de urât şi
sterp totul! Nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Mama nu mai
este. Fără ea, lumea mai poate fi? Ea era frumuseţea în care
subzista Lumea; mi s-a luat pământul de sub paşii mei – calc
pe gol, înaintez la întâmplare, nu mă mai cheamă nimic,
nicăieri. Nu mă mai cheamă nimeni.
În noaptea de 9 spre 10 iunie, după înmormântarea ei am
dormit în salonul-birou, în casa construită de mine, unde
venea în vizită după ce mă întreba dacă poate să rămână, să nu
mă întrerupă de la scris. Am avut un vis lung, tulburător: eram
surprins fără ieşire, într-o cetate în flăcări. Erau clădiri
sumbre, înalte, cu două sau trei etaje, dar fiecare etaj avea
înălţimea unei case, cu ferestre arcuite, alungite până la cer.
Cuiburi de flăcări izbucneau din toate părţile acestui oraş-
coşmar, şi oriunde fugeam să scap de incendiul de lângă mine,
mă întâmpina un altul şi mai ameninţător. Dar, în mod ciudat,
totul era rece, sumbru, morn. M-am trezit apăsat pe suflet de
ceva nelămurit, un aer lacustru, bacovian, plutea în lumea mea
interioară. Era clar că trupul mamei intrase în mistuirea
descompunerii, iar trupul ei se află şi în mine. Nimic nu se
întâmplă ei fără prelungire în mine. Sufletul ei s-a înălţat, cu
mine la sân, în visul din Katerini, iar trupul ei se mistuie în
pământul din care am răsărit amândoi, şi în care ne vom
întoarce împreună, în pântece de Înviere. Mama se mistuie în
pământ şi în mine.
În a 40-a zi, când se va mistui şi inima, voi avea, sigur,
semne în inimă. Mama se mistuie încet, temeinic, în inima
188
mea. Pentru ea, voi încheia Apocalipsa, Mistuirea finală,
supremă, mutaţia de la slavă în Slavă. Atunci voi fi iarăşi ea,
şi ea va fi cu mine. Şi împreună vom fi în Dumnezeu, vom fi
Iubire.
*
10 iulie
Tot mai mult se dezvăluie ordinea divină din firea
lucrurilor. Femeia este creată din bărbat, deci posterior, şi îi
supravieţuieşte cu 10 ani (Adam trăieşte 930 de ani iar Eva
940 de ani).
Îl privesc pe tata, supravieţuitor mamei. Imaginea
stârneşte milă. Femeia este şi viaţa şi ajutorul bărbatului. Când
ea moare înaintea lui, el pierde un ajutor de neînlocuit. Când
moare el, femeia se eliberează de o tiranie deghizată.
*
„Eu am zis: Dumnezei sunteţi, şi toţi fii
ai Celui Preaînalt”.
A ajuns omul această măsură? „Căci Dumnezeu nu poate
să mintă”. Tainic, fiecare fiinţă umană are neştiute clipe de
Dumnezeire, chiar dacă nu ştie şi nu-şi simte acest har – la
urma urmelor, firesc, conform înaltei încredinţări mai sus citate.
Dealtfel nici umanitatea nu ne-o sesizăm, mai ales când
este una normală, sănătoasă, în schimb îi simţim lipsa, atunci
când suntem neoameni, vinovaţi în faţa ei, atunci când ea îşi
întoarce faţa de la noi. Dar există şi o confirmare absolută a
supremei definiţii, o realizare integrală şi firească: Iisus
Nazareteanul, om şi fiu al Omului, fiul Mariei. Că a fost om ca
189
orice om, nu ne putem îndoi, fiindcă contemporanii Lui se
comportă faţă de El ca faţă de orice om, ce-i drept, ceva mai
apăsat şi mai distinct, dar, în final – totul era omenesc.
Faptul că nouă ne este greu să-L sesizăm ca om şi-L
suspendăm instinctiv într-un Deasupra neajuns şi exclusiv,
confirmă cealaltă parte a ecuaţiei. Or, dacă se dovedeşte că El a
fost om, la fel de simplu şi firesc se arată în noi Dumnezeirea.
Ajunge ca noi să dăm aceeaşi importanţă divinului, atâta cât a
acordat El umanului. Doar în această simetrie fundamentală,
realitatea rămâne necrispată, „neîmpărţită-nedespărţită,
neamestecată-neschimbată”. Ba, chiar şi fără nicio definiţie.
Realitatea toată se cuprinde în a fi, ea se ascunde aici, în
propria-i identitate, ca sângele omenesc în fiinţa personală,
imaterială, una fără cealaltă neputând să fie, dar nici nu se
confundă. Este adevărat că acestea sunt lucruri ce ne depăşesc
infinit, dar nimic nu este sesizat mai „ale noastre”, ca sângele,
persoana şi divinul lor.
* *
26 iunie
Prima întâlnire cu Ţărmur; privirea lui, aruncată dincolo
de tot, o privire de vultur încruntat, spunea clar că împărăţia
lui doar trece prin lumea aceasta. Totul e altunde. Nu părea
prea încântat de ţărmul pe care s-a oprit din zborul fiinţei.
Probabil că, asemeni tatălui sau, şi-l va reformula după a lui
măsură cugetătoare. Singurătatea pruncului între două lumi
este ceva care L-a pus pe gânduri şi pe Tatăl-Creator.
Pruncul are ceva impunător, e un peisaj ireductibil. Este
un „stăpân al făpturii” (Gen. 1, 28). Iar Ţărmur pare să fie încă
unul.
190
*
26 Noiembrie 2008 (Creta)
Să vă zic una tare. Referitor la Ţărmur, nepotul meu cel
unul născut (deocamdată), mă gândeam la supremul act dra-
matic al Vechiului Testament. Este vorba de jertfirea lui Isaac
de către Avraam, tatăl lui, la cererea crâncenă a Dumnezeului
care i-l dăruise la bătrâneţe. Cunoaştem povestea şi, în ciuda
oricărei iraţionalităţi monstruoase, o acceptăm sub speciae
theologiae. Îl admirăm pe Avraam pentru că, în el, credinţa
minţii era mai mare decât iubirea inimii. Poate că fiecare tată
poartă în adâncuri un dram din acest eroism al unei alte lumi.
Vă asigur, însă, că dacă Avraam ar fi fost bunic, iar Tatăl i l-ar
fi cerut pe Ţărmur – sigur ar fi renunţat la Dumnezeu şi ar fi
rămas cu Ţărmur. Dar nici Dumnezeu nu merge atât de
departe, chiar dacă – zice Iisus, Fiul, „La El toate sunt cu
putinţă”. Ţărmur, însă, este un hotar nedepăşit, nici de mare,
nici de Dumnezeu.
Îmi aduc aminte ca prin vis de o destăinuire a mamei,
undeva în copilărie. Fusese la o ghicitoare, nu-mi amintesc
care, fiindcă atunci munţii noştri erau bogaţi în asemenea
faună pitonicească, cu un parfum înalt, misterios. Este acolo
(era!) ţinutul cel mai bogat în eresuri, universul voiculescian,
trăit de mine pe viu, în acelaşi potir al inimii în care se aflau şi
Sfintele Daruri Cristice, împrospătate tot la trei săptămâni o
dată. Poate cӑ într-o zi voi dubla cantitativ „Secolul mistic”,
povestind amănunţit cronica acestor mistere de la graniţa
naturalului cu metarealitatea extatică, din vremea când făceam
zilnic, mai ales noaptea, naveta onirică între aceste două feţe
ale Fiirii.
191
 Zicea mama, în şoaptă, să nu cumva să audă tata –
inamic implacabil al acestor practici –, că respectiva uceniţă
pitonicească i-ar fi spus despre o coroană împărătească, văzută
deasupra capului meu văzduhnic, într-un cuvânt, aveam a fi un
principe în lumea de cuvânt.
Ceea ce stăruie extrem de viu din clipa aceea de demult
– un prezent nemuritor – este tristeţea involuntară din cuvântul
şi de pe chipul mamei, când îmi vorbea de împărăteasca-mi
chemare din infinitul mâine. „Prin însăşi inima ei, din pricină
că pruncul este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în
Israel, trecea sabia înţelesului jertfei” (cf. Lc. 2, 35), fără de
care coroana de deasupra nu poate fi incandescentă. Cel cu
coroană îşi este sieşi rug. Cred că această uriaşă „Marie”,
priveşte din cer, împlinirea visului ei eretic de demult,
înţelegându-l „Astăzi” în alt chip, chipul tristeţii sacramentale
din clipa aceea nemuritoare şi plină de lumină lină a unui apus
cu terminaţie auroral-genezică, „fiat-ul” veşnic nou. Astăzi
aurora se cheamă Ţărmur, iar în locul mamei sunt acum eu şi
visul.
* supra-omeneşte, „femeia păcătoasă din cetate” (Lc. 7, 37), o
Duminica a V-a (Maria Egipteanca)
Dacă nu te laşi prea lesne impresionat, privind cum
colcăie pustia de aceşti supraoameni zarathustrieni, o con-
cluzie grea ca poarta mausoleului kremlinic îţi dovedeşte că
era mai uşor să fii supraom în pustie, decât om în lume.
Altfel cum se explică faptul că în calendarul hagiologic
găsim numai sfinţi, aşezaţi pe specialităţi suprafireşti, şi nici
măcar un om, un om care a reuşit, nu să fie, ci să rămână om,
înţelegând asemenea Fiului lui Dumnezeu, cât de important şi
de greu este acest lucru.
192
Primul căzut dintre îngeri, Lucifer, a fost primul care a
vrut să fie mai mult. Adam de asemenea a căzut pentru că a
vrut să fie mai mult decât om.
Iisus „a fost înălţat mai presus decât tot numele în cer şi
pe pământ” pentru că a reuşit să fie Om adevărat (Filip. 2, 10).
Repet, nimeni nu poate fi Om, nici chiar Dumnezeu care l-a
făcut, decât în lume, în oameni. Căci dacă eşti om între îngeri,
la ce le-ar folosi? Aşa cum nu poate fi folositor omului, în cele
omeneşti, îngerul sau supraomul. Aşa cum aripile albatrosului
îl împiedică pe uscat (Baudelaire).
Experimentul sfinţeniei dincolo de oameni, dincolo de
cele omeneşti, este cu adevărat o performanţă, dar, numai cu
titlu personal. În pilda samarineanului milostiv, sfinţenia, în
drumul ei consacrat, a trecut într-adevăr de om, dar „pe
alăturea”. În cazul Mariei Egipteanca şi al multora, vorbim de
un freudism duhovnicesc, cazuri de patologie supraome-
nească.
Tot ce a realizat Maria Egipteanca în mod înfricoşător,
femeie pierdută, care nu avea dreptul la nume, într-o frântură
de ceas, cu aceleaşi arme ale păcatului practicat mai înainte –
mirul de mult preţ, obţinut de la vreun amant mai galant, părul
capului, probabil podoabă capilară de excepţie, arma ei
redutabilă întru ademenirea clientelei de lux, buzele frumoase
şi ochii strălucitori, cu roua lacrimilor care măresc mirajul
febleţei cuceritoare etc., zic, dar, rămânând în condiţia ei
feminină, rămânând om încărcat de daruri, neapărat de la
Dumnezeu, le-a folosit pentru prima oară acolo unde trebuia:
în casa lui Simon fariseul, supraomul care cam uitase (demult)
să fie om: „apă pe picioare nu Mi-ai dat, sărutare nu Mi-ai dat,
untdelemn pentru uns capul nu Mi-ai dat”, probabil că, dacă
193
I-a dat o bucată de pâine şi un blid cu mâncare, a crezut că I-a
dat prea mult (e drept că nu-i chiar puţin când descinzi cu tot
aliotmanul ucenicesc în casa omului cu tabieturi, ar fi trebuit
cam multă apă, untdelemn, sărutări cu duiumul şi, când te
gândeşti la imprevizibilul Petru, parcă ar fi mai bine să treci
peste asemenea marginalii).
Într-un cuvânt – mântuirea, iertarea cer o scânteie de
geniu. Femeia l-a avut, ca şi tâlharul inteligent. Femeia aceea
nu avea numai iubire, avea iubirea. Aici bat cuvintele
Mântuitorului, referitor la asceza nemaiîntâlnită a lui Ioan
Botezătorul: „Totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este
mai mare decât el” (Ioan). Exact raportul dintre mica „hoaţă”
a Împărăţiei şi monstrul sfinţeniei feminine – Maria
Egipteanca.
P.S. Îţi vine să crezi că până şi un Dumnezeu are nevoie
de nişte mici amănunte umane? Şi totuşi… ce efect au avut!
Inspiraţia a întrecut transpiraţia. Fiindcă – fiind cruzi până la
capăt – cui i-a folosit inumana zdroabă a teribilei egiptence?
Lui Dumnezeu, omului, îngerului…?! Nu vă grăbiţi cu
răspunsul, nu prea e!
* precum suferinţa şi moartea Lui. Numai că nu putem schimba
13 aprilie 2009
Astăzi împlinesc primul an al vârstei a treia
în pământ străin.
Aşa cum, cu 40 de ani în urmă, începeam cea mai
frumoasă vârstă – studenţia – primul an, tot în această parte a
lumii. N-aş putea spune că astfel de începuturi nu vestesc
lucruri mari. Se pare că iubirea mea pentru Pavel, mi-a
imprimat în biografie ceva din destinul lui nepereche. Cum
194
altfel, de vreme ce mă aflu pe ţărmul pe lângă care a plutit
corabia lui, în drum spre Roma, corabie care dacă ar fi ancorat
în portul numit Limanuri Bune (gr. kaloí liménes), în care mă
aflu acum, nu s-ar mai fi sfărâmat în Malta (Fp. 27 şi 28). Eu
însă l-am ascultat şi-am ancorat pentru o vreme, aici, la Ţărm.
*
Sfânta şi Marea Zi – Vineri
Cât de superficiali suntem! Ne umflăm în pene
(metaforic vorbind) că avem un Hristos care pătimeşte an de
an, de mii de ani deja, moare înfricoşător, şi moare real
(desigur, tainic) şi mai ales înviază!
Învierea – marea distincţie a Creştinismului, realitatea
care nu are nimic din această lume, o arvună uluitoare pentru
veşnicia unei alte vieţi şi lumi, cu totul alta! Nu stăm, însă, o
clipă ca loviţi de trăsnetul unei mici socoteli: dacă înviază
real, înseamnă că tot El pătimeşte şi moare pe cruce tot atât de
real! Cine Îl batjocoreşte, chinuieşte, răstigneşte de fiecare
dată real? Desigur, în alt chip, dar real…
Vrem-nu vrem, răspunsul suntem noi, la fel de reali
rolurile: El rămâne cel chinuit şi răstignit, iar noi, vorba lui
Sartre, „suntem ceilalţi”, adică „iadul iubirii Lui”, lumea care,
nu e numai cea pentru care „Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său
Cel Unul-Născut ca (ea) să nu piară” (In. 3, 16), ci şi lumea
care-L răstigneşte, după ce-L vinde, batjocoreşte, scuipă şi tot
tacâmul călăului de geniu care suntem. Tot de mii de ani, deja!

„Şi Dumnezeu îşi are iadul Său: e dragostea Lui de oameni!” (Nietzsche,
Aşa grăit-a Zarathustra).
195
 Cât de uşor sărim în Învierea cea preauluitoare – marca
Creştinătăţii inconfundabilă, mândria fără concurenţă a
noastră…, a noastră a fost şi trebuşoara ceea preaticăloasă care
precede inevitabil Învierea cea prealuminoasă. Numai că a Lui
este Învierea iar a noastră uciderea. Să ne mai mândrim, ori să
ne pocăim?!
Când nu va mai fi obligat să învieze iară şi iară, Hristos?
Simplu, când nu-L vom mai omorî. Atunci El nu va mai muri,
ci vom învia noi. Iar noi nu e nevoie să murim pentru a învia,
va fi suficient să nu-L mai omorâm, şi El va învia în noi care
nu mai ucidem. Aceasta este Taina Comuniunii existenţiale în
Biserica Trupului şi Sângelui Iubirii, a Pâinii Vieţii şi a
Duhului în-vietor. Cât timp Hristos înviază repetat, ne aflăm
sub zodia unei crime căreia nu vrem, nu ştim, nu putem să-i
dăm un sfârşit. Cât de tragic este strigătul lui Pascal: „Hristos
rămâne în agonie până la sfârşitul lumii”. Iar lumea aceea
suntem noi, care, în loc să înviem, ucidem ca maniacii
monstruoşi, miliarde de Hristoşi, mii de ani!
Fer. Ieronim ne dă în vestitele lui Scrisori o informaţie
teribilă; de fiecare dată când mai săvârşeau Liturghia Sf. Paşti
aşteptau să fie ultima, Hristos, în sfârşit avea să vină. Şi
plecau trişti, că nici de data aceasta n-a venit şi totul trebuia
luat de la capăt.
Taina învierii însă este clară: cât timp mai există un
singur ucigaş de frate, Hristos este obligat să ia totul de la
capăt. Adevărul este că nici El n-a crezut că-L va costa atât de
mult şi atât de scump. Şi El credea că va veni repede, credea
în această bucurie, care pare să se îndepărteze tot mai mult. Să
ne întrebăm practic: este posibil ca în loc de ucidere să
realizăm învierea? Desigur, şi încă extrem de simplu: fiecare
să învieze unul pe an, o înviere în proporţie geometrică, invers
196
aceleiaşi proporţii cainiste. Adică în loc de SIDA, să
transmitem fermentul învierii. Este minunata sentinţă notată
de Gabriel Marcel: „Te iubesc, asta înseamnă că tu nu mai
mori”.
Amin! Vino, Doamne Iisuse!
*
În Sf. Treime, Cel care vorbeşte, totdeauna este Tatăl,
deşi Cuvântul este Fiul. Deasemeni, între Fiul şi Duhul nu se
consemnează nicăieri un dialog direct. S-ar cuveni un studiu
intitulat Monarhie şi Deofiinţime în Treime.
*
În păcatul ei „cumplit de greu” dus până la capăt,
umanitatea îşi va cunoaşte limitele în moarte. De aceea
Dumnezeu nu pune limită omului, alta decât singur şi-a pus-o.
În felul acesta sfârşeşte şi răul, se respectă şi libertatea,
condiţia sine qua non şi catalizatorul absolut întru devenirea
umană, întru autodefinirea sinelui pe creasta dintre cele două
abisuri.
*
Lui Hristos nu I-a fost frică să vină la noi, ba, a iubit
această întâlnire ca pe Sine însuşi (In. 13, 34). Nouă de ce ne-
o fi frică să plecăm la El, oare să fie mai rău El cu noi decât
am fost noi cu El? Să nu fi uitat El răul acela pe care îl ierta în
chiar clipa săvârşirii lui (Lc. 23, 34)?
*
Septembrie insular
Ieri am vizitat la spital, în Rethymno, pe d-na Niké
Papaioannou, internată cu fractură de bazin, ceva nu foarte
grav, dar la vârsta ei – septuagenară – totul se complică.
197
 Veniseră câteva familii prietene, din oraş sau atenieni în
vacanţă estivală. O doamnă cu o accentuată distincţie de
actriţă franţuzoaică din vremea de aur a frumuseţii feminine,
de aceeaşi vârstă cu pacienta de iznoavă, îi zise: „Ia te uită, ce
frumos e, κουκλα είναι!” (gr. ”frumos ca o păpuşă”).
Sunt zeci de ani de când nu mi-a mai spus cineva că sunt
frumos. Şi cât îmi plăcea să aud uneori, că sunt (eram)
frumos! O clipă, tinereţea cu „păcatele ei nevinovate”, a
reintrat pe o fereastră ca o boare de aprilie montan. Cât de
puţin îi trebuie omului pentru o înviere întâmplătoare! Şi cât
de des ne-am putea oferi acest puţin împărătesc! Dar n-o
facem. De aceea uităm unicul necesar: cine suntem.
Merçi Madame! Je vous aime, merçi!
*
Octombrie
În Crucea Sudului, deasupra mării, luna ca o ţâţă plină,
îşi alăptează indiferentă ca noaptea, stelele care plutesc
gângurind în spuza ei galactică. Spectacol măreţ şi rece,
metafizic. Spre nord un câine urlă neoprit, vicios. Precis
priveşte sudul, priveşte şi înţelege.
În noaptea asta vastă, doar eu şi luna, singuri tous les deux.
Ajung doi la o singurătate pentru toţi. E chiar prea mult, ajunge
unul. Singurătatea e o catedrală fără rugăciune. Un non-amen.
*
În inima nopţii, gândind la inima mea cu inima. Cine
înţelege taina inimii, nu are nevoie de minuni. Când vrei să Îl
atingi pe Dumnezeu, du mâna la inimă, iar gândul scufundă-l
în seninul cerului tăcut.
198
*
Privire ortodoxă asupra inimii-Dumnezeu
Nimeni şi nimic nu va grăi despre Dumnezeu mai bine
decât o face inima în universul biologic-animal. Totul în
corpul omului îşi are viaţă şi mişcare plecând de la inimă. Ea,
însă, aparţine minunatului pur; în universul vieţii căreia îi este
cauza, ea nu este cauzată de nimic, deci aseitatea, principiul
absolut în Dumnezeire, se poate contempla în miliardele de
miliarde de inimi-Dumnezeu.
De aceea negarea lui Dumnezeu nu putea să apară fără
cauză, decât într-o fiinţă fără inimă. Lucifer avea, după
Dumnezeu, mintea cât un dumnezeu, însă locul inimii era
pustiu, singurătate, golul vid. La el se referă psalmistul în cea
mai înfricoşătoare imagine din toată rostirea lumii: „Adâncul
cheamă adâncul”, hăul veşniciei fără inimă.
*
2010
Anul acesta am vârsta lui Ovidius (43 î. H. – 18 d.H.) şi,
asemenea lui, sunt în exil. Istoria se întoarce întotdeauna la
om, dar mereu „pe altă cale” (Mt. 2, 12). O aştept şi eu, să ne
întoarcem într-o zi, de mână, acasă. Iar eu voi merge mai
departe, spre casa părintelui Adam, pierdută la un pariu
celebru. Într-un pariu există întotdeauna un naiv şi un ecroc,
recte Satan.
Dumnezeu a fost cel care a enunţat regula şi miza. Noi
suntem urmaşii datori, dar cinstiţi. Pierdem la joc, însă
câştigăm în iubire. Miza s-a schimbat în favoarea naivului, cu
ajutorul Arbitrului, Care, spune Sf. Isaac Sirul, în jocul final
este „nedrept”, în favoarea noastră.
199
 * Ce taină-minune! De la Hristos, nu mai este nevoie să fii
Sfârşit de februarie
Azi am simţit invadându-mă un duh înecăcios din partea
de nord a Nonsensului, ceva mai primejdios ca oricând, în
lunga-mi singurătate ca invaliditate funciară pe care cu greu o
(şi mi-o) ascund. Este prima oară când mi-e greu, nu că mor,
ci că nu mai mor, sau că moartea este mult mai mult şi mai
hâd decât simplul a nu fi. În mod cert, în această mohorală
ucigaşă, atârnă greu şi singurătatea îndelungată şi îndepărtată
parcă la marginea lumii, dar mai ales C., care îmi taie orice
tentativă de a mă bucura de relativa mea stare de bine, de
cunoaşterea mea, de harul vorbirii şi al gândului, inepuizabil
viu. Totuşi simt că Dumnezeu pregăteşte ceva să mă salveze,
aşa cum a făcut întotdeauna, începând cu vârsta de şase luni,
când am murit prima oară trei zile şi trei nopţi.
Mi-e dor de Ţărmur acum, aşa cum îmi era dor de
Dumnezeu când eram copil. Dorul acesta îmi era necunoscut,
de aceea îmi zace sufletul în pâcla unui cer de plumb, lacustru
la propriu, în ţinutul acesta de sub lume. Niciodată n-am simţit
mai acut ca acum că Dumnezeu are o nesfârşită obligaţie să
fie, pentru mine. Este ceea ce simt eu acum faţă de toţi cei
care mă preţuiesc şi mă doresc cu inima şi cu mintea, dar mai
ales trebuie să fiu, în faţa lui Ţărmur. Nu-l pot trăda, el e un
dumnezeu proaspăt, atât de dumnezeu şi atât de fragil!
Sus, viaţă! Cu înţelepciune, drepţi!
* Vӑlenii de Munte, un bӑrbat ca un brad, un preot de excepţie şi
Iisus nu este un Om care devine întru Dumnezeu, ci Se
descoperă a fi Dumnezeu în devenire omenească.
200
Dumnezeu; e deajuns să fii Om.
*
Cununa tuturor bizareriilor:
Lumea se va sfârşi când omul nu va mai muri. Pentru că
nici nu se va mai naşte. Numai moartea cerea viaţă, în special
războiul şi molimele, numai ea provoca instinctul vieţii. Când
viaţa nu va mai avea cu cine să lupte, nu va mai fi viaţă.
Europa a intrat deja în linie dreaptă spre sfârşitul vieţii ca
nemurire fiziologică. Fiţi cu ochii pe viaţă; ea va fi sfârşitul!
*
Transpiraţia are mirosul sufletului. Când eram copil îmi
plăcea să dorm cu tata, mai ales în nopţile de vară, când venea
de la cosit. Mirosea a univers în vreme de secetă. Îl invidiez pe
Ioan pentru şansa lui unică de a fi respirat aburul trupului
divino-uman al lui Iisus.
*
Ceraşu, Prahova
Quem dei oderunt paedagogum fecerunt („Pe cel ce zeii
l-au urât, pedagog l-au fӑcut”). Totuşi, pedagogia are uneori şi
bucurii dumnezeieşti. Mӑ aflu în vizitӑ la unul din cei mai
dragi elevi de Seminar, Florin B., actualmente protoiereu la
un gospodar fӑrӑ pereche în ţinutul de basm al Curburii (din
curtea casei se vede Ciucaşul, acoperit cu zӑpadӑ pânӑ-n varӑ).
201
 Nu-i nevoie să mai amintesc conţinutul concret al unei
ospeţii româneşti, într-o casă binecuvântată de Dumnezeu cu
toate cele ale unui rai de familie. Un amănunt, însă, m-a
impresionat până la lacrimi. După cină, la desert, părintele îmi
spune: „Mi-am adus aminte că odată (prin ‘83) ne-aţi spus că
fructele care vă plac cel mai mult sunt perele, de aceea v-am
pregătit un coşuleţ cu un soi mai deosebit. Vă rog să le serviţi,
înainte de dulciuri!”
Ca să-ţi aminteşti peste decenii de un amănunt atât de
neînsemnat, arată o sensibilitate ieşită din comun şi o dragoste
extrem de inteligentă. De aceea eu mulţumesc zeilor care m-au
urât, şi ucenicilor care m-au iubit!
Aşa înţeleg şi mai viu cele spuse de Fiul-Iubire, Iisus,
ucenicilor Săi: „Fir de păr din capul vostru nu cade pe pământ
fără ştirea Tatălui vostru”. Amănuntul, nuanţa (părul, para,
vrabia etc.) ca revelaţie în concret a Iubirii, în Dumnezeu şi în
Om. De unde se vede treaba că, dacă în rai, în locul mărului ar
fi fost o pară, raiul se muta în Prahova, la Ceraşu.
* *
Ţărmur, aprilie 2010
Dumnezeu şi copilul se creează continuu, reciproc. Nici
nu se poate altfel, e jocul din firea lor, este sublima simplitate
care-i face să fie Dumnezeu şi copil. Camera cea mai mare din
munte (9 x 5 m), este îmbrăcată în interior cu un material
albastru cu fir aurit, cu un model polistavrόs imprimat, pentru
veşminte sau pentru acoperăminte la Sf. Altar. Fiind atât de
deasă, crucea, pentru o privire comună se pierde în fondul
monoton al repetării ei, egal şi infinit. Copilul însă, cum
păşeşte peste prag, se desprinde de mâna mea şi, întorcându-se
cu gingăşie spre dreapta, îşi lipeşte guriţa lui de trandafir pe
202
una din crucile nesfârşite din pânza peretelui vast. Apoi se
întoarce şi-mi zâmbeşte fericit, se întoarce Dumnezeu.
Aşa am contemplat o clipă sărutul lui Iisus pe cruce, iar
ea Îl purta la sânul ei într-o maternitate stihială.
*
20 mai (Creta)
Deschid un Dicţionar Francez-Român (ediţie 1967).
Miroase puternic a brad. Aşadar, murind (hârtia se află într-o
stare latentă de macerare, timpul o mistuie), ne întoarcem la
rădăcină, redevenim acea boare din Dumnezeire, suflată în
nările făpturii (Fc. 2, 7). Ce frumos grăieşte Rilke: „Dieu
attend là où sont les racines”. Iată, bradul, pentru hârtia care
arde sub cuvinte, este dumnezeu, şi-n ea respiră, ca o tămâie în
altar. Şi cât de frumos moare hârtia, încărcată de atâta nobleţe
– cuvintele de bază a două mari popoare! Nu moare, se retrege
spre esenţă, în suflul cosmic, în „Duhul Care Se purta pe
deasupra Adâncului” (Fc. 2, 2), Abisul de cuvânt.
Revelaţie à la Păcală
Un lucru observ la greci: Muştele lor sunt mai deştepte
decât muştele noastre. Probabil din pricina luminii.
*
Viaţa fără violenţă – moartea fără de durere
Aceasta era aşezarea paradisiacă: „Apoi a zis Dumnezeu:
Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe faţa pământului

Dumnezeu aşteaptă acolo unde sunt rădăcinile.
203
şi tot pomul ce are rod în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar
tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe
pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde
spre hrană. Şi a fost aşa”. Avem un univers în plină jubilaţie
vital-euharistică, fără umbră de violenţă, ori dominaţie terori-
zantă. O asemenea petrecere pascală nu putea să aibă un
sfârşit violent, dureros, ci ar fi avut un sfârşit ca amurgul unei
zile senine, şi cu un nesfârşit nou-început. Înfricoşător lucru
este acela că tocmai neprihănitul Abel pune început violenţei,
hrănindu-se cu moarte şi oferindu-I şi lui Dumneze o hrană pe
care, iată, El însuşi nu o oferise nici omului, nici fiarelor.
Îndrăznesc să avansez o părere cu puţine şanse ortodoxe,
totuşi plauzibilă. Fiind al doilea născut, sub acest imperiu al
primului complex de inferioritate, comite un act atât de teribil,
cu care a vrut – şi Geneza confirmă acest lucru – să dobândească
întâietatea în privirea Supremului, fiind într-adevăr, primul
care este ucis, pentru că primul care ucide, concepându-L pe
Dumnezeu ca pe un canibal insaţiabil. Nu atât neascultarea lui
Adam, care a ascultat, totuşi, de femeia pe care i-o dăruise
Dumnezeu în vis, al cărei nume era Viaţa, iar dacă ar fi refuzat
viaţa, nu-i mai rămânea decât nemurirea singură, ci această
stranie pervertire ca accident catastrofal din universul vital
primordial, introdusă în rărunchii Fiinţei pe dimensiunea
cultică a închinării, în actul central al spiritualităţii umane –
jertfa. Invidia diafană a lui Abel, prin aparenta ei biruinţă în
fumul ce se rdica mândru spre cer (fiind alimentat cu
combustibil forte) atrage invidia îndoită a lui Cain, sângele
cere mereu sânge, aşa cum vinul cere vin, focul trăieşte prin
foc etc. numai Dumnezeu nu procedează aşa; nu-l omoară pe
Cain, singurul despre a cărui moarte nu se spune nimic, ci „la
plinirea vremii” va muri El, un nou Abel, pentru Care s-au
adus ca jertfă doi pui de porumbel, care, urcându-se la cer,
unul L-a adus pe Duhul Sfânt, iar celălalt s-a făcut vulturul
evanghelic.
204
*
„Ne-or troieni aduceri aminte…”
Am vizitat mai toată Europa esenţială: Spania, Italia,
Franţa, puţin Germania, Austria, Serbia, Grecia în amănun-
ţime, Bulgaria, Ungaria ş.a. Din tot acest peisaj baroc nu prind
rădăcină în amintirea mea de suflet decât două puncte; unul
clasic – Acropolea Ateniană, şi unul creştin – Pietà a lui
Michelangelo, în care, pentru o clipă – fulgerul primei priviri
– Dumnezeu este Femeia. Aş îndrăzni să spun că e chiar mai
frumoasă decât El.
Cât despre România, am şi aici clipa cea dumnezeiască,
înmărmurită în anamneza unei liturghii apofatice: ninsorile
copilăriei la Mocearu. M-am născut într-o ultimă ninsoare,
dintr-un april al anului 1949, într-o joi, înainte de Florii, la ora
11, în floarea zilei, şi n-am altă rugă decât să ies Afară tot aşa.
*
Primesc la telefon următoarea informaţie: la întoarcerea
în ţară, Imma a cumpărat o carte cu ilustraţii pentru copii, pe
care i-a trimis-o lui G., la munte, prin tatăl lui. Copilul, cum
era firesc, i-a cerut mamei lui să-i citească ce scrie acolo, iar ea
îi mărturisi sincer că nu ştie să citească aceste litere (în greacă).
Peste două zile G., se duce cu cartea la Al. şi îi citeşte el ce
scrie acolo; gestul mă lasă interzis; este egal cu actul creaţiei
din nimic, chiar mai îndrăzneţ. Dumnezeu şi Copilul, cei doi
poli ai Adoraţiei. Dumnezeu S-a făcut copil, fiindcă acesta
este Dumnezeu. Aici este Sfera în Sferă, Dumnezeu adevărat
în Dumnezeu adevărat…, într-un adevărat dumnezeu.

Desigur, era o citire inventată ad hoc, rod al imaginaţiei lui debordante.
205
 * Mi-am amintit de copilăria mea cu şaizeci de ani în
Mocearu, noiembrie 2010
Am stat iarăşi în Prezenţă, am existat în splendoarea
privirii lui neîncepute. Nu întâmplător l-am numit Ţărmur.
Este la el o statură nevăzută, însă mai reală decât cea imediată,
e un stat, o mărime de spirit care domină într-o transparenţă
celestială, acoperitoare.
Extrem de interesant – este singurul copil fără capricii
specifice, nu cere nimănui lucruri ieftine sau fără rost real.
Ceea ce m-a uluit până la muţenie sacră, a fost aceea că,
spunându-i lui tataia – singurul lui prieten din singurătatea
muntelui analog – să mănânce, iar tataia zicând că nu mănâncă,
copilul a izbucnit într-un plâns atât de amar, încât bătrânul s-a
răzgândit pe loc, şi numai aşa plânsul a încetat precum venise.
Era o euharistie nu doar a pâinii şi a vinului – elemente dum-
nezeieşti primordiale, erau lacrimile-rouă, din inima unei
fiinţe care respinge visceral negaţia. A nu se pronunţa în faţa
lui refuzul!
Mărturisesc că m-am înspăimântat puţin; nu cumva el
vine prea devreme iar noi am rămas cam în urmă? Doamne,
ajută-ne să stăm în faţa acestei priviri!
* Hölderlin şi-a petrecut, nebun, cei aproape patruzeci de ani din
Regalitatea originară
Orice om nou care apare în singurătatea întemeietoare a
lui Ţărmur la Mocearu este luat cu ceremonie şi hotărâre şi
aşezat cu mâinile lui în unul din scaunele mereu disponibile,
ca într-o investire regală. M-am tot întrebat ce adâncimi
arhetipale se ridică la culmea imperială a acestui copil ce
întrupează în gesturile şi cuvintele lui lumi ale uluirii, cu atât
mai ciudate cu cât contrastează violent cu actualitatea târâtoare
în care ne înecăm viaţa pur întâmplătoare?! Două lucruri m-au
ajutat întru luminarea fericită a misterului adorabil.
206
urmă, identică până la furnică sau frunză cu a lui Ţărmur, de
parcă lumea începe din nou cu el, sau, poate că eu încă nu
m-am mişcat din atunci şi din acolo.
Îmi amintesc mult mai viu decât ceea ce trăiesc astăzi,
că orice om care apărea – extrem de rar – în viaţa noastră atât
de singură şi vastă, avea o statură imperială, era la fel de unic
ca şi Dumnezeu, pe care nu-L vedeam mai mare ca un om. Şi
nu cred că Dumnezeu se supăra pentru acea identificare fără
de socoteală, având o singură măsură: cel din faţa mea. În mod
cert, dimensiunile acelea nu ţineau de vedere, ci de viziune,
fiindcă un copil nu doar vede, copilul contemplă dimensiuni
disparente, pentru noi, nu dispărute.
Al doilea fapt al revelaţiei l-am citit în dialogul dintre
Borges şi Sábato, oprit o clipă asupra poetului german
F. Hölderlin (1770-1843), coleg de şcoală cu Hegel, şi
precursorul lui Nietzsche şi al lui Heidegger, în secole
succesive, suprapuse (ca să nu mai vorbim de Eminescu).
Citez pe Sábato: „Şi apropos, Borges, în timpul ultimei
mele călătorii prin Germania, am vrut să vizitez casa în care
ultima etapă a vieţii. Turnul lui Hölderlin, pe râul Nekar…
M-am emoţionat mult la vederea acelui turn şi gândul la
modestul tâmplar care l-a găzduit şi l-a îngrijit timp de treizeci
şi cinci de ani. Domnia Ta ştii cu siguranţă, Borges, că oricine
ar fi fost vizitatorul care sosea, îl primea cu ceremonii ciudate
şi îi spunea: Luaţi loc, Alteţa Voastră. Dacă nu i s-ar fi
cunoscut nebunia, ar fi părut o ironie delirantă”.
Borges: „E posibil ca el să fi crezut că ceilalaţi erau
principii adevărului. Sau poate că se simţea atât de mizerabil,
încât credea că oricine era un principe în comparaţie cu el.
207
 Sábato: „Întotdeauna m-a fascinat. Odată, a spus că omul
e un Dumnezeu când visează şi abia un cerşetor când gândeşte”.
Las toate acestea aşa cum s-au aşezat vederii mele.
Fiecare poate porni la infinit de la această treaptă întreită –
copilul, poetul şi visul, iar eu fac, în acest sens ultima
trimitere:
„Şi aşezându-i la masă Iisus le-a zis: Cine este mai mare:
cel aşezat la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la
masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte. Şi voi
sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. De
aceea Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit
Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în
împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri” (Lc. 22, 27).
În ultimii ani, de câte ori mă gândesc la Iisus, îl văd
instinctiv pe Ţărmur. Aşa cum el vede în fiecare pe Iisus,
contemplă dumnezeirea risipită în noi.
Ave, Principito! (Creta, Sfinţii Trei Ierarhi 2011)
* un triumvirat al iubirii din veacul XX: Iustinian – Bartolomeu
Acum două ore în urmă (19/20) un mare Român – poate
ultimul mare – a închis ochii în lumea aceasta. Bartolomeu
Valeriu Anania a plecat la Domnul lui de Cuvânt, încărcat de
zile şi de roadă mult-cuvântătoare.
Încă un vis mirabil îmi spune că l-am iubit şi admirat, şi
din această iubire admiratoare s-au născut cu 37 de ani în
urmă, primele mele pagini literare, ca un ecou la începuturile
lui, sub imperiul personalităţii lui Arghezi, cu alţi 30 de ani şi
mai devreme.
208
Ne prindeau uneori zorile dalbe la taifas, de fapt vorbea
numai el, fiindcă eu n-aveam ce spune în faţa acestui gigant,
în apartamentul său monahal de sub Dealul Mitropoliei, şi-mi
amintesc sensibil vocea lui inconfundabilă, strecurată parcă
printr-o catifea regală, respiraţia grea din pricina fumatului
(viciu pentru care îşi cerea scuze, mai ales că eu nu fumasem
niciodată).
Dar să notez şi visul ciudat peste măsură de astă-noapte,
iată, ultima pe care am petrecut-o împreună, ca în anii ’70. Am
visat, mai precis am privit cu mirare şi admiraţie o pasăre
minusculă, în două culori perfect distincte, un roşu atât de viu
şi imperial cum n-am mai văzut nicăieri vreodată, iar cealaltă
jumătate, un negru luminos şi cald, ca o dulamă de şiac sau
fetrul unui comănac domnesc.
Pasărea nu zbura, ci stăruia în zbor, în faţa mea, însă
sesizam că, dincolo de ea se afla o prezenţă, ceva nearătat însă
extrem de viu, iar pasărea ne integra firesc în coloritul ei
binar. De azi dimineaţă pândesc dezlegarea, şi ea a venit. În
acest vis, un adevărat vis fermecat, s-a refăcut pentru o clipă
– Ion, ne-am iubit unul pe altul, şi într-un gând am mărturisit,
în cascadă de izvor cuvântător – pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, Dumnezeu.
Vedenia de azi-noapte mi-a adus în taină întregul
adorabil al veacului teribil, pe care îl trage după el acum,
marele Avvă.
Aş putea spune că am rămas singur, însă visul nu mă
lasă: Anania rămâne cu mine, ca şi Justinian, în vis. Şi, chiar
dacă Borges spune că „visul este o formă a uitării”, Anania nu
a uitat să mă salute într-un ultim vis. N-aş vrea să cred că
209
numai pe mine. Iar aceasta s-a făcut fiindcă eu sunt cel mai
singur, iar el ştia aceasta, avea pe birou cartea mea, „Romanul
dragostei de Dumnezeu”.
* aveam şi întreaga sfântă popime „creştină”, profesionistă,
Singurul şi cel mai mare profesor din lume care nu şi-a
ratat niciun elev este mama. Toţi ştiu lecţia pe dinafară,
fiindcă au învăţat-o pe dinăuntru, par coeur, din inima ei în
inima lor. Dacă luăm bine aminte, copilul învaţă să exprime o
realitate de cuvânt, de înţelesuri care se află în el, este un caer
fără dimensiuni, pe care îl va toarce în cuvânt sau în gândire,
toată viaţa şi toată veşnicia. Cuvântul se află înainte de el cu o
veşnicie, încadrându-l pe om în veşnicia logosului. De la
mamă nu învaţă decât alfabetul, o formă fixă în care va turna
infinitul înţelegător. La şcoală învaţă scrisul, simbolurile
convenţionale, de aceea învăţătura prin formele fixe este o
reducţiune nemiloasă, prin care se castrează infinitul oralităţii,
producând o lume de gramatizaţi agramaţi. Lumea spiritului a
fost condamnată la moarte de către literă. Este o lume dispă-
rută cam de două secole, pe care nici măcar nu o bănuim. Ea
era întreagă, nu doar în câţiva, ci în toţi subiecţii, milioane de
poeţi în stare naturală, copii în baia de cuvânt.
* întâlnire.
25 februarie 2011
Am botezat două fetiţe (originare din Tecuci) într-un sat
de munte, având ca naşi două persoane din localitate. Fetiţa
mai mărişoară – în jur de patru ani, de-o inteligenţă şi afec-
ţiune subjugante, înţelegea totul, şi în română şi în greacă,
încât dialogul a fost direct şi superb. Alexandra se constituie
un reper de la care, cel puţin pentru mine, creştinismul a înţeles
că se află pe o cărare total aberantă. Nu poţi să nu te cutremuri
când întrebi un copil de talia ei, bucăţică ruptă direct din
Dumnezeirea cea dintâi: „Te lepezi de Satana?”; M-am ruşinat
210
pentru veci de veci de gândirea mea „validă” care, privind în
ochii ei deschişi ca o fereastră drept spre inima Purităţii divine,
vede acolo pe satana, o non existenţă pe care, nu ea, ci eu o
obligată să execute mecanic un act cel puţin periculos cu care
maculăm cerul lui Hristos (citeşte copiii iubirii Lui), de atâta
amar de secole imbecilizate. Până la întrebarea mea, satana
sigur nu era pe acolo, privirea ei de heruv în adoraţie, l-ar fi
dizolvat instantaneu. Auzindu-şi însă numele-i fioros strigat la
catalogul validităţii de taină, iarăşi sigur, s-a prezentat în
ţinută de gală.
Încă şi mai dureroasă a fost întrebarea următoare: „Te
uneşti cu Hristos?” la care Alexandra a răspuns cu aceeaşi
claritate, şi în română (la întrebarea pusă de mine) şi în greacă
(la întrebarea pusă de parohul local, fiindcă naşii erau greci).
În clipa aceea, dându-mi seama că întrebarea suna fals
pentru mine (ce preot poate spune sincer că este unit fiinţial cu
Hristos, pe Care nu L-a văzut niciodată?!), mi-am dat seama
că singura întrebare dintr-o adevărată lume creştină – dacă ar
fi existat – ar fi fost : „Îl iubeşti pe Hristos?” – şi de sincerita-
tea răspunsului ţinea realismul creştin al omului, la marea
Pe tine, Alexandra, nu te mai întreb; întreagă eşti
Răspunsul. Iar răspunsul adevărat este El! De fapt, la botezul
pruncilor, convertirea, dacă şi câtă va fi fiind, este a naşilor şi
a părinţilor, în cazul în care răspunsul lor nu este mecanic. Şi,
din nenorocire, este.
Iar că în mod cert totul este mecanic cu excepţia prun-
cului, este faptul că preotul, mai pe larg – Biserica, rămâne
încremenită în formule suprem absurde (mă refer la cea
ortodoxă) de mai bine de un mileniu şi jumătate, încremenire
211
care nu mai are nicio noimă, dovadă că mai an în urmă, un
preot cu doctorat în Bucureşti, a întrebat cu aceeaşi solemni-
tate şi validitate, pe invers: „Te lepezi de Hristos?” şi „Te uneşti
cu satana?”, iar naşii grăiră de câte trei ori, un „Da” preaortodox
(au înţeles abia după ce au vizionat D.V.D.-ul).
* Mergând la începuturi ̶ en arché ̶ atacul şi otrava
Biografia omului este sângele care ne asediază. Când
încetează asediul, asediatul moare. Apofatism! Dealtfel moartea
nu este altceva decât mişcarea răsturnată a vieţii; reversibilitate.
* *
Sf. Paşti 2011
Toată lumea, de mai bine de un mileniu şi jumătate,
mari miliarde merg la învierea lui Hristos. Nimănui nu-i trece
prin minte gândul propriei învieri. De aceea spunem: mergem
la înviere, nu mergem să înviem.
Or, Iisus nu a spus ucenicilor: Să vă ocupaţi de învierea
Mea, ci „înviaţi pe cei morţi!” (Mt.10, 8). El nu mai înviază,
din simplul motiv că este cel mai viu spirit, în cer şi pe
pământ. El este Mielul cu atâta forţă de viaţă, încât „veşnic Se
jertfeşte” (aei sphagiazentai, gr.), iar viaţa în jertfa Lui creşte
din jertfă, precum lumina din lumină. În timp ce noi ar trebui
să înviem din morţi, El înviază eternamente din înviere. Dar
de vreme ce nimeni nu se gândeşte la învierea lui reală din
moartea devenită starea normală, cum va înţelege ce ar putea
să fie învierea din înviere, substanţă a veşniciei....
De aceea, cel mai singur lucru este Învierea,
şi lumea şi mai singură.
212
*
Se afirmӑ în medicinӑ cӑ, atunci când o mamӑ, în anii
anteriori maternitӑţii a suportat un tratament cu medicamen-
taţie nocivӑ, nu scapӑ de aceste noxe decât descӑrcându-le
asupra primei sarcini.
demonicӑ a anceştrilor umanitӑţii s-a descӑrcat asupra pri-
mului nӑscut al lumii, Cain. De aceea, înainte de a fi primul
criminal, este prima victimӑ, ̶ naturalӑ deja.
Parusie şi Venire (lat. adventum)
Se spune cӑ evreii necreştini Îl aşteaptӑ încӑ, pe Hristos.
Creştinii aşteaptӑ acelaşi tren, în altӑ garӑ.
Însӑ tot noi spunem cӑ Hristos a venit, ne aflӑm în
Eshaton de douӑ milenii. Hristos a spus clar cӑ „Împӑrӑţia lui
Dumnezeu a ajuns pânӑ la voi”, adicӑ noi. Împӑrӑţia este vie,
este Împӑratul Hristos, cӑ alta nu poate fi. Nelӑmurirea este
foarte gravӑ. Altceva decât Hristos, o împӑrӑṭie diferitӑ de
realitatea-Hristos nu poate exista, decât ceea ce nu este El.
Finalul Apokalipsei ne lasӑ în Hristos, Care este totul. Dacӑ
nu-L trӑim din prima clipӑ, o alta nu existӑ. Prin urmare, nu
noi aşteptӑm pe Hristos (Godot), El ne ateaptӑ pe noi, fiindcӑ
„El este acelaşi, ieri, astӑzi şi în veac”.
*
Ceea ce face ca fulgerul sӑ fie un absolut singular în
univers este intensitatea lui formidabilӑ, în care se topeşte

Ap. 22, 20: „Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
cu voi cu toţi! Amin”.
213
orice accidental ̶ duratӑ, mӑrime, spaţialitate, cӑpӑtând cali-
tatea imaginii pure, esenţӑ a vederii, a viziunii.
El nu are – asemeni Dumnezeirii – termen de compa-
raţie şi de referinţӑ în Cosmos, el ţine de esenţa minunatului,
l-am putea numi pulsul fascinant al Divinului. Dincolo de el
nu se mai aflӑ decât nimicul; fulgerul este imaginea purӑ şi vie
a totului esenţial. Ar trebui sӑ ne îndrӑgostim de el ca de iubire
(vezi francezul coup de foudre), nu sӑ ne înfricoşӑm animalic...
(Îmi amintesc vag că în copilărie fulgerul mă înspăi-
mânta fermecându-mă, mă absorbea într-o nimicire de vrajă
irezistibilă; voiam să mă pierd în el, cu el. Din acel eroism
nebun, astăzi nu a mai rămas decât drojdia unei spaime
animalice. Nu-mi vine să cred că e vorba de acelaşi subiect.
Ce imense sunt diferenţele specifice!).
Fulgerul (trӑsnet) e o ghilotinӑ de Sus.
*
„Din toţi pomii poţi sӑ mӑnânci...”
Este vorba de cunoaşterea plenarӑ a lui Dumnezeu,
ferindu-l pe om de cunoaşterea fragmentarӑ, sectarӑ.
A mânca înseamnӑ a cunoaşte: „Gustaţi şi cunoaşteşi cӑ
bun este Domnul” (Ps. 33, 8).
* mult, în raport de univers şi, mai ales, de om, Dumnezeu se aflӑ
Multe şi infinite în adâncime de sens se pot citi pe
rândurile Scripturii, însӑ cele ce s-ar putea citi „printre
rânduri” sunt şi mai copleşitoare.
Spre exemplu: Nicӑieri nu se spune cӑ Dumnezeu ar fi
cerut din partea lui Adam jertfӑ subalternӑ, şi nici mӑcar
închinare, ca semn al inferioritӑţii lui de creaturӑ în raport cu
Creatorul. Este cea mai puternicӑ afirmaţie a consideraţiei pe
care, iatӑ, în modul cel mai firesc ̶ ceea ce-i firesc şi evident
nu se consemneazӑ şi nu se comenteazӑ, e ca respiraţia
214
normalӑ ̶ Dumnezeu o are faţӑ de om, pe care îl priveşte ca
pe celӑlalt semen al Lui, a cӑrui existenţӑ îţi este supremӑ
bucurie şi rӑsplatӑ. Dacӑ îl vezi mai puţin decât tine, mai
neînsemnat, e, într-un fel, mai puţin decât dacӑ nu era deloc, îl
tolerezi, îl suporţi, nu-l afirmi ca pe celӑlalt „unic necesar”.
Acest adevӑr natural în Dumnezeu, atât de firesc încât
nici mӑcar nu se consemneazӑ undeva, va fi confirmat de cӑtre
Dumnezeu-Omul la Cina de Tainӑ ultimӑ: „Voi sunteţi
prietenii Mei, nu sunteţi slugi...”, şi încӑ o datӑ, Dumnezeu
Hristos nu cere omului sӑ I se închine, ci doar sӑ nu-L uite:
„Aceasta sӑ faceţi spre pomenirea Mea”, sӑ mӑrturisiţi despre
Mine, cum şi Eu v-am afirmat existenţa voastrӑ cu valoare
veşnicӑ pentru Mine şi pentru Tatӑl (Mt. 10, 32).
Când înţelegi aşa ceva, poţi oare sӑ nu cazi fulgerat la
pӑmânt? Aceea ar fi şi singura închinare, pe mӑsura Celui care
ţi Se dӑruieşte în întregime, fӑrӑ sӑ-ţi cearӑ ceva. Fiindcӑ
supremul dar este acela cӑ eşti, dacӑ eşti.
Fie nouӑ dupӑ cât înţelegem!
*
Dacӑ vrei sӑ ştii cum îl priveşte Dumnezeu pe om,
priveşte universul pe care l-a zidit pe dimensiunea atribuitӑ de
El omului, fiindcӑ pentru om l-a zidit. Iar ca sӑ-L înţelegi cât de
cât pe Dumnezeu, gândeşte-te cӑ universul este limita de la care
începe omul, iar el este limita de la care începe Dumnezeu. Mai
numai în pogorâre, în kenozӑ, declinându-Şi plinӑtatea în
iubire. Omul este prisosul Dumnezeirii. Poate cӑ de aceea nu
pricepem; e prea mult. Dar altfel nu poate fi, deci înţelegem!
*
Achtung!
„Douӑsprezece coşuri de fӑrâmituri pline”; deci Iuda, dӑ
pe-afarӑ şi el de har apostolic, împreunӑ cu ceilalţi. Vreau sӑ
spun cӑ oricare putea fi Iuda, fiindcӑ Iuda este ca oricare, e ca
215
oricare dintre noi; Dar în sens invers, fiecare dintre noi, este imediat dimensiunea realitӑṭii Evangheliei lui Hristos, dimen-
un Hristos în potenţă, deci un du-te-vino, pe dimensiunea siunea împӑrӑteascӑ a celei de-a Opta Zi, cea de-a treia
absolutului din noi. Realitate, cea a Duhului Sfânt, Care, fiind însӑṣi Realitatea, nu
* se vede decât din interiorul cuvântului, acolo unde trebuie sӑ
Observarea de-o viaţӑ a uneia dintre cele mai ciudate şi ajungem ṣi sӑ rӑmânem, dupӑ ce vor trece ṣi cerul ṣi pӑmântul
misterioase fӑpturi ̶ melcul ̶ m-a dus la convingerea (Mt. 24, 35).
(constatarea) cӑ aceastӑ fiinţӑ-semn, nu coboarӑ niciodatӑ, Pânӑ acum s-a trecut pe lângӑ cuvânt, evitându-se
totdeauna urcӑ, unde se şi opreşte, murind. ultima-i realitate prin teologia furajerӑ, mai mult sau mai puṭin
Dacӑ ar rӑmâne pe fundul umed al terenului în care se bine intenṭionatӑ, dar genial evazivӑ, cu imensa excepṭie –
iveşte, ar trӑi mai mult, având umezealӑ; preferӑ însӑ o moarte PAVEL.
înaltӑ, unei vieţi josnice! Exemplul masiv ṣi brutal-impunӑtor este sӑvârṣirea
No comment. Comuniunii, în care comunianṭii aṣteaptӑ momentul în care,
conform canoanelor, vor fi sfinṭi, o datӑ sau, cei mai corecṭi,
* de patru ori pe an. În rest sunt pӑgâni. Diferenṭa între cuvânt ṣi
Credinţa, ca inima ̶ când înceteazӑ sӑ lupte, realitate este abisalӑ, ṣi lumea trӑieṣte de douӑ milenii în
respectiv ̶ sӑ bată, moare. aceastӑ schizofrenie, în care, sigur, va crӑpa pânӑ ṣi
* Sfâṣietorul însuṣi („Nu, nu veṭi muri”), cu un termen tehnic
Spre marea noastrӑ smerire, adeseori în Istorie, iar de la Dia-volul (gr.). Fiat breve!
Fecioara Maria ̶ definitiv ṣi absolut, s-a dovedit cӑ adevӑratul *
bӑrbat a fost Femeia. De vreme ce prin ea a venit ṣi pierzarea Tot ceea ce era ṣi fӑcea Iisus, nu era nimic altceva decât
relativӑ ṣi mântuirea definitivӑ, nouӑ nu ne mai rӑmân decât ceea ce era ṣi fӑcea omul, tot omul, însӑ, dupӑ formula
ossa, adică mai puţin şi decât „etc. etc.” hristologicӑ consacratӑ ̶ „fӑrӑ de pӑcat”. Logica cea mai
fireascӑ posibil rezultӑ aceea cӑ oricӑrui creṣtin nu i se cere,
* nu poate sӑ i se cearӑ altceva decât a fost ṣi a fӑcut El. Or,
Duminicӑ, 3 iulie dacӑ nu face altceva decât a fӑcut Iisus, nu este normal ca
(Sf. Gherasim, Cuvios ṣi mucenic din acestea sӑ fie fӑrӑ de pӑcat? De ce toate ale omului sunt
Mănăstirea Cutlumuṣ, Athos) încӑrcate de conṣtiinṭa pӑcatului?
Desigur, raportul existent între Iisus ṣi creṣtini, exista în
În timpul Sf. Liturghii, la citirea textului Evangheliei de vremea Lui, rӑsturnat, între elita religioasӑ ṣi El, adicӑ tot ce
la Matei VI, 22-32, o datӑ cu rostirea primelor douӑ versete – fӑcea El, era nelegiuit, de unde ṣi calificativele de „samarinean”,
„Luminӑtorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tӑu curat, tot „îndemonizat”, „ieṣit din minṭi”, „pӑcӑtos”, „nelegiuit”,
trupul tӑu va fi luminat. Iar de va fi ochiul tӑu rӑu, tot trupul „blasfemiator” etc.
tӑu va fi întunecat. Deci, dacӑ lumina care e în tine este
întuneric, cu cât mai mult întunericul!” – am înṭeles direct ṣi 
Vezi „Dumnezeu este Cuvântul”.

216 217
 De clarificarea acestui raport între faptӑ ṣi încadrarea ei
într-o viziune de realism ontologic – ceva de Judecatӑ
universalӑ ̶ , depinde destinul fiinṭei în perspectiva veṣniciei
vii, „veṣnicie cu sӑmânṭa în ea”. Judecatӑ care trebuie realizatӑ
la faṭa locului, acolo unde este Judecӑtorul. Deci pentru a fi
creṣtin adevӑrat, nu trebuie sӑ fii mai mult decât Hristos
Dumnezeu, iar El nu a fost altceva decât un om, unul adevӑrat.
Dacӑ ar fi fost mai mult ar fi fost un monstru. Iar noi, de
asemenea, când suntem mai presus decât El – Omul simplu și
adevărat –, suntem „Potrivnicul, care se înalță mai presus de
tot ce se numește Dumnezeu”, Acel Dumnezeu Care totdeauna
S-a numit pe Sine – Fiul Omului, iar pe noi pe toți, „Fii de
Dumnezeu” (In. 10, 34).
A-L aduce jertfӑ pe Hristos înseamnӑ a sӑvârṣi cel mai
monstruos act al lumii: a-L rӑstigni! Ceea ce ṣi facem atunci
când pӑcӑtuim faṭӑ de „unul din fraṭii Lui mai mici”, adicӑ mai
iubiṭi, aṣa cum cel mai mic între fraṭi ̶ Veniaminul familiei,
este cel mai iubit.
* votul sӑrӑciei (de bunӑvoie sau ṣi mai grozav ̶ de voie bunӑ!)
Singura punte peste Abisul pur în care suntem, este
Celӑlalt, pentru care sunt eu ṣi care, fiind în acelaṣi Abis pur
cu mine, este pentru mine. Concret: pruncul este pentru mamӑ
raṭiunea suficientӑ de a fi a ei, iar mama pentru copil este, ṣi
mai limpede, raṭiunea respectivӑ, unicӑ ṣi dumnezeiascӑ. Apoi,
suntem pentru fraṭi, pentru iubirea concretӑ ̶ el sau ea –, pentru
prieten, pentru umanitate. Râul vieţii înlănţuit din aproape în
aproape nu poate sfârṣi în lumea aceasta, ea este deschisӑ la
ambii poli, la cel de unde intru ṣi la cel pe unde ies, de aceea
segmentul pledeazӑ pentru infinitul bilateral, cӑruia i s-a spus
Dumnezeu. Acesta la rândul Lui este dupӑ cum eu sunt, este
pentru Celӑlalt, tautologia în Abisul Dumnezeirii ̶ Eu sunt
cel ce sunt, Unul ̶ raṭiune suficientӑ pentru Celӑlalt, Circuitul
Treimii ̶ Dumnezeu.
218
Când înṭelegi aceasta ontologicamente, vreau sӑ zic cu
smerenie, nu poate urma decât scufundarea în oceanul gândirii
euharistice, exact ceea ce se întâmpla cu Iisus în rugӑciune,
modul de relaṭionare existenṭialӑ în Absolutul-Fiire, cu vârful
suprem în Tabor: „Iar ca la opt zile S-a suit pe munte ca sӑ Se
roage. Ṣi pe când Se ruga El, Chipul feṭei Sale s-a fӑcut altul”
(Lc. 9, 28-29).
„Altul”, în ecuaṭia propusӑ mai sus nu este un pronume
nehotӑrât, nu este un adverb de mod, este Celӑlalt Eu, infinit ṣi
absolut, contrapandantul înfricoṣӑtoarei ṣi presupuse Singurӑtӑṭi,
dacӑ nu ar fi existat continuul Celӑlalt, care transfigureazӑ
Abisul în Plinӑtate-Euharistie, comuniunea fiinṭialӑ: Eu-Tu,
Dumnezeu pentru Alṭii, „Om pentru alṭii” ̶ cu încopcierea
Absoluturilor vii în Crucea lui Hristos.
*
Adevӑrat postitor nemilos vei ajunge atunci când pânӑ ṣi
gândacii de bucӑtӑrie te vor urî, blestemându-te murind,
neaflând ceva de mâncare la locul în care vieţuieşti. Aṣadar,
sӑ-l dea ascetul neptic în faṭa lor, nu în faṭa stareṭului sau
episcopului de 150 kg. bucata.
Mais où sont les cafards d’antan?
*
Clipa ̶ timpul care existӑ, dar care nu subzistӑ. Este
kenoza, este existenṭa lui kenoticӑ, este nefiind, de aceea este
veṣnic, pentru cӑ mereu dincolo de el. Formula je est un autre,
eu sunt mereu urmӑtoarea clipӑ, deci nu sunt eu, eu nu sunt, eu
este ... Teribilă poveste!
*

Dar unde-s gândacii de altădată..?!
219
 Ar avea ṣi diavolul un minim argument în favoarea lui,
ceva ca o virtute? ...
Da, aceea cӑ, mӑcar el, nu ne-a abandonat niciodatӑ, fide-
litatea lui cumplitӑ; nu-i aceasta o apreciere pentru importanṭa
omului? Greu de negat negaṭia, când, deṣi împotrivӑ, e atât de
abnegantӑ, atâta devotament! Teribil! Celei mai statornice
vietӑṭi în credincioṣie, un alt chip al iubirii, i se spune câine... El
însă, sfâşie totdeauna din iubire pentru tine, şi te iubeşte chiar
dacă tu nu-l iubeşti, ci doar ai nevoie de el.
* la nemurire. Îmi veṭi spune: ṣi ce vezi dumneata anormal cӑ
Iisus petrecea uneori noaptea singur în munte, în rugӑ-
ciune. Ce dimensiuni aveau în gândirea ṣi simṭirea Lui aceste
înfӑṭiṣӑri cosmice, aceste întâlniri „faṭӑ cӑtre faṭӑ” cu abisurile
pure, e greu de cuprins, dar se pot intui cât de cât. Dacӑ
privirea zborului pӑsӑrilor în vӑzduh ca semn al adevӑratei
libertӑṭi, sau a crinilor sӑlbatici ṣi a plantelor care împodobesc
faṭa pӑmântului-mamӑ, ori a copiilor fӑrӑ grijӑ, nevinovaṭi ṣi
fericiṭi pur ṣi simplu cӑ sunt, Îi pricinuiesc stӑri de profundӑ
tresӑrire admirativӑ, de mirare ca început al înṭelepciunii
sfinte, ce va fi fost privirea cerului înstelat, în acea splendoare
luxuriantӑ a nopṭilor mediteraneene, cerul ca un arbore cu o
coroanӑ de dimensiuni abisale, greu de chiciura argintie a
stelelor, într-o continuӑ zâmbire sclipitoare...
Ṣi privind aṣa, ṣi înṭelegând cӑ toate acestea erau micile
daruri pe care Tatӑl le-a fӑcut copilului Sӑu iubit ̶ omul, a
înṭeles cӑ nici El nu poate da mai puṭin. Era Fiul acestui Tatӑ,
nu? Ṣi neavând ceva mai bun ṣi mai frumos ̶ cӑci Tatӑl
dӑruise Totul – nu mai rӑmӑsese decât El însuṣi. Iar dacӑ Tatӑl
l-a gӑsit pe om vrednic de asemenea daruri, ṣi pentru a salva
gândul cel dintâi al Tatӑlui pentru omul care parcӑ ̶ aṣa cum
se prezenta acum ̶ n-avea nicio legӑturӑ cu acela pentru care
Tatӑl fӑcuse cerul ṣi pӑmântul, S-a dӑruit pe Sine, pentru a-L
convinge pe Tatӑl cӑ nu Se înṣelase în aprecierea Lui cea
220
dintâi. Cӑci de Fiul Lui, nu putea sӑ Se îndoiascӑ. Ṣi aṣa au
rӑmas toate la locul lor cel de veṣnicie, Alfa şi Omega, Eu-Tu;
cu cât mă ridic mai mult în Tine, mă văd mai înălţat pe mine.
*
Primul lucru de care îmi amintesc, este plânsul pentru
moartea unui om ̶ ṣi nu spun cine era acel om care murise
când eu nu împlinisem 4 ani, mai aveam o lunӑ, pentru cӑ
vreau sӑ mӑ refer la fenomenul în sine, fӑrӑ plusuri de alt
ordin, fӑrӑ adӑugiri de greutate artificialӑ, de un drept special
plângem un om care a murit, fie el Stalin, sau Hristos...
Iar eu voi zice: dacӑ plângeṭi cӑ a murit, înseamnӑ cӑ
plângeṭi ceva ce aṭi pierdut, ceva de care eraṭi siguri cӑ nu va
muri, cӑ nu putea sӑ moarӑ...
Nu este sumamente straniu, ca cel mai sigur lucru de sub
soare, moartea, sӑ fie cel mai surprinzӑtor, cel mai greu
credibil?! E atât de sigur, încât ar trebui plâns înainte, oricând.
Rӑspunsul, mӑcar aici, nu este ṣi nu poate fi o generalitate;
rӑspunsul de fiecare datӑ, de miliarde de dӑṭi, sunt eu ṣi
moartea mea, formulat atât de simplu ṣi genial: „nu existӑ
moarte, exist doar eu care voi muri!”
Nu viaṭa, ci moartea mӑ confirmӑ absolut; fӑrӑ ea, s-ar
putea ca nici sӑ nu fi existat! De unde şi strigătul poetului:
„Am văzut un om care nu mai era” (I. Caraion).
*
Cum sӑ nu se înspӑimânte sufletul tӑu, când, privind cu
atenṭie în volbura multimilenarӑ a Istoriei, înṭelegi cӑ omului
i-a fost mai uṣor sӑ fie dumnezeu decât sӑ fie om!
Iar dacӑ facem un pas mai departe, în paradigma Hristos,
vedem cӑ numai Dumnezeu a putut sӑ fie om adevӑrat, sau cum
se exprimӑ Leonardo Boff, „numai Dumnezeu putea sӑ fie atât
de uman!”
221
 * Marele Neobrӑzat conduce lumea din spatele paravanului
Numai sentimentul cӑ întregul uman, întrega umanitate
este în tine, cӑ eṣti aceastӑ umanitate ṣi nu doar unul din cei
ṣapte miliarde, îṭi dӑ putere sӑ fii.
Puterea celor ṣapte miliarde, ca sӑ fii acel Unul. Este
singura mӑsurӑ a lui A FI. ESSENTIA.
Fiinṭa, precum în cer, ṣi pe pӑmânt nu se divide în Trei
ṣi, respectiv, în ṣapte miliarde, ci este întreagӑ, în Trei, sau în
ṣapte miliarde. Ea, asemenea aerului, este neîmpӑrṭitӑ ṣi
nedespӑrṭitӑ. Înomenirea lui Dumnezeu reveleazӑ Alteritatea
Unicitӑṭii, paradoxala antinomie ̶ CRUCEA.
De atunci Fiinṭa, care nu era singurӑ, este împreunӑ
(verticala se pleacӑ în orizontalӑ). Cititӑ invers ecuaṭia, numai
aṣa se explicӑ de ce nu reuṣesc cei ṣapte miliarde de
vrӑjmaṣi ̶ sincer, niciun prieten! ̶ sӑ facӑ sӑ nu (mai) fii,
fiindcӑ, repet ̶ je est tous les autres ̶ 7 000 000 000, iar ei
toṭi existӑ fiindcӑ eu sunt.
* avioane, zborul ar fi fost partea de pedagogie a zburӑtoarelor,
Din antichitate ṣi pânӑ la ultimul Rӑzboi, lumea era o
masӑ amorfӑ având doar faṭӑ: Faraonul Cutare, Înṭeleptul
lumii, Solomon, Cuceritorul Lumii, Alexandru Macedonul,
Cezarul Cutare, Împӑratul Cutare, Ṭarul-dumnezeu, Feṭe
politice, Feṭe religioase, Feṭe inspirate de Sus, într-un cuvânt –
Everesturi cu ochi. Sigur, nu negӑm incomoditatea pe care o
provoca acest imperialism al personalitӑṭii, aceastӑ absorbṭie
abuzivӑ, asimetricӑ a feṭii conducӑtoare, stella rectrix de pe
cerul cenuṣiu al lumii.
DAR,
... acum avem o lume incomensurabilӑ, însӑ fӑrӑ nicio
faṭӑ, nici politicӑ, nici religioasӑ, nici savantӑ, ṣi totuṣi cineva,

„Eu” este toţi ceilalţi.
222
impersonal.
Este de admirat puterea lui de anonimat, impunerea lui
prin absenṭӑ. Fenomenul este un apogeu al cinismului
mazochist: identificarea cu Nimicul. Umanitatea s-a întors cu
spatele la lume! Astfel, lui Dumnezeu i s-a luat singura
posibilitate de a Se arӑta, fie ṣi prin contrast.
Ce intuiṭie la Iisus: „Iar dacӑ lumina din tine se face
întuneric ...” „Ṣi întuneric era peste faṭa pӑmântului”... Tohu
wa-bohu redivivus!
*
Cine ṣi-ar putea imagina ̶ desigur, acest lucru se va
dezvӑlui Dincolo ̶ câtӑ bucurie ṣi bogӑṭie de comuniune ar fi
fost între om ṣi întregul univers în ansamblu ṣi în detaliu, în
cadrul armoniei divine a Creaṭiei originare?
Copiii omului ar fi fost deodatӑ copiii tuturor mamelor
din univers, lupoaica ar fi fost cea mai treazӑ doicӑ; în loc de
cu deosebire a vulturilor, peṣtii ar fi fost profesorii de înot,
delfinii ṣi focile ar fi fost tovarӑṣii de zbenguialӑ, maimuṭele
ar fi predat gimnastica, vântul ar fi dirijat orchestra suflӑtoa-
relor, gazela – profesoarӑ de atletism etc.
Complementaritatea iconomiei în ansamblul liturghiei
universale ar fi fost fӑrӑ fisurӑ, timpul n-ar fi existat fiindcӑ
totul ar fi fost plin, fӑrӑ duratӑ. Ar fi fost „precum în cer ṣi pe
pӑmânt”...
*
Sunt mulṭi ani de când nu am un televizor în casӑ;
alaltӑieri, mergând la pӑrintele Gheorghios, un pensionar
vecin, s-a nimerit sӑ prezinte în momentul acela prinderea ṣi
uciderea bestialӑ a lui Gaddafi, una din bestiile proeminente
ale umanitӑṭii actuale.
223
 Mi-a fost o milӑ adâncӑ, poate aceeaṣi cu cea resimṭitӑ
pentru sutele de pasageri din avionul distrus la comanda lui, la
Lockerbie (1988). Ṣi m-am întrebat: de ce?, fiindcӑ de un
criminal de talia lui ̶ de care, din pӑcate, istoria n-a dus lipsӑ
niciodatӑ ̶ n-ar trebui sӑ-ṭi fie milӑ, întrucât ei n-au cunoscut
mila...
Iatӑ explicaṭia: în suferinṭӑ, mai ales în moarte, tot omul,
inclusiv neoamenii, reintrӑ în condiṭia cristicӑ, o condiṭie
întemeietoare – „Miel nevinovat, înjunghiat înainte de înteme-
ierea lumii” (1 Ptr. 1, 19).
Într-o clipӑ m-am aflat pe cruce, la distanṭӑ egalӑ între
Nevinovat ṣi Tâlhar. Iatӑ cifrul Apocatastazei!
* nimeni nu-i poate face nici rӑu, nici bine, dacӑ nu-ṣi face el
„Duhul este cel ce dӑ viaṭӑ; trupul nu foloseṣte la nimic.
Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh ṣi sunt viaṭӑ”
(In. 6, 63). Dacӑ nu se înṭelege bine aceastӑ afirmaṭie, Hristos
ar putea fi bӑnuit de maniheism anticipat. „Trupul” în aceastӑ
exprimare a Lui, nu se referӑ la materie sau material, ci este
luat în relaṭia originar-creaṭionistӑ „vӑzutele ṣi nevӑzutele”,
chipul ṣi asemӑnarea, forma ṣi esenṭa. Pentru a înṭelege corect
ṣi armonios, recurgem la o imagine concretӑ, banalӑ chiar, dar
care cuprinde ṣi exprimӑ minunat misterul.
Luӑm douӑ ouӑ, unul fiert ṣi unul viu. Pe aceeaṣi supra-
faṭӑ netedӑ ṣi durӑ, oul fiert, adicӑ mort, rigid în întregime, se
miṣcӑ uṣor în direcṭia în care îl învârṭi. Cu cel viu, cel care are
viaṭa în interiorul lui, adicӑ este transcendent, nu poṭi face
acelaṣi lucru, el nu se supune legilor mecanice exterioare, ci
acṭioneazӑ sub impulsul Duhului vieṭii care se ascunde tainic
în el.
De aceea Iisus va defini pe Tatӑl (ṣi, prin contiguitate,
pe Sine însuṣi), transcendenṭa vie, ca „având viaṭӑ în Sine, ṣi
I-a dat ṣi Fiului sӑ aibӑ viaṭӑ în Sine” (In. 5, 26). Aṣadar,
temeiul se aflӑ în cer, în Duhul-Dumnezeu.
224
Iertaṭi-mi recursul la ou, însӑ Newton a plecat încӑ ṣi de
la mai puṭin, dar a ajuns pânӑ în cer, acolo de unde a cӑzut
originar mӑrul, sau, cum ar zice Blaga ṣi Marin Sorescu, ṣi
pomul ṣi omul.
*
Ce fioros ṣi pervers malentendu bimilenar! Toiagul
Bunului Pӑstor nu e pentru oi, ci împotriva lupilor. Desigur,
realitatea e ṣi mai cruntӑ: Pӑstorii sunt lupii, iar toiagul este
pentru belirea oilor. Ṣi mergem înainte ... deṣi împotrivӑ,
înaintemergӑtori cu spatele! Mare pidosnicie, mare!
*
Mӑreṭia omului, cel mai desluṣit se vede din aceea cӑ
însuṣi. Sӑ fim rezonabili; ṣi binele ṣi rӑul meu, au început cu
mine. E singura mӑrturisire de necessitate salutis! Toate le pot
uita, neglija, eluda ... dar când am început eu și a sfârṣit El,
„aiasta nu se poate!” (Petre Carp cӑtre Carol I, la prima
încercare de renunṭare la tron, ṣi ultima).
Mântuirea nu este alta decât aceea de „a-ṣi veni în fire”
(Lc. 15, 17). El, el singur.
*
Pe noi „cei unṣi cu putere de sus” (zice-se), „preaiscusitul
duh” din Carantania (vezi „Marele Inchizitor”) ne-a pӑgubit de
cel mai mare dar dumnezeiesc ̶ dacӑ nu cumva singurul –
smerenia, un alt nume, poate primul ṣi cel mai mare al lui
Hristos; cӑci nu poṭi fi ṣi Mare Popӑ, stӑpân discreṭionar peste
sufletele celor supuṣi ție prin decrete supreme ale Sinoadelor
superbe, ṣi „miel în mijlocul lupilor”, robul din dedesubtul a
toatӑ zidirea, care, în loc sӑ guste din toate pӑcatele lumii, le
poartă în spinare ca un Sisif care a descoperit cu uimire Taina
veṣniciei cu suflet. Taina Pogorârii din slavӑ în slavӑ, a
învierii în iad.
225
 * cunoaṣterea lui ṣi cu viziunea creṣtinӑ atât de linearӑ a stat
Azi am spovedit un bӑrbat în plinӑ tinereṭe, un voinic
parcӑ desprins din Iliada (Poemul Cetӑṭii Soarelui), nӑscut ṣi
crescut în Athena, pânӑ s-a cӑsӑtorit cu o fatӑ din Creta ṣi au
venit ṣi copiii, deocamdatӑ trei bӑieṭi între 7 ṣi 2 ani. Atunci
au hotӑrât sӑ se stabileascӑ aici pentru ca pruncii, zicea el, sӑ
aibӑ copilӑrie, ceea ce în Atena e cu neputinṭӑ.
Pânӑ sӑ se cӑsӑtoreascӑ, sângele energizat în exces –
mediteranean –, l-a ajutat sӑ depӑṣeascӑ multe limite, acele
„pӑcate ale tinereṭii, fӑrӑ de ṣtiinṭӑ” de care ne scuteṣte David,
strӑmoṣul inspirat al pӑcatelor noastre mai negre decât
cârmâzul, sӑ le mai spovedim, a spovedit el lumea pentru
veacul acesta.
În urmӑ cu vreo douӑ luni i se descoperӑ un cancer
incipient la plӑmâni, fiind acum în cursul unei chimioterapii,
în Atena. Se înṭelege cӑ iminenṭa morṭii ne aduce aminte de
Dumnezeul uitat pe raftul copilӑriei, ṣi ne întoarcem, poate cӑ
El îṣi va aduce iarӑṣi aminte de noi ṣi va alunga stafia morṭii
care, acum, ne suflӑ în ceafӑ. Cea care a mijlocit aceastӑ întâl-
nire, desigur a fost soṭia lui, o femeie frumoasӑ ṣi credin-
cioasӑ, care a intrat de câteva ori în bisericuṭa în care slujesc
de aproape trei ani, cu braṭele pline de prunci, ca un mӑr
domnesc.
Dialogul a fost revelator, întreit revelator; fiecare am
descoperit în celӑlalt omul, ṣi amândoi pe Dumnezeu, „în alt,
ṣi în alt chip”. Auzindu-l vorbind, mi-am adus aminte de acel
ultimatum greu de tainӑ al lui Iisus în faṭa întâlnirii cu grecii,
anunṭatӑ de Filip ṣi Andrei: „A sosit ceasul sӑ fie proslӑvit
Fiul Omului” (In. 12, 23).
Acest popor, ca ṣi cel ebraic, se aflӑ într-un dialog
îndelung-glafirat, direct cu Dumnezeirea, care, la rândul ei,
sigur nu se plictiseṣte cu ei. Dar motivul pentru care am fӑcut
aceastӑ escalӑ mai lungӑ în câmpul acestor pagini anamnetic-
teologale a fost acela cӑ, întrebându-l pentru ce un bӑrbat cu
226
atâta noian de ani departe de Hristos, mi-a spus cӑ s-a temut sӑ
se ducӑ la preot care, auzindu-i pӑcatele din tinereṭe ̶ vremea
în care nu-ṣi întâlnise soṭia ̶ , în mod cert l-ar fi certat ṣi l-ar fi
oprit de la cele sfinte. Ca un fulger, gândul meu a parcurs à
rebours cei douӑ mii de ani ṣi am constatat cu adâncӑ mâhnire,
cӑ noi, sfinṭii pӑzitori ai uṣii în care bate Domnul sӑ intre, mai
mult, incomparabil mai mult am alungat, decât am adus la
Hristos. Neapӑrat, în numele sfinṭeniei... Sfinṭenia noastrӑ
împotriva iubirii Lui!
Astӑzi, ṣi eu ṣi Hristos, am câṣtigat un prieten!
P. S. Înainte de Florii cu o sӑptӑmânӑ, Atanasie a plecat
la Domnul. Cu o lunӑ înainte de sfârṣitul lui, pe o baltӑ de la
marginea localitӑṭii s-a oprit un uriaṣ flamingo, apariṭie unicӑ,
spun oamenii locului, neṣtiind ce sӑ creadӑ. Eu ṣtiu: astӑzi,
când m-am dus sӑ-l mai vӑd, nu l-am mai gӑsit. Am întrebat-o
pe Elena, când a murit Atanasie, ṣi am înṭeles cӑ ieri au zburat
împreunӑ; scopul pentru care se oprise aici timp de o lunӑ se
împlinise. Acesta era sufletul lui Atanasie, deghizat în cea mai
superbӑ pasӑre de sub cer.
*
Chiar ṣi în Împӑrӑṭia lui Dumnezeu, tot Împӑrӑṭia lui
Dumnezeu vei cӑuta, fiindcӑ alternativӑ la aceasta nu existӑ.
*
Taina curcubeului
Se spune în Scripturӑ cӑ cel mai diafan „obiect” din
univers, undeva la limita dintre material ṣi spiritual, cea mai
accesibilӑ ṣi inaccesibilӑ faṭӑ vӑzutӑ a nevӑzutului, curcubeul,
a fost pus de Dumnezeu în nori, „ca sӑ-Mi aduc aminte ̶ zice
El ̶ de legӑmântul pe care l-am încheiat cu voi, între Mine ṣi
pӑmânt” (Fc. 9, 13-16).
227
 Este strigӑtul dinspre Dumnezeu, cum cӑ
„Frumuseṭea salveazӑ lumea”.
Privind Dumnezeu curcubeul, e obligat sӑ concluzioneze
cӑ dincolo de atâta splendoare, nu poate fi ceva mai mic;
dimpotrivӑ, curcubeul nu este decât flamura care reprezintӑ un
popor pe mӑsurӑ. Este „frumuseṭea risipitӑ în lume / ca o
mireasmӑ-ntr-o pӑdure” (parafrazându-l pe Arghezi).
* veṭi înṭelege Scriptura.
Sunt conṣtient de mӑsurile modeste, de omul de mijloc
care sunt, dar printr-un curaj ṣi libertate uṣor nebuneṣti, cred
cӑ voi sta ̶ ca sugestie sprinṭarӑ ̶ la temelia unei adevӑrate
generaṭii eshatologice de mari spirite ale Învierii, din ocolul
Carpaṭilor creṣtini, care generaṭie de culme va veni negreṣit.
Cӑci dacӑ existӑ premisele, care pot mult mai uṣor sӑ nu fie,
concluzia se cheamӑ cu necesitate logicӑ, inexorabilӑ.
Fiat breve et felice!
*
Numai sentimentul cӑ întreaga umanitate este în tine –
asa cum se afla în Adam, ṣi cӑ nu eṣti doar unul din cei ṣapte
miliarde, îṭi dӑ puterea sӑ fii.
Puterea celor ṣapte miliarde, ca sӑ fii acel UNUL. De
aceea nici un om nu-ṣi cunoaṣte limitele, doar din când în
când, câte un ales al crucii ṣi le descoperӑ, pipӑindu-ṣi coasta
sângerândӑ.
Voi fi fost, oare, unul din aceṣtia?!
*
„Iubiṭi pe vrӑjmaṣii voṣtri!”
Înseamnӑ a iubi în iad, adicӑ raiul care a cӑzut prin
neiubire. Pe cel ce nu-l iubeṣti îṭi este vrӑjmaṣ, ori Adam nu a
iubit pe Eva, iar Cain nu l-a iubit pe Abel (nici Abel pe Cain),
228
instaurându-se din start civilizaṭia infernului, având tatӑ pe
urâtorul de oameni, Diavolul (In. 8, 44).
Iubirea nu existӑ dincolo de tine, iar când reuṣeṣti sӑ
iubeṣti este Creaṭia din Nimic; cel ce iubeṣte este Dumnezeu,
de aceea este unic, ṣi singurul care nu e singur.
O singurӑ datӑ sub soare s-au întâlnit douӑ iubiri, ṣi
atunci S-a nӑscut Dumnezeu în carne ṣi oase, atunci s-a creat
din nou Lumea, Raiul. Cӑutaṭi aceastӑ pereche nepereche ṣi
Însӑ un lucru trebuie precizat: Iubirea, oriunde ar fi, NU
E DIN LUMEA ACEASTA. Ea numai se dӑruieṣte, este
DARUL.
De aceea, cea care l-a primit integral, s-a numit Cea
plinӑ de Dar: Ea a iubit singurӑ cât toate singurӑtӑṭile lumii.
*
Cine a înṭeles Omul, nu poate sӑ nu-l iubeascӑ. Iubindu-l
îl descoperӑ lui însuṣi, ṣi amândoi se descoperӑ în Dumnezeu,
cӑci iubirea e Treime.
*
Cu fiecare prunc se naṣte încӑ o datӑ în lume Învierea.
*
Am putea presupune cӑ, dacӑ omul n-ar fi cӑzut în
moarte, ṣi nu s-ar fi multiplicat aberant (biologic vorbind)
pentru a depӑṣi moartea, multiplicând-o totodatӑ în aceeaṣi
mӑsurӑ cu depӑṣirea ei sacadatӑ, el ar fi fost un alter ego al
Tatӑlui, zӑmislind într-un chip neṣtiut un fiu unic, acoperind în
aceste alte trei ipostase întreaga paradigmӑ fiitoare a viziunii
lui Dumnezeu asupra Umániei?
Ideea de Golem are ceva din aceastӑ presupoziṭie care,
ce-i drept, „sparie” niṭel gândul teologic, cuminte. Omul-
treime ar fi asimilat ̶ în universul-sferӑ stând precum puiul în
oul fecund ̶ toate sevele întregului Creaṭiei, într-o Euharistie
229
cu circuit divino-uman pantocratic, o nebunӑ nuntire de
abisuri infinite. Nu cumva Lucifer, „feciorul dimineṭii” (Is. 14,
12) a intuit aceastӑ avalanṣӑ a unei divinitӑṭi alta, în potenṭӑ ṣi
în devenire, ṣi a fӑcut totul ca sӑ o stagneze în faṣӑ?
În acelaṣi timp ̶ iarӑṣi presupunem ̶ , poate cӑ, deodatӑ
cu stoparea unei alte slave, a anulat ṣi o posibilӑ, inevitabilӑ
chiar, mândrie abisalӑ?
Or, dimensiunea slavei posibile, deviatӑ tragic atunci,
avea sӑ fie recuperatӑ în alt chip, „la plinirea vremii” în noul
Adam, Iisus Hristos, Fiul Unic ṣi în cer (al Tatӑlui Unic) ṣi pe
pӑmânt, al „celei una-ntre femei, fecioarӑ ṣi mamӑ”, singurul
chip de a se evita încӑ o datӑ sfӑrâmarea (micṣorarea-
multiplicarea), fiind zӑmislit de la Duhul Sfânt care uneṣte,
adunӑ sub aripi, este Unul, nu este „legiune”, ṣi totodatӑ s-a
evitat ṣi adevӑrata catastrofӑ iremediabilӑ, mândria posibilӑ la
un nivel cuasi-divin. Asemenea mândrie, dacӑ ar fi fost ̶ ṣi ar
fi fost negreṣit, nu s-ar fi putut mӑsura decât cu contrariul ei
dumnezeiesc, kenoza. Desigur, acestea sunt gândurile noastre;
Realitatea este una, ṣi este a Lui.
* autospӑlarea pisicii, un ritual sublim, originar; Visul cosmic al
Începând cu miticul Icar ṣi pânӑ la era mecanicii ṣi a
electronicii, generaṭiile au avansat cu viteza fulgerului pe
aceastӑ dimensiune vizionarӑ, deschisӑ în infinit. A fost o altӑ
dimensiune, în concretul fizic, a Asemӑnӑrii din universul
tainic, spiritual.
Hristos imprimӑ lumii un puls la fel de nӑvalnic, ṣi cu
mult mai mult, pe dimensiunea unui infinit pe verticalӑ,
pulsiunea vieṭii veṣnice, în concretul persoanei Lui, dimen-
siunea Învierii. Pe aceastӑ dimensiune, am putea spune cӑ
primele trei veacuri, s-o numim Era Eshatologicӑ, umanitatea
nu mai cunoṣtea sfârṣitul, ci fiecare sfârṣit inaugura infinitul,
în primul rând calitativ. Era un drum la nunta din Cana
Galileii, frica morṭii rӑmӑsese un basm de groazӑ al unor
neînṭelese timpuri. Trecutul pur ṣi simplu nu mai exista, totul
230
era aṣteptare febrilӑ, viitorul era viziune fericitӑ, un infinit de
bucurie purӑ.
Moartea rӑmӑsese pӑgânӑ, pentru creṣtini exista numai
învierea cea de fiecare zi, deodatӑ cu pâinea. Aceasta era
marea moṣtenire creṣtinӑ pe care pӑrinṭii o lӑsau copiilor lor în
vecii vecilor. Moṣtenirea era veṣnicia, o primӑvarӑ cereascӑ
fӑrӑ sfârṣit.
Am putea sӑ ne punem foarte serios aceastӑ întrebare: în
secolul XX, secol în care s-au ruinat toate visele ṣi viziunile
infinite, ce lӑsӑm moṣtenire copiilor noṣtri ca vis? Fiindcӑ
acolo unde nu este vis, nu mai poate fi „mâine”. Trecerea de la
o generaṭie la alta se face numai ṣi numai pe vis!
Cine, oare, va mai visa o datӑ Infinitul?
Acela, dacӑ va fi, Mântuitor se va numi; „Nur noch ein
Gott kann uns retten” (M. Heidegger).
*
Gândirea se purificӑ pe ea însӑṣi, prin gândire. Este ca
puritӑṭii, al bucuriei „din Nimic”. De fapt, ea nu se spalӑ ̶ e
cea mai curatӑ vietate posibil ̶ , se iubeṣte. (A se observa cӑ
motanul nu se spalӑ, numai mâṭa).
*
Sf. Ignatie Teoforul
Încӑ o datӑ ̶ în preajma Naṣterii. Parcӑ niciodatӑ ca anul
acesta Naṣterea n-a fost mai neavenitӑ, Naṣterea nu mai naṣte
pe nimeni, ea care altӑdatӑ nӑṣtea ṣi pe cei morṭi, darӑ pe cei
vii. Am trӑit ṣi alte vremuri, mult, incomparabil mai grele ca
cele de acum, totuṣi Naṣterea era o forṭӑ de jubilaṭie cosmicӑ
de nestӑvilit, nu existӑ graniṭe peste care sӑ nu nӑvӑleascӑ
imperialist-cosmic.

„Căci numai un Dumnezeu ne mai poate salva”.
231
 Ṣi nu era mai multӑ credinṭӑ, dimpotrivӑ, era chiar apogeul
necredinṭei, era marele ṣi internaṭionalul program social. Dar
pentru naṣtere nu de credinṭӑ este nevoie, ci de iubire.
Pe atunci iubirea ̶ instinctul divin din lume ̶ încӑ mai
trӑia în sângele umanitӑṭii, indiferent cӑ acesta era vӑrsat ca
apa, în era sângelui-fluviu. Nu cumva, tocmai din pricinӑ cӑ
astӑzi nu mai moare nimeni, lumea a uitat sӑ se mai nascӑ?
14.000 de prunci ̶ cumplit adevӑr!
Deci „iubirea, ca moartea e de tare”... nu este un teribi-
lism poetic, e o realitate care te amuṭeṣte.
O naṣtere din 14.000 de jertfe inocente nu putea fi decât
a unui Dumnezeu pe mӑsurӑ. Este Naṣterea pentru toatӑ
moartea de sub soare, pe care astrul-rege a privit-o neputincios
ṣi tandru; a privit-o „de sus”. Ce lume va fi fost aceea care
avea puterea morṭii a 14.000 de prunci, numai naṣterea unui
Dumnezeu ne poate spune câte ceva adecvat...
Astӑzi nu mai mor pruncii, moare Dumnezeu, adicӑ nu
Se mai naṣte, sau Se naṣte mai puṭin. E ultimul avort! Sӑ mori
degeaba, se poate; sӑ te naṣti degeaba, e un nonsens veṣnic;
înseamnӑ sӑ nu exiṣti, înainte de a fi … deci ...
* (vezi „Fiul Omului nu are unde sӑ-ṣi plece capul”) face dreptate
„Las visul moṣtenire ̶ e singura-mi moṣie”
(V. Voiculescu)
Fiecare generaṭie semӑna ṣi creṣtea în sufletul celei
urmӑtoare ̶ bineînṭeles cӑ, „urmӑtoarea” însemna veṣnicӑ –
pârga recoltei spirituale în numele cӑreia se nӑṣtea ṣi avansa
într-un infinit cu adresӑ la poartӑ. Lӑsa un Crez.
Singurul moment al istoriei în care douӑ generaṭii, cea
de la jumӑtatea sec. XX ṣi cea de la sfârṣitul lui, n-au absolut
nimic pentru urmaṣi, nici ortodox, nici eretic, este un stop
cardiac al Istoriei, de proporṭii cosmice. Întreabӑ pe oricine, de
oriunde, ṣi nu va ṣti sӑ-ṭi spunӑ nimic despre viitor. Acesta
existӑ, sigur, trebuie cӑ existӑ pe undeva, dar nu avem nicio
232
treabӑ noi, nu ne mai aparṭine cu nimic. Poate cӑ chiar am vrea
sӑ sfârṣim, dar acum ne dӑm seama cӑ nu ṣtim cum. E o lecṭie
pe care nu a învӑṭat-o nimeni. Poate cӑ a venit, în sfârṣit,
timpul unui mesaj ̶ nu pentru o altӑ lume, ci dintr-o altӑ lume,
dar care sӑ ne spunӑ cӑ aceasta este singura ṣi veṣnica lume.
Atunci privind-o în aceastӑ perspectivӑ, singularӑ, infinitӑ,
veṣnicӑ, inefabilӑ, vom vedea ṣi noi, asemenea Creatorului,
„cӑ e bunӑ foarte”.
Mântuirea tâlharului ca început al împӑrӑṭiei cerurilor
are ṣi un aspect social ̶ fapt care mӑ tem cӑ a scӑpat herme-
neuticii teologice, sau poate nu am fost eu destul de atent.
Tâlharul, în toate societӑṭile este un protestatar, un revoltat
împotriva nedreptӑṭii, sau a frustrӑrii economice, a cӑrei vic-
timӑ se socoteṣte, începând chiar cu primul tâlhar, Cain; acesta
apare ca primul frustrat, din pricinӑ cӑ jertfa lui nesângeroasӑ
„nu a fost primitӑ cu ochi buni de cӑtre Domnul” (cӑ aceṣti
ochi pieziṣi nu erau ai Domnului, ci ai popimii de la Templul
lui Solomon, care redactează Pentateuhul în sec. X î. Hr., e o
altӑ poveste).
De aceea Iisus ̶ cel mai mare nedreptӑṭit de pe pӑmânt
ṣi lui Cain, primind euharistic darurile lui nesângeroase, nu pe
ale lui Abel, ṣi lui Dismas, cu care, conform unei tradiṭii
apocrife, ar fi împӑrṭit stropul de lapte de la mama acestuia
(o beduinӑ) în fuga Lui prin pustie, cӑtre Egipt.
Deci se poate reproṣa lui Iisus orice, dar cӑ a fost indi-
ferent la dezechilibrul social nu. Doar cӑ soluṭiile Lui nu sunt
de azi pe mâine, ci pentru „Astӑzi” („vei fi cu Mine în Rai!”).
*
Anul nou
Iatӑ, limbile ceasornicului, foarte asemӑnӑtoare cu cea a
ṣarpelui, mӑ fac sӑ mӑ retrag spre sfârṣit, unde voi cӑdea în
„gaura veciei”, veṣnicie ce ne aṣteaptӑ ca o scorpie cu o falcӑ
233
în cer ṣi cu una în pӑmânt, imagine care mi-a rӑmas în minte
din basmele copilӑriei, când, bineînṭeles Fӑt-Frumos eram eu.
În câteva clipe voi intra în cel de-al treilea an al vârstei a treia.
Dar cât de lungi ṣi anevoioṣi sunt acei trei ani ai primei vârste
(vezi zicerea mamei: „Ce greu se creṣte cărnița de om!”);
soarele urcӑ greu pe cer ca o piatrӑ de moarӑ, în schimb, dupӑ
ce a trecut de zenit, parcӑ îl vedeam cu ochii cum se rosto-
golea pe cer la vale.
Adevӑrul e cӑ universul trӑieṣte în noi, nu noi în univers.
El este hrana noastrӑ, iar noi îl investim cu personalitate ṣi cu
sens. Dumnezeu l-a fӑcut pentru noi, Lui nu-i trebuie, Îi
trebuim noi, cӑci ne-a fӑcut pentru El, ne-a scos din inima Lui;
rӑdӑcina (chipul) a rӑmas acolo, suntem pe pӑmânt „fӑrӑ
rӑdӑcinӑ”, le vent nous promène (Micul Prinṭ).
Sf. Aer ne aduce pe aripile Lui la Casa Tatӑlui, în
Împӑraṭia cea fӑrӑ de ani, în ziua cea neînseratӑ a Lui. Ori,
acolo unde seară nu mai este, dimineața este fără de sfârșit…
* din calea înӑlṭӑrii lor atât de ameninṭatӑ. A doua zi dimineaṭӑ,
Umanitatea este o succesiune a iubirii, nu doar o
continuitate inerṭialӑ a speciei. Cu fiecare om nou, se naṣte
încӑ o datӑ lumea, nu încӑ un individ, indistinct ca un numӑr
în diviziunea infinitӑ a Unului singur. Totodatӑ este ṣi o succe-
siune a suferinṭei, ceva care pare sӑ copleṣeascӑ succesiunea
iubirii, însӑ dacӑ ar fi fost aṣa, lumea înceta de mult sӑ se
nascӑ, iubirea se stingea la viforul durerilor nesfârṣite.
Aici se impune recursul la paradox (vezi Grigorie
Palamas: „Antinomia este o formӑ a smereniei”). Tocmai
acest vifor aprig aṭâṭӑ focul iubirii, îndârjind-o, dându-i
intensitate de legendӑ, amploare ṣi infinitate proteicӑ; o face o
Poveste unicӑ, cu viaṭӑ verificatӑ în sine.

„Vântul ne poartă de colo-colo” (fr.).
234
Dincolo de suferinṭӑ, iubirea se întâlneṣte pe sine însӑṣi
„în alt chip”, se recunoaṣte în Dumnezeu, Care este iubire, ṣi
tot El ̶ „Miel înjunghiat înainte de întemeierea lumii”.
Lumea va sfârṣi când nu va mai fi iubire, iar iubirea,
când nu va mai suferi, deci nu va mai naṣte, nu se va mai
naṣte. Atunci durere nu va mai fi, nici îndârjire de fiire.
Obstacolul crea o viziune, acoperӑ o adresӑ...
În legӑturӑ cu aceastӑ antinomie întemeietoare (în cer ṣi
pe pӑmânt), o experienṭӑ din copilӑrie mӑ urmӑreṣte neslӑbit.
Era pe la începutul lui aprilie ṣi la liziera pӑdurii de fag,
un mic pâlc de ghiocei, ca niṣte soldӑṭei cu coifuri albe, care
fӑceau plecӑciune adâncӑ soarelui încӑ timid, se înӑlṭau cu
greu ̶ aṣa mi se pӑrea mie –, de sub stratul de frunzӑ uscatӑ,
amestecatӑ cu zӑpadӑ, îngheṭatӑ noaptea, exact pentru cӑ se
topea un pic ziua.
Copil inimos, cu iniṭiativӑ, ca sӑ nu amintim ṣi de milӑ
pentru fragilitatea acestor gingaṣi vestitori prematuri ai
primӑverii, crezând cӑ-i ajut, am îndepӑrtat cu grijӑ obstacolul
tot pâlcul zӑcea la pӑmânt, aproape cӑ dispӑruserӑ, se topiserӑ.
De unde se vede treaba cӑ dacӑ nu ai cu cine sӑ te lupṭi,
sӑ mori, nu ai pentru ce (cine) sӑ trӑieṣti.
De atunci am crezut în viaṭӑ, dar am privit cu respect ṣi
obstacolul; taina se cumpӑneṣte pe amândouӑ, se iau împreunӑ.
Între bradul semeṭ din pintenul muntelui ṣi furtuna
abraṣӑ este o cruntӑ îmbrӑṭiṣare, întrecutӑ doar de cea dintre
Hristos ṣi Cruce. Nici o altӑ forṭӑ nu i-ar mai putea despӑrṭi,
aṣa cum se aflӑ cerul cu pӑmântul. Încӑ nu s-a nӑscut un nebun
care sӑ vrea sӑ le despartӑ.
*
Iubirea, chiar de miliarde de miliarde de ori, este unicӑ.
Nu existӑ iubire de serie. Nu este producṭie, ci numai seducṭie.
*
235
 „Unde este întrebӑtorul veacului acestuia?” (1 Cor. 1, 20).
Omul este singura fiinṭӑ din univers care-ṣi pune ṣi pune
întrebӑri, cautӑ. Ceea ce nu a înṭeles încӑ, sau au înṭeles atât de
puṭini cӑ aproape nu se vӑd, este aceea cӑ tot el este singurul
rӑspuns pe mӑsurӑ. Asta înseamnӑ cӑ nu este el cauza,
întrebarea, dar rӑspunsul se aflӑ întotdeauna integrat, astfel nu
s-ar putea formula asemenea Întrebare. Ṣi ca sӑ se vӑdeascӑ
aceasta, Întrebarea-Om s-a fӑcut Rӑspuns-Dumnezeu, „plinind
vremea”, unind întrebarea cu rӑspunsul.
* lângӑ El. Aceṣtia cu adevӑrat, fiind luaṭi în delirul luciferic, ar
Iov ṣi Apokalipsul
Iov este microapokalipsul, iar Apokalipsul este un Iov
la scarӑ universalӑ; Se lumineazӑ uluitor unul pe altul.
* ṣi Sfârṣitul. De aceea ṣi este numit Îndelung-rӑbdӑtorul. Ṣi
Cazul Iov
Dumnezeu biruie până la urmă, dar nu vrea să biruie
singur, ci împreună cu omul, pentru că după Dumnezeu, omul
este un alt dumnezeu; de aceea răul, oricât pare de nebiruit, în
iubirea lui Dumnezeu pentru om rămâne o categorie a nimi-
cului. Sfârşitul răului este iubirea, căci dacă ar sfârşi iubirea,
ar sfârşi Dumnezeu, Care este iubire.
Răul, suferinţa, oricât s-ar întinde, forţează şi lărgesc
nelimitat măsurile iubirii, în graniţele căreia Dumnezeu a
închis totul. Iubirea este singura Lui putere, singura care ple-
dează pentru veşnicia vie.
Dumnezeu lucrează terapeutic, ca un medic adevărat, nu
vindicativ, sec: „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”..., fiindcă
aşa, demult oamenii n-ar mai fi avut nici dinţi pentru dumne-
zeiescul zâmbet, nici ochi pentru contemplarea minunilor
mântuitoare.
236
*
De ce întârzie sfârṣitul?
S-ar zice cӑ vinovaṭii sunt cei rӑi care nu vor sӑ urce,
trag în jos, în adâncuri, Creaṭia care ar vrea sӑ urce spre
Creatorul ei. Iarӑ eu vӑ zic: Nu atât cei cӑzuṭi sunt adevӑrata
problemӑ, fiindcӑ aceṣtia, cunoscându-ṣi starea, sunt nefericiṭi,
deci smeriṭi.
Altceva aṣteaptӑ Dumnezeu: Ne aṣteaptӑ pe noi cei Prea
Cucernici, care am trecut cu un infinit mai sus decât El, pe
putea rӑmâne suspendaṭi în autosuficienṭa autobeaticӑ la
nesfârṣit, prelungind nefericirea ṣi geamӑtul celor din iad.
Fiindcӑ o lume creatӑ „frumoasӑ foarte”, într-o armonie
universalӑ, nu poate sfârṣi altfel. Dumnezeu este ṣi Începutul
dacӑ îi rabdӑ pe cei „din cele mai de jos ale pӑmântului”,
trebuie sӑ-i aṣtepte ṣi pe cei mai de deasupra de ceruri, cӑ nu
se poate sӑ nu avem și noi într-o zi „rӑu de înӑlṭime”,
„înălțarea în jos”, spune Sf. Grigorie de Nyssa.
*
Multӑ vreme, pânӑ mai ieri, împreunӑ cu pravoslav-
nicele sinoade ṣi cu „Marii Dascӑli ai lumii ṣi Ierarhi” Îl
apӑram pe Dumnezeu, cu deosebire pe Hristos, mai ceva decât
Petru în Grӑdina prinderii Lui, desigur, eu doar cu sabia
cuvântului, la cealaltӑ nepricepându-mӑ. Stau ṣi mӑ crucesc ...
cât timp mi-a trebuit sӑ pricep Cine pe cine apӑrӑ!
De fapt un singur lucru e de apӑrat, ṣi de El, ṣi de noi ̶
Iubirea.
*
Dacӑ pӑcatul originar este îndoiala lui Adam, pӑcatul
final este credinṭa moartӑ a unei creṣtinӑtӑṭi standardizatӑ la
cel mai înalt nivel posibil – infaibilitatea dogmaticӑ a Bisericii,
237
ea însӑṣi fiind „în loc de Dumnezeu”, fiind cu mult mai sigură
decât este existenṭa Lui. Deci Dumnezeu este înlocuit cu
credinṭa creṣtinӑ, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, este
atât de perfecṭionatӑ, încât merge ṣi fӑrӑ obiectul (Subiectul)
care o definea.
O realitate evidentӑ mai ales în Euharistie, despre care,
în ciuda faptului cӑ nu se ṣtie nimic ̶ nu se mai ṣtie nimic ̶
despre fiinṭa ei, este cea în care se crede cu mult mai mult
decât se crede în Dumnezeu.
* ṣi viitoare.
Tot mai aproape ṣi mai adânc se înțelege ultimul ṣi
singurul adevӑr; Acela cӑ Existenṭa nu-ṣi are un alt ipostas
decât în ea însӑṣi, nu este singurӑ, este Singura. Se prӑbuṣesc
apokaliptic toate zidurile care o umbreau, toate mӑṣtile ṣi
camuflajele care o acopereau, va rӑmâne singurӑ ṣi goalӑ în
noaptea lumii ca trupul lui Iisus pe crucea cu care s-a
identificat pânӑ la indistincṭie în Splendoare ṣi Tainӑ. Când ne
vom identifica ṣi noi aṣijderi cu existenṭa-cruce, toate vor
sfârṣi în afarӑ ṣi va învia Lӑuntrul. Ultima noapte de rӑzboi cu
umbra, începutul zilei fӑrӑ de sfârṣit a nunṭii de luminӑ, sensul
rӑsӑrit din noi, Amin-ul veṣnic: „Aṣa sӑ fie”; A fi, ṣi atât.
Atunci vom vedea cu ochii noṣtri icoana simplӑ a Fiinṭei: „Eu
sunt cel ce sunt”, „mai departe nu se poate merge ṣi nici nu
mai lipseṣte ceva” (N. Cabasilas).
* wa-bòhu), cântecul de proslӑvire a Satanei, hard & heavy-
Pentru a înṭelege ceva din momentul Ghetsimani, printre
altele trebuie sӑ ne gândim cӑ se întâlneau douӑ singularitӑṭi
absolute; Iisus, singurul om care nu cunoscuse durerea în
trupu-I fӑrӑ de pӑcat, fӑrӑ fisurӑ, omul euharistic prin exce-
lenṭӑ, era Adam-ul de pânӑ la pӑcat. Cea de-a doua era durerea
purӑ simṭitӑ, presimṭitӑ mai întâi în sensibilitatea ṣi percepṭia
Lui absolute, ca ecou venit din universul multimilenar al
suferinṭei umane, apoi va începe ex abrupto sӑ experimenteze
238
concret ṣi pe cel mai viu Viu, durerea în toate dimensiunile ei
– fizice, morale ṣi metafizice. Iisus nu era doar unul, încӑ
unul, pe cruce, era însӑṣi Crucea, toatӑ crucea, Durerea
întreagӑ ṣi nediluatӑ (vezi refuzul de a bea narcoticul ajutӑtor,
vin amestecat cu smirnӑ ̶ Mt. 27, 34).
De aceea impactul din inima acelei nopṭi a lumii nu are
egal în întreaga existențӑ umanӑ, trecutӑ ṣi viitoare. Agonia
din Ghetsimani, rӑmâne punctul de referinṭӑ absolut al Durerii,
în Istoria mare. Durerea tuturor generaṭiilor, prezente, trecute
*
Mӑ înṣel eu, sau Istoria a dispӑrut de pe ecran? Pare o
povestire de groazӑ, ceva de Scufiṭa Roṣie înghiṭitӑ de un lup
abisal, dar nu-i deloc pӑrere, este numai groazӑ.
Lupul are ṣi el un nume, se numeṣte al doilea Rӑzboi
Mondial, în urma cӑruia n-a mai rӑmas nicio urmӑ pentru ca
Istoria sӑ se întoarcӑ acasӑ. N-a mai rӑmas niciun „acasӑ”, nici
la învinṣi, nici la învingӑtori. Învingӑtorii ṣi supravieṭuitorii s-au
trezit mai sӑraci cu o patrie decât cei morṭi pentru ea. Au luat-o
cu ei în pӑmânt, mai exact i-au luat cerul de deasupra, rӑmâ-
nând un pӑmânt chelit de orice culoare metafizicӑ, un pӑmânt
pe care nimeni nu mai are niciun vis. Deasupra leagӑnelor lumii
au amuṭit poveṣtile de dincolo de lume, cântecul de leagӑn este
înlocuit din faṣӑ de urletele unui pustiu premundan (ebr. tòhu-
metal, descoperindu-ne una din feṭele tainei rӑului: Satan este
îngerul care a pierdut harul divin primordial ̶ Muzica.
*
Cum oare, se pot împӑca ̶ fiindcӑ a eluda cele anunṭate
nu-i nici atât cu putinṭӑ –, douӑ rostiri ale Mântuitorului
cumplit-contradictorii, în aceeaṣi Evanghelie:
– „Pe aceastӑ piatrӑ (a credinṭei) voi întemeia Biserica
Mea, pe care porṭile iadului nu o vor putea dӑrâma!”
239
 – „Dar Fiul Omului, când va veni, va gӑsi, oare, credinṭӑ
pe pӑmânt?”
Oricât de înspӑimântӑtoare, situaṭia trebuie privitӑ în
faṭӑ; este clar cӑ la Parusie (cea de-a doua venire) Biserica va
exista (îmi amintesc de un bӑtrân monah, simplu cӑlugӑr,
Varsanufie îl chema, care, pe când tӑiam niṣte lemne cu
joagӑrul în caprӑ, mi-a spus o mare tainӑ: La sfârṣitul lumii,
toate locaṣurile de cult vor fi înoite, reparate, împodobite aṣa
cum mai bine nu vor fi arӑtat niciodatӑ. Ṣi de douӑ decenii
privesc cu sufletul holbat cum se lucreazӑ profeṭia lui din anii
’70 ai veacului trecut), cӑci Mântuitorul nu putea sӑ facӑ
afirmaṭii gratuite. Dar nu mai puṭin adevӑratӑ apare ṣi
cealaltӑ ̶ necredinṭa, neapӑrat în Bisericӑ, fiindcӑ în Templul
lui Dumnezeu va veni ṣi Anticrist ṣi, desigur, Christ. Ṣi, vai
mie! Rezultӑ cӑ va veni într-o Bisericӑ în care toate vor
strӑluci, numai una va lipsi. A cui poate fi o Bisericӑ fӑrӑ
credinṭӑ?! Rӑspunsul citeṣte-l la Iacob 2, 19.
Desigur, pentru El, nu va fi o surprizӑ, cӑci ṣi în prima
Bisericӑ în care a venit, a gӑsit o credinṭӑ care L-a ṣi rӑstignit.
Între aceste afirmaṭii sângeros-contradictorii, stau ṣi mӑ
crucesc cu câtӑ râvnӑ trudeṣte diavolul la catedralele nemân-
tuitelor neamuri, pregӑtindu-ṣi „aṣezarea lui în templul lui
Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tes. 2, 4).
Prin metodele video duse la ultima performanṭӑ, el va fi
proiectat simultan în toate bisericile, va fi o imagine înmulṭitӑ
atât de aberant ṣi masiv, încât va elimina bogӑṭia infinitӑ a
chipurilor Creaṭiei, lucrarea Duhului Sfânt. Se va anula for-
mula ontologiei creaṭioniste ̶ dupӑ chip ṣi dupӑ asemӑnare –,
va fi un singur chip, fӑrӑ asemӑnare. Va fi Supremul, Incom-
parabilul, Singurul, Marele Singur; Anti-Treimea, Marele
Frate fӑrӑ nici un frate, de vreme ce „se înalṭӑ mai presus de
Dumnezeu” (2 Tes. 2, 4), la acea înӑlṭime înceteazӑ orice
naṣtere; avem numai autonaṣterea infinitӑ, geneza Sfârṣitului:
Biserica fӑrӑ credinṭӑ.
240
Credeṭi cӑ ar putea sӑ existe un iad mai autentic?.. mai
original?... De aceea, spune Apokalipsa, va fi ṣi ultimul, iadul-
supernovӑ, apoi Gaura Neagrӑ.
*
Cât de puṭin îi trebuie omului pentru a fi dumnezeu!
La mijlocul lunii Ianuarie, mama Amalia a plecat la
Dumnezeul pe care L-a iubit cu o fidelitate proverbialӑ. A trӑit
89 de ani cu o luciditate plinӑ de fantezie poeticӑ, investitӑ
toatӑ în credinṭa creṣtinӑ, în Dumnezeu ṣi în oameni.
Cu aceastӑ minte întreagӑ – zestrea ei distinctivӑ – a
plecat Dincolo.
Semnul indubitabil al acelei clipe de frumuseṭe dumne-
zeiascӑ la care mӑ refer la început, a fost acela cӑ a murit
privind la lumina lumânӑrii din cearӑ curatӑ pe care fiica ei i-a
dat-o, ṣi pe care ṣi-a ṭinut-o singurӑ în mâini, fiind perfect
conṣtientӑ cӑ moare, dacӑ moarte se poate numi aṣa ceva.
Eu ṣtiu cӑ nu, dar aceeaṣi ṣtiinṭӑ la ea, este cu adevӑrat
dumnezeiascӑ, fiind doar fireascӑ, nestudiatӑ, stiinṭa inimii,
pӑstratӑ toatӑ viaṭa la înӑlṭimea unei minṭi „rӑsӑritene”, cum ar
zice Dan Verona. Pentru un Dincolo creṣtinesc, mai mult decât
aceastӑ comuniune cu lumina unei candele curate nu trebuie.
Sӑ nu se supere „creṣtinul absolut”, alias Petre Ṭuṭea,
dar el, în comparaṭie cu acest creṣtin nu absolut, doar simplu
(cel mai simplu fiind Dumnezeu), la moarte striga panicat pe
sora medicalӑ de serviciu.
Mama Amalia a stat ea însӑṣi de serviciu, la propriu-i
sfârṣit, murind precum a trӑit: în linie dreaptӑ. Dumnezeu o odih-
neṣte, fiindcӑ ṣi ea L-a odihnit pe El: „Cӑ sfânt eṣti, Doamne, ṣi
întru sfinṭi Te odihneṣti”... ṣi-i hodineṣti pe ei. Amin.
*
Reacṭia noastrӑ la idolatrie este o altӑ idolatrie; adicӑ al
nostru este cel adevӑrat fiindcӑ este cel mai mare ṣi cel mai
241
puternic; al nostru, când se supӑrӑ ̶ ṣi se supӑrӑ mereu ̶ îi
face praf pe-ai lor, ṣi pe noi, dacӑ ne prinde cumva cochetând
cu „ӑia”. Singurul a-idolatru din istorie este Avraam, pentru
care Dumnezeu nu este nici mai mare nici mai puternic decât
idolii (care pentru el nu erau nimic, de vreme ce reuṣise sӑ-i
spargӑ ṣi sӑ-i îngroape în Mesopotamia), ci era Prietenul lui,
singurul prieten Care nu i-a fӑcut niciun rӑu, Care îl cautӑ ṣi-l
cheamӑ mereu, Care are nevoie de el, de cortul ṣi masa lui, de
sfatul lui prietenesc etc. El este cu totul altul în raport cu
idolii, ṣi „al lui” în raport cu el. Dumnezeu este prietenul lui
de viaṭӑ ṣi de-o viaṭӑ, aṣa cum era Sarra, alt „celălalt” al lui; de
unde de două ori Treimea cea de o ființă, în cer și pe pământ
(Avraam, Sarra, Isaac – Tatăl, Fiul, Duhul).
* Tatӑl ṣtia, mai exact credea cӑ Iisus însuṣi este rezolvarea, ṣi
„Zis-a Iisus: Pentru ce se ridicӑ astfel de gânduri
în inimile voastre?”
Iatӑ aici, fӑcute vizibile, învolburӑrile cugetӑtoare în
noosferӑ. Sunt gânduri care vin de sus, „pogorâri ale Duhului”,
ṣi cugete care se furiṣeazӑ subversiv din adâncuri obscure, pâcle
nocturne, de undeva din zona pântecelui („suflete, ai multe
bunӑtӑṭi ... mӑnâncӑ, bea, veseleṣte-te”; „edite, bebite, post
mortem nulla voluptas”) sau chiar mai jos decât pântecele, zona
bӑnuitӑ de Sf. Pӑrinṭi a fi fost sediul cӑderii gândirii originare.
În aceastӑ râpӑ a Fiinṭei, zugravii Evului Mediu au plasat dublul
feṭei demonice, un fel de mascӑ, într-un rânjet hidos, nesuferit
(vezi grafica lui Dürer).
La vârful noosferei, pe chipul Fecioarei se odihneṣte
Duhul Vieṭii într-un surâs mai înalt decât Rӑsӑritul, e însuṣi
zâmbetul Dumnezeirii care coboarӑ ploaia rodirilor eterne în
inima ei, mai încӑpӑtoare decât cerurile ̶ Rorate coeli ...
* nimicul nu poate sӑ fie de fel”, spune Parmenide.
Nicio putere lumeascӑ n-a funcṭionat fӑrӑ remorca
(la toartӑ) a unei religii, aṣa cӑ ṣi Imperiul creṣtinilor ṣi-a tras
242
ṣi el una, ṣi-a fӑcut clericii complici, iar aceṣtia L-au maltratat
pe Hristos în patul lui Procust cel Mare ṣi Sfânt, scurtându-L
la mӑsura lor chircitӑ, în loc sӑ se lungeascӑ ei la mӑsura Lui
infinitӑ.
*
Problema morṭii, care, de fapt, este un corolar al vieṭii,
nu este doar ceva personal, ci este persoana însӑṣi, unicӑ ṣi
irepetabilӑ în vecii vecilor.
De aceea în aceastӑ realitate nu poate interveni nimeni,
situaṭie ilustratӑ atât de zguduitor-realist în cazul lui Iisus,
unde nici chiar Dumnezeu-Tatӑl nu-L poate ajuta, fiindcӑ nu
se poate interveni din afarӑ, ṣi nu se poate rezolva în afara ta.
rezolvarea ca atare a fost Iisus, mai precis, a fost Hristos.
Dacӑ rezolva Tatӑl, ar fi fӑcut-o în alt chip, dar n-ar fi
fost soluṭia realӑ ṣi unicӑ, Hristos, soluṭia-Mântuire-a-
umanitӑṭii, paradigmatic-existenṭial. Iisus a fost fӑcut de
moartea Lui, a mântuit omul în Sine Însuṣi, în ascultare
desăvârşită faţă de Tatăl-iubire (1 In. 4, 8).
*
Aṣ vrea sӑ încredinṭez pe toṭi oamenii cӑ numai
Dumnezeu ne ia la El.
Diavolul nu ne poate lua, din simplul motiv cӑ nu are ce
face cu noi, de vreme ce, mai ales cu el însuṣi nu are ce face,
de aceea ṣi este atât de nefericit ṣi pustiu („Ṣi a stat pe nisipul
mӑrii” ̶ Ap. 12, 18).
În acelaṣi timp Dumnezeu, chiar dacӑ ar vrea ̶ dar sigur
nu vrea! ̶ sӑ scape de noi, nu poate, fiindcӑ, într-o oarecare
mӑsurӑ, suntem El (Fc. 2,7), iar în afara Lui e nimicul. „Iar
Dealtfel încӑ n-a existat o minte capabilӑ sӑ-l gândeascӑ
pe om în afara lui Dumnezeu, fiindcӑ, în mod automat, acea
243
minte ar fi un alt Dumnezeu, ceea ce este ṣi mai puṭin probabil
decât Nimicul, Nefiinṭa. Gianni Vattimo spune undeva: „Fără
Biblie n-aș putea să mă gândesc la mine însumi”.
Prin urmare, Dumnezeu ne revendicӑ din interior, este
un fel de resorbṭie onticӑ, pӑstrând caracteristicile Întrupӑrii,
ale ecuaṭiei Înomenire-Îndumnezeire: neamestecat-neschimbat,
neîmpӑrṭit-nedespӑrṭit.
De aceea Dumnezeu a putut ̶ ba, chiar nu putea altfel ̶ ,
sӑ Se facӑ om, fiindcӑ omul nu se poate face altceva; Altceva
nu existӑ, fiindcӑ pentru oricare ceva, trebuie neapӑrat un
Dumnezeu. Iar acolo unde sunt doi dumnezei, niciunul nu este
Dumnezeu.
* „Iar aceasta este judecata, cӑ Lumina a venit în lume ṣi
Sempiterna dilemӑ a pӑcatului originar, legat congenital
de cunoaṣterea binelui ṣi rӑului; În primul rând cunoaṣterea,
atributul intrinsec al Logosolui ̶ atât în Dumnezeu, cât ṣi la om,
nu poate fi ceva negativ, conform Prologului Evangheliei IV,
este ̶ în cadrul primei mari alegorii mistice (Evanghelia
Spiritualӑ fiind o nesfârṣitӑ alegorie misticӑ în onto-veṣnicie) –,
Lumina de fond în care se întâlnesc ṣi se întrepӑtrund,
comunial-distinct, Persoanele Treimii, iar omul însuṣi apare,
principial, în aceastӑ luminӑ-comuniune (Fc. 1, 26). În cu-
noaṣtere nu poate intra un sens negativ, ar fi o incongruenṭӑ
fioroasӑ; bunӑoarӑ, a cunoaṣte rӑul, înseamnӑ a-l diferenṭia de
bine, ceea ce este un lucru bun. Despre cunoaṣterea binelui nu-i
nimic de comentat.
Atunci, în ce constӑ drama? De fapt, e mai mult decât
dramӑ, are toate caracteristicile ṣi dimensiunile unei tragedii
incalculabile.
S-au emis nesfârṣite ipoteze, cea mai vehiculatӑ fiind
aceea cӑ aceastӑ cunoaṣtere, fӑcându-se oarecum prematur, ar
fi fost confuzӑ, zicând binelui rӑu ṣi invers. Dar acest aspect
este contrazis imediat de Dumnezeu, Care face aceastӑ
afirmaṭie fӑrӑ echivoc asupra cazului:
244
„Iatӑ Adam s-a fӑcut ca unul dintre Noi, cunoscând
binele ṣi rӑul” (Fc. 3, 22).
Afirmaṭia cӑ, prin cunoaṣtere, „Adam s-a fӑcut ca unul
dintre Noi”, ṣtiindu-se cine se aflӑ în acest „Noi”, exclude
orice confuzie sau insuficienṭӑ.
Prin urmare, totul se mutӑ pe un alt palier, ṣi tot
Evanghelia a IV-a face luminӑ în acest tufiṣ în care se ascunde
cel care a cunoscut foarte bine rӑul de care era vinovat, aceastӑ
ascundere de la faṭa lui Dumnezeu – fuga de Luminӑ, un alt
nume al Dumnezeirii – arӑtând începutul judecӑṭii de cӑtre
propria conṣtiinṭӑ, judecatӑ care nu va înceta decât odatӑ cu
Lumea.
oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Cӑci
faptele lor erau rele. Cӑ oricine face rele urӑṣte Lumina ṣi nu
vine la Luminӑ, pentru ca faptele lui sӑ nu se vӑdeascӑ. Dar
cel care lucreazӑ adevӑrul vine la Luminӑ, ca sӑ se arate
faptele lui, cӑ în Dumnezeu sunt sӑvârṣite” (In. 3, 19).
Prin urmare – expresia: „oamenii au iubit întunericul mai
mult decât lumina” defineṣte atât de clar ṣi lapidar întreaga
tragedie panumanӑ, care, deci, nu rezidӑ în cunoaṣtere, ci cu
mult mai profund ṣi esenṭial ̶ este problema iubirii.
De aceea ṣi dimensiunile acestei cumplite drame, sunt
atât de abisale încât, în ultimӑ instanṭӑ Îl obligӑ pe Dumnezeu
însuṣi la o implicare tot abisalӑ (lat. abbyssus abbyssum
vocat), abia aṣa reuṣindu-se o biruinṭӑ finalӑ a iubirii („Iubirea
ca moartea e de tare, ṣi marea nu o poate stinge”).
Fiindcӑ una este sӑ nu cunoṣti rӑul ṣi sӑ-l sӑvârṣeṣti din
ignoranṭӑ (Platon), alta e sӑ-l cunoṣti ṣi vai!, sӑ-l iubeṣti.
Aceasta este ceea ce Pavel va numi a fi înfricoṣӑtoarea
„tainӑ a rӑului”, o îndumnezeire demonicӑ, ṣi spun aceasta
deoarece iubirea în sine este atributul substanṭial al
Dumnezeirii (1 In. 4, 8). (Vezi ṣi Rozanov: „Tout amour est
beau” ̶ „Numai iubirea este frumoasӑ. Pentru cӑ singura pe
245
pӑmânt adevaratӑ în ea însӑṣi este iubirea”). Atât în Lucifer,
cât ṣi în Adam, fenomenul este atât de scrântit ̶ dumnezeirea
(iubirea) se întoarce împotriva ei însӑṣi ̶ , încât face ca acea
Totalitate „bunӑ foarte”, care umplea infinitul în toate dimensiu-
nile lui create de Dumnezeirea Treime în început (gr. en arché),
sӑ se reducӑ la o panumanӑ scenӑ macabrӑ ̶ ceva de imagine
de coṣmar din romanele lui Dickens, unde doi criminali se
strâng de gât, murind amândoi în aceastӑ îmbrӑṭiṣare în iad ̶ ,
demonul cu gheara în gâtul omului, iar acesta îngropat pânӑ
peste urechi în „rahatul diavolului” (banii), senzualitate,
concupiscenṭӑ, autonimicire furibundӑ etc.
A fost deajuns ca unul singur sӑ scape acestui curs
iraṭional, ca totul sӑ urce la izvorul Luminii: „Iar Eu când Mӑ
voi înӑlṭa, îi voi trage pe toṭi la Mine”. În final rӑul este strivit
de propriile-i anti-dimensiuni, este înghiṭit de propriu-i gol.
* poate fi ucenicul Meu”.
Când omul va ṣti de ce moare, deja nu mai poate muri;
puterea morṭii stӑ în confuzie (Gen. 2, 17).
* om”.
Cine n-a cunoscut iubirea, sӑ nu îndrӑzneascӑ a citi
Evangheliile Sinoptice, cӑci „va muri negreṣit”. N-am folosit
întâmplӑtor cuvintele adresate (primele) lui Adam, fiindcӑ tot
despre iubire era vorba, pe care, din nenorocire, Adam n-a
cunoscut-o, de aceea a murit, tocmai pentru cӑ a citit porunca
iubirii pe care Dumnezeu i-o dezvӑluie ca singurӑ clauzӑ a
vieṭii ̶ ajutat, desigur, ṣi de un vӑzduh obscur, pieziṣ ̶ exact
pe dos.
Prescurtatӑ, porunca lui Dumnezeu suna aṣa: Sӑ nu
mori! Sӑ nu mori, fiindcӑ în tine nu moare ceva indiferent, ci
moare iubirea, adicӑ chipul Meu, gândul Meu pentru tine, pe
care gând te-am ṣi creat. Pe tine, mai mult decât te-am fӑcut,
te-am gândit, M-am gândit pe Mine însumi „în alt chip”.
246
Revenind la Evanghelie, porunca iubirii ̶ formulatӑ în
Rai în acel „Sӑ nu mori!”, aici este o piatrӑ de încercare peste
care doar cu aripele vulturului ioaneic se poate zbura spre
înṭelesul ei sublim; altfel riṣti, ca ṣi Adam, dar mai ales ca ṣi
Satan, „cӑderea ca un fulger” din cerul iubirii, rӑnit de
neînṭelesul unei porunci ca aceasta: „Dacӑ vine cineva la Mine
ṣi nu urӑṣte pe tatӑl sӑu ṣi pe mamӑ ṣi pe femeie ṣi pe copii ṣi
pe fraṭi ṣi pe surori, chiar ṣi sufletul sӑu însuṣi, nu poate sӑ fie
ucenicul Meu” (Lc. 14, 26).
Spus altfel, ucenicul cristic trebuie sӑ renunṭe la cea mai
fireascӑ ṣi sfântӑ iubire omeneascӑ, din toate timpurile ṣi din
toate legislaṭiile religios-morale din istoria omului. Ṣi pentru
ce, aceastӑ atât de monstruoasӑ ̶ cel puṭin la prima vedere ̶
automutilare?
Rӑspunsul se cuprinde în aceastӑ poruncӑ: „Altfel, nu
Atenṭie! Nu spune ̶ cum te-ai fi aṣteptat logic: ... ca sӑ
Mӑ iubeascӑ pe Mine, ci „ca sӑ poatӑ fi ucenicul Meu”.
Ṣi s-o luӑm uṣor, „sӑ-L urmӑm pe Dumnezeu în pas de
„Unul este învӑṭӑtorul vostru: Hristos,
iar voi toṭi sunteṭi fraṭi”.
Deci creṣtinul este ucenicul Învӑṭӑtorului unic, Hristos;
ṣi ce anume învaṭӑ El, ceva ce nimeni nu a mai învӑṭat ṣi trӑit
pânӑ la El? Iatӑ chintesenṭa învӑṭӑturii ṣi vieṭii Lui: „Aṭi auzit
cӑ s-a zis: sӑ iubeṣti pe aproapele tӑu ṣi sӑ urӑṣti pe vrӑjmaṣul
tӑu (Lev. 19, 17-18; Deut. 23, 6). Iar Eu vӑ zic vouӑ: Iubiṭi pe
vrӑjmaṣii voṣtri, binecuvântaṭi pe cei ce vӑ blestemӑ, faceṭi
bine celor ce vӑ urӑsc ṣi rugaṭi-vӑ pentru cei ce vӑ vatӑmӑ ṣi
vӑ prigonesc, ca sӑ fiṭi fiii Tӑtӑlui vostru Celui din ceruri, cӑ
El face sӑ rӑsarӑ soarele peste cei rӑi ṣi peste cei buni ṣi trimite
ploaie peste cei drepṭi ṣi peste cei nedrepṭi. Cӑci dacӑ iubiṭi pe
cei ce vӑ iubesc, ce rӑsplatӑ veṭi avea? Au nu fac ṣi vameṣii
247
acelaṣi lucru? Și dacӑ îmbrӑṭiṣaṭi numai pe fraṭii voṣtri, ce
faceṭi mai mult? Au nu fac ṣi neamurile acelaṣi lucru? Fiṭi,
dar, voi desӑvârṣiṭi, precum Tatӑl vostru Cel ceresc desӑvârṣit
este” (Mt. 5, 43).
Corelând aceste douӑ texte care, la prima vedere par a se
afla într-o ireductibilӑ contradicṭie, concluzia este:
În iubire nu poṭi fi mai puṭin de dumnezeu, iar Dumnezeu
însuṣi nu este nimic mai mult decât iubire; dar nici mai puṭin.
Ṣi dacӑ El ̶ Tatӑl nostru unic ṣi exclusiv („Tatӑl vostru unul
este, Cel din ceruri”) iubeṣte ṣi pe cei pe care noi îi urâm, cu
cât mai mult îi iubeṣte pe cei dragi ai noṣtri. În raport cu
aceastӑ iubire, iubire care constituie substanṭӑ în Dumnezeu-
Tatӑl (1 In. 4, 8), iubirea noastrӑ instinctivӑ, iubirea-reflex:
„cӑci ṣi pӑgânii fac asemenea”), este mai puṭin decât o
adversitate bӑrbӑteascӑ: „Râvnesc din veci un înger, adversar.
/ Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel / Cu cât vrӑjmaṣul
ṭi-este mai miṣel. / Stӑ totuṣi semn în câmpul gol c-am dus
ucenicia luptelor de sus: / Cincizeci de lespezi ṣi deasupra jar,
/ Alcӑtuind spre slava Ta altar” (Vasile Voiculescu, lui
Nichifor Crainic la cincizeci de ani).
Nici în cer, ecuaṭia nu se citeṣte altfel: Tatӑl Îṣi trimite
Fiul sӑ moarӑ, din iubirea pentru cei care Îi vor condamna Fiul
la moarte. Dar, citit pânӑ la capӑt silogismul, mai încape în
Lume altceva decât Iubire? Ar însemna cӑ ar fi ceva, mai mult
decât Dumnezeu, ceea ce nici El nu poate gândi.
Exprimat foarte simplu ṣi frust, avertismentul lui Iisus
spune cu claritatea inflexibilӑ a unui diamant, cӑ în iubire nu
încape compromisul, mica învoialӑ, do ut des, nu existӑ
clauzӑ, fiindcӑ iubirea (un alt nume pentru Dumnezeu), este
Cauza. Totul începe în iubire, iar ea nu poate sfârṣi niciodatӑ
(1 Cor. 13, 8).
Numai iubirea pentru absolutul ei, adicӑ pentru Hristos,
este imparṭialӑ pentru toṭi ceilalṭi ̶ tatӑ, mamӑ, fraṭi, fii etc. Și
numai această iubire, este de ajuns pentru toți, fiindcă
Dumnezeu este iubirea.
248
*
Copiii strӑzii ̶ fenomen omniprezent în lumea liberӑ ṣi
interzis în regimul dictatorial, nu-mi dӑ pace, mai ales cӑ l-am
întâlnit la tot pasul, în lungile mele peregrinӑri prin lume.
Eroismul acesta ṣanchiu de care dau dovadӑ ̶ unii fugind
de-acasӑ direct de la grӑdiniṭӑ, ṣi nu toṭi sunt fugiṭi din pricina
sӑrӑciei ̶ , trebuie sӑ-ṣi afle un rӑspuns.
Existӑ lucruri care nu-ṣi au rӑspuns decât în ele înṣile,
nu-ṣi au echivalent în afara lor. Prima, bunӑoarӑ, este viaṭa, a
cӑrei mӑsurӑ exactӑ este numai ea însӑṣi, viaṭa. Cӑ nicio viaṭӑ
particularӑ nu va acoperi întru totul fenomenul însuṣi al ei,
esenṭa ei abisalӑ, e altceva, însӑ oricât de puṭin, realitatea vieṭii
nu poate fi spusӑ în afara ei.
Aṣa cum bine spun Pӑrinṭii, cӑ la Dumnezeu nu se
ajunge decât plecând de la Dumnezeu.
Bineînṭeles cӑ, plecând de la Dumnezeu, ajungi la
oricare adevӑr, ṣi numai aṣa se susṭine orice adevӑr, lucru
surprins genial de Dostoievski: „Dacӑ Dumnezeu nu existӑ, eu
mai pot fi cӑpitan?”
Deci ̶ fenomenul atât de incomod prin tragismul lui, dar
atât de straniu prin eroismul absurd, ce oare exprimӑ el cu
atâta tӑrie ṣi amploare?
Altӑ explicaṭie nu poate fi decât misterul care, dupӑ
Dumnezeu (Dumnezeu-Iubire) este cel mai fascinant ṣi cel mai
dramatic: Libertatea. Chiar dacӑ pare ceva ca o blasfemie, sӑ
încercӑm o articulare a acestui simptom la fenomenul Hristos.
(Copii ṣi nebuni pentru Hristos)
Libertatea joacӑ un rol hotӑrâtor, atât în actul creator al
lui Dumnezeu, ea apӑrând în mod misterios în conceptul de
nimic, consemnând, alӑturi de iubire, premisele aseitӑṭii în per-
soana ṣi voinṭa Tatӑlui, ca sӑ spunem aṣa – condiṭiile necondi-
ṭionӑrii Lui, de la Care încep toate, El neavând nimic înainte,
El este Esenṭa Fiinṭei, El este înaintea întregului A FI.
249
 Ca argument ad hominem, fenomenul copiilor strӑzii se
leagӑ oarecum de Hristos, prin aceea cӑ ṣi El pleacӑ de Acasӑ
(vezi kenoza), trӑieṣte mai mult pe strӑzile lumii decât acasӑ,
ṣi moare pe maidanul mizerabilitӑṭii umane, Golgota.
Prin aceasta El a realizat omul liber.
A fost liber faṭӑ de ban, spunându-se aceastӑ noutate
incredibilӑ în forma cea mai simplӑ posibil: „Nu vӑ îngrijiṭi
pentru sufletul vostru ce veṭi mânca... ṣi cu ce vӑ veṭi îmbrӑca.
Priviṭi la pӑsӑrile cerului ṣi la crinii câmpului”... ṣi veṭi
înṭelege cӑ Tatӑl vostru cel ceresc are grijӑ de toate. Este exact
ceea ce trebuia sӑ facӑ Adam în Rai, ṣi a fӑcut Hristos pe
pӑmânt.
A fost liber faṭӑ de orice înӑlṭare în demnitate socio-
politică, fugind la propriu, atunci când mulṭimile de sӑrmani,
sӑturate de pâinea dragostei Lui au venit sӑ-L facӑ rege cu
de-a sila.
A rӑmas liber faṭӑ de puternicii vremii, cei religioṣi ṣi
cei seculari, spunându-le adevӑrul cu puterea dumnezeiascӑ a
celui cu adevӑrat liber, adicӑ a celui care iubeṣte pe toṭi, fӑrӑ
discriminare. Cӑci Adevӑrul nu se spune decât din iubire.
S-a pӑstrat liber faṭӑ de fricӑ: „Nu vӑ temeṭi de cei ce
ucid trupul ṣi dupӑ aceasta n-au ce sӑ mai facӑ”...
Era liber faṭӑ de prejudecӑṭi ṣi tabú-uri: „Pentru ce
Învӑṭӑtorul vostru mӑnâncӑ împreunӑ cu vameṣii ṣi cu
pӑcӑtoṣii”?
Este liber faṭӑ de orice grupare politicӑ ṣi religioasӑ:
„Vai vouӑ, cӑrturari ṣi farisei fӑṭarnici...! Casa Tatӑlui Meu,
voi aṭi fӑcut-o peṣterӑ de tâlhari”.
A fost liber faṭӑ de regulile-tabú ale Legii: „Sâmbӑta a
fost fӑcutӑ pentru om, ṣi nu omul pentru sâmbӑtӑ”.
Concluzionând asupra libertӑṭii lui Iisus, vom spune,
împreunӑ cu Sf. Ioan Gurӑ de Aur cӑ „Nimic nu poate da atâta
libertate cuvântului, nimic care sӑ-i facӑ pe oameni atât de
250
puternici, decât aceea de a nu poseda nicio avere, de a nu purta
nimic de care sӑ fii înlӑnṭuit” (P. G. 51, 203).
Desigur, tot El, Omul liber desӑvârṣit, era conṣtient de
riscurile colaterale ale acestei singulare libertӑṭi: „Fericit cel
ce nu se va sminti întru Mine” (Mt. 11, 6).
Indiferent de sentimentul de repulsie pe care îl încercӑm,
conṣtient sau nu faṭӑ de acest aspect sordid din trupul uma-
nitӑṭii, nu putem sӑ nu recunoaṣtem forṭa (ascunsӑ în adâncuri
obscure ale sufletului omenesc) de a sfida exact ceea ce,
pentru majoritatea copleṣitoare constituie idolii supremului
vis: visul de suprem, Marele Big, Eu cel Mare. Dar ceea ce
impune cu o forṭӑ de care nu un univers, ci o mie de universuri
suprapuse nu ne poate apӑra, este aceea cӑ ̶ acest straniu
fragment din trupul umanitӑṭii, care reuṣeṣte sӑ nu datoreze
nimic lumii, ne spune cӑ fiecare în parte ṣi toṭi laolatӑ, am
lipsit fӑrӑ iertare, într-o clipӑ ṣi într-un punct anume, de la
datoria dumnezeiascӑ a iubirii. Este singurul lucru pe care ei,
ca ṣi Hristos, ni-l cer, ṣi tocmai pe acesta nu-l dӑm; în rest dӑm
de toate...
Ṣi dӑm, nu zic nu, dӑm mult, dӑm multe, mulṭi, foarte
mulṭi dӑm, dintr-un singur motiv: ca sӑ nu iubim.
Cӑci în iubire nu dӑm, nu aruncӑm la întâmplare, ne
dӑruim, ne ab-negӑm, afirmându-l pe celӑlalt.
De aceea Hristos n-a dat nimӑnui nimic ̶ nici bani, nici
haine, nici case, nici funcṭii, ci „S-a dat pe Sine pentru toṭi”,
începând cu tâlharul.
În concluzie, numai Omul este deajuns pentru toṭi, omul
tot, nu doar anexele din afara lui în care se ascunde de sine ṣi
de celӑlalt.
Acela îi va mântui pe copiii strӑzii, care îi va iubi cel
puṭin cât iubesc ei libertatea. Numai iubirea ne poate elibera
de cel mai mare tiran al omului dintotdeauna ̶ libertatea.
Tatӑl nu-L poate elibera pe Fiul Sӑu, dar poate infinit
mai mult: Iubeṣte ṣi pe cei care cer uciderea Lui, cu aceeaṣi
251
iubire cu care Îl iubeṣte pe El, și cu care El a considerat Luate în sine, fiecare cuvânt (în forma notatӑ în
libertatea. Evanghelie, fraza are sens în partea a doua a ei) nu are niciun
De aceea spunem că Tatӑl ne iubeṣte prin Fiul, în Fiul. sens, fiindcӑ nu poṭi spune „Eu sunt calea”, calea nu poate fi o
* ontologie, nici mӑcar logica nu ajutӑ aici. Deci totul trebuie
reluat separat ṣi dus pânӑ la capӑt, în sensul în care Iisus
O întrebare necesarӑ: Oare lumea va mai pӑstra atâta rosteṣte aceastӑ sentinṭӑ centralӑ a Evangheliei:
putere cât sӑ moarӑ? Fiindcӑ moartea este ṣi rӑmâne cel mai
important lucru din viaṭa unui om...
Eu sunt calea ce duce la Tatӑl.
* Eu trӑiesc viaṭa Tatӑlui, Eu sunt viaṭa Lui.
Pӑcatul, cӑlcarea poruncii, nu cumva înseamnӑ Eu exprim adevӑrul Lui, aṣa cum ṣi Duhul Sfânt,
(consemneazӑ) si dorinṭa de depӑṣire, mai precis de auto- Duhul Adevӑrului, este Duhul Tatӑlui (exclus Filioque).
depӑṣire? De aceea, dupӑ fiecare pӑcat vine ṣi criza, care, „Eu sunt Calea, Adevӑrul ṣi Viaṭa. Nimeni nu vine la
dupӑ cum sesizeazӑ Kierkegaard (ṣi nu numai) pregӑteṣte Tatӑl Meu decât prin Mine”.
„saltul calitativ” al credinṭei; Metanoia. *
Transgresare ̶ Transcendere, cât de subṭire este aceastӑ
linie despӑrṭitoare, este acea sabie cu douӑ tӑiṣuri de care Buna Vestire 2012
vorbeṣte Pavel, omul rӑstignit exact pe acest tӑiṣ, crucea lui, Contemplând marea sub un cer senin, în jurul orelor 11,
de pe care Îl strigӑ pe Hristos: „Cine mӑ va izbӑvi de trupul purtând pururi cu mine un gând evanghelic, am avut, cred eu,
morṭii acesteia? Mulṭumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, o iluminaṭie de mare anvergurӑ, poate începutul, sau mai bine
Domnul nostru!” Ṣi, de fapt, pentru ce-I mulṭumea? Exact zis deschiderea unui mare capitol în facerea pâinii teologale pe
pentru faptul cӑ El îl urcase pe aceastӑ ascuṭime dintre Legea care nu încetez a o frӑmânta încӑ din adolescenṭӑ.
sfântӑ ṣi „harul nebun”. O spusӑ a Mântuitorului care mӑ urmӑreṣte fӑrӑ slӑbire
* din vremuri personale (subiective) imemoriale este acel „semn
Paradoxul câinelui: al Fiului Omului” cu care se pecetluieṣte Drama existenṭialӑ a
„Câine rӑu” ̶ pleonasm; umanitӑṭii pe pӑmânt: „Atunci se va arӑta pe cer semnul Fiului
„Câine bun” ̶ oximoron; Omului ṣi vor plânge toate neamurile pӑmântului ṣi vor vedea
(Soluṭia ̶ sensul oblic: Câinele bun este câinele rӑu). pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere ṣi cu slavӑ
* multӑ” (Mt. 24, 30).
E bine sӑ precizӑm cӑ acest punct extrem de semnifi-
„Eu sunt Calea, Adevӑrul ṣi Viaṭa”. cativ din paradigma eshatologicӑ a lumii postcristice nu se aflӑ
Este ̶ am putea spune ̶ deviza delficӑ a Creṣtinӑtӑṭii. notat decât la Matei, ceea ce ne aratӑ cӑ Evanghelia care-i
Pe aceste trei Cuvinte, mai bine zis Cuvântul de trei ori, s-a poartӑ numele este scrisӑ dupӑ cea a lui Marcu, pe care o ṣi
glosat cel mai mult, s-a speculat oceanic. Ṣi totuṣi, cu cât s-au dezvoltӑ ṣi o îmbogӑṭeṣte cu amӑnuntele de ordin liturgic, spe-
spus mai multe, cu atât s-a spus mai puṭin. cifice liniei iudeo-creṣtine care se impusese deja, cel puṭin în

252 253
Ierusalim, unde domnea „califatul”: Iacob, „Fratele lui
Dumnezeu” (gr. o adelphotheos...) Iuda, fratele Fratelui lui
Dumnezeu ṣi Petru, vătaful renegat ṣi iarӑṣi chemat de
Domnul la apostolat. De aceea, deṣi se ṣtia foarte clar cӑ
Evanghelia dupӑ Marcu era scrisӑ prima, în rânduiala
Canonului Noului Testament s-a pus dupӑ cea a lui Matei ̶
desigur, mult mai târziu, în secolul IV, fiindcӑ în aceasta din
urmӑ, ṣi numai în ea, se aflӑ mӑrturia lui Petru – „Tu eṣti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”, ṣi mai ales cӑftӑnirea
lui ca vӑtaf la turma-Bisericӑ de cӑtre Iisus: „Iarӑ Eu zic: tu
eṣti Petru ṣi pe aceastӑ piatrӑ voi zidi Biserica Mea...”
Deci, „se va arӑta pe cer semnul Fiului Omului ṣi vor
plânge toate neamurile pӑmântului ṣi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere ṣi cu slavӑ multӑ”.
Imaginea, este cosmic-holisticӑ, Sfârṣitul fiind imaginea în
oglindӑ a Începutului: „La început a fӑcut Dumnezeu cerul ṣi
pӑmântul...” Ṣi pentru cӑ în oglindӑ imaginea este rӑsturnatӑ,
ordinea Parusiei finale urmeazӑ itinerariul inversat al primei
Parusii, în cadrul cӑreia întâi vine Fiul Omului ṣi apoi Se aratӑ
Duhul Sfânt sub chipul limbilor ca de foc, aṣezându-se pe
creṣtetul celor prezenṭi în Foiṣorul din Ierusalim, „ca la 120 de
fraṭi” (Fp. 1, 15).
Aici însӑ, Iisus, în cadrul celei mai importante profeṭii
pe care o lasӑ moṣtenire umanitӑṭii pe care Tatӑl I-o dӑduse
Lui (In. 17, 20) spune cӑ El va fi precedat de un înainte-
mergӑtor ceresc (aṣa cum, la prima venire este precedat de
Ioan Botezӑtorul, cel mai înduhovnicit personaj al umanitӑṭii),
fiind numit „semnul Fiului Omului”, ceva enigmatic pentru
noi, dar nu ṣi pentru cei din mediul, timpul ṣi limbajul contem-
poran Lui, cӑrora li se adresa, fӑrӑ sӑ explice, ṣtiind cӑ ucenicii
cunoṣteau despre ce este vorba. De aceea nici nu-L întreabӑ
nimic, înṭelesul fiind deplin. Se ṣtie cӑ, exegeza patristicӑ s-a
oprit în unanimitate asupra Crucii, ca semn al Fiului Omului,
ṣi este ̶ cel puṭin într-o primӑ fazӑ ̶ cea mai pertinentӑ
254
interpretare, având a se sprijini pe multe locuri din Scripturӑ,
dintre care cel mai elocvent este ṣarpele de aramӑ înӑlṭat de
Moise pe o cruce ̶ mai precis un stâlp cu o bucatӑ de lemn la
vârf în formӑ de T. Dar dacӑ ṭinem seamӑ cӑ ne aflӑm înainte
de evenimentul istoric al Crucii de pe Golgota, Iisus nu putea
face o asemenea trimitere, fiindcӑ ucenicii n-ar fi înṭeles
nimic, ca sӑ nu mai spunem cӑ i-ar fi înfricoṣat peste mӑsurӑ.
Ṣi oricum s-ar fi apelat la acest semn major în sim-
bologia universalӑ, crucea nu avea cum sӑ acopere un asemnea
chip cosmic al Revelaṭiei finale, ṣi mai ales finaliste: Viaṭa
veṣnicӑ, Noua Creaṭie.
Imaginea este contrapandantul în Omega a celei din
Alfa: „Cӑci precum fulgerul iese de la rӑsӑrit ṣi se aratӑ pânӑ
la apus, aṣa va fi ṣi venirea Fiului Omului”. A se compara cu:
„Ṣi a zis Dumnezeu: Sӑ fie luminӑ! Ṣi a fost luminӑ”.
În acest fulger din Început ṣi Sfârṣit se poate citi semnul
Absolut: Duhul Sfânt, Cel ce desӑvârṣeṣte ṣi Creaṭia dintâi:
„Ṣi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra Adâncului”, ṣi
Care la Sfârṣit va umple totul, într-un cataclism mistuitor,
transfigurator: „Dar dupӑ aceea voi vӑrsa Duhul Meu peste tot
trupul, ṣi fiii ṣi fiicele voastre vor profeṭi, bӑtrânii voṣtri visuri
vor visa iar tinerii voṣtri vor vedea vedenii. Chiar ṣi peste
roabe voi vӑrsa Duhul Meu”.
Dealtfel tot tabloul pe care Iisus îl prezintӑ ca fundal al
celei de-a doua veniri a Sa, reproduce cuvânt cu cuvânt
profeṭia lui Ioil, dupӑ cum citim în ambele locuri: „Ṣi vӑ voi
arӑta semne minunate în cer ṣi pe pӑmânt: sânge, foc ṣi stâlpi
de fum; soarele se va întuneca ṣi luna va fi roṣie ca sângele,
înainte de venirea zilei celei mari ṣi înfricoṣӑtoare a Domnului.
Cӑci în Ierusalim va fi mântuirea” (Ioil 3, 1-5). Ceea ce spune
ṣi Iisus, atât samarinencii: „Cӑ mântuirea din iudei este”, cât ṣi
ucenicilor, dupӑ înviere: „Iatӑ, Eu trimit peste voi fӑgӑduinṭa
Tatӑlui Meu; voi însӑ ṣedeṭi în Ierusalim, pânӑ ce vӑ veṭi
îmbrӑca cu putere de sus”.
255
 Însӑ cea mai clarӑ referire la Duhul Sfânt ca Înainte-
Mergӑtor al lui Hristos la Parusia veṣnicӑ se cuprinde în
precizarea cӑ, sub lumina acestui semn, neamurile pӑmân-
tului ̶ toate ̶ vor plânge, adicӑ se vor pocӑi de împietrirea
inimii lor faṭӑ de Hristos, ṣi faptul cӑ vor plânge toate
neamurile, deci ṣi cele creṣtine, aratӑ cӑ Hristos nu a fost
înṭeles în lumina Duhului Sfânt ci, spune El însuṣi în cadrul
acestei profeṭii supreme: „Se vor ridica hristoṣi mincinoṣi ṣi
prooroci mincinoṣi ṣi vor da semne mari ṣi chiar minuni, ca sӑ
amӑgeascӑ, de va fi cu putinṭӑ, ṣi pe cei aleṣi”.
Aṣa cum la Botez, Ioan Botezӑtorul va fi avertizat
asupra semnului care-L va prezenta pe Hristos: „Ṣi eu nu-L
cunoṣteam pe El, dar Cel ce m-a trimis sӑ botez cu apӑ, Acela
mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se ṣi
rӑmânând peste El, Acela este Cel ce boteazӑ cu Duhul Sfânt”,
tot aṣa va anunṭa ṣi Parusia Slavei, acelaṣi Duh Sfânt: „Atunci
se va arӑta pe cer semnul Fiului Omului ... ṣi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere ṣi cu slavӑ multӑ”.
Tradiṭia profeticӑ a Semnului este, aṣadar, difuzӑ în tot
corpusul profetic, cu deosebire în Isaia, unde înṭelesul de care
vorbim aici este mai mult decât strӑveziu: „Ṣi am auzit glasul
Domnului care zicea: Pe cine îl voi trimite ṣi cine va merge
pentru Noi? Ṣi am rӑspuns: Iatӑ-Mӑ, trimite-Mӑ pe Mine!”
„Pentru aceasta Domnul meu vӑ va da un semn: Iatӑ
Fecioara va lua în pântece ṣi va naṣte fiu ṣi vor chema numele
Lui Emanuel” (7, 14).
Or, Fecioara va zӑmisli sub umbrirea puterii Celui
Preaînalt, adicӑ puterea iubirii Tatӑlui, al cӑrei nume este
Duhul Sfânt (Lc. 1, 35).
Mi-am notat la cald aceste câteva reflecṭii asupra
Înainte-Mergӑtorului Parusiei Veṣnice, „Lumina lui Hristos
Care lumineazӑ pe tot omul ce vine în lume”, Dumnezeu-
Duhul Sfânt, Care este foc mistuitor (Deut. 4, 24), dar aceastӑ
descoperire într-un fulger albastru la ṭӑrmul mӑrii, dacӑ va fi
256
voia Domnului va fi continuatӑ în plӑnuita lucrare
„Apokalipsa Sfântului Ioan sau Liturghia de foc”, fiindcӑ ceea
ce Iisus prevesteṣte în Evanghelie în câteva cuvinte, dupӑ
Înӑlṭare Se aratӑ iarӑṣi ucenicului iubit, în Insula Patmos,
desfӑṣurându-i pe larg itinerariul istoriei mântuirii, într-o citire
interioarӑ, rӑsfoind în miraj paginӑ cu paginӑ Cartea Mielului
ṣi a Porumbelului, scrisӑ cu pana de foc a Duhului, muiatӑ în
Sângele Mielului; de aceea Ioil scrie despre elementele acestei
Liturghii, sӑvârṣitӑ în Empireu: „Ṣi vӑ voi arӑta semne
minunate în cer ṣi pe pӑmânt: sânge, foc ṣi stâlpi de fum”.
„Ṣi Duhul ṣi mireasa zic: Vino! Da, vin curând. Amin!
Vino, Doamne Iisuse!”
Semnul Fiului Omului este semnul Tatӑlui ̶ Iubirea; iar
Duhul Sfânt este iubirea Tatӑlui pentru Fiul, ṣi a Fiului pentru
„prietenii Sӑi”, la care Îl ṣi trimite, un alt Mângâietor. (Vezi ṣi
Olivier Clement, „Le Corps de souffle”: „Une Paroussie dont
le lieu serait désormais le Vent Paraclet”; „O prezenṭӑ a lui
Iisus al cӑrei loc va fi de-aici înainte Sf. Aer-Mângâietorul”).
*
Infinitul îmbӑtrâneṣte odatӑ cu mine; ce infinit era el
cândva, ce exuberant, ce plin de el! Ṣi totuṣi, infinit!
Acum realitatea este o dihanie giganticӑ, hulpavӑ ṣi
feroce, umileṣte tot ce era cândva superb ṣi fascinant. Lângӑ
infinitul tinereṭii apar acum, din niṣte ceṭuri rele, un miliard de
galaxii, fiecare galaxie având un volum între 15 ṣi 80 de
miliarde de ani luminӑ, plus alte ingrediente ̶ gӑuri negre de
rezervӑ, un fel de sate de vacanṭӑ incontrolabile ṣi multe altele.
Ce-a mai rӑmas din infinitul acela romantic ṣi de demult,
un fel de sipet în care încӑpeau toate ṣiragurile de stele, ca
niṣte perle dintr-o comoarӑ de familie nobilӑ?
Infinitul meu cel de demult a fost detronat de oricare
galaxie proletarӑ, ṣi aceasta fiindcӑ „Moscova (citeṣte
Realitatea sideralӑ) nu crede în lacrimi”.
257
 O, padre Copernic, cum ai detronat infinitul divin,
înlocuindu-l cu o puzderie de suprainfinituri incontrolabile,
aṣa cum tata Luther a înlocuit un papӑ dezastruos cu un
dezastru pur ṣi simplu. Dar nu se putea altfel. Verdictul ultim,
mӑcar el, rӑmâne consecvent: Aut Deus, aut Nihil.
Acesta este pariul lui Pascal.
* Dumnezeu sau se cinsteṣte cu închinare, aṣa încât sӑ se aṣeze
„Das Ganz-Andere”
Atât credincioṣii, cât ṣi „cei din camera alӑturatӑ” afirmӑ
veṣnicia. Unii îi spun Dumnezeu, ceilalṭi materie veṣnicӑ. Dar,
odatӑ afirmatӑ, Veṣnicia nu mai lasӑ loc la niciun comentariu
relativ, ci numai „adoraṭiei în tӑcere” (Grigorie Teologul).
A continua sӑ numeri anii cu milioanele ṣi miliardele în
interiorul ei, chiar dacӑ acei ani sunt de luminӑ, a mӑsura
distanṭe în km sau în ani-luminӑ de la un punct la altul din
interiorul infinitului, nu rezultӑ numai absurd ̶ fiindcӑ nu poṭi
lua veṣnicia sau infinitul ca termen de raportare (termen ab quo),
ci ṣi ridicol, chiar dacӑ se invocӑ sobrietatea ṣtiinṭificӑ ṣi nu
reveria speculativ-misticӑ. Iar veṣnicia se mӑsoarӑ numai cu
ea însӑṣi, fiind numai cât este, fӑrӑ trecut ṣi fӑrӑ viitor, cӑci nu
au loc, ar însemna cӑ veṣnicia-infinitul n-ar fi totul.
Aṣadar, nu „totul este altundeva” (J. Green), ci Totul
este veṣnic altceva, de aceea se ṣi numeṣte Viaṭӑ Veṣnicӑ. În
fiecare clipӑ este ṣi Totul ṣi Altceva; cum sӑ le mӑsori ṣi
totodatӑ sӑ ṣi fii (în) acel Tot, ṣi acel Altceva?
* misticoide, într-o harababurӑ adorabilӑ. În religie nu se cere
Anticrist nu este împotriva creṣtinismului, el este creṣtin,
ṣi încӑ unul de mare suprafaṭӑ; este creatorul creṣtinismului
contemporan lui, desigur nu singurul, însӑ hotӑrâtor ṣi admi-
rabil. Dacӑ anticristul a rӑmas pânӑ astӑzi cea mai neînṭeleasӑ
faṭӑ a Creṣtinismului este tocmai pentru faptul cӑ nu s-a plecat
de la aceastӑ sintagmӑ: anticristul creştin. El iubeṣte ideea
creṣtinӑ, de aceea ṣi rӑmâne creṣtin, înṭelegând cӑ altceva mai
258
mult, nimeni, nici chiar el, n-ar putea sӑ creeze. De aceea el
urӑṣte un singur punct: pe Cel ce a nӑscut, în trupul, viaṭa,
lucrarea, cuvântul ṣi sfârṣitul Lui, Creṣtinismul, ca adevӑratӑ
fiinṭare veṣnic vie. Îl urӑṣte direct proporṭional cu cât admirӑ
opera Lui unicӑ ṣi irepetabilӑ, Îl urӑṣte direct proporṭional cu
dorinṭa de a fi fost, ṣi de a fi el Acel Unic ṣi Irepetabil, Unicul:
„Potrivnicul, care se înalṭӑ mai presus de tot ce se numeṣte
el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept
Dumnezeu” (2 Tes. 2, 4).
Atenṭie! Acest portret atât de precis ṣi de amӑnunṭit, pe
care Ioan îl va completa în epistolele lui: „Copii, este ceasul
de pe urmӑ, ṣi precum aṭi auzit cӑ vine antihrist ̶ acum mulṭi
antihriṣti s-au arӑtat; dintre noi au ieṣit, dar nu erau de-ai
noṣtri... pӑziṭi-vӑ pe voi înṣivӑ, ca sӑ umblaṭi întru iubire.
Pentru cӑ mulṭi amӑgitori au ieṣit în lume, care nu mӑrturisesc
cӑ Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amӑgitorul ṣi
antihristul” – este un portret contemporan cu Creṣtinismul
primordial, ba chiar cu Hristos Însuṣi. Ṣi rӑmâne mereu
contemporan cu Hristos, fiindcӑ El ne spune, cu ultimele Lui
cuvinte, rostite în Istorie: „Iatӑ, Eu cu voi sunt în toate zilele,
pânӑ la sfârṣitul veacului” (Mt. 28, 20).
Tocmai aceastӑ dublӑ contemporaneitate sempiternӑ,
face atât de dificilӑ, aproape imposibilӑ, distincṭia ortodoxӑ în
lumea creṣtinӑ, în universul credinṭei; de cel religios n-are rost
sӑ vorbim, ne pierdem vremea, ne risipim pe maidane
credinṭӑ, ci fricӑ. Dar, tot aceastӑ crâncen-încleṣtatӑ contem-
poraneitate, Hristos-anticrist, plecând mereu dinspre El,
constituie ṣi mântuirea veṣnicӑ, fiindcӑ „la Dumnezeu nu se
ajunge decât plecând de la El”, iar Ioan ne dӑ cheia acestei
înfricoṣӑtoare bӑtӑlii pentru Hristosul pur: „Pentru cӑ mulṭi
amӑgitori au ieṣit în lume, care nu mӑrturisesc cӑ Iisus Hristos
a venit în trup; acesta este amӑgitorul ṣi antihristul”.
259
 Iar puṭin mai înainte precizeazӑ semnul sau pecetea
adevӑrului viu al credinṭei autentic-creṣtine: „Ṣi acum te rog,
Doamnӑ (citeṣte Biserica) nu ca ṣi cum ṭi-aṣ scrie poruncӑ
nouӑ, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca sӑ ne
iubim unii pe alṭii. Aceasta este porunca, precum aṭi auzit
dintru început, ca sӑ umblaṭi întru iubire”.
Sӑ rӑmânem deocamdatӑ în faṭa acestor repere everestice:
Mӑrturisirea lui Hristos în trup ̶ kenoza ̶ prin care se evitӑ
viziunea anticristicӑ a unui Hypercrist „care se înalṭӑ mai
presus de tot ce se numeṣte Dumnezeu, sau (ṣi) se cinsteṣte
cu închinare”, ca ṣi când el însuṣi ar fi Dumnezeu, viaṭa în trup
a lui Hristos, realӑ pânӑ la moarte, „ṣi încӑ moarte de cruce”
fiind singurul loc al revelӑrii ultimului adevӑr al Dumnezeului
celui viu: Iubirea pânӑ la Autojertfire (In. 3, 16), în condiṭiile
omului real, omul slӑbiciunii mortale, omul pӑcatului.
Punctul comun între Dumnezeu ṣi pӑcat ̶ fiindcӑ aici se
dӑ bӑtӑlia finalӑ (vezi Apokalipsa) ̶ este iubirea: „Se iartӑ
(Dumnezeu) pӑcatele ei (Omul) cele multe, cӑci mult a iubit”
(Iubirea).
Anticrist este creṣtinul perfect, fӑrӑ slӑbiciuni, aparent ̶
„mai presus de tot ce se numeṣte Dumnezeu”, fiindcӑ Acesta
din urmă are o mare slӑbiciune: „Atât iubeṣte lumea, încât pe
Fiul Sӑu Cel Unul-Nӑscut L-a dat”, deci este slab pânӑ la a Se
lӑsa ucis de om, de omul pe care l-a fӑcut cu mâna Lui, din
aceeaṣi iubire din care Se lasӑ ucis.
Repetӑm aserṭiunea de la început: Anticrist este creṣtin,
este un creṣtin supraperformant, este eminamente „ortodox”
fiindcӑ se aflӑ în „Biserica lui Dumnezeu” (2 Tes. 2, 4), în vârful
ei ameṭitor, are calitӑṭi cu care face rivalitate Dumnezeirii –
desigur, într-o lume creṣtinӑ care are toate valorile, lipsindu-i

A se compara cu aceeaṣi definiṭie la Pavel: „Cu adevӑrat marea tainӑ a
dreptei credinṭe este aceea cӑ Dumnezeu S-a arӑtat în trup, S-a îndreptat în
Duhul, a fost vӑzut de îngeri, s-a propovӑduit între neamuri, a fost crezut în
lume, S-a înӑlṭat întru slavӑ” (1 Tim. 3, 16).
260
un singur lucru: Hristos, Cel de „carne ṣi de oase” (Lc. 24, 39),
Hristos-Iubire, de aceea Anticrist va înlocui mereu iubirea cu
sine.
În acest sens, spunerea Sf. Ioan Damaschinul: „Iubirea
de sine urӑṣte tot”, este cea mai exactӑ definiṭie a acestui
creṣtin anticrist.
Tema vom dezvolta-o, pre cât ne va sta în putinṭӑ, în
„Apokalipsa Sfântului Ioan”, într-o abordare liturgicӑ a
„ultimelor trei minute” ale universului. Dacӑ ṣi cât Dumnezeu
va avea „slӑbiciunea” Lui ṣi pentru mine.
*
Se afirmӑ ̶ ṣtiintific chiar ̶ cӑ anul acesta, la 21
Decembrie, cu ocazia alinierii planetelor sistemului nostru
solar, ar fi posibil sfârṣitul lumii ... în sfârṣit!
Soluṭia: Sӑ trӑim fiecare zi care ne-a mai rӑmas, cât un
an, ṣi astfel vom reveni la generaṭiile matusalemice ale începu-
tului lumii, ṣi încӑ incomparabil mai mult; aceia trӑiau 969 de
ani ca pe o zi, în timp ce noi trӑim o zi ca pe o mie de ani.
Ca sӑ nu mai spun cӑ fiecare se naṣte la vremea lui cu
mileniile trӑite de predecesori integrate. Donc...
*
„Dumnezeu nu vrea moartea pӑcӑtosului, ci sӑ se
întoarcӑ la cunoaṣterea adevӑrului ṣi sӑ fie viu”.
Iar eu vӑ mӑrturisesc în deplinӑ cunoṣtinṭӑ de cauzӑ cӑ,
este preferabil sӑ mori de o mie de ori (ceea ce se ṣi face în
99,9% din cazuri) decât sӑ cunoṣti adevӑrul o datӑ. „Cӑci nu
poate omul sӑ-Mi vadӑ faṭa, ṣi sӑ mai trӑiascӑ”. Deci ori de
unde ai lua-o, „…entre nous et la vérité il y a la mort”
(S. Kirkegaard).
*

„Între noi și adevăr se află moartea”.
261
 Astӑzi, Sâmbӑta lui Lazӑr, cu ocazia învierii lui din
moartea de 4+1 zile, un bӑtrân pensionar s-a sinucis în Piaṭa
Constituṭiei din Atena (Piaṭa Parlamentului). Sfântul Sinod al
Bisericii Greciei a dat un comunicat în care se aratӑ cӑ
„Biserica nu a învӑṭat niciodatӑ cӑ oamenii, ajunṣi în situaṭii
grele, trebuie sӑ deznӑdӑjduiascӑ, sӑ nu mai creadӑ în ajutorul
ṣi mila lui Dumnezeu”... Asta mai lipsea.
Se cunoaṣte placa, nu-i nevoie sӑ o mai reiau aici a
miliarda oarӑ, într-o lume de 20% miliardari ṣi 80% disperaṭi;
toṭi creṣtini, toṭi fiii Bisericii, condusӑ, desigur, de miliardari
cu barbӑ (nӑscuṭi din Mehmet II).
Abia acum în aceastӑ vreme de haos, cum nu s-a mai
cunoscut vreodatӑ, apare întreaga dimensiune a falsitӑṭii ṣi
ipocriziei Bisericii clericaliste, cea care s-a impus în locul
celei apostolic-jertfelnice: „Iatӑ vӑ trimit ca pe oi în mijlocul
lupilor” (Mt. 10, 16). Adevӑrata atitudine a Ierarhiei Sfinte
Sinodale, care ar fi fost salvatoare ṣi etern pilduitoare, trebuia
sӑ fie cu totul alta. Desigur, trebuia ca cineva sӑ se sinucidӑ,
însӑ acela trebuia sӑ fi fost un sfânt sinodal ̶ poate chiar
arhisinodal, în acelaṣi loc din faṭa Parlamentului, însӑ nu când
Grecia, ajunsӑ în sapӑ de aur (pentru unii), trebuie sӑ restituie
darul sutelor de miliarde ̶ calul troian al Europei anticristice –,
ci atunci când „Grecia Grecilor Creṣtini” a primit darul divinei
Comunitӑṭi a Europei Incerte (nu-ṣi declarase atunci sexul
religios), construind într-o veselie, ṣi Statul, dar mai cu seamӑ
Biserica, aṣezӑminte de binefacere, de credeai cӑ viaṭa veṣnicӑ
se întorsese cu faṭa la Biserica greacӑ.
Acum aceste aṣezӑminte sunt goale, fiindcӑ sӑracii
preferӑ sӑ se sinucidӑ în piaṭӑ decât sӑ trӑiascӑ în umilinṭӑ.
Acest exemplu „credibil tocmai fiindcӑ e absurd” (Tertulian)
eu l-am trӑit cândva în cazul singular al pӑrintelui Boboc, sin-
gurul preot sӑrac de bunӑvoie între popii bogaṭi „de nevoie”,
cu scutire de dӑri încӑ din vremea lui Mahomed al II-lea
Cuceritorul, altfel i-ar fi trecut cu forṭa la Islam. Mult mai
262
elegant s-a fӑcut pӑgânizarea clerului creṣtin cu binele, ṣi încӑ
una de fond, insolvabilӑ în vecii vecilor.
Când sinodalii greci ̶ de cei români sӑ nu mai vorbim, e
pleonastic –, au toṭi mari construcṭii ale Bisericii: centre ecu-
menice, spitale, centre culturale, tabere de varӑ, azile, academii
de studii teologice etc., toate cu fonduri nerambursabile de la
Comunitatea „sfântului Mamona”; când în închisoarea
Koridallos se aflӑ Efrem Vatopedistul care, numai la o micӑ
afacere cu terenuri ale mӑnӑstirii a avut un câṣtig nedeclarat
(mitӑ) de opt milioane de Euro, ṣi multe alte legӑturi
nedezlegate între Fiarӑ ṣi Desfrânatӑ – se mai apucӑ ṣi de
comunicate din cer pentru pӑmântenii „care nu (mai) au
nӑdejde” (1 Tes. 4, 13), cred cӑ vocabularul absurdului este
demult insuficient ṣi jalnic. Cӑ acum, asemenea lui Iuda, vor
sӑ arunce înapoi arginṭii la cei ce i-au cumpӑrat e mai puṭin ṣi
decât gestul original al aceluia.
Desfrânata, cumpӑratӑ încӑ din scutece de Fiarӑ –
Sfântul Împӑrat nebotezat (a fӑcut-o pe patul morṭii, ori, dacӑ
dupӑ moarte a fost sfânt, înseamnӑ cӑ a fost ṣi înainte, aṣa
nebotezat, fiindcӑ rӑmâi exact cum te gӑseṣte moartea, spun
Sfinṭii cei nemuritori), Constantin cel Mare, trebuie sӑ meargӑ
pânӑ la capӑt cu ea, fiindcӑ altfel rӑmâne „pustie ṣi goalӑ”,
întrucât toatӑ podoaba în care strӑluceṣte mai mult decât
Solomon „în toatӑ mӑrirea lui”, de la Fiarӑ o are, ṣi nu cred cӑ
se va îndura vreodatӑ sӑ i-o înapoieze, iar ea sӑ se îmbrace în
sac ṣi în cenuṣӑ.
Sunt curios sӑ vӑd ce va face Dumnezeu, când Fiara se
va prezenta la judecatӑ cu Desfrânata pe post de ostatic, aṣa
cum fac teroriṣtii ca sӑ scape din încercuirea poliṭiei.
*
Când universul spiritual al Omului se va umple de
bestialitate (Fiara) ṣi de depravare (Desfrânata), sfârṣitul va fi
singura mântuire; oricât de rӑu ṣi dureros, nu va mai avea ce
sӑ adauge la rӑul împlinit în sine însuṣi.
263
 Suferinṭa va fi atât de mare, încât vor dispӑrea toate
celelalte sentimente, rӑmânând unul singur: Mila. Mântuitorul
a prevӑzut ṣi a prezis întocmai: „Fiice ale Ierusalimului”...
*
„De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul
Dumnezeu” (Mc. 10, 18).
Cumplite aporii rӑsar din aceastӑ adâncӑ brazdӑ de
cuvânt. Fiindcӑ nu ne îndoim cӑ Hristos n-a vorbit, niciodatӑ,
nici duplicitar, nici ipocrit, ce sӑ înṭelegem din aceastӑ replicӑ
aproape de reprimare pe care o dӑ tânӑrului întrebӑtor?
Trӑia, oare, cu conṣtiinṭa cӑ este Dumnezeu? Iar dacӑ da,
cum se împacӑ, în acelaṣi personaj existenṭa realӑ a atâtor
momente de neputinṭӑ, de umilinṭӑ, de lipsuri ̶ mânca pe
unde apuca, dormea mai mult sub cerul liber, cӑdea uneori de
ostenealӑ ṣi de foame (vezi blestemarea smochinului, ceva
care cutremurӑ ṣi cerul ṣi pӑmântul de douӑ mii de ani) ̶ ,
deodatӑ cu cuvintele infinite ce nu s-au mai spus niciodatӑ,
nici înainte, nici dupӑ, cu actele care au uimit ṣi fericit lumea
cum nu s-au mai fӑcut aṣa decât la Creaṭia minunatӑ?
Un rӑspuns posibil ar fi dacӑ întrebarea s-ar pune altfel:
Ṣi Crist ṣi Anticrist trӑiesc cu conṣtiinṭa cӑ sunt (cӑ
doresc sӑ fie) Dumnezeu; care-i diferenṭa?
Iisus trӑieṣte cu bucuria nespusӑ a conṣtiinṭei filial-
divine, cӑ este Dumnezeu numai întrucât este Fiul Tatӑlui, în
timp ce „Potrivnicul” trӑieṣte cu mândria ṣi pretenṭia de a nu
depinde de nimeni, de a fi Dumnezeu singur, de a depӑṣi
condiṭia de fiu. Diferenṭa între Hristos ṣi Anticrist este cea
dintre bucurie ṣi mândrie. Cine le-a trӑit pe amândouӑ ̶ ṣi
socotesc cӑ toți am trӑit ambele dimensiuni ̶ , ṣtie ce vreau sӑ
zic. Mai concret ṣi mai real: Iisus trӑieṣte cu conṣtiinṭa fericitӑ
cӑ este Fiul Tatӑlui, fӑrӑ sӑ-ṣi punӑ problema dacӑ este
Dumnezeu; pentru El, faptul cӑ este Fiul, este totul, ṣi aceastӑ
simṭire sӑlӑṣuieṣte în întreaga Lui fiinṭӑ. De aceea El nu apare
264
ca un gânditor, ca un filosof, cu activitate socialӑ la nivelul
minṭii, ci este o fiinṭӑ totalӑ ṣi este o viaṭӑ, mai mult decât o
fiinṭӑ oarecum abstractӑ. De aceea nici nu scrie, tocmai cӑ,
fiind o viaṭӑ purӑ, o totalitate vie, nu se poate abstractiza în
reducṭionismul obligatoriu al literei limitative, care ucide
marea vieṭii, revӑrsatӑ fӑrӑ margini. El nu vine în viaṭӑ, viaṭa
izvorӑṣte din El: „Cuvintele Mele sunt duh ṣi sunt viaṭӑ” (In.
6, 63). Și aceasta, întrucât, cuvântul Lui: „cuvântul, spune El,
pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis”
(In. 14, 24).
Smerenia Lui veṣnicӑ ̶ „Miel nevinovat ṣi neprihӑnit,
înjunghiat mai înainte de veci” ̶ constӑ în aceea cӑ El este o
singurӑ bucurie, în afara cӑreia nu a gândit niciodatӑ altceva:
bucuria de a fi Fiul Tatӑlui, de a fi în Tatӑl, niciodatӑ deasupra
sau altceva: „Eu ṣi Tatӑl una suntem”, pentru cӑ „Tatӑl e mai
mare decât Mine” (In. 14, 28). Nici în raport de om nu Se
sumeṭeṣte mai mult, oamenii, cu deosebire cei nebӑgaṭi în
seamӑ, sunt fraṭii ṣi prietenii Lui. Niciodatӑ nu s-a comportat ca
stӑpân sau tatӑ, fiindcӑ „tatӑl vostru unul este: Cel din ceruri”.
Anticristul va folosi numai terminologie rebelӑ ṣi
egalitaristӑ, în final un limbaj conspirativ-uzurpator (vezi
Is. 14, 14; 2 Tes. 2, 4); limbajul mândriei paricide. Aceasta
este diferenţa, şi este abisală.
*
Sunt pagini terapeutice pe lume care te vindecӑ uṣor de
umbre ṣi dureri adânci, ca mângâierea mâinilor lui Dumnezeu
pe obrazul pruncului din leagӑn. Mai mult decât aceste pagini,
numai Dumnezeu poate sӑ fie, nimic altceva; de aceea El nu
poate sӑ nu fie, dacӑ ele pot sӑ existe. Se postuleazӑ reciproc.
*
Cred cӑ mӑ apropii încet, cu spaimӑ ṣi cu cutremur, de
un mare centru al înṭelegerii Tainei Veacurilor, desigur, sur-
prinderea unor minime ṣi vagi înṭelesuri din infinita tainӑ a
265
Fiindului. Trebuie urmӑrit cu îndârjitӑ ṣi curajoasӑ asiduitate
conflictul rӑvӑṣitor dintre datul religios în care se naṣte un
popor ṣi iconoclasmul care se naṣte într-un personaj enig-
matic, la distanṭӑ de secole sau chiar milenii, din coapsa
magicӑ a vremii lui.
Primul caz, ṣi de aceea ṣi cel mai interesant este Avraam,
omul care a înlocuit religia cu credinṭa, punând început nu
unei noi religii, ci unei noi umanitӑṭi, umanitate care, într-un
curs hiperdramatic de ascendenṭӑ spre centrul de foc al Fiinṭei,
avea sӑ-L conceapӑ pe Cel de sus în cele de jos, la propriu. E
vorba de Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar, exact în acest
punct se reveleazӑ maximal conflictul iconoclastic; Ceea ce
este Hristos pentru lumea în care vine ca sfârṣit al ei, pare sӑ
fie Anticrist pentru Biserica-Hristos, lumea Dumnezeu-
omului, teantropicӑ.
Am folosit bine cuvântul „pare”, ṣi de lӑmurirea acestei
mari confuzii, una egalӑ ṣi chiar mai mult, cu cea din Raiul
cunoaṣterii duplicitare (pomul cunoaṣterii binelui ṣi rӑului,
indistinct, o holdӑ de grâu ṣi neghinӑ imaturӑ), ṭine reuṣita
acestei întreprinderi curajoase pe care mi-o propun, cu ajutorul
Duhului Mare, spre cercare.
Trebuie vӑzut, pe faptul istoric, ce vede cel ales – Avraam,
Moise, Profeṭii, Iisus, în lumea lui Dumnezeu, ṣi ce vӑd
oamenii în cel ales, contemporanii mai întâi, apoi urmaṣii care
îṣi însuṣesc rezultatele atât de costisitoare ale alesului-martir.
Ce anume se reabiliteazӑ de fiecare datӑ într-un icono-
clast, mai exact într-un idoloclast, fiindcӑ aspectul anticristic
tocmai aceasta face ̶ transformӑ icoana în idol.
Avraam este o icoanӑ a Dumnezeului care se aratӑ ca
eveniment numai unei anumite vederi, mereu treazӑ, niciodatӑ
instalatӑ într-un dat religios fix, tabú, la fel de valabil chiar dacӑ
e mort, ba, cu cât mai mort, cu atât mai respectabil ṣi temut.
Moise Îl fixează în piatră, El însuşi, aşa cum Îl prezintă
întemeietorul Moise, mai neînduplecat decât orice piatră.
266
Cel care Îl eliberează din idolul Legii de piatră este Iisus, Care,
pentru a-L învia din monumentul funerar al Legii, sparge
monumentul-idol, Templul-Preoţia, răstignindu-l în trup, ca să-l
învieze în Duh, să-L elibereze pe Dumnezeu de Sine însuşi, aşa
cum Îl închisese Moise în monumentul (sicriul) Legii.
El va spune: „Duh este Dumnezeu” şi este liber, dispo-
nibil pentru toţi, fiindcă alesul principial este Omul, nu un om.
Fiindcă mai înainte de orice om, este Omul. Faptul că acest
adevăr nemairostit în lume niciodată este spus unei sama-
rinence, şi aceea o profesionistă a păcatului, spune totul despre
idoloclasmul cristic. Iisus nu reabilitează un neam ales, o
religie ideală, o morală monumentală; El reabilitează Originarul;
Creaţia însăşi, cu Omul în centru. El este om în această lume,
şi dacă El este un om adevărat – nu iudeu, nu fariseu, nu
saducheu (citeşte preot), nu rege, nu învăţător de lege, doar
om, un adevărat om, atunci şi lumea este adevărată, este
singura lume pe care a făcut-o Dumnezeu, şi trebuie luată ca
atare. Este mult mai mult ṣi decât poporul ales, este Minunea,
este Totul. Mai mult numai Dumnezeu poate fi, fiindcă numai
El rămâne în afară; Transcendenţă pură: „Duh este Dumnezeu”.
Îl întâlnim numai după ce am asimilat lumea ca minune totală,
nelăsând nici fărâmiturile de la masa minunii – vezi cele
douăsprezece coşuri. Aceasta a făcut Hristos: Întregul trup al
lumii l-a făcut Euharistie, l-a făcut trupul Lui. Apoi a oferit
totul Tatălui, El fiind al Lui (1 Cor. 2, 23).
*
Joia Mare – Denia (Creta, 2010)
Un Dumnezeu în-mărmurit de mai bine de două milenii
– ultima oară fusese răpus în trântă voinicească, într-o noapte
mai plină de mister decât de stele, la pârâul Iaboc –, preferă să
fie ucis din ură smintită decât uitat din dragoste (inexistentă)
ipocrită.
267
 Căci iubirea, nefiind din lumea aceasta, e mortală: „Iubirea
ca moartea e de tare”, de aceea „Nimeni nu poate vedea faţa
Mea şi să nu moară”. Or, de la Avraam, care a murit dumne-
zeieşte în Isaac pe muntele Jertfei totale, numai Iisus văzuse
pe Tatăl-Iubire, şi de aceea nu putea să mai trăiască fără
iubire. Dar nici Tatăl, căci „Dumnezeu atât a iubit lumea încât
pe Fiul Său, Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Dar nu e de ajuns să crezi; trebuie să iubeşti. Şi nu ne
iubim decât victimele. De aceea L-am ucis, L-am făcut Iubire
vie, L-am făcut rana noastră sângerândă, veşnică. Iar El pentru
noi sângerează, Îl doare inima: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă
plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri”.
Un lucru este clar, sensul Creştinismului însuşi:
Hristos este destinul umanităţii unic; nu numai că altul nu
există, dar el se va împlini până la ultimul om, şi până la
ultima moleculă a Creaţiei.
Destinul cristic al lumii este formulat de Iisus în faţa
stăpânului ei circumstanţial: „Deci I-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu
împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre
aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să
dau mărturie pentru adevăr” (In. 18, 37).
El era, în lume, adevărul omului şi al făpturii, care
adevăr „nu este din lumea aceasta”, fiindcă ea, lumea aceasta,
nu (mai) este cea adevărată. Hristos spune acest adevăr în
condiţia executatului în act, se află pe eşafod, de aceea este
ultimul adevăr, şi dacă un alt adevăr nu există nici pentru
Omul ceresc, pentru cel pământesc e şi mai mult. Destinul
cristic nu a fost înţeles şi acceptat atunci decât de Fecioară, de
Iosif, logodnicul iconomic şi primul mare martir cristic, de o
factură unică, de Ştefan, de Pavel şi de Ioan. Fiecare a înţeles
acelaşi lucru, dintr-un unghi diferit.
Lumea se deplasează nu spre roşu, ci spre Hristos.
Vom urmări cursul ei metanoic.
268
*
De două milenii, urâm cu toată fiinţa noastră un singur
lucru: pe Anticrist. Şi nu ştim nici ce, nici cine este, şi poate
de aceea îl urâm atât de mult. Dar mai ales nu ştim că, de fapt,
ne urâm pe noi înşine, fiindcă în tot ce nu suntem Hristos
adevărat, suntem „potrivnicul”, suntem hristos-surogat, cu ter-
menul dat de Hristos însuşi – „hristos mincinos” (Mt. 24, 5; 24);
deci Anticrist.
În clipa în care L-am cunoaşte pe Hristos cel Unul, am fi
ca El, am fi iubire şi n-am mai urî pe nimeni. Fiindcă iubirea
nu poate urî, aşa cum nici Tatăl nu urăşte nici pe cei nedrepţi,
şi nici chiar pe cei drepţi, pe care atât de greu îi iubim noi,
atunci când obosim să-i urâm.
De ce îi urâm? Pentru că nu sunt ca noi, ni se par o
impardonabilă sfidare. Şi nu-i exclus ca şi printre ei să se
ascundă Anticristul. Iată un exemplu mai mult decât grăitor
prin aparenta lui normalitate umană.
O creştină exemplară, de undeva din Moldova de Sus,
mă întreabă când poate să se împărtăşească. Suntem cu trei
zile înainte de Paşti, şi-i spun că nu este un alt timp mai
potrivit decât Liturghia pascală, în noaptea de înviere. La care,
cu multă tristeţe, îmi spune că nu se poate; „După ce luăm
lumină, trebuie să merg acasă şi să mâncăm, fiindcă îmi vin ṣi
copiii, cӑ tot eu am fӑcut mâncӑruri de Paṣti ṣi pentru ei; îmi
pare tare rӑu, dar nu am altӑ soluṭie!”
Oare mai este greu de înţeles ceea ce spune Hristos atât
de rezolut: „Dacă iubeşte cineva pe fiu ori pe fiică mai mult
decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37)? Noi din
«Dumnezeu este iubire» am făcut iubirea dumnezeu. Toate
aşa-zisele obiceiuri de Crăciun, de Paşti, ori altă sărbătoare
creştină, la început nu existau, evenimentul dumnezeiesc
absorbind întreaga forţă afectivă şi intelectivă a omului. Încet,
încet, evenimentul propriu-zis s-a îndepărtat, s-a răcit, şi s-a
trecut la revigorarea lui în sub-evenimente, derivate, tot mai
269
complicate şi îmbogăţite, artistic mai întâi, apoi material, până
la înăbuşirea oricărui sens duhovnicesc, cristic.
Mântuitorul vrea să spună că adevărata iubire începe cu
El, fiindcă El ne-a iubit cu iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Deci este
iubirea care ne înalţă la Originea-Iubire, Dumnezeu (In. 4, 8).
Orice altă iubire deviază spre periferii insalubre, şi, în final,
moare într-un şanţ. E spectacolul actual al „Creştinătăţii”.
*
Structura ultimă a umanităţii se află concentrată, în
întreaga ei infinitate, în icoana Treimii de pe Golgota; şi bine i
s-a zis „Locul Căpăţânii”, fiindcă aici trebuie să se realizeze înţe-
legerea ultimă. Întreaga umanitate se află în Cădere, în păcat:
„Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi rămâne în păcatul vostru”.
Numitorul comun este tâlharul. Distincţia, pe cât de
subţire şi absurdă, este abisală.; doar că direcţia abisului pentru
fiecare din cei doi – în raport de Cel din mijloc – Dumnezeu-
Omul – este cea care hotărăşte caracterul veşniciei: unul
realizează în clipă veşnicia dumnezeiască, Raiul, celălalt se
împietreşte în blestem, în iad. Şi Iisus, pe cruce, este tâlhar, în
felul Lui.
Golgota se va sfârşi odată cu pocăinţa ultimului tâlhar,
fiindcă structura Fiinţei este treimică. De aceea este veşnică.
Să recapitulăm: Fiul lui Dumnezeu se face Om, deci se
face tâlhar (2 Cor. 5, 21). Se autotâlhăreşte dintr-o iubire
nebună pentru umanitatea-tâlhar. Cel de-al doilea a înţeles ce a
făcut „Tâlharul” inimilor noastre şi reuşeşte la rândul lui să-I
fure inima, adică să fure Raiul.
Celălalt se iubea numai pe sine şi nimeni nu poate să-l
mântuiască pe om de sine însuşi. Iar Sfântul Ioan Damaschinul
spune definiţia sartriană a iadului: „Iubirea de sine urăşte totul”.
Unde este iubire, este jertfă; jertfa precede şi întemeiază
lumea: „Miel neprihănit, înjunghiat înainte de întemeierea
lumii!”
270
Deci jertfa este natura lui Dumnezeu, constituind
condiţia veşniciei, după felul ei: din iubire pentru alţii (Iisus,
„Om-pentru-alţii”), Raiul, sau din iubire de sine, iadul.
Convertirea iadului, chiar dacă va dura o veşnicie,
Dumnezeu va aştepta negreşit, fiindcă alternativă la Dumnezeu,
deci la iubire, nu poate exista, spune Parmenide, parafrazându-l
pe profet: „Te-am iubit cu o iubire veşnică” (Is. 49, 23).
Mântuirea înseamnă a iubi în condiţiile acestei lumi,
lumea Tâlharului şi a Golgotei. Orice altă speculaţie este
peltea şi surogat, este teologie de întreținere, morala efortului
minim, îngerul clocelii, al vomei (Ap. 3, 16).
*
„Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu noi?
Cum ne-am dat stricăciunii…”
Taina morţii, taina omului, atât de mare, mult mai mare
decât lumea, veşnică de când lumea,
totuşi rămâne mereu egală cu ea.
Mă obsedează neslăbit cazul pe care mi l-a relatat cineva
despre o crimă, uciderea cu sânge rece a soţiei lui, într-un
cătun din munţii de Curbură, de către cel cu care dobândise
viciul atât de pustiitor al băuturii, fiind deja alcoolică, ireme-
diabil. Era, încă, o femeie frumoasă, deşi trecuse puţin de
cincizeci de ani. El, fiind mai rezistent, rămăsese mai puţin
afectat, în plus, lucra toată săptămâna la oraş, se dezalcooliza
oarecum, în timpul orelor de lucru. Înainte de ziua (noaptea)
fatală, la plecare, îi spune cu tot calmul că dacă o mai găseşte
acasă când va reveni, o va omorî; aveau peste treizeci de ani
de căsnicie, fără copii.
Femeia îl cunoştea prea bine, ştia că nu glumeşte.
Dealtfel uciderea soţiei era deja tradiţie în familia lui, existând
precedente în cazul fraţilor mai mari. Totuşi, a rămas pe loc;
nu s-a dus la casa ei, deşi era aproape; a rămas să-l aştepte. Şi
271
el a venit. A coborât cu câţiva km mai înainte de staţia finală,
a aşteptat întunericul ca să nu se înregistreze prezenţa lui în
zonă, şi a parcurs drumul pe jos. Ajuns acasă, îşi sărută soţia,
s-au aşezat la masă, el a scos o sticlă de vodkă şi au băut-o
împreună.
Pe ea a prins-o alcoolul deja de la primele pahare, el
bând mai puţin şi mai rar. Ea ştia ce urmează, deci îşi
administra singură anestezicul. Este beţia hiperlucidă a eroului
intrat în câmpul morţii.
A lovit-o cu pumnii şi picioarele, mai ales în zona
ficatului, până n-a mai suflat. Apoi a dus-o la poarta grădinii
unde a lăsat-o pe zăpada îngheţată, fiind o noapte geroasă.
A plecat precum venise, noaptea, luând iarăşi autobuzul
dintr-o localitate îndepărtată de satul respectiv, 15-20 km
distanţă, unde nu era cunoscut.
Victima, descoperită îngheţată, s-a pus totul în seama
metehnei binecunoscute, fiind înmormântată în sectorul de
specialitate din cimitirul satului, sector care ameninţă să
devină insuficient pentru numărul de candidaţi la loja lui
Bachus. Desigur nu încape nicio îndoială, în ochii lumii
lucrurile sunt tranşate categoric: ea victimă, el călău bestial.
Şi totuşi, privit mai în adâncime, ea era victimă cu mult
mai mult decât victimizarea ultimă, care, în această situaţie
pare mai mult o izbăvire. A preferat, asemenea unei dive,
ieşirea din scenă cu un ceas mai devreme de a muri într-un
şanţ, într-o ultimă degradare. Ea ştia, asemenea multor
milioane de victime ale acestui cel mai vechi flagel al lumii
(Fc. 9, 21) şi semnalat deasemeni ca sfârşit al ei (Ap. 17, 16)

„Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. A băut vin
şi s-a îmbătat”. Ca să înţelegem întreaga dimensiune a acestui prim viciu,
trebuie să ṭinem seamă de faptul că cel care cade victimă cumplitului
flagel, în premieră absolută, este cel care e, într-un fel, un al doilea
dumnezeu, căci el salvează lumea de la readucerea ei la nimicul din care o
scosese Creatorul primordial. Totodată, sfârşitul lumii creştine, recte
272
că, chiar dacă ar fi vrut să scape de moartea anunţată, de
patima băuturii n-ar fi reuşit cu niciun chip. Aş îndrăzni să dau
un procent în acest sens, nu mai mare de unul la mie, şi cred
că-i deja prea mult.
Viciul este o iubire care nu se vindecă decât prin moarte,
iar aici avem două feluri de a muri: a muri din viciu, sau a
muri viciului. Că cea de-a doua este infinit mai înfricoşătoare,
se vede, precum spuneam pe numărul infim de izbăviţi de
moarte, înainte de moarte. Şi nicio patimă nu se vindecă decât
înviind într-una mai mare, căci numai „iubirea, ca moartea e
de tare, şi marea nu o poate stinge”.
Să spunem ultimul adevăr:
Cel dintâi şi singurul viciu – fiindcă mai mare nu se
poate –, este moartea. Şi nu se vindecă decât prin moarte. De
aceea Biblia, această carte care nu este din lumea aceasta, însă
este pentru lumea aceasta, pune în gura lui Dumnezeu, acest
teribil şi suprem ultimatum: „…cu moarte vei muri!” (Fc. 2, 17).
Şi ce adevăr viu! Numai cu moartea încetezi a muri, deci
nu există decât viaţa, care adevărată nu este decât când este
fără de moarte.
Iisus a învins moartea cu o iubire de două ori mai mare
decât aceasta: Iubirea Tatălui şi iubirea Fratelui; şi a murit,
rând pe rând, pentru amândoi: „Cu moartea pe moarte
sfârşind”. Cu aceste gânduri, plec la Înviere, o înviere care,
începând cu secolul IV, cu „triumful Creştinismului”, moare
tot mai adânc, înecată în viciul universal de care am vorbit;
Triumful Creştinismului în lumea morţii…
Biserica, este prezentatӑ într-o simetrie vicioasă de acelaşi soi, Desfrânata
care se prăbuşeşte cu zgomot mare, descompusă în aburii unei beţii,
devenită natură (Ap. 17-18). Aşadar, viciul acesta este agentul major al
decreaţiei, al sinistrului final. De aceea, spunem, împreună cu Heidegger:
„Nur noch ein Gott kann uns retten”, de această moarte mai cruntă decât
moartea, nu ne mai poate mântui decât Dumnezeu Însuși, încă o dată.
273
 Mizăm însă pe înviere, nu de alta, ci pentru că Biblia ne
spune că ea este dublul morţii: „Cu moartea pe moarte
călcând”, negarea negaţiei pe viu, de către Cel Viu. Amin.
* „urâciune a pustiirii”, Sodoma şi Gomora hipermondializate,
15 aprilie
Cât de puţin trebuie ca să mori!
Dar ca să înviezi trebuie şi mai puţin. Iată o înviere, aşa,
pe nepusă masă. Alix îmi transmite prin S.M.S. că G., sătul de
formula impersonală deja bimilenară – „Hristos a înviat” (la
care salut, în copilărie, un om încrâncenat şi sumbru mi-a
răspuns sec: „O fi înviat pe la tine!”; şi câtă dreptate avea!),
refuză să repete maşinal un salut impersonal, şi l-a modificat
infinitezimal, deci l-a mutat în infinitul interior al inimii:
„Hristos ne-a înviat!”
Dacă e cu genitivul – Hristos al nostru a înviat, e uluitor;
dacă e cu acuzativul – Hristos ne-a înviat pe noi, e deja
teologie eshatologică de marcă.
Oricum, pe mine sigur m-au înviat minunat; Hristos Şi l-
a asociat pe G., având grave probleme cu sufletul meu.
Împreună au reuşit de minune!
Adevărat „ne-a înviat”! (În ambele sensuri).
* „Satan” (Gilles de Rais, amiral al Franței).
Când Evanghlia va fi înţeleasă în adevărul ei imediat,
nemijlocit şi veşnic, aceea va fi Învierea, cea de obşte, fiindcă
va fi atâta iubire, adică va fi înţeleasă iubirea lui Dumnezeu
Tatăl, în Iisus Hristos, în întreaga ei intensitate şi cuprindere,
fără limite şi obstacole.
Spre exemplu: „I se iartă păcatele ei cele multe, căci
mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”. Îşi poate
imagina cineva, în condiţiile unei iubiri „clocite” (Ap. 3, 16)
pe care o belmejim noi, „sfinţii”, fiii cei cuminţi ai Bisericii,
274
„fiul cel mare”, fratele celui desfrânat de prin secolul IV, ce va
fi iubirea tuturor păcătoşilor megastari ai Istoriei – un Irod, un
Stalin, Hitler, Mao, Pol-Pot, ca să nu vorbim de marea
de întregul Babilon al drogului (alcool, narcotice, tutun etc.),
de … şi de …, nu are rost să le mai numim „păcatele cele atât
de cumplite” (Fc. 18, 20), care au depăşit cu mult puterea
cuvintelor de a le exprima, atunci când vor înţelege că Sfânta
Treime „în păr” Se pogorâse la Sodoma pentru a o ierta, nu
pentru a o pierde, fiindcă realmente, ce mai era de pierdut
acolo (cu excepţia lui Lot), sau acea rugăminte de iertare ce nu
s-a auzit vreodată pe pământ mai cutremurătoare şi sublimă,
pentru o lume întreagă, în clipa ei cea mai josnică, inumană:
„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!” Deci când nesfârşiţii
Caiafa, Pilat, Irod (Antipa), glotaşii din canalele Istoriei, Iuda,
Petru, laşii, trădătorii, martorii mincinoşi de profesie etc. etc.,
vor înţelege ce a făcut El, şi ce n-au făcut ei (noi), veşnicia va
fi o nesfârşită baie fierbinte a lacrimilor de căinţă (vezi: „Şi
ieşind afară, a plâns cu amar”).
Pe scena Istoriei a existat realmente o secundă răzleaţă,
ruptă ca un meteorit din realitatea metanoică şi agapică ce se
profilează în Evanghelie, pe fondul veşniciei. Mă refer la
sfârşitul celui care a rămas în istorie cu tristul renume de
*
Pruncul este taina vie a începutului, a Dumnezeului şi a
omului. Despre el nu poţi spune aproape nimic, pe el îl
contempli în tăcere polifonică adâncă.
Duminica trecută – a treia după Paşti, am mers cu G. la o
biserică, la marginea oraşului, unde ne-a lăsat I., întorcându-se
apoi ca să-i aducă şi pe ceilalţi.
Iniţial am intrat cu copilul în Sf. Altar, având de gând să
mă îmbrac şi să slujesc cu ceilalţi preoţi; l-am aşezat într-un
275
scaun, pregătind veşmântul să mă îmbrac. După câteva minute
G., care stătea nemişcat în strană, izbucneşte într-un plâns
amarnic, şi-mi spune că el vrea să meargă în biserică, să iasă
din altar. N-am înţeles nimic din atitudinea lui, dar l-am dus în
biserică unde a rămas liniştit şi aşezat înţelegător, ca un om
matur, singur, eu revenind în altar, unde am slujit. Asupra
atitudinii lui m-a lămurit Alix, mama lui, care mi-a explicat că
el ştie că Sf. Altar este un loc unde nu poate intra oricine.
Acum Îl înţeleg încă o dată pe Iisus, când ridică un copil în
lumina şi măsura împărăţiei lui Dumnezeu: „Căci de nu veţi
primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu veţi intra în ea”
(Lc. 18, 17).
În copil, universul îşi recuperează şi îşi trăieşte
necontenit, toate sensurile originare.
Copilul este Revelaţia cea spre fiinţă, pâinea Duhului
cea de toate zilele. De aceea cât vor fi copii lumea nu va
sfârşi, pentru că ei sunt mereu Începutul.
* sumbre. Cei doi au fost pensionaţi, nemaifiind nevoie de aju-
Apropos de „lumina de la Ierusalim”
Un Dumnezeu normal nu umblă cu lucruri excepţionale;
ar însemna că pentru unii – „cine poate oase roade” – să fie
mai Dumnezeu decât pentru alţii, exact „fraţii Lui mai mici”,
care nedispunând de mijloace supersonice de transport tip
„Lampa lui Aladin” (de fapt aceasta a şi inspirat pe Sfântul
Ulise Megaexcrocul modernităţii în chestia cu Sfânta Lumină
muuuuult folositoare), intră în Împărăţia cerurilor, călcând pe
pământ, per pedes apostolorum.
* biserica lor, de fapt bisericile lor, „căci suntem mulţi” (Lc. 8,
Eu nu am avere, dar sunt averea lui Dumnezeu,
fac parte, sper, din inventarul Lui împărătesc.
276
*
Puterea monstruoasă a tabú-ului
Cu doi-trei ani în urmă, într-o discuţie amicală cu doi
fraţi preoţi, ambii membri de elită ai corpului sacerdotal
român şi turnători garantaţi (altfel n-ar fi pupat nici elita, nici
„îndoita remuneraţie” ce decurgea din aceasta, zice Pavel către
Timotei 1; 3, 13), după ce tocmai recunoscuseră că au fost
informatori generoşi, la auzul tristei mele profeţii că Biserica
va fi terminată, dacă nu cumva realitatea e deja prezentă, s-au
lansat amândoi într-o vehementă apologie a eternităţii ei
neclintite. Arma de apărare de la Matei 16, 18: „Şi Eu îţi zic
ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui”; Zbaaang!
Deci tocmai tu care ai dărâmat iremediabil, spui că
porţile iadului, adică Satan însuşi, cu toată oastea întuneri-
cului, nu va putea cât ai putut tu? Să înţeleg că eşti mai mare
decât el? Şi că acum o să-l pui la punct? Desigur, ironia
soartei nu a întârziat să-şi arate colţii ei de zile mari, zile
torul lor întru dărâmare, căci „treaba bine începută, jumătate e
sfârşită”. Apăi, dacă Creaţia a început seara, „lucrul ce zboară
în întuneric” ce şanse ar putea să aibă, decât a fluturaşului pe
lampă?
„Fluturaş nu mai ai aripioare…”
Totuşi, teologul din mine nu-mi dă pace; cum, adică,
omule, Hristos S-a înşelat, a greşit?! Nu, El chiar nu putea să
greşească, nici măcar cu o iotă sau o cirtă, de aceea a întemeiat
totul cu o supleţe absolut nedeclinabilă. Defineşte exact –
„Biserica Mea”; ceea ce nu cred să aibă vreo legătură cu
30), şi fiecare din ăştia „mulţi” şi-a tras câte o biserică pe care
nu vrea să o împartă cu nimeni, fiindcă a împărţi înseamnă a
277
despărţi, iar a despărţi e al diavolului, e chiar numele lui. Aşa Pe cel (considerat) eretic sau rătăcit, nu trebuie să-l
că între „Mea” şi „lui”, mai este una a nimănui, pe care o înveţi, ci să-l iubeşti. Nu există învăţătură mai mare decât
trădează şi o apără fraţii mei şi fiii ei. iubirea, iar unde este ea, nu mai trebuie nimic, acolo e Duhul
* Sfânt însuşi. Iar dacă îl înveţi fără dragoste, îl înveţi ura, de
care nu are nevoie, este chiar fiinţa ereziei, așa cum iubirea
Decât semi-zeu, mai bine om întreg. este substanța dumnezeiască a Ortodoxiei, a vieții veșnice.
* *
Măgăruşul, un candidat la Atheneu care a căzut Le Revenant
întotdeauna la vocalize.
„Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum
* de pe cruce, şi vom crede în El”.
Ce iscusit sună: Biserica e sfântă, deşi, cei ce o alcă-
Desigur, se ştie prea bine în ce registru I se adresau, şi
tuiesc, adică noi toţi, fără excepţie („căci nu este om viu şi să
diavolul în Carantania şi oamenii în lume, şi în ce duh răs-
nu păcătuiască”) sunt păcătoşi, unii mai păcătoşi decât alţii.
pundea – mai precis refuza să răspundă – Iisus. Trecând, însă,
Da, însă Ea este sfântă prin Tainele ei sfinţitoare şi prin sfinţii
peste marele abis teologal, să imaginăm un alt scenariu, uman
care au murit (care bineînţeles că atunci când erau vii erau şi
şi numai uman. De ce nu a coborât El de pe cruce, deşi, din
ei păcătoşi, cum ziceam mai sus)…
multe puncte de vedere ar fi putut să o facă? Există, totuşi, un
Să înţeleg că Tainele sfinţitoare se află prin pomi (ca
motiv pentru care n-ar fi putut cu niciun chip; cum ar fi plecat,
mărul lui Adam)? Căci de vreme ce ele sunt sfinte, iar cei vii
lăsându-Şi pe cei mai apropiaţi dintre toţi oamenii cu care a
cărora li se administrează în mod exclusiv (deşi a existat o
împărţit existenţa sub soare, pe „cei doi, răstigniţi împreună cu
vreme când slujba înmormântării era socotită Taină) sunt
El”? Cum ar fi putut să preschimbe suprema întâlnire într-o
păcătoşi, înseamnă că incompatibilitatea Taină sfântă – om
nemiloasă părăsire?! Aceştia erau singurii din această lume
păcătos, rămâne cu adevărat „înfricoşătoarea taină a fărăde-
care au rămas cu El până la sfârşit, iar dacă i-ar fi părăsit pe ei,
legii” (2 Tes. 2, 7)? Iar dacă sfinţenia apare numai la cei morţi
i-ar fi întâlnit iarăşi pe cei care L-au părăsit, şi cărora nu ar fi
înseamnă că şi Biserica este a celor morţi, este sfântă, adică
avut ce să le spună, iar ei ar fi fugit de El şi mai mult. Pe cruce
moartă (Ap. 3,1).
avea, totuşi, doi oameni; în lume nu mai avea pe nimeni.
Să te mai miri că secolul XX a fost cel al
Teologiei morţii lui Dumnezeu?! Aşadar, nu numai pentru Tatăl din cer nu S-a dat jos de
Pe când o teologie a celor vii? pe cruce, ci mai ales pentru cei doi prieteni până la moarte de
pe pământ, a rămas la locul jertfei, „locul iubirii până la
„Căci Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor” sfârşit” (In. 13, 1). Erau martorii Lui în cer, şi erau de-ajuns.
(Mt. 22, 32).
* 
„Strigoiul” (fr.).

278 279
Iar dacă totuşi ar fi coborât, ce ar mai fi putut să facă, într-o
lume care-L omorâse deja? Dacă citim relatările unor condam-
naţi, la eliberarea şi întoarcerea lor acasă, aproape fără excepţie,
revenirea şi reintegrarea într-o lume care îi respinge, este mai
penibilă decât intrarea în închisoare. Lumea care te primeşte,
oricât de sinistră, e mai umană decât lumea care te-a tăiat din
trupul ei, şi în care, vrând cumva să te reintegrezi, trebuie să
redeschizi o rană care, oricât de veche, tot rană rămâne.
Calea martiriului nu are întoarcere; e o transcendere spre
absolut, e Paştile veşnic. Cunosc această cale, o cunosc bine...
De zece ani sunt un revenant; sunt cu lumea... împotriva ei.
 venind, nu L-au primit”.
G. – o perlă de ultimă oră: „Îngerelul meu, creşte şi el cu
mine?”; La această întrebare, cred că cel care i-ar putea
răspunde, ar fi numai el, îngerul.

Suferinţa şi moartea maturizează pentru veşnicie,
la care nu există alternativă.

Dacă aş avea tăria să privesc cu toată luciditatea,
sinceritatea şi curajul în lungul (prin intensitate) drum al trăirii
mele, de la frageda pruncie (la şase luni am avut o moarte
misterioasă de trei zile, fiindu-mi pregătită înmormântarea, dar
a patra zi am înviat, spre bucuria tuturor şi a mamei) şi până
astăzi (un timp care moare el mai jalnic decât omul), aş suferi
şocul psihologic (vezi psihologia gestalt) al acelui călăreţ
dintr-o legendă germană, evocată de Kurt Koffka:
După o zi de mers printr-o zăpadă năprasnică, ajunge la
un han, lăsând în urmă drumul troienit de zăpada viscolită,
care ştersese orice urmă în trecerea lui; întrebat de către
280
hangiu de unde vine, călăreţul îi indică un punct îndepărtat,
moment în care hangiul exclamă, înfiorat: „Dar ştiţi oare că
tocmai aţi traversat călare lacul Costanza?” Auzind aceste
cuvinte, călăreţul căzu mort la picioarele hangiului.
Desigur, eu doar amân căderea, făcând o lume a apa-
renţelor esenţiale, să fie. Fără mine n-ar avea şanse.

În mod cert, nimeni nu şi-a iubit mormântul vreodată, cu
o singură şi uriaşă excepţie: Iisus. În acesta Îşi regăsea primul
leagăn al naşterii, peştera din Betleem. Şi peştera şi
mormântul s-au dovedit mai umane cu El decât „ai Săi, la care
Poate că pe undeva pe aici, trebuie căutată explicaţia
unor iubiri asemănătoare pe care le citim în viaţa unor
pustnici, ascunşi prin morminte sau prin peşteri.

Nu există moarte, există doar frica morţii. Iar frica există
din pricină că nimeni nu ştie ce este moartea. Toţi care
povestesc ceva despre aceasta, vorbesc despre o viaţă de
dincolo de moarte, acea „viaţă după viaţă”. Se pare că frica de
moarte, în vremile bărbăţiei, era cea mai dezonorantă atitu-
dine, şi acei oameni contau mai puţin decât dacă n-ar fi existat
deloc. Frica este simptomul de sfârşit de lume cel mai preg-
nant: „Şi oamenii vor muri de frică”, spune Iisus (Lc. 21, 26).
Intuiţia că moartea nu există, ar putea explica oarecum
criminalitatea universală, în mod egal şi inversat cu eroismul.

„N-aş fi crezut să-nvăţ a fi bunic vreodată”.
Supraveghindu-mi nepoţii într-un mic parc de lângă
Magazinul Obor, un copilaş în jurul vârstei de trei ani, se
281
ridică dintre alţi trei-patru cu care se juca în iarbă, se apropie
de mine şi mă întreabă: „Eşti o statuie?” Crezând că n-am
înţeles bine, îi cer să repete, iar el a repetat întocmai. Deodată
m-am trezit somat de absurdul care luase un chip la care, pot
să jur că nici Dumnezeul cel mai ceresc cu putinţă nu s-ar fi
gândit vreodată, să-mi modific structural părerea despre el, şi
să accept că, luat prin surprindere, absurdul este depăşit de el
însuşi. De aceea şi rămâne ca atare.
Nici nu mai ştiu ce i-am răspuns, sau dacă i-am răspuns
ceva; şi întrucât nu voi înţelege niciodată ce şi cine gândea în
acel copil cu o întrebare de Sfinx teban, nici răspuns nu va fi
în veacul acesta. Un motiv în plus să mă grăbesc spre veacul
viitor, spre Raiul-Răspuns, aici fiind un Amazon de întrebări.
 oamenilor; Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Când vă
O uriaşă descoperire s-a făcut astăzi ochilor minţii,
dechişi „spre înţelegerea dumnezeieştilor propovăduiri”. Fiind
în vizită la Alix, am rămas la cină împreună cu ei. După
obiceiul meu dintotdeauna, am început rugăciunea, exact
aceea care îi place lui G. cel mai mult, şi pe care mi-a cerut
într-o zi să i-o spun la telefon. Spre mirarea noastră, copilul a
refuzat să spună rugăciunea împreună cu mine, ba chiar a
rugat-o insistent pe mami să nu o spun nici eu, drept care
m-am oprit. Alix s-a supărat pe el, însă aducându-mi aminte că
situaţia se mai repetase într-un alt context la Sibiu, la masă cu
familia Binder, m-a silit să caut cauza tainică a acestei
atitudini. Nu există nicio îndoială că băiatul are o relaţie foarte
specială cu Divinitatea, în special cu Iisus şi cu îngerii, despre
care mi-a povestit cum îi vede adesea în vis. Totodată Alix
mi-a spus cât de frumos se roagă atunci când sunt numai ei
trei (mama şi cei doi copii).
Aşadar, ceea ce refuză G. e aspectul formal, şi, în ultimă
instanţă, formalist, al unei rugăciuni la comandă, artificială.
282
Ca un fulger mi-au trecut prin minte imagini de demult, din
Raiul lui Adam, reluat în viaţa lui Iisus, care asemenea lui G.,
nu se rugau niciodată la comandă, ci rugăciunea lor era starea
de spirit firească, pe care tocmai rugăciunea formală şi impusă
din afară o întrerupe agresiv şi penibil.
Pentru momente speciale de comunicare cu Tatăl, Iisus
rămânea adesea în singurătatea nopţii şi a muntelui (Lc. 5, 16),
de unde revenea dimineaţa la oameni, plin de roua harului
comunial al sânului Treimii. Avertismentele Lui în privinţa
acestui mod de a te ruga, de fapt ceva care spune mai degrabă
ce nu este rugăciunea, sunt lesne de citit: „Când vă rugaţi, nu
fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile
uliţelor (răspântii), stând în picioare, să se roage, ca să se arate
rugaţi, nu spuneţi multe, ca neamurile, că ele cred că în multa
lor vorbărie vor fi ascultate. Tu însă, când te rogi, intră în
cămara ta, şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în
ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie
(Mt. 6, 5-6).
Dacă ne vom aminti că Eroii întemeietori ai creştinis-
mului, ai Bisericii inimii, sunt doar doi: Mama şi Fiul, Mama
care „păstra toate aceste cuvinte în inima sa”, şi Fiul care, „în
chin de moarte fiind, depărtându-Se de lume ca la o aruncătură
de piatră, Se ruga din adâncul inimii, până când sângele a
ţâşnit prin pori, deodată cu sudoarea, picurând cu stropi mari
pe pământ” (Lc. 22, 41-44), atunci vom înţelege că orice mal-
tratare a tainei tainelor – comuniunea în inimă cu Celălalt –,
este violenţa trivială care alungă Duhul, Care, în condiţii
specifice, „pretutindenea este şi pe toate le umple”. De aceea
spun că, cel puţin în cazul copiilor, iar în cazul lui G., cu o
pregnanţă copleşitoare, rugăciunea e starea lor firească,
autentică, respiraţia lor.
283
 Prin implorarea lui: „Mami, spune-i să nu ne rugăm!” –
având pe chip o notă de amară suferinţă, G. mi-a dat curajul să
fac o mărturisire aparte; Sunt mulţi ani, cel puţin vreo şapte,
de când toată gândirea mea, în tăcere şi singurătate, e investită
într-o singură direcţie: Dumnezeu şi Lumea. Dacă este ceva
care îmi întrerupe această pânză gânditoare, ţesută instantaneu
şi veşnic între pământul care sunt şi Cerul care-L întrupează
pe El, aceea este rugăciunea expresă, rugăciunea cazonă, care
nu ajunge nicăieri, doar îmi accentuează o suferinţă nedefinită,
mai grea ca pământul, un gol à la Nietzsche, o părăsire de
Psalm (vezi Ps. 21). Este cel mai greu şi neînţeles martiriu,
este – am putea să-i spunem împreună cu Nietzsche – „iadul
rugăciunii”, acea imposibilă iubire ca slăbiciune a lui Dumnezeu,
„iadul Lui, iubirea Lui de oameni” („Aşa grăit-a Zarathustra”).
Cu toate acestea, nimic nu certifică prezenţa Lui vie şi
realistă, ca această rugăciune ghetsimanică, atât de umană,
pentru că în condiţii atât de inumane. Martiriul suprem în
această lume este această rugăciune surdă, rugăciunea Abisului
singur, rugăciunea mai grea decât chinul morţii (Lc. 22, 44), dar
ea trebuie făcută, până când abisul strigării va străpunge abisul
Tăcerii, rugăciunea de limită: „El, în zilele trupului Său, a adus,
cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L
mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi
era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evr. 5, 7).
Plecând de la cazul acestui copil, încep să înţeleg câte
ceva din copilăria paradisiacă şi din paradigma-Iisus, o relaţie
pe verticală care, în condiţii fireşti, de dinainte de păcat, nu
este din lumea aceasta, însă fără ea, lumea aceasta nu poate
dăinui.
Şi mai înţeleg că nici copilăria, împreună cu Iisus, nu
este din lumea aceasta, ci şi El şi ea au venit în lume să se
284
răstignească, şi să se răstignească prin ei lumea. G., ca orice
copil – în aproape toate cazurile neînţeleşi – îşi protejează (sau
încearcă să-şi protejeze) o intimitate întemeietoare de Fiinţă,
pe care pierzând-o, se înstrăinează de ei înşişi, sunt alungaţi
din raiul esenţei inefabile, într-o existenţă obiectivă, imper-
sonală, care reprezintă pe oricine şi pe nimeni („Nu pot trăi
actul liturgic în înghesuiala populară” – V. Voiculescu).
Ceea ce mă uluieşte acum, este forţa şi curajul inocent
cu care G. îşi exprimă înţelegător această situaţie, cu care
lumea Bibliei începe şi sfârşeşte în dreptul Omului.

Domnul vrea să-mi arate taine mari şi negrăite, în situaţii
şi cu mijloace dintre cele mai mizere cu putinţă. Săvârşind o
sfeştanie la sora mea cea mare, acolo în cătunul de munte unde
m-am înfiinţat acum şaizeci şi trei de ani în urmă, s-a întâmplat
să vină în acelaşi timp şi o creştină din cătunul vecin, rămasă
văduvă de câţiva ani, când soţul ei, cel mai cunoscut vânător
(vorbim de braconaj) de urşi din zonă, a murit de alcoolism
cronic. Adevărul e că o viaţă întreagă, treizeci-patruzeci de ani,
au băut amândoi cot la cot, tovărăşeşte, pahar la pahar, în toate
zilele şi în fiecare zi. Nu exagerez cu nimic dacă spun că în casa
lor – din fericire nu au avut copii – se consumau în medie 400 l
de alcool anual.
Este de mirare că această creştină, la cei şaptezeci de ani
ai ei, cu o venerabilă carieră bachică, încă se mai mişcă destul
de lejer, e încă lucidă, iubeşte încă viaţa, deşi, dacă îmi
amintesc bine, în ce mă priveşte, atunci când mi se întâmpla să
depăşesc binişor măsura, a doua zi mă apăsa o tristeţe grea ca
pământul şi-mi părea rău că trebuia să continuu ceva care se
numea viaţă, şi semăna grozav cu moartea.
285
 Femeia nu venise întâmplător la soră-mea, ci venise să-şi
ia doza zilnică de alcool, lucru pe care-l săvârşeşte cu consec-
venţă de vreo douăzeci de ani, când, după revoluţia răsculată
de nu se ştie cine, „din văzduh şi nearătată”, s-au înmulţit
dughenele prin toate localităţile nemântuitului neam românesc,
o asemenea dugheană poposind şi la surioara mea cea mare.
Auzind că e vorba de sfeştanie, a întrebat dacă este
primită şi ea la slujbă, şi se înţelege că am primit-o cu toată
dragostea creştinească, eu fiind unul din vechii şi bunii prieteni
ai fostului soţ, cu care stârpeam în mare taină, dihăniile prea-
obraznice care luau din bătătura sărmanilor gospodari tot ce
prindeau, cu predilecţie porci, viţei sau capre.
Şi mi-a fost dat să trăiesc încă unul din momentele
evanghelice, acele manifestări şocante de pocăinţă, tip femeia
desfrânată care Îi unge picioarele lui Iisus cu mir amestecat cu
lacrmi, tip Zaheu, vameşul convertit de iznoavă, tâlharul cel
bun etc.
Tot timpul slujbei, n-a încetat să suspine si să ofteze
dintr-un adânc dureros peste fire, iar lacrimile se înnodau sub
bărbie, crucile şi plecările la pământ umpleau spaţiul
rugăciunii cu o mişcare vie şi puternică, iar strigătul de iertare
îmi prelua liturghia mea profesionistă şi o ridica la o înălţime
unde nu cred să mai fi ajuns vreodată. A fost pentru prima
oară în zeci de ani, când această victimă a unui viciu de care
nu scapă decât unul la mii de cazuri, s-a întors la casa ei fără
să mai cumpere alcoolul pentru care venise.
Dacă există acea sobra ebrietas, în ziua aceea eu am
văzut-o cu ochii mei şi am rămas însărcinat cu acea
charmolýpe (gr.), tristesse joyeuse (fr.), o bucurie voalată de o
neînţeleasă tristeţe, ceea ce, dacă privim cu atenţie sufletul
286
gingaş al lui Iisus în lume, Îl aflăm mereu umbrit de această
melancolică iubire pentru omul captiv iremediabil, a cărui
singură mântuire este „tainicul tărâm al lacrimilor”, tărâmul
metanoic.

Starea „naturală” a ortodoxului neclintit: „Mi-e frică de
erezie, de păcatul ereziei!...”
Dragul meu ortodox, cel dintâi şi cel mai abject păcat
este frica; unde este ea, toate celelalte sunt secundare. De
aceasta ne încredinţează Apokalipsa: „...iar partea celor fricoşi
şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi ferme-
cători... este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care
este moartea a doua” (21, 8).
Şi este aşa, nu pentru că ea (frica) te opreşte de la păcat,
ci pentru că te împiedică de la virtute (iar cea dintâi virtute, în
Biserica lui Hristos, este curajul creştin, este tâlharul care a
avut curajul să creadă că poate fi iertat de aproapele lui de
răstignire – Care, la rândul Său, fusese răstignit pentru erezie
(In. 19, 7).
Când suntem plini de frică, de fapt nu suntem, suntem
fantoma propriei noastre fiinţe. Cine va vorbi vreodată de
poporul din vremea Terorilor apocaliptice, cel din Rusia
Sovietică, China maoistă, Coreea, Albania, România,
Germania (nazistă şi stazistă)?
Acolo unde domneşte frica, încetează Istoria. Iar ca să
scrii o istorie a fricii, ar însemna să scrii o istorie a neoameni-
lor. Ceea ce şi avem în ultimul secol, pentru care, tare mă tem
că Istoria nu are sertar. Oare există o arhivă a nimicului?!
287
  bântuie Europa de sud-est, începând cu Germania fostă
Parcurgând drumul de la Muzeul Satului până în Piaţa
Romană la picior, am ajuns la Piaţeta Regele Mihai I,
inaugurată ieri, un prim gest de împăcare a României cu
istoria ei din ultimii cincizeci de ani, care nu prea există.
Dealtfel, încă de la Revoluţia Franceză, locul Istoriei este luat
tot mai evident de non-istorie – imperii de carton, tip Napoleon,
revoluţii globalizate (1848, 1917), războaie mondiale, războiul
rece, pacea nimănui, ecumenismul tuturor, fără culoare, fără
sex, fără Dumnezeu, cu lozinca marxist-leninistă modificată
genetic: Proletari din toate ţările, iertaţi-ne!, lozincă plimbată
pe steagul Bisericii şi aplicată prin plecăciuni de iertăciune
până la pământ de cel mai dramatic şi inutil papă din toate
timpurile – Carol Woytyla.
Ansamblul arhitectonic al „Piaţetei” (cuvântul nu-mi
place), e de bun-gust, e bine amplasat în zona de lux a
Bucureştilor şi, cred, a Europei, dar... nefericitul „dar” nu putu
lipsi nici aici.
Pe placa de marmură din stânga bustului regelui, sub
coroana României, este scris un text mult prea lung pentru
asemenea monumente, texte care, prin definiţie, trebuie să fie
lapidare, căci cu cât se scrie mai mult, cu atât se spune mai
puţin.
Însă nenorocirea nu-i tocmai acest „text de lemn” scris
pe piatră, ci fraza de încheiere, care sună aşa: „Nu văd
România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri,
ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii
noştri”. Semnează ca autor, Mihai I, Regele Românilor.
Să lăsăm aspectul comic al faptului că, aici, regalitatea
este de împrumut, şi nu România. Molima de ultimă oră care
288
democrată – plagiatul la vârf –, avea să-şi înfigă colţii şi în
trupul preacurat al acestui monument, destul de smerit şi
plăcut. Soarta ironică (să nu zic sadică), cea care a făcut din
acest ins nevinovat un cobai procustian fără asemănare în
istoria noastră mică – el este omul care mereu a început şi
niciodată n-a sfârşit, un fel de Isaac al eşafodului politic –
deoarece trăieşte disparent, resorbit în cei doi iluştri înaintaşi
Carol (I şi II), şi moare într-o ţară care deja nu mai este a lui –,
zic dar că soarta maşteră face ca să-şi încheie nesfârşita carieră
de rateuri politice, cu încă unul; căci nestemata hiperpatriotică
à la Ştefan cel Mare din „Apus de soare”, cea cu ţara împru-
mutată de la urmaşii urmaşilor noştri în vecii vecilor, este un
plagiat à la Roumaine (vezi Clémenceau despre furtişagul la
români), fraza cu pricina fiind o deviză a tribului Haïda din
Canada (zona Marilor Lacuri), pe care o poţi citi ca slogan
ecologist în anumite locuri de popas pentru turiştii europeni,
dejugaţi prin cele mai vaste şi virgine păduri de pe glob, ca să-
i avertizeze că, după ce le-au furat America, să le lase măcar
iluzia paternităţii lor.
Odiosul personaj care a selectat textul şi l-a semnat pe
rege ca fiind autorul – deşi se vede de la o poştă că nu aparţine
cu nimic mentalităţii europene, şi cu atât mai puţin celei
germane (vezi Bismarck: „Doamne, cerul este al Tău, şi
pământul e al meu!”) – ştie bine de unde l-a luat, dar s-a
gândit că românii sunt mult prea inculţi ca să recunoască un
text atât de exotic, păstrat în adâncul unor codri fără sfârşit, în
mintea unui trib în extincţie, la care prea puţini europeni mai
ajung, acolo, la marginea de sus a lumii.
Este un act de un cinism şi o ticăloşie incalificabilă, iar
dacă bonomul rege va afla vreodată, va trebui să-l sancţioneze
cum se cuvine pe făptaş. Dixi et salvavi...
289
 P.S. După recentele fapte reprobabile ale beizadelelor
regale din America – evaziuni fiscale şi morale –, cred că am
descoperit pe plagiatorul de facto al tribului Haïda.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” – nu doar că nu este supremă
antinomie, ci este cea mai logică articulaţie posibil: unde este
iubire, nu există vrăjmaşi; Unde este ziuă, nu poate să fie şi
noapte. Însă oamenii nu de ură s-au temut, ci de iubire. În
condiţiile postcreaţioniste ale Căderii, supremul vrăjmaş este
iubirea: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici
mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29).
Iar Iisus era iubirea Tatălui, întrupată; Iubirea Lui
„de carne şi oase” (Lc. 24, 39).
 Confuziei, a fost – şi este! – înspăimântător. Puneţi faţă în faţă
Nebunia cruntă a Marilor Iubiri: Templul lui Solomon
rămâne Nestemata spirituală a Lumii, nu prin construirea, ci
prin dărâmarea lui suprem-mesianică: „Dărâmaţi templul
acesta şi în trei zile îl voi ridica” (In. 2, 19).
Nicio construcţie din lume nu a fost zidită cu mai multă
dragoste şi dărâmată cu atâta ură; este zidit de trei ori, şi
dărâmat de patru ori, în logica unei matematici metafizice.
Ultima dărâmare – prima Înviere.
Nu întâmplător, Sfârşitul lumii, în viziune evanghelică,
se confundă cu ultima dărâmare a Templului (Mt. 24, 2).
 destin. De aceea, diavolul nu face nicio profeţie, niciodată.
Tot mai mult şi mai aproape îmi dau seama că cel mai
clar lucru în această lume haotică şi perversă este moartea.
Măreţia şi gravitatea ei mă fascinează şi mai mult cu fiecare
pas care, vizibil deja, mă aduce mai aproape de pragul ei. Cu
290
adevărat, chipul în care înţelegi să te prezinţi în această
supremă confruntare, va constitui emblema pentru veşnicie a
vremelnicei tale vieţi în această lume de la subsoara morţii.
Începe să fie lucrul pe care, după Dumnezeu, îl respect ca pe
Dumnezeu. Sper ca şi ea să mă respecte aşijderi!

Nu vei auzi astăzi pe nimeni spunând că merge în China,
Egipt, Roma pentru a vedea omul, ci Marele Zid, Piramida,
Catedrala. Din copilărie, vârsta de aur a privirii divine, nu-mi
amintesc decât chipuri umane monumentale, chipuri care îmi
creau, fiecare, o nouă şi irepetabilă zi, dumnezeiescul „Astăzi”
(vezi „Unde a fost Biserica”).
Decalajul dintre Zid şi Om, începând cu Turnul
„Magazinul de obiecte bisericeşti”, deschis recent pe Calea
Victoriei, şi un grup de copii ai străzii, şi nu veţi avea destulă
putere să vă înspăimântaţi după cuviinţă.

Atâta timp cât există Dumnezeu Cuvântul, totul e
Teologie; alternativă la Realitate nu există, spune Parmenide.

O umanitate care L-a născut pe Dumnezeu în carnea şi
oasele ei, nu mai poate pieri; ceea ce urmează, inclusiv moartea
Lui cumplită, este secundar. Destinul mare s-a împlinit; în clipa
aceea „Satana a căzut ca un fulger din cer”; el chiar nu mai avea

Cine nu este creator de libertate, este creator de închi-
soare. Atenţie, însă: Creator de libertate, nu libertin.
291
  Într-adevăr, ceea ce făceau ei, era o ştiinţă a Dreptăţii:
Aşa cum fiecare îşi are convertirea lui irepetabilă, la fel
îşi are propria-i Apocalipsă; subiectivitate indiscutabilă!
 care depăşea infinit Dreptatea, adică Lumea aceasta: Iubirea,
Am ferma convingere că dacă aş fi fost bogat, n-aş fi
fost cel ce sunt; aş fi fost un oarecare al lui oarecare, din cea
mai veche şi vastă familie Oarecare, contemporană cu alte
familii Oarecare.
Mai mult – Iisus însuşi, dacă ar fi fost bogat, n-ar fi fost
Acelaşi. Primejdia insurmontabilă a comodităţii anihilante a
bogăţiei este exprimată grozav în deviza autoreferenţială a
bogatului căruia îi rodise peste măsură ţarina: „Suflete, ai
multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă,
bea, veseleşte-te!” (Lc. 12, 19). Nimeni nu s-a luptat cu binele;
toţi eroii vin din partea opusă.
Frate Omule, nu te teme de rele, problema este exact
acolo unde credem că nu-s probleme; Problema a început în
Rai; Aşadar… atenţie!
 furibundă împotriva acestor fiinţe care n-au apucat să facă
Toate religiile au căutat, fiecare în felul, locul şi timpul
ei, dreptatea, încercând să refacă un echilibru al cosmicelor
stihii, pururi în derută. Şi orice dreptate reparatorie, creează
prin definiţie o altă nedreptate.
Creştinismul este singura depăşire a acestei iremediabile
situaţii; exerciţiul iubirii în însăşi realitatea supremei
nedreptăţi: uciderea nedreaptă a Celui Drept: „Nevinovat este,
răstigniţi-L!” Iar când Îl răstigneau, Iisus zicea: „Părinte, iartă-
le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 24).
292
„Noi Lege avem, şi după Legea noastră (Legea se mai numea
şi Dreptate: ‹lasă acum… să împlinim toată Dreptatea›), El
trebuie să moară”. Ceea ce nu ştiau era aceea că exista ceva
care, singura, nu-i din lumea aceasta.
Şi nu vom cunoaşte iubirea decât la ea acasă: „Iubiţilor,
acum suntem fii ai lui Dumnezeu (şi când Ioan spune aceasta,
se referea la toţi, în frunte cu Caiafa, marele arhiereu,
reprezentantul lui Yahve pe pământ, cel care Îl condamnase pe
Hristosul lui Dumnezeu la moarte) şi ce vom fi nu s-a arătat
până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea
Lui, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este”; Adică vom vedea în
El cum suntem, ne vom descoperi în El, fiindcă El s-a revelat
în unul de-al nostru, Iisus, fiul Mariei, „o fecioară din
Nazaret” (Lc. 1, 26).

În faţa celui de-al patrulea carnagiu al inocenţilor din
America, nu poţi să nu te întrebi – şi aceasta încă de la
uciderea pruncilor de către Irod –, de unde această ură
răul? Dacă însă ne aducem aminte că Iisus, Nevinovatul
absolut era cel mai iubit de copii şi cel mai urât de diavol,
vom înţelege câte ceva din „taina fărădelegii”, vom înţelege
expresia (ca o suspinare a inimii lui Iisus): „M-au urât pe
nedrept” (In. 15, 25), o ură gratuită, iraţionalul în sine, ceva
pentru care mintea omenească nu va afla o definiţie.
Este simptomul care ne apropie cel mai mult de geneza
răului, tot din nimic, desigur – un alt chip al nimicului, ceva
pe care mintea normală refuză să-l înţeleagă, refuză să-l
gândească, în ciuda faptului că existenţa lui e atât de masivă.
293
 În vremurile vechi, tătarii năvăleau ritmic, lăsând în
urmă sute şi mii de trupuşoare nevinovate înjunghiate din
aceeaşi ură fără nume, ura demonului. Căci dacă l-am întreba
pe diavol ce rău i-a făcut omul ca să-l urască atât, în mod cert
n-ar avea ce spune. Iar ca să spui că răul nu există, ar fi şi mai
întuneric pe lume, fiindcă la această întrebare ar trebui să
răspundă omul singur, ar lua el locul întreg al demonului,
cauzal vorbind.
Desigur, cu sau fără demon, răul există, şi fiindcă nu i se
poate afla nicio cauză, nu puţine cosmoteorii l-au identificat
cu Dumnezeu, fiindcă numai Acesta este fără cauză. Soluţia
aceasta e şi mai dezastruoasă, dublând confuzia, fapt pe care îl
exprimă ca atare Iisus, înainte de a fi răstignit: „Iar toate
acestea le vor face… fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a
trimis. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea;
dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl
Meu. Şi de n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu
le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de
dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 24).
Prin urmare, în Iisus Hristos se revelează firea autentică
a lui Dumnezeu, iubirea necondiţionată, adică nu numai că El
nu face răul, ci iubeşte pe cei răi, şi aceasta nu pentru că vrea,
ci pentru că El, Tatăl, este iubire: „Căci Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
Revelaţia plenară a Dumnezeirii este singura cale de a
anula răul la rădăcina lui, după expresia plastică a lui Ioan –
„pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice
lucrurile diavolului”.
Aşadar, adevărul ultim, nu se inventează, se revelează,
vine în lumină, alungând întunericul, confuzia. Nu întâmplător,
294
la Creaţie, prima care ţâşneşte din gura Dumnezeirii este
lumina (Fc. 1, 3). Iar prima definiţie a Dumnezeului adevărat,
definiţie pe care o rosteşte Avraam, este „Dumnezeul care Se
arată” (Fc. 12, 7). Răul rămâne mereu obscur, ascuns,
primejdios.

Când ne îmbolnăvim de o boală grea, ne vindecăm de
altele „uşuratice”, dar cu nimic mai puţin grave. Deci, să nu ne
supărăm, ci să binecuvântăm, iară şi iară…

Mari antifraze eterne; ceea ce numim, atât de poetic
„marea vieţii”, în realitate nu este decât marea morţii, iar viaţa
fără de moarte începe numai dincolo de ea. Cu adevărat,
„rostirea (Cuvântul) este aceea care face ca lucrurile să existe”
(Heidegger), şi dacă rostirea vrea, marea morţii poate fi
numită marea vieţii, confuzia devenind identitate în absolut
(precum paralelele care se întâlnesc în infinit).

Taina lui Hristos – Kenoza; Hristos nu este numai cel
mai umil Dumnezeu, este mai ales cel mai fericit Om; este
fericit ca un Dumnezeu pentru că este natură a smereniei. Şi
cel mai umil şi dispreţuit om – desfrânata, vameşul, tâlharul,
cerşetorul –, în faţa Lui se simţeau iarăşi „dumnezei şi toţi fii
ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6).
Hristos este Cel care face din tot omul dumnezeu după
har, din iubire. Desigur, pe cel pe care Dumnezeu îl creează
dumnezeu, pe acela Hristos îl face dumnezeu; chestie de nuanţă.

Hristos în Parusia finală, va restabili, la limită (vezi
„plinirea vremii”) starea firească a lucrurilor. De aceea se
295
spune că va veni „în slavă, cu toţi sfinţii îngeri”, pentru a nu se
mai face confuzie între slava smereniei, a jertfei iubitoare, şi
cea deşartă a mândriei sfinţeniei fariseice, ipocrite, mândria
luciferică, atât de perfidă, uzând de prerogative ale Dumnezeirii,
ca mască a goliciunii păcatului: „Atunci li s-au deschis ochii şi
au cunoscut că sunt goi” (Fc. 3, 7). Acum vom avea Desco-
perirea finală.

Cândva, pentru a fi creştin, era nevoie să fii erou; astăzi
ajunge să fii laş.
 Dumnezeu avea acum doi fii: pe Isaac prin înfiere (jertfa
Odată cu Constantin cel Mare a încetat Sărbătoarea, iar
în locul ei s-au instaurat „sărbătorile”. Şi după ele – Nimicul
cel de toate zilele.

Se spune că eshatologia iniţială a dispărut treptat, în
măsura în care sfârşitul aşteptat întârzia să vină. Însă greşeala
se afla ca viermele în măr; se aştepta un sfârşit al lumii,
uitându-se complet sfârşitul tău, de fapt singura eshatologie
reală, aidoma cu sfârşitul lui Iisus.
Alt sfârşit mai important nu există, iar dacă da, nu are
nicio treabă cu mine. Aşadar, eshatonul n-a întârziat: e vorba
de o altă întârziere, mult mai gravă, căci e a minţii noastre,
întârziere mintală, deci.
 lume căzută în robia tuturor relelor posibile şi imposibile nu
De ce îi cere Domnul Dumnezeu lui Avraam să-I aducă
jertfă pe Isaac? În primul rând, pentru că numai acesta era
singurul pe măsura unei iubiri mai mare decât tot universul;
era sufletul sufletului lui.
296
În al doilea rând, având în vedere că dumnezeii rivali în
zonă îşi dovedeau şi îşi măsurau importanţa pe jertfa fiilor
acelor păgâni, aceeaşi cale trebuia folosită pentru a se dovedi
că Dumnezeul lui este viu; trebuia să se hrănească, la nivelul
Lui, cu viaţă. Dacă i-ar fi cerut mai puţin, Avraam s-ar fi
îndoit de supremaţia Acestuia. Aceasta era cererea, iar Avraam
a onorat-o. Tocmai de jertfe meschine fugise din Babilon,
meschine şi inutile. Acum era rândul Lui să-i întoarcă gestul,
desigur, la măsura acestui Domn-Dumnezeu, adică cel puţin
dublu faţă de Avraam. Şi aşa a fost.
echivalează cu înfierea, sau, orice înfiere este jertfă), şi pe
Fiul-Cuvânt din naştere. Pe amândoi – pentru a împlini
măsura Lui – i-a dat lui Avraam, tatăl tuturor credincioşilor, ca
moştenire în vecii vecilor.
Adevăratul schimb între cei doi Părinţi era Credinţa, o
virtute care nu e din lumea aceasta. Este singura care i-a
încăput pe amândoi, şi a rămas întreagă.

Dacă mai există cumva neclarităţi asupra reuşitei
Anticristului final de a-şi supune întreaga Biserică, realitatea
este foarte clară; supunerea necondiţionată a turmei faţă de
păstorii ei „năimiţi”, numiţi şi „lupi îngrozitori”, s-a făcut
treptat, de-a lungul multor veacuri; cei nesupuşi, care au ieşit
din ţarc, au fost acaparaţi de alţi lupi, fiindcă libertate într-o
există.
Deci Anticrist, deşi născut în Biserică, botezat şi miruns
valid, va veni totuşi dinafară, va veni cu puterea absolută, iar
aici nu-i rămâne decât să-şi supună pe cei ce au supus deja
297
turma; şi pe aceştia îi va supune foarte uşor, amintindu-le cum
şi-au supus ei turma, adică arătându-le „dosarul”, acea replică
pe dos la Cartea Vieţii din Ceruri, unde, spune Iisus uceni-
cilor, sunt scrise numele celor ce nu s-au supus Fiarei. Deci
Biserica a creat turma sub-puşilor, iar Anticristul va supune pe
sus-puşi, rapid, curat, eficient.
De aceea, spune Pavel, el „se înalţă mai presus de tot ce
se numeşte cu numele lui Dumnezeu, în templul lui Dumnezeu”
(2 Tes. 2, 4), adică va fi şi el „Dumnezeul Dumnezeilor şi
Domnul Domnilor”, într-un delir al mimetismului caricatural,
fapt pentru care Luther îl numeşte „maimuţa lui Dumnezeu”.
Faptul că el – ca şi toţi cei de până la el – ia în serios aşa
ceva, arată o tragică şi abisală lipsă de umor, crezându-se
Dumnezeu pe cont propriu, Dumnezeu pe gol, fără premise,
„din nimic”. Or, latinul sancţionează lapidar: ex nihilo, nihil!
Frumuseţea lui Hristos stă tocmai în ceea ce-i lipseşte
Anticristului, suprapusul suprapuşilor: El se supune şi lui
Dumnezeu şi oamenilor, exaltându-le valoarea acestora, nu pe
a Lui, care nu avea nevoie de exaltare.
 marii Tăceri; Tăcerea cea dintâi.
De ce Anticrist rămâne, totuşi, fidel creştinismului?
Răspunsul e înfricoşător de simplu: doar aici i se mai
oferă încă, un loc de muncă: oriunde în altă parte, în primul
rând nu are cum să-şi manifeste natura lui specifică, el
existând numai prin împotrivire. Bunăoară, la ce s-ar putea
împotrivi în Coreea de Nord, sau în Islam, Budhism, Sionism
ş.a. Din punctul lui de vedere, acelea sunt demult „locuri unde
nu se întâmplă nimic”.
Şi apoi, cum să uite lumea tinereţii lui atât de aven-
turoasă, a romantismului parfumat cu esenţe rare de pucioasă
298
metafizică... Asemenea unei cocote de lux care a reuşit să
cumpere stabilimentul tinereţii ei exuberante, ea trebuie să
sfârşească onorabil la fostul loc de muncă şi huzur.
Nu-i aşa că, măcar pentru asta, avem dreptul să plesnim
de o îndreptăţită mândrie? Păi, e chiar de colea ca Răul să-şi
găsească sfârşitul, „să treacă în nefiinţă”, în ograda noastră,
unde a trăit el cel mai bine?

Prin crearea Omului, Dumnezeu nu mai iubeşte numai
cu iubirea Lui – substanţă a Dumnezeirii (In. 4, 8), ci cu toată
iubirea semănată şi crescută în umanitatea dumnezeiască.
Grăuntele iubirii jertfelnice se face lan, mare de viaţă.

După căderea prin cunoaştere, Adam nu mai scoate un
cuvânt, deşi pune început lumii şi trăieşte nouăsute treizeci de
ani, iar singura acţiune distinctă este numirea lui Set (Fc. 5, 3).
Cred că această tăcere cât lumea este mai grăitoare decât tot ce
a grăit lumea. În numele lui se năştea lumea morţii, a
păcatului, şi aceasta era taina lui Adam, pecetluită cu sigiliul
Există şi o a doua tăcere, încă şi mai dramatică: Tăcerea
lui Iosif, un alt părinte propus pentru minune; Minunea e
aceeaşi, tăcerea-i diferită. Cel ce va scrie o metafizică a
Tăcerii, va revela Taina Cuvântului, Taina Cunoaşterii, Taina
Vieţii Veşnice, TAINA–TREIME.

Aşa cum este prezentată Judecata Finală în viziunea
Legii, a Dreptăţii, avem un tablou talionic desăvârşit, în care
Dumnezeu, pur şi simplu şomează. Mecanismul merge ca uns,
e prea bine reglat, mai bine şi decât pendulul lui Maxwell.
299
Urmează, pentru cei din partea dreaptă, felicitările, şampania
(„vinul Împărăţiei” – Rozanov), iar pentru ceilalţi „plângerea
şi scrâşnirea dinţilor”, fiindcă n-au mizat pe culoarea şi pe
cuvântul norocos, al veşniciei.
Ce dacă Hristos spune ritos: „N-am venit să judec, ci să
mântuiesc lumea”? Răfuiala Creatorului cu lumea Lui, pe care
a creat-o din iubire (fără să o întrebe dacă vrea să fie, şi să fie
iubită), deşi absolut absurdă şi nedemnă de un Dumnezeu
unic, un Dumnezeu-Iubire, nu poate fi scoasă dintr-o ecuaţie
matematică, fixă.
Cum? A spus Hristos că „Duhul suflă unde vrea”? Că
„Duh este Dumnezeu” şi că nu dă socoteală niciunei dreptăţi,
şi că singura Lui dreptate este Duhul – adică iubirea, şi El „nu
dă Duhul cu măsură”?
Primul care încearcă să fisureze, timid, acest zid chine-
zesc al dreptăţii-sfinţenie, este Pascal, care propune matematica
hazardului: „Dacă crezi şi Dumnezeu nu există, n-ai pierdut
nimic, dacă însă există, ai câştigat totul”. Judecata – deci,
matematica – este omenească. Iubirea (Dumnezeu) începe de la
judecată încolo, iar sfârşitul este „viaţa veşnică” (Rm. 6, 22).
Sincer: este posibilă o dreptate veşnică? Veşnic ţeapănă?
Şi dacă da, există totuşi un „păcat al lumii” (In. 1, 29) atât de
mare încât să trebuiască o veşnicie să-l îndrepte? În cazul
acestui hipermonstruos mecanism, Dumnezeu unde mai este?
Aşadar, Dumnezeu nu este necesar pentru dreptate, ci,
vorba lui Isaac Sirul: „Să-L rugăm să fie ‹nedrept› (ghilimelele
îmi aparţin), că altfel, e vai de veşnicia noastră”. Cu aia dreaptă;
cu cealaltă, se ocupă El. De cea fericită, de zece ori fericită, în
analogie cu cele zece interdicţii ale Legii, ale Dreptăţii.
300

Dau în scris că Dumnezeu nu ştie Dogmatica ortodoxă
nici cât un seminarist de Tbilisi, ce să mai vorbim de un teolog
român de pretutindeni. Ca să-L întrebi ceva despre dogmele
cele despre El, e la fel cu întrebarea pe care o punem
pruncilor, la botez: „Te lepezi de Satana?”, căci – nu-i aşa –
tot chestie dogmatică este.

Înfricoşătoarea taină a morţii; distanţa dintre gândirea
victimei înainte de a fi ucisă şi cea de dincolo de moarte este
atât de mare, încât în acest interspaţiu încape întreaga dramă a
Bibliei – Creaţia, Căderea, Naşterea, Răstignirea, Învierea +
Viaţa veşnică. Dealtfel, după Adam I-ul, tot omul se naşte
victimă; că unii mai sunt şi călăi, nu face decât să crească
enigma infinit; căci mai înainte de a fi călău, sigur este
victimă; se naşte în păcat, fără ca el să aibă vreo vină. Restul e
tăcere.

Cea mai crâncenă bătălie din Istorie se desfăşoară în
marea dramă existenţială relatată într-un stil fără egal în lume,
în cartea Iov. Poate că nu există altă pagină pe pământ care să
fi pus gândirii umane atâta noian de frământare, de bucurie,
tristeţe, biruinţă, strivire a minţii şi a inimii ş.a.
Sfârşitul, aşa cum este consemnat la vedere, dacă
suntem sinceri şi curajoşi cel puţin cât Iov însuşi, dezamă-
geşte; un happy-end de basm, o fericire mult prea ieftină
pentru un erou care cutremură rărunchii cerului şi ai pămân-
tului. Putea oare Scriptura – Marea Carte a Vieţii şi a Învierii
– să gafeze atât de pueril? Cu tristeţe spunem: două cărţi nu
s-au citit în duhul lor gigantesc până acum; Iov şi Apokalipsa
lui Ioan.
301
 De Apokalipsă ne vom ocupa în zilele ce vor veni; cât
despre uriaşa Dramă a adevăratului Supraerou Iov, un singur
punct trebuie lămurit – sfârşitul autentic, în stil cristic-
evanghelic. Concret: morala pentru această Dramă în absolut,
concluzia ei pe măsură, nu este biruinţa Omului, ci cu mult
mai teribil: umilinţa Diavolului. Iov nu doar iubeşte pe
Dumnezeu până la capăt, ci, cu mult mai important: Iov,
asemenea lui Dumnezeu, nu-l urăşte pe Satan.
De la înălţimea lui, Iov nu poate decât un singur lucru:
Iubeşte. Căci a fi, la un asemenea nivel, nu poate fi numit
altcum decât a iubi, ontologie diamantină a Dumnezeului-
Iubire, reflectată fidel în inima lealităţii desăvârşite a „robului
Meu Iov”, Omul care, până la Iisus Hristos, cu milenii mari
înainte de Acest Fiu Preaiubit al Tatălui, I-a făcut cea mai
mare bucurie lui Dumnezeu: aceea că – atunci când l-a făcut la
Polul Plus, „după chipul şi după asemănarea Sa” – Dumnezeu
n-a greşit. Triumful final, și nu mai puțin principial nu este al
lui Iov, ci al Principiului-Dumnezeu, al Creatorului unic, Care,
repetând alegația din sfârșitul Genezei – „iată, toate sunt bune
foarte” –, în acest sfârșit absurd de mminunat (vezi Tertulian:
credo quia absurdum) al epopeei titanice a vieții lui Iov, poate
spune, uimit El Însuși, mai mult decât „bune foarte”: Toate
sunt iubire, acesta este numele adevărat al Eternității Mele!
Numele Meu în Om e Iubire.
Dumnezeu nu S-a înşelat, iar cel ce se înşeală întot-
deauna este înşelătorul. Dar şi acesta, privind la Iov şi la Iisus
şi la Duhul cel Bun, nu se poate să nu înţeleagă că nu poate fi
decât o singură Realitate: Dumnezeu-Iubirea. Creatorul-
Părinte, tocmai de aceea acceptă să intre în acest joc cu miză
absolută – teribilul joc de zaruri (sorţi) pentru cămaşa cea de
veşnicie a Lumii – scenariu cutremurător, cuprins în singura
scriere extrabiblică – Odiseea metafizică a Eroului Iov – nu
302
atât pentru a-l salva pe Iov (aici Omul generic) de la moarte şi
de la sărăcie vremelnică, ci de a-l recupera pe Satan (fost
Satanael) de la pieirea veşnică.
Satan nici măcar nu a priceput care era adevărata miză
din jocul acceptat de Dumnezeu; Omul era al Lui din prin-
cipiu: Arhetipul omului era Însuşi Fiul Lui, integrat sânului
părintesc. De aceea Iisus va spune cu glas de veşnicie: „Nu vă
temeţi, Eu sunt” (accentul se pune pe sunt), un echivalent în
Evanghelie al enunţului din Sinai: „Eu sunt Cel ce sunt”.
Iar în Evanghelia Duhovnicească, spune: „Rămâneţi în
Mine şi Eu în voi”, ceea ce confirmă o ontologie principială în
profunzimi abisale mai presus de orice accidental sau
aleatoriu. „Rămâneţi” aminteşte de un dat principial, un fapt al
creaţiei, înscris – „în alt chip” – în gena divină. Omul, din
început, este făcut „părtaş dumnezeieştii firi” (2 Ptr. 1, 4),
ajunge să rămână ceea ce este, şi este imens: Dumnezeu-Om,
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar nu mai puţin Fiul
Omului. Al cărui om? Al unui Iov, al unui Avraam, „tatăl
tuturor celor ce cred” într-un Dumnezeu care este al celor vii,
adică nu există moarte, căci şi cei morţi înviază, veşnicia nu
cunoaşte moarte, nu suportă nefiinţa, fiindcă nu poţi spune „a
nu fi veşnic”. Veşnic se referă numai la a fi. Spune simplu şi
firesc Iisus: „Nu este (un) Dumnezeu al morţilor, ci al viilor”
(Mt. 22, 32).


Vladimir Losski notează profund: „Ceea ce corespunde în noi chipului lui
Dumnezeu nu este o parte din natura noastră, ci persoana, care cuprinde în
sine natura, sau ceea ce Leonţiu din Bizanţ numeşte, cu un termen special –
to enypostaton –, adică modul de a exista, care la om este cel după chipul
lui Dumnezeu”.
303
 Dumnezeu-Tatăl („a Căruia substanţă este iubire”, spune
Zizioulas comentând afirmaţia Sf. Ioan Teologul: „Dumnezeu
este iubire”), în toate situaţiile de limită, inclusiv cea a Fiului
pe cruce, nu salvează omul, insul ca valoare în sine,
individual, ci salvează cauza, principiul de veşnicie – iubirea:
„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
A se citi cu atenţie lucrarea noastră („Condamnaţi la
înviere”, partea finală) unde se vede cu toată limpezimea cum,
în modul în care Fiul (şi toţi martirii creştini) înţeleg să-şi
pună viaţa pentru lume, mai precis pentru Biserică – lumea
iubirii –, se salvează iubirea, şi salvând această substanţă a
vieţii în Dumnezeu (1 In. 4, 8), nu mai există moarte, fiindcă
principiul morţii este păcatul, iar păcatul este unul singur:
neiubirea.
Sensul absolut al actului cristic al mântuirii, se ascunde
în ultimele două cuvinte ale lui Iisus pe crucea teologală
(In. 19, 28; 30): „Mi-e sete”... „Săvârşitu-s-a!”
 „Să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca, vei muri
Am putea spune uneori şi de multe ori, „ajunge zilei
frumuseţea sau plinătatea ei” şi nu doar „răutatea ei” (lat. sua
malitia – Mt. 6, 34); Ar putea fi chiar o formulă euharistică,
fiind adevărata natură a zilelor, aceleaşi cu Zilele Creaţiei,
când Dumnezeu le-a văzut „bune foarte”. Ar fi cel puţin onest,
dacă nu hotărâtor benefic, din cer până la pământ şi retur.
 
Cavalerii de Rodos, cantonaţi la 1403 în Smirna, refuză
să treacă la islam, iar Tamerlan distruge cetatea, ucide pe toţi
cavalerii, şi pentru a opri flota din Rodos să vină în Smirna,
304
aruncă în mare 1000 de capete de cavaleri, ca semn că e prea
târziu, totul era distrus, şi nu au putut să ancoreze la ţărmul
plin cu capetele tăiate ale fraţilor lor (ar fi fost o blasfemie).
Cruzimi asiatice! Deasupra lor se înalţă până la cer Cincimea
Brâncoveanului Valah, având ca stâlp la cap soţia şi mama
română – Maria Doamna.

Sfârşitul a fost (de la Adam încă), o realitate amânată la
nesfârşit. Deci, nu se pune problema sfârşitului, cu care, se
vede bine, începe totul („căci în ziua în care veţi mânca, cu
moarte veţi muri”), problema stă toată în această agonie, mult
mai îngrozitoare decât sfârşitul, care nu poate fi altceva decât
începutul (Ap. 1, 8; 21, 6; 22, 13).

Aşa cum Dumnezeu nu poate salva de la moarte pe cel
nevinovat, inclusiv pe Fiul Său prin excelenţă, tot astfel nu
poate pedepsi pe cei vinovaţi.
Realitatea aceasta, în toată profunzimea şi gravitatea ei
se cuprinde în avertismentul primordial al Creatorului Părinte:
negreşit!” Nu este o ameninţare, este o precizare de natură în
relaţia Creator-Om-moarte. Omul se află la mijloc între
Dumnezeu şi moarte, şi de el nu poate să treacă nici Dumnezeu
spre moarte, nici moartea spre Dumnezeu. Ca să rezolve
problema morţii, Dumnezeu Se face om, înşelând moartea,
după cuvântul Sf. Ioan Christostom, în noaptea Sf. Paşti.
Amatorism şi eternulitate
„Hotărât lucru, veşnicia va consacra starea în care te-a
aflat clipa morţii”. Am citat pe Sfântul Nimeni cel Mare.
305
 Deci, în cazul în care făceai răul când ai murit (şi
moartea este plata păcatului, a răului), aşa rămâi, veşnic vei
face răul. Cum vei face răul, într-o lume unde nu mai
funcţionează nimic din legile în baza cărora făceai rău cuiva?
Îl chinuiai cu foamea, îl băteai, îi luai nevasta etc. Aşadar,
practic nu mai poţi face rău nimănui, iar ţie cu atât mai puţin,
fiindcă plăcerea încetează odată cu senzitivul, care s-a
descompus. Să zicem că singura formă de acţiune dincolo de
moarte ar fi strigoiul, însă strigoii pe-acolo sunt normali, şi
numai un Enoh sau un Ilie ar putea să apară ca anormali în
lumea celor morţi. De aceea Apocalipsul are grijă să-i bage în
normal şi pe ei, la sfârşit (11, 7), când vor fi ucişi de Fiară.
Prin urmare, e clar că pe lumea cealaltă răul încetează,
„fiindcă moartea şi iadul au fost aruncate afară” (Ap. 20, 14).
Însă tot atât de logic încetează şi binele, aşa cum este el înţeles
în termeni normali, în paradigma veacului acestuia.
Iată cumplita întrebare: Dacă răul şi binele încetează,
îngheaţă pentru veşnicie, înseamnă că totul se întoarce în
Nimicul precosmic? Vezi răspunsul lui V. Voiculescu, în
„Nemurirea”: „Ci-n van aştepţi răsplata viitoare / Ca o odihnă
după un sfârşit. / Nu, nemurirea nu este o stare, / Ci o lucrare
fără de sfârşit”.
Veşnicia este paradigma cristică a vieţii, ori nu se poate
spune că Hristos a încremenit în starea în care a murit, şi nici
tâlharii, decât în tablourile de pictură germană (vezi Dostoievski
şi tabloul lui Holbein) sau crucifixele spaniole.
În cazul în care dubla soluţie naturală ar fi singurul
adevăr, asta s-ar traduce cu spusa lui Ibsen: „Astă seară la
orele 8, adevărul a murit!” Hristos ar fi anulat, firea lucrurilor
hotărăşte totul. La ce-a mai făcut atâta drum de pomană? Dar
306
ca să arate că după sfârșit este altceva decât sfârșitul, spune
Martei, o gospodină cumsecade, ca să înțelegem toți: „Eu sunt
învierea și viața”, nu încremenire veșnică...

Răul – o anarhie metodică
Toată gândirea sinceră şi tragică – să-i spunem existen-
ţialistă –, percepând răul în toată grozăvia lui, care amuţeşte
toată mintea şi cuvântul, este tentată să-L nege pe Dumnezeu
– Creatorul-Părinte, Dumnezeul-Iubire, înlocuindu-L cu hazar-
dul, cu absurdul haotic şi monstruos, cu infernul întâmplător.
Însă acest argument rezistă şi mai puţin, fiindcă şi răul,
chiar mai mult decât binele, este atât de bine organizat, atât de
consistent şi consecvent, încât înlătură cu şi mai multă putere
hazardul, care, prin definiţie nu poate fi atât de persuasiv şi
eficient.
Astfel, venim la strigătul unui Julien Green: „Tout est
ailleurs” – Totul e în altă parte!
Dacă există o explicaţie logică a ilogicului de dimensiuni
coşmariante, aceea este una singură: Fiind antinatură, răul se
grefează intim pe structurile armonioase ale Creaţiei divine,
întorcându-le împotriva scopului lor iniţial: asemănarea – în
iubire şi fericire – cu „fericitul Dumnezeu” (1 Tim. 1, 11).
Unul din exemplele cele mai la îndemână – unghia –
care la om, spre deosebire de animale, mai mult decât necesar
şi util, rolul ei este mai degrabă estetic şi protector. Am putea
face o analogie cu veşmântul floral al pământului: ceea ce sunt
florile pentru glie, sunt unghiile pentru degetele omului, şi
chiar au forma unor petale, realizând desăvârşirea estetică a
307
mâinii, ea însăşi fiind cel mai desăvârşit detaliu din chipul
culminant al Creaţiei – Omul.
Exact aici se constată cu maximum de pregnanţă,
aberaţia de malefic, de antinatură, de perversiune: întoarcerea
unghiei în carne, rezultând în însuşi punctul ei de minune în
creaţia divină, o reală şi insuportabilă torţionare aberantă, un
blestem fără altă cauză decât existenţa ei concretă şi – în
condiţii fireşti – suprem dezirabilă şi adorabilă.
Geneza exprimă atât de firesc nefirescul; strigătul lui
Dostoievski, în „Demonii”: „Frumuseţea va salva lumea”, în
Raiul Căderii sună invers: Frumuseţea a pierdut lumea. Iată
cuvintele Scripturii: „De aceea femeia, socotind că rodul
pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere... a luat
din el şi a mâncat, şi a dat şi bărbatului ei” (Fc. 3, 6).
De aceea vorbeam de lucrarea răului în viscerele naturii
Creaţiei divine, „toată – bună foarte”. Totuşi, mai rămâne o
speranţă, aceea care ne asigură că „sapientia sub contrariis
abscondita” – înţelepciunea se ascunde în cele contrare.
 fiindcă nu se consemnează nicio interdicţie în privinţa
Lumea se prăbuşeşte mai întâi în concept, apoi urmarea
este sfârşitul concret; inversul Întrupării, unde zămislirea se
face mai întâi în conceperea noematică (Fer. Augustin), în
gândul-iubire al Fecioarei.
 Sf. Ioan Teologul nu ezită să afirme în fratricidul lui
Întrebare: Funcţionează morala în iad? Dacă ar funcţiona,
iadul ar înceta să mai existe, aşa cum în societate, atunci când
se decretează starea de urgenţă sau de altă natură excepţională,
încetează orice stare civilă.
308
Moise acţionează în iad; Hristos refuză orice compromis
în lumea aceasta. Numai aşa putem înţelege spusele Lui:
„N-am venit să judec, ci să mântuiesc lumea”. După care legi
să judeci o lume care se naşte, trăieşte şi moare în iad?
De aceea, comportamentul Lui, şi faţă de Fecioară, şi
faţă de tâlhar, este acelaşi: dumnezeiesc. Nu este din această
lume. Cazuistica magna – căci despre aceasta vorbim – se va
încununa cu sfârşitul lumii, de fapt, al iadului (spune
Apocalipsa la 20, 14); Cel sau cei care vor aduce sfârşitul
lumii, deci al iadului, vor face un rău, sau un colosal bine..?

În uciderea lui Abel de către fratele său, nu trebuie
perceput doar un accident singular; aici se instituie în gena
primordială, în primul născut al lumii, o natură şi o structură
homicidă, de vreme ce – în intimitatea sângelui comun – se
creează prăpastia de netrecut a morţii fratelui – cel mai
apropiat alter ego, logic şi biologic.
Gena homicidă se transmite la întregul neam omenesc,
amestecării celor două linii genealogice principale Cain – Set,
iar gena celui mai tare se va impune inexorabil, conducând
lumea către sfârşitul ontogenetic, înscris în homicidul
principial filogenetic (fiii aceleiaşi familii, care pe deasupra
mai erau şi genarhi, protopărinţii Adam şi Eva).
Cain, o filiaţie a diavolului, ucigaşul de oameni –
anthropoktónos (gr.) – care ia viaţa omului, fiindcă el nu are
viaţă, în antiteză cu Hristos, care are viaţă, dar o dă celor ce le-a
fost luată de diavolul „Nu precum Cain, care era de la cel
viclean, şi a ucis pe fratele său” (1 In. 3, 12).
309
 Deşi, numele lui Cain, conform semnificaţiei pe care o
rosteşte mama lui, este contrar celui dat de Ioan: „Şi a zis
mama lui: Am dobândit om de la Dumnezeu”, semn că El îi
iertase, făcând să rodească Chipul Său în ei, ca o continuare a
Creaţiei, în actul ei culminant – Omul.
De remarcat faptul că Femeia, „Viaţa”, cum o numeşte
Adam, nu se desprinde de Dumnezeu, păstrează instinctiv
conştiinţa apartenenţei implicite la Dumnezeul-Viaţă, Izvorul
Vieţii. Ceea ce arată la ea lipsa sentimentului de vinovăţie,
care decurge din mândria rănită, sentimente specifice
bărbatului, purtătorul angelismului, al performanţei singulare,
manifestat în premieră absolută în jertfa de excelenţă a lui
Abel.
Femeia, în locul puterii, are smerenia (supusă bărbatului)
iar sentimentul vinovăţiei este anulat de natura ei iubitoare,
altfel nu ar putea să dea viaţă. Ea nu are nevoie de pocăinţă, de
aceea nu apare nicăieri ca aducătoare de jertfă substitutivă, act
exclusiv bărbătesc, pentru că inevitabil criminal („vinovat”,
lat.).
Sentinţă supremă, rostită de la înălţimea Mântuitorului-
Dumnezeu, fără echivoc: „Iertate sunt păcatele ei cele multe,
căci mult a iubit” (Lc. 7, 47). Fără iubirea preeminentă,
femeia, fie cea păcătoasă, fie Fecioara Preacurată, n-ar putea
să dea viaţă, indiferent dacă din ea se naşte un Cain sau un
Hristos.
*
Dragostea, Moartea... singurătăţi absolute. Ele nu sunt
niciodată împreună, căci unde e una, nu poate fi şi cealaltă.
310
Dragostea naşte mereu neoprită, căci nu ştie nimic
despre moarte, altfel n-ar mai naşte, iar moartea nu ştie nimic
despre iubire... altfel n-ar mai fi: „Te iubesc, asta înseamnă că
tu nu mai mori” (Gabriel Marcel).
*
„Este inutil să scrutezi spaţiul, în nădejdea de a-L
descoperi în el pe Dumnezeu; ceea ce trebuie făcut este aceea
de a privi cu luare-aminte la cel de lângă tine, această
persoană căreia Dumnezeu a binevoit să-i facă dar de viaţă,
pentru care Dumnezeu a murit” (Antonie, Mitropolitul de
Suroj).
*
„Căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul a venit prin
Iisus Hristos”, adică eliberarea din robia Legii. Însă o imensă
confuzie s-a strecurat aici. S-a crezut că a fi liber e cel mai
uşor lucru de pe lume, însă realitatea a dovedit inversul: A fi
liber este infinit mai greu decât să fii sclav.
Istoria nu este nimic altceva decât un târg larg cât
pământul în care ne vindem necontenit şi necondiţionat ca
sclavi, de aceea pe pământ au fost toţi sclavi, şi niciunul
stăpân. Desigur, cu marea şi singura excepţie: El, „Robul
Meu”, spune Domnul Dumnezeu (Is. 53, 11).
*
Uluitoare intuiţii la A. Camus:
„În fond, Evanghelia este realistă, în timp ce noi credem
că practicarea ei este cu neputinţă. Ea ştie că omul nu poate fi
311
pur. Dar poate face efortul de a-şi recunoaşte impuritatea,
adică de-a ierta. Criminalii sunt întotdeauna judecători...
Singurii care pot condamna în mod absolut sunt cei absolut
incocenţi... Iată de ce Dumnezeu trebuie să fie absolut
inocent” (Caiete, VI).
* imensă suferinţă proprie: neputinţa de a iubi, de a ierta necon-
Mare este taina păgânătăţii...
Lumea trebuie să fie păgână în întregime ca să poată fi
mântuită, altfel nu s-ar mântui nimeni. Cei păgâni, în raport cu
puţinii creştini cu numele, ar fi pierduţi incontestabil, iar
puţinii creştini, care oricum nu sunt la nivelul lui Hristos, ar
rămâne pe-afară, pentru că ar fi egoişti şi „căldicei” (clociţi).
Desigur, îmi veţi spune că fac pe teribilistul, însă eu vă
asigur că Scriptura este această cronică a ceea ce spune
undeva Cioran: „J’attend l’avenir du terrible”. Şi pentru că se
ştie că „numai păcatul oboseşte” (Pr. Galeriu), păcatul odată
epuizat, va veni sabatul păcatului, adică începutul întoarcerii
fiului sfârşit, venirea în sinele originar, sinele dăruit de
Dumnezeu.
Se uită cu desăvârşire faptul că adevărata suferinţă nu
este boala, ci păcatul, „zacerea sub puterea celui rău”, de
aceea spune Hristos despre păcătoşi că „numai cei bolnavi au
nevoie de doctor”, în timp ce cei 99 de drepţi (aşa se socotesc
ei, şi uneori chiar sunt) nu au nevoie de pocăinţă, mai precis –
de iubire, fiindcă se iubesc pe ei înşişi.

Vezi „Tatăl a dat toată judecata Fiului”, însă El „n-a venit să judece, ci să
mântuiască”.
312
Nici răul, nici binele nu mântuieşte; şi pe cei răi şi pe cei
buni îi mântuieşte Hristos, fiindcă numai fiind ca El (1 In. 3, 2),
vom fi adevăratul „fiu al Omului”, care, spune El, „are marea
putere din Dumnezeu ca să ierte păcatele pe pământ”,
începând cu tine însuţi, cel mai greu de iertat, de aceea te
grăbeşti să-l condamni pe celălalt, de fapt maschezi prost o
diţionat. Aşadar, începutul puterii de a ierta este semnul
neîndoielnic al începutului sfârşitului păcatului.
În finalul Apocalipsei, Fiara şi Desfrânata (puterea şi
plăcerea), bolnave de moarte, se prăbuşesc sub greutatea păca-
tului (desfrânarea) şi sub „sabia Cuvântului lui Dumnezeu”,
Împăratul împăraţilor (Ap. 19, 16), sabia Duhului (Fiara),
conştientizând „înşelăciunea proorocului mincinos” care i-a
şoptit mereu: „Cine este asemenea Fiarei..!”
În acelaşi timp şi cei drepţi vor conştientiza propria
neputinţă, neiubirea, căci dacă i-ar fi iubit pe fraţii lor, fie i-ar
fi îndreptat, fie ar fi preferat să se piardă cu ei, pentru a fi ca
Hristos, „Care până la iad S-a pogorât, recuperând pe toţi cei
din iad”, începând cu tâlharul, cel mai greu de salvat fiind
fariseul.
*
Kazantzakis despre greci: „De Grecia şi de greci mi-e
lehaminte, pentru că îmi chircesc sufletul, îmi minează
încrederea omenească” (Moscova, 9 aprilie 1929).
*
Întrucât unul din neiertatele păcate ale neamului nostru
este acela de a socoti că tot ce este românesc nu are valoare,
313
alergând după tot ce vine de la străini, spicuiesc câteva versuri
dintr-un poet român din a doua jumătate a secolului trecut, şi
nu-i dau numele din două motive: pentru cunoscători, nu e
nevoie; o asemenea poezie nu poate fi confundată, este o
pecete imperială pe Verbul Român pentru eternitate.
Pentru cei ce nu citesc poezie, întâlnirea intempestivă cu
acest autentic geniu al sclipirilor rătăcitoare în marele văzduh
al lumii va fi ca un trăsnet revelaţional, determinând la o
profundă metanoie lecturală, cu un incalculabil folos de
ambele părţi – cititor şi scriitor, el bucurându-se foarte, chiar
şi acolo în ultratumba (dincolo de mormânt), unde concurează
cu îngerii:
„Aici viitorul şi trecutul se culcă în flăcări”.
„Ne îmbrăcăm în viscole ca mirii / Visând o altă cină
de taină”.
„Adevărul e ca pădurea. Cad copacii. Pădurea nu cade”.
„Tot ce a devenit lumea mai târziu, din pricina mea a devenit”.
„Şi-n fiecare om e-o sărbătoare / din fânurile coapte
care-adie / prin părul tău, măi dragoste târzie”.
„Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce”.
„Nimeni nu-ţi descoperă nimic, tu singur îţi descoperi
minunile în care poţi crede”.
„Părul tău e ca o aventură”.
„Luna era pe cer ca un pisoi /
iar curcubeul era într-o ureche”.
314
„Fiecare vorbă are o credinţă, / aidoma soartei sale. /
Când pleci din ea, / pleci din sângele tău... / Cred numai în
oameni ale căror vorbe sunt oameni”.
„Pământul tău e cer, ţară cu fiecare sărut mai frumoasă /
N-am făgăduit nimănui niciodată destinul”.
„Înconjurată de tăceri, ca o nelegiuire, / iubirea mea suferă în
munţi”.
„Anii au trecut repede / Durerile au trecut încet”.
„Fiecare spânzurătoare-şi visează un om, /
şi fiecare jivină, taina”.
„Noi am căzut pe câmpul de bătaie, /
Ca să-nviem în cartea de citire”.
„Tu care vii cu platoşele sparte, / fiu răzvrătit că zestrea ţi-i
săracă / dar primenit în crez şi-n promoroacă / ia crucea mea
şi urc-o mai departe / prin grâu ales ori prin icoane...”
„Dumnezeule, tu nici n-ai înţeles până unde / te ucide omul pe
care-n Betleem îl colinzi. / Curgi, Dumnezeule, curgi infinit! /
Oricât te-aş alunga şi urî / tu eşti pentru cei care
nu te-au găsit”.
„Toamna s-a retras din calea barbarilor / Poezia urcă în munţi
/ O! Cum nu se termină nimic!”
„Ziua îşi răstoarnă mitologia pe prund / case fără oameni /
oameni fără oameni”.
„Sânii tăi, ca două vocale prelinse uşor”.
315
 * mântuiţi în Biserică, cu participarea comună la trupul lui
2013
Ieri am avut cea de-a patra conferinţă la Ploieşti – sala
de lectură a Bibliotecii „Nicolae Iorga” – despre Bucuria
Învierii. Ceea ce m-a impresionat fericit a fost faptul că G.,
care mai are trei luni până la 5 ani, a fost, timp de mai bine de
două ore, cel mai receptiv şi tăcut ascultător, fiind numai ochi
şi urechi, cu un zâmbet solar care lumina sala.
Nu s-a lăsat mai prejos nici surioara lui de nici 2 ani,
fiind foarte atentă, înţelegând nu prin cuvinte, ci prin iubire, îi
era de ajuns că putea să mă vadă şi să vadă că eu priveam la
ea, creându-se acel dialog supracuvântător al nespuselor
cuvinte.
Probabil că în ei, precum odinioară Părintele Boboc în
mine, se întipăreşte – „ia chip în ei Hristos”, spune Pavel
Galatenilor (4, 19), Hristosul de cuvânt, cel mai mare dar pe
care îl putem lăsa moştenire urmaşilor, precum şi noi l-am
primit de la cei ce „ne-au născut în Hristos Iisus”. Aceasta,
mai mult decât orice pe lume, ne bucură şi ne obligă, ne spune
ceva despre viaţa cea veşnică (In. 17, 3).
* *
Sistemele dogmatice – moştenire inevitabilă a mariajului
Evangheliei cu Aristotelismul – nu numai că nu eliberează pe
om, ci-L fac prizonier de mare lux pe Dumnezeul cel Viu,
toate referinţele la El fiind indirecte, El Însuşi fiind Noţiunea
Supremă, Marea Idee. Iată un fragment dogmatic, luat la
întâmplare din Stăniloae: „De aceea starea de mântuire echi-
valează cu apartenenţa bisericească, sau, cu concentrarea celor
316
Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de Sine, prin
starea de jertfă permanentizată în El. În baza Ipostasului Său
divin şi a stării Sale de jertfă, Hristos vrea şi poate să-i adune
pe toţi, extinzându-Se în ei, prin Duhul Sfânt, Care le imprimă
aceeaşi dispoziţie de jertfă din trupul lui Hristos”.
Dacă Sfinţii Părinţi lucrau, totuşi, pe Evanghelie, pe
Scriptură, dogmatiştii ortodocşi lucrează numai pe textele deja
lucrate ale celor dinaintea lor, deci la a doua sau chiar a treia
mână. A se vedea notele de subsol, care trimit toate la autori
patristici, iar altele trimit la autori protestanţi de renume, în
frunte cu Karl Barth.
În toate cele trei volume ale „Teologiei Dogmatice
Ortodoxe”, ilustrul teolog român nedepăşit, nu se adresează
niciodată lui Hristos; cât despre Duhul Sfânt, nici atât.
În Marea Dogmatică Ortodoxă, Dumnezeu nu trăieşte;
există doar. Dogmatiştii sunt siguri că şi El, acolo sus, trăieşte
în Dogmatică, locul cel mai sigur împotriva rătăcirilor de tot
felul... Ca să scape de Dogmatică, Hristos scrie Apokalipsa;
Sfârşitul. Că doar nu s-o sfârşi lumea, şi Dogmatica să
rămână..!
Singura condamnare supremă, osânda cea veşnică este
aceea de a fi contemporan cu celălalt, pe care, inevitabil, îl
faci ori victimă, ori călău. Şi fiindcă realitatea aceasta nu are
alternativă, noţiunea de vinovăţie dispare instantaneu. Poate că
nu mai rămâne decât o tristeţe divină, pentru o iubire care se
naşte răstignită inexorabil. Ce frumos spune Camus: „Tristeţea
e un comentariu al frumuseţii”.
317
 * cioplit lumea post-cristică, o metaistorie în istorie, eşuată încă
Încă mai privesc în extaz (în copilărie priveam minunile
lui Dumnezeu în uimire) minunile Omului, lumea monumen-
tală a Creştinismului, această civilizaţie monist-universalistă,
care se întinde dincolo de spaţiul creştin propriu-zis.
Atâta măreţie şi frumuseţe nu pot să rezide decât într-un
om-dumnezeu, fiinţă apărută în Istorie ca urmare a
Evenimentului-Hristos, Dumnezeu-Omul, născut la plinirea
vremii, din Femeie, în chip minunat.
În acelaşi timp, am un sentiment atât de tragic, un zid
interior care mă opreşte să mai înaintez în fiinţă. Înţeleg
intuitiv că această lume mai minunată decât ar fi fost de
trebuinţă, nu este şi nu semnalează decât ceva care lipseşte şi
care era „unicul necesar”.
Iar dacă surogatul este aşa, cum oare va fi fiind realitatea
pe care acesta o înlocuieşte? Toată civilizaţia creştină este
surogatul iubirii, decăderea ei măreaţă. „De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor... şi de aş avea darul proorociei şi
tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta
credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt” (1 Cor. 13, 1-3).
A fost o vreme când nu erau monumente, dar era
dragoste, atâta dragoste încât dispăruse moartea ca şi când nu
existase niciodată; martirii creştini, începând cu Ştefan,
zăpăceau moartea în aşa măsură, încât lucrătorii ei erau
hăbăuci, nu mai înţelegeau pe ce lume se află. Apoi lava
vulcanului de Sus („Foc am venit să aduc pe pământ...”) a
început să se răcească, să se împietrească, material reminiscent
de mare lux – adevărate reziduuri ale Luminii – din care s-a
318
o dată.
Desigur, două eşecuri măreţe nu echivalează nici cu o
moleculă din orizontul divin. Totuşi, atâta splendoare nu poate
să nu spună ceva; prin analogie sugerează oarecum ceva
despre iubirea care, fie şi numai lipsa ei, a zămislit asemenea
desăvârşire formală, în virtutea inerţiei; ce va fi prezenţa ei..?
Sfârşitul Apokalipsei ne lasă uşor dezorientaţi, total
uluiţi – la începutul nou al veşniciei originare: „Şi iadul şi
moartea şi noaptea şi lacrima şi minciuna şi frica... nu vor mai
fi”; va fi numai Bucurie, Iubire, Slavă. Când însă vezi vizavi
de palate şi de zgârie-nori copii ai (pe) străzile lumii, resturi
umane în care n-a mai rămas nimic omenesc, ori citeşti
tragedii de fiecare zi pe toate meridianele lumii, atunci te
trezeşti brusc şi cazi într-un infinit al absurdului, mai crâncen
decât tragedia lui Oedip, pentru că atât de real şi de imens, o
tragedie care şi-a pierdut şi tragicul, de atâta frecvenţă şi
naturaleţe infernală.
*
Suferinţa îşi adânceşte rădăcinile de taină majoră în cer
şi pe pământ într-un abis mai adânc decât Creaţia. Este o
înrudire într-un primordial de o profunzime pe care nu o poate
revela, oarecum, decât Tăcerea înfricoşătoare din Grădină,
tăcere pe care nu o poate cuprinde şi restitui decât o anumită
veşnicie, aceea care ne va aduce, în sfârşit, şi la nesfârşit,
cunoaşterea acestei taine a Mielului înjunghiat – pentru noi! –
înainte de a fi lumea, lumea care, şi ea, tot pentru noi a fost
făcută. Când vom înţelege dimensiunile tainei suferinţei, dar
mai cu seamă rostul şi raţiunea cea pentru noi mai înainte şi
319
mai adânc decât noi, atunci îşi va afla însăşi veşnicia sensul şi
bucuria ei, vom înţelege că şi aceasta există tot pentru noi.
Desigur, este mult mai simplu să înţelegi că Dumnezeu
creează Lumea pentru noi, aşa cum se vede prea lămurit în
Cartea Creaţiei, însă ca să înţelegi că şi veşnicia este destinată
nouă cu o veşnicie înainte de a fi noi, aceasta nu mai poate fi
la fel de simplu. Pentru fiul Lui iubit, Dumnezeu nu are alte
jucării; e tot ce a putut El să facă, pentru ca bucuria unui fiu de
Dumnezeu să fie pe măsură.
* poartă în pas egal, astăzi – mire la nuntă, mâine – erou la
Uluitor lucru! Duhul, Cel care revelează din veşnicie
Cuvântul, nu vorbeşte niciodată despre Sine; e Smerenia
însăşi. El e văzut pururea pogorându-Se, şi nu Se pogoară
decât peste cei smeriţi. Dealtfel, fiecare Persoană din Treime
vorbeşte despre Celălalt, niciodată despre Sine.
* este ziua hotărâtă canonizării prinţului român – Vladimir
Nu cei 42 kilometri de drum între Câmpia Marathonului
şi Faleron au născut nemuritoarea Legendă a Eroului
nepereche, Eroul Bunei-Vestiri pământene, ci moartea lui, la
capătul împlinirii. Dacă n-ar fi murit, Legenda nu s-ar fi
născut. Ce analogie la Calea-Hristos, calea Crucii, o analogie
extra muros Scripturorum, dar nu mai puţin premonitivă decât
oricare din prefigurările biblice!
* primesc telefon că lucrurile au luat o întorsătură urâtă –
Colaboraţionismul s-a născut odată cu Biserica: primul
este Iuda, care-L vinde pe Iisus, al doilea este Iacov, „fratele
lui Dumnezeu”, care cumpără (prin şantaj) primatul sacerdotal
320
– inexistent – în Biserica în care Hristos interzisese categoric
orice primat: „Cel ce voieşte să fie primul, să fie slujitorul cel
din urmă al tuturor”. Singura soluţie la o aşa anomalie nu
putea fi decât Apocalipsa. Şi a fost.
*
Şi ieşirea din Rai, dar şi revenirea, se fac, inevitabil şi
invariabil, pe aceeaşi uşă: Moartea. De aceea trebuie urâtă tot
atât cât iubită. Acesta este absurdul adoraţiei, sau invers. Este
ca sentimentul pe care îl ai faţă de mândrul armăsar care te
război; îl poţi privi diferenţiat?..
*
Aşteptam ziua de sâmbătă 30 august cu o emoţie sfântă
care îmi amintea bucuria aşteptării în copilărie a Duminicii în
care mă împărtăşeam, tot la trei săptămâni, sau chiar mai des;
Ghyka, cel mai venerabil şi nobil martir al GULAG-ului
ruşinii noastre naţionale, mort la înalta vârstă de 81 ani, într-o
discreţie atât de distinsă, încât poporul al cărui rod preaales
este, habar nu are cine a fost, cum a trăit şi cum a murit
(moare la Jilava, 1954).
Cu o lună-două în urmă primisem o invitaţie la acest
Eveniment atât de emoţionant, celebrare care urma să se
realizeze în Catedrala Sf. Iosif, din Bucureşti. Azi însă,
ceremonia va avea loc în pavilionul de la Romexpo, pentru că
– zic fraţii catolici – s-au anunţat mii de pelerini din Apus, şi
catedrala e neîncăpătoare.
321
 Îmi dau seama că tocmai cei care-l canonizează, de fapt
îl canonisesc (în sensul de chinuire), îl martirizează încă o
dată, mort, ca şi când înfricoşătorul lui martiriru – asemănător,
şi încă mai groaznic decât cel al bătrânului Ignatie Teoforul –
n-ar fi fost de ajuns, ceea ce dovedeşte faptul că romano-
catolicii l-au cunoscut şi mai puţin.
Hristos ia cu El în Tabor doar trei ucenici, fiindcă nu I-a
plăcut spectacolul niciodată, înfruntând pe Satan în Munte,
care-I propunea să Se dea în spectacol, sărind de pe aripa
Templului. Un lucru îl dau sigur: nu doar cei mai mulţi din cei
invitaţi nu vor gusta asemenea comedie tipică stadioanelor
propagandei politice, sportive sau rockeriste, dar cel mai sigur
absent va fi protagonistul însuşi.
Cel mai discret şi nobil mucenic al imundelor şi
satanicelor experimente din veacul infernal, va rămâne la
înălţimea lui nepereche, fizică (avea 1, 90 m) şi metafizică,
despre care, oricât de puţin va fi ca să cunoaştem, ne va înălţa
sufleteşte până la cerul senin în care a plecat într-o zi, pornind
din hrubele cumplitei închisori în care a apus floarea
Românismului gânditor.
Şi cu câtă bucurie aşteptam această Cuminecătură de
mare şi negrăită taină..! Mai nădăjduim în marea lui putere de
iertare, un dar făcut de Tatăl istoriei zălude, în Fiul Său,
Domnul nostru.
322
*
„Nu temple care-L strâng pe Domnu-n fiare
ca pe-o jivină prinsă şi rănită
ci case ce-L primesc pe Cel ce bate
şi-un simţământ de-ofrande nesecate
în noi şi-n orice faptă săvârşită”
(Rainer M. Rilke)
Constructorii colosalelor zidiri de acest gen – piramide,
mausolee, catedrale-mamut etc. – nu au organ pentru frumu-
seţe, sunt atât de goliţi de acest simţ al feţei lui Dumnezeu,
încât încearcă să umple cu disperare abisul singurătăţii în care
se află ţintuiţi ca Satan, prima fiinţă singură din universul-
pleromă.
Nimeni, niciodată nu a vorbit despre frumuseţea pirami-
delor, toţi sunt impresionaţi de măreţia lor pustie, singura
capabilă să protejeze odihna macabră a faraonului, îngropat cu
toate comorile lui acolo, fiindcă ei contau pe o moarte vie,
veşnică.
Cu adevărat faraonul, ca şi civilizaţia post-creştină şi
desigur, post-umană, este „un dumnezeu care a murit şi
rămâne mort” (Nietzsche), nemuritor în moarte. O singură
lecţie ne dau puternicii zilei: că nu cred în veşnicia vieţii, ci în
moartea soră cu vecia. Să le fie de bine!
*
Pe pământ nu suntem decât pentru a ne proba demni-
tatea pentru cer; Teren experimental, deci.
323
 Apropo de Ştefan cel Mare şi Aşa-Şi-Pe-Dincolo
Dacă mongolii vor ajunge vreodată creştini, primul
canonizat va fi Gengis-han, supranumit în vremea lui
Cutremurătorul Lumii. Fiindcă şi el a luptat împotriva
aceloraşi duşmani ai Creştinătăţii – osmanlâi.
* dormise tot timpul sub coviltir;
Sfârşitul cristic al lumii: Se golesc mormintele
(Învierea) şi se umplu cerurile (Înăţlarea).
* ciuma roșie venită de la ruși, zise:
Univers antieuharistic
Nu atât faptul că Omul l-a blestemat pe Dumnezeu – cu
marea excepţie Iov – pentru răul suferit constituie urâciunea
majoră în existenţa universului divino-uman, ci faptul că nu-I
mulţumim pentru cele 99% de procente ale binelui şi
frumosului de care avem parte în viaţă, de unde şi senzaţia că
există numai răul, iar când cerem ceva ce considerăm că ne
lipseşte, nu primim.
De fapt, nu primim fiindcă l-am avut, dar n-am observat
decât atunci când l-am pierdut, şi de aceea l-am pierdut. Totul
este Euharistie, dar fără cifrul euharistic: „Ale Tale dintru ale
Tale...”, Euharistia este înlocuită cu marele gol, cu noaptea
nevederii noastre cea spre nefiinţă: „Nu ne adie golul în faţă?
Nu s-a făcut mai frig? Nu vine mereu noaptea şi încă mai
multă noapte? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârşit?” Sunt
cuvintele unui Nietzsche care pierduse euharisticul vieţii, aşa
cum s-a pierdut din întreaga umanitate, una care bâjbâie
324
sfârşitul, cum îşi caută orbul calea, pe care nu o vede, chiar
dacă ea există.
*
Bătrânul (Iancu Cățoi) mână căruța cu roade spre oraș
(Buzău); au plecat de cu noapte, copilul cel mic (Mitroi)
Acum, odată cu soarele, copilul se trezi și se uita uimit
cum lumina creștea odată cu el. Văzându-l în extaz, tata Iancu
aducându-și aminte de vremurile bune, potopite acum de
– Parcă îmi pare rău că soarele răsare din partea aia...
– Da’ de ce spui așa, tată..?
– Ei, ce știi tu ... lasă, vorbim odată și odată, îți poves-
tesc eu...
Teribilă implicare și frăție cu stihiile lumii, la bucurie
sau, mai cu seamă la obidă; Odată cu mine, soarele trebuie să
se bucure cu mine, cerul să plângă la necazul meu, vântul,
codrul, norul să fie ale mele. Când soarele, vântul râul numai
poartă sufletul lui Dumnezeu pentru mine, toate îmi sunt
piezișe, vrăjmașe. Nu mai vorbesc același grai cu mine, nici eu
lor.
Și să spui că, nu despre realități absolute este vorba în
Scriptură?! „Și Dumnezeu, binecuvântându-i a zis: Creșteți și
stăpâniți... peste tot universul”, iar acesta să vă fie vouă
slujitor credincios, așa cum L-a slujit pe Hristos.
*
După ce citești – dacă poți citi așa ceva –, istoria lui
Gengis-han, o întrebare te lovește ca o măciucă în moalele
325
creștetului: E posibil să existe Dumnezeu deasupra unei lumi
în care există un asemenea monstru? Monstruozitatea însă este
și mai teribilă dacă privim aceeași poveste, plecând de la
celălalt capăt al abisului, al iadului crâncen: cum este cu
putință să existe ideea de Dumnezeu în sufletul unei asemenea
fiare? Și – culme a perplexității! – monstrul absolut avea o
viziune extrem de realistă asupra lui Dumnezeu; una
postmodernă avant la lettre, exprimată precis și lapidar:
„Îndreptându-se călare spre Marea Moschee din centrul
orașului (Buhara), Gengis-han ridică un deget și și-l îndreaptă
spre turbanul unui bătrân imam:
– De ce și-a înfășurat în jurul capului atâta pânză?
Tălmaciul întrebă ceva pe bătrân, apoi răspunse:
– Imamul zice că a fost în hagialîk în Arabistan, la
Mecca, să se închine la mormântul proorocului Mahomet, de
aceea poartă un turban atât de mare.
– Pentru asta nu trebuie să te duci cine știe unde, spuse
kaganul; Domnului i te poți ruga oriunde.
Uimiți, imamii tăceau cu gurile căscate”.
În opoziție polară cu definiția bestiei gânditoare – să mă
ierte Pascal cel Preafumos pentru necuviincioasa parafrază –,
„cruzimea” lui Dumnezeu se adresează „în alt chip”, aceleiași
uimiri puțin-înțelegătoare și buimace:
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul
Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în
voi. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru
Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Căci
Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viață veșnică.”
326
Și pentru că sinceritatea Evangheliei până la cer notează
reacția celor supuși acestui experiment de Auschwitz
metanoetic („Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus
înapoi și nu mai umblau cu El”), descoperi cu uluire și
muțenie sacră că Omul, din început, între moartea lui
atotîngrozitoare și viața lui Dumnezeu cea fără asemănare în
lumea aceasta, a optat pentru oroare, nu pentru splendoare.
Exact ce spune Scriptura: „Dar acesta este ceasul vostru și
stăpânirea întunericului” ; și „oamenii au iubit întunericul mai
mult decât Lumina” (In. 3, 19).
Însă așa cum Lumea, inclusiv un Gengis-han nu are un
alt Dumnezeu, tot așa nici Dumnezeu nu are o altă Lume; În
absolut, contrariile se întâlnesc, așa cum în întuneric (citește –
lumea aceasta) Gengis-han nu era socotit mai blasfemiator
decât Iisus: „Și erau acolo unii dintre cărturari, care cugetau în
inimile lor: Cum vorbește Acesta astfel? El hulește” (Mc. 2, 7);
„Saducheii și fariseii i-au zis celui ce fusese orb: Dă slavă lui
Dumnezeu. Noi știm că Omul Acesta e păcătos” (In. 9, 24);
„Fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate El pe demoni;
Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia
demonilor” (Mt. 12, 24); „I-au răspuns iudeii și I-au zis: Oare,
nu zicem noi bine că Tu ești samaritean și ai demon?”; „Și
auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, că ziceau: Și-a ieșit din
minți” (Mc. 3, 21).
Și iarăși privind în istorie vedem părinți care își trimit cu
sacră mândrie și onoare pe fiii lor la război, la Zeul morții, dar
la Hristos aproape niciodată, nimeni nu așteaptă întâlnirea cu
Dumnezeu, cu Viața, măcar cu înfrigurarea cu care așteptau
eroii botezul focului și al sângelui. Așadar Gengis-han nu este
un caz izolat, e doar cea mai puternică expresie a unei
antinaturi general-umane, care își amână la infinit metanoia,
preferând realitatea morții ca dat indiscutabil.
327
 Dealtfel metanoia nu are nicio treabă cu vinovăția sau
nevinovăția lumii acesteia (vezi uciderea pruncilor pricinuită
de nașterea lui Iisus), aspect pe care Mântuitorul îl subliniază
în mod firesc în realitatea zilei: „Și erau de față unii care-I
vesteau despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu
jertfele lor. Și Iisus, răspunzând, le-a zis: Credeți, oare, că
aceștia au fost ei mai păcătoși decât toți galileenii, fiindcă au
suferit acestea? Nu! zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți
pieri la fel. Sau cei optsprezece inși, peste care s-a surpat
turnul Siloamului și i-a ucis, gândiți, oare, că ei au fost mai
păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic
vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Lc. 13, 4).
Iisus nu ignoră morala, dimpotrivă, îi exploatează
întreaga ei frumusețe și consistență, însă El nu raportează
morala decât la Lege, numai în conjunctura lumii sociale,
lumea imanenței, o structură de întreținere, de supraviețuire în
limitele morții, reminiscențe firești într-o lume nefirească.
Condiția metanoică se află cu un abis deasupra morții,
așa cum moartea coboară lumea cu un abis dedesubtul
umanului – infernul Gengis-han: „Nimeni nu s-a suit în cer,
decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în
cer”. Așadar, numitorul comun, originar, este cerescul, de la
care se desprinde în sus Fiul lui Dumnezeu, iar în cădere, fiul
Diavolului (1 In. 3, 12), cel care, în lumea morții, deja ucide în
mod firesc. Așadar, morala – această reglare de circumstanță
pe orizontală –, pur și simplu nu poate funcționa în structurile
abisale ale verticalei, fie cea suitoare, fiindcă e cuminte (vezi
fiul cel mare), fie cea coborâtoare, fiindcă ține de conștiință,
adică stratul cel mai subțire de la suprafața adâncurilor umane
(vezi fiul cel mic).
328
Există, totuși, o dezlegare a impasului lui Nicodim,
învățătorul Legii, sfântul Moralei?
Ce anume – în mișcarea pe verticală, Îl coboară pe Fiul
lui Dumnezeu până în iadul-Gengis-han (vezi 2 Cor. 5, 21:
„Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi
păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu”), iar
pe acesta (vezi tâlharul) îl duce în Rai, înaintea tuturor,
inclusiv a lui Moise, Ilie, Ioan Botezătorul ș.a.
Răspunsul îl avem lămurit, la Ioan și la Pavel: Iubirea.
(vezi 1 In. 4, 8, 16 și 1 Cor. 13, 1-8): „De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul
proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de
aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu
am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da
trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi
foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoi-
toare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată”.
*
Există crucea vieții și există crucea morții. Mântuitorul
numește cruce, pe cea a vieții: „el ce voiește să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze
Mie” (Mt. 16, 24);
329
 Pe cea a morții o numește proslăvire: „Căci încă nu era
(dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit”, sau: „Iar
aceasta a zis-o (Iisus), însemnând cu ce fel de moarte va
preaslăvi (Petru) pe Dumnezeu” (In. 21, 19).
Crucea morții e un accident la cheie; crucea vieții este
absolutul meu, personal și ireductibil.
*
Ar trebui urmărit momentul în care propovăduirea
apostolească, apostolatul vieții lui Hristos, se metamorfozează
în teologie apologetică universală, în Dogmatică religioasă de
înaltă ținută intelectuală. Hristos propovăduiește Împărăția
Cerurilor, Împărăția Tatălui, ceva concret, aproape material,
nu un Dumnezeu ca putere impersonală. Apostolii propovă-
duiesc Învierea, și ea concretă, în Iisus Hristos, învierea cu
trupul tangibil (vezi Toma), cel „de carne și oase, precum Mă
vedeți pe Mine având” (Lc. 24, 39). La un moment dat totul se
abstractizează, se face idealism teologic, ceva indigest, cu
autoritate de Sus, dar fără viață, fără iubire.
În Evanghelie Logosul teologic coboară în om; în
Dogmatică totul se află Dincolo, aici avem doar disputa
nesfârșită, nemiloasă. Dumnezeu trebuie că reia acum
observația inițială: „Nu este bine să fie omul singur”; Cumplit
de singur! Diavolul, cel puțin în ultimile decenii, recurge la o
stratagemă de o colosală viclenie ucigătoare de om. Disputa
atee, care ținea cap de afiș în ultimele două-trei secole (vezi
ateismul exterminator din țările comunizate), s-a stins ca prin
farmec – și ce mai farmece! –, acum, vorba lui Sartre, „toți
cred în Dumnezeu, ca să nu vorbească de El”. Dar nu despre
„Dumnezeul din fundul cerului, care n-are treabă cu noi”
(Simone de Beauvoire) este vorba, ci de Hristos, „Cel Care a
330
plecat cerurile cu bunătatea Sa”, Iubirea întrupată a „Tatălui
Meu și Tatălui vostru”, iubire care chinuie îngrozitor o
„umanitate” îndemonizată până în dinți: „Ce ai cu noi Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, ai venit să ne chinui înainte de
vreme?” Care vreme? Vremea necredinței „creștine”: „Pentru
că nici frații Lui nu credeau în El. Deci le-a zis Iisus: Voi
duceți-vă la sărbătoare, căci vremea voastră totdeauna este
gata. Eu nu merg la sărbătoarea aceasta...”
*
„Nu de boală mor cei ce spun adevărul”
(Proverb mongol).
*
Gengis-han își ducea, în toate bătăliile, coșciugul cioplit
dintr-un butuc de stejar, căptușit pe dinăuntru cu aur. Trebuie
să recunoaștem că printr-un asemenea gest, acest geniu al
cruzimii fără egal pe pământ, și-a îngenunchiat Istoria, cu
smerenie perfect motivată.
*
Simetrii ale macabrului sau Treimea urâciunii pustiirii
în locul slavei
În anul Dragonului (1220) Gengis-han, înconjurat de
turganzii săi, dădu ocol interiorului Marei Moschei din
Buhara, călcând pe grelele și prețioasele covoare, și nu
descălecă decât în fața uriașei cărți a Corannului, deschisă pe
un soclu de piatră cât statul de om. Păgânul mongol profanase
templul lui Allah al dreptcredincioșilor.
331
 În anul Domnului 1453 Mai 31, după ce trupele de elită
ale lui Mahomed II, Cuceritorul, 12.000 ieniceri au masacrat
populația Constantinopolului (40.000 victime) și au jefuit
cetatea timp de trei zile și trei nopți, sultanul intră călare în cea
mai mare biserică din Creștinătate (77m / 71,70m, având 54 m
înălțimea în cupolă), descălecând în fața ușilor împărătești
(„Poarta Frumoasă” în limbaj liturgic), după care, intrând în
Altar, scoate sabia și o pune pe Sf. Masă și urcând pe ea, îi
mulțumește lui Allah pentru biruință. Este identificat cu
Anticristul, înainte cu jumătate de veac de identificarea Papei
de către Luther, cu același Anticrist (Bietul de el, trebuie să
recunoaștem că de două mii de ani, este cel mai năpăstuit cal
de bătaie al Istoriei). Ultima identificare va fi cea notată de
Sf. Pavel în Epistola către Tesaloniceni:
„Să nu vă amăgească nimeni, cu niciun chip; căci Ziua
Domnului nnu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea
de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării
– Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește
Dumnezeu , sau se cinstește cu închinare, așa încât să se
așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept
dumnezeu” (2 Tes. 2, 4).
Suflete al meu, păzește-te de astfel de clipe ale întune-
ricului celui mai dinafară, nemântuita confuzie!
* „Sufletelor celor mai elevate, admițînd că sunt și cele
Există la Dostoievski o lume de Dincolo, la fel de
teribilă, în bine și în rău, ca și lumea realității fizice, însă acest
Dincolo este tot aici; este lumea abisală a cunoștinței, sunt
două abisuri contrare, ca două pâlnii puse gură la gură.
Rezolvarea ambelor lumi atât de realist și eshaustiv, face
superfluă o altă metafizică, o altă Transcendență. Spre
deosebire de deviza lui Julien Green: „Totul e în altă parte”, la
Dostoievski TOTUL E AICI ȘI ACUM.
332
Dacă un J. Guitton va spune: „Totdeauna se păstrează
tăcerea asupra esențialului, care este insuportabil”,
Dostoievski epuizează în cuvânt, ca „în început” (εν αρχῆ) și
Creația și Anticreația, având totuși puterea să revină, ca în
Geneză, în toate finalurile – Dimineața. Vezi învierea din
finalul romanului „Crimă și pedeapsă”, sau în „Frații
Karamazov”, ș.a.
*
Termenii folosiți în teologie, cu deosebire verbul, afirmă
infinit mai mult și esențialmente altceva decât exprimă.
Orice erezie își are cauza în neputința de a realiza
Metafora, trecerea de la literă la Duh, fiindcă „închinarea
adevărată – spune Fiul lui Dumnezeu în Samaria eretică – este
în duh și adevăr”.
*
Rădăcinile neotestamentare (lutherane) ale lui Nietzsche
transpar din adâncuri de genune biblică la tot pasul, tragedia
psalmică. Iată-l glosând asupra suferinței, inspirat de geniul
creștin al temei:
mai curajoase, le este dat să trăiască tragediile cele mai
dureroase. Dar tocmai din acest motiv ele țin viața la mare
preț, pentru că ea le opune cel mai puternic antagonism al ei”
(Amurgul idolilor).
*
333
334