Topografie in Constructii Civile

Topografia în construcţiile civile
"Oamenii se împart în două :

unii care caută şi nu găsesc,
alţii care găsesc şi nu-s mulţumiţi"
(Mihai Eminescu)
1
PREFAŢĂ
Lucrarea ce urmează, se adresează în principal studenţilor “boboci” în
general şi în ale topografiei în special, care consideră că meseria de
constructor civilist poate constitui pentru ei domeniul în care se pot manifesta
cel puţin în viitorul apropiat. Cunoştinţele în domeniul măsurătorilor terestre, în
general şi în cel al topografiei aplicate în special, vor fi pentru ei o posibilitate
de afirmare profesională dar şi un prilej de a economisi sume semnificative în
bugetul de cheltuieli pentru realizarea unei investiţii pe care o au pe “mână”.
Evoluţia măsurătorilor terestre în general, a fost spectaculos marcată de
apariţia sistemului de poziţionare globală cu sateliţi; tehnica aceasta este
aplicabilă şi în domeniul lucrărilor topografice ce însoţesc etapele de realizare
ale unei construcţii, indiferent de destinaţia construcţiei respective. Condiţia
esenţială de vizibilitate pe verticală, absolut necesară în cazul aplicării acestei
tehnici de măsurare, nu poate fi mereu îndeplinită. Urmare a acestui fapt,
tehnicile clasice de măsurare au evoluat dar nu au devenit inutile. Aparatele
optico-mecanice clasice, teodolite, nivele şi rulete nu vor dispare chiar dacă pe
lângă ele au apărut staţiile totale de măsurare sau rulete electronice; ele au
devenit acum aparate opto-mecano-electronice prin înlocuirea cercurilor
gradate din cristal ale teodolitelor clasice cu cercuri digitale sau prin înlocuirea
mirelor clasice cu mire digitale, la care aportul operatorului se reduce numai la
a viza mira şi a apăsa tasta de înregistrare a citirilor. Avantajul imens al
acestor tehnici noi este acela că se elimină posibilitatea erorilor umane ce pot
apare la transcrierea repetată a datelor din măsurători în diverse formulare de
calcul. Principiul metodelor însă nu s-a modificat.
Surpriza cea mare poate fi pentru unii din cei care acum înţeleg ce este
topografia faptul că nu “butonatul” unei staţii totale este treabă inginerescă ci
locul în care se ţine prisma pentru a obţine un produs grafic de calitate.
Selectarea în teren a punctelor care vor conduce la obţinerea planului de
situaţie este cu adevărat o treabă inginerească.
Prezenta carte doreşte să satisfacă solicitările unui mare număr de ingineri
cu care am colaborat pe diverse şantiere şi care au remarcat faptul că nu
găsesc cărţi din care să se documenteze deoarece cele mai vechi sunt de mult
epuizate.
Prezenta carte se mai doreşte şi o expresie a respectului faţă de cei care
m-au învăţat sau de la care am “furat” această meserie, în primul rând a
foştilor colegi din cadrul colectivului topo dar şi a directorului de foraj-
dezvoltare de la fostul Trust al Petrolului Ploieşti, alături de care mi-am început
cariera. De la primii am învăţat să “miros” meseria, de la cel de-al doilea am
învăţat să “miros” viaţa.
Mulţumesc lui Dumnezeu şi tatălui meu pentru ce au făcut şi simt că încă
mai fac pentru mine pe această lume.
Autorul,
2
1 NOŢIUNI GENERALE.
1.1 Obiectul şi importanţa topografiei în domeniul tehnic.
Nevoia de cunoaştere, caracteristică esenţială a omenirii, dar mai
ales necesitatea ca suma cunoştinţelor acumulate în timp să fie
transmisă generaţiilor viitoare, s-a făcut simţită şi în domeniul
măsurătorilor terestre atât prin găsirea modalităţilor de reprezentare a
unor zone prin care oamenii au călătorit cât şi a celor în care îşi
desfăşurau activitatea în mod curent. Sunt cunoscute necesităţile
omenirii pentru satisfacerea cerinţelor militare, economice, de
navigaţie, religioase, etc.
Evoluţia în timp a măsurătorilor terestre a fost condiţionată de
dezvoltarea ştiinţelor exacte - matematica şi fizica. Instrumentul
teoretic al măsurătorilor terestre este furnizat de matematică prin
principiile şi metodele de prelucrare a măsurătorilor, instrumentele
necesare observaţiilor sunt construite pe baza cunoştinţelor de
mecanică, optică şi electronică, astronomia permite obţinerea datelor
primare necesare prelucrării reţelelor de sprijin pe suprafeţe mari şi
stabilirea formei şi dimensiunilor Pământului, pentru ca la sfârşit să
obţinem imaginea micşorată a zonei de interes prin intermediul
cunoştinţelor de cartografie.
Respectarea cerinţelor privitoare la fidelitatea reprezentării pe hartă
a formelor naturale existente în teren nu se poate face fără legătura cu
geografia, geologia şi geomorfologia. Cunoaşterea geografiei permite o
tratare corespunzătoare a elementelor naturale ale terenului cum ar fi
relieful, vegetaţia, natura solurilor, hidrografia, în timp ce apelând la
geologie şi geomorfologie se ajunge la formele reliefului şi legile de
modificare a lor.
Domeniul măsurătorilor terestre se poate împărţi în următoarele
ramuri principale:
geodezia - care se ocupă cu studiul, măsurarea şi determinarea
formei şi dimensiunilor globului pământesc sau a unor porţiuni întinse
ale acestuia. Pentru a se realiza acest lucru, pe suprafaţa terestră se
determină coordonatele spaţiale ale unor puncte care, prin unirea din
aproape în aproape, determină vârfurile unor triunghiuri. Odată
determinate coordonatele geografice sau rectangulare ale acestor
puncte, acestea devin puncte de sprijin pentru toate celelalte
măsurători terestre. Totalitatea acestor puncte alcătuieşte reţeaua de
puncte geodezice. Datorită suprafeţei mari pe care se desfăşoară
aceste lanţuri de triunghiuri, este necesar ca la prelucrarea
măsurătorilor să se ţină seama de influenţa curburii Pământului.
topografia - care, pornind de la datele furnizate de geodezie
(coordonatele unor puncte într-un sistem unitar, care însă nu
delimitează şi nu reprezintă detalii din teren), să stabilească poziţia
relativă a obiectelor din teren şi să le reprezinte pe hărţi sau planuri.
Caracteristic pentru lucrările topografice este că acestea se desfăşoară
pe suprafeţe relativ mici în care influenţa curburii Pământului este
3
considerată neglijabilă.
fotogrametria - poate fi considerată ca o tehnică nouă în
măsurătorile terestre în sensul că poziţia unor detalii se obţine direct pe
fotografii speciale, metrice, numite fotograme, executate în anumite
condiţii, fie din avion (denumite fotograme aeriene) fie de la nivelul
solului (fotograme terestre). Ca şi topografia, exploatarea fotogramelor
se face utilizând reţeua de sprijin creată cu ajutorul geodeziei.
Prin produsele pe care le furnizează - hărţi şi planuri - măsurătorile
terestre sunt indispensabile diverselor domenii de activitate, indiferent
de stadiul de execuţie al unei lucrari; sunt folosite la construcţia şi
sistematizarea teritorială, la organizarea teritoriului agricol, la
amenajarea silvică sau hidrologică, în prospectarea şi exploatarea
zăcămintelor de substanţe utile, precum şi la elaborarea de studii şi
cercetări în domeniul hidrografic, pedologic, geologic, geografic.
Importanţa ştiinţifică a măsurătorilor terestre constă în aceea că
furnizează date necesare studierii formei şi dimensiunilor reale ale
Pământului şi modificările în timp ale acestora.
1.2 Elementele topografice ale terenului.
1.2.1 Forma şi dimensiunile Pământului.
Secţionarea cu un plan vertical a scoarţei terestre permite
observaţia că se disting trei curbe care o interesează şi anume :
suprafaţa topografică, geoidul şi elipsoidul de referinţă (figura 1.1).
Suprafaţa topografică este de fapt urma terenului lăsată pe planul de
secţiune, urmă care, datorită neregularităţilor, nu se poate exprima
printr-un model matematic. Este suprafaţa care face obiectul
reprezentărilor pe hărţi şi planuri.
Figura 1.1 - Suprafaţa topografică, geoidul şi elipsoidul de referinţă.

Geoidul reprezintă locul geometric al punctelor care materializează
nivelul mărilor şi oceanelor liniştite, nivel neafectat de mişcarea
valurilor, curenţilor sau mareelor, prelungit pe sub continente. Numit şi
suprafaţa de nivel zero, nu se poate exprima printr-un model sau
formulă matematică. Datorita faptului că nu reprezintă nici măcar
aproximativ configuraţia terenului natural, nu face obiectul
reprezentării pe hărţi şi planuri, fiind de fapt o formă geometrică
ipotetică din punct de vedere al exprimării.
4
Figura 1.2 - Elipsoidul de referinţă.

Elipsoidul de referinţă (figura 1.2) a apărut ca urmare a
imposibilităţii reprezentării terenului sau a geoidului pe hărţi şi planuri
prin coordonate. Fiind descris de o relaţie matematică, corespondenţa
reciprocă între puncte din teren şi omoloagele lor pe elipsoid permite
raportarea acestora pe hărţi şi planuri prin coordonate, într-un sistem
unic şi unitar. În timp, s-au folosit o serie de elipsoizi de referinţă care
au purtat numele celor care le-au descris prin mărimile lor
caracteristice: Delambre, Bessel, Heyford, Krasovski. Pentru toate
tipurile de elipsoizi cunoscuţi, elementele caracteristice cu valorile
acestora numai pentru elipsoidul Krasovski,sunt:
a = 6378245 m (semiaxa mare)
b = 6356863 m (semiaxa mică)
α = (a-b)/a = 1/298,3 (turtirea elipsei)
1.2.2 Proiecţia punctelor în geodezie şi topografie.
Elementul care defineşte modalitatea de proiectare a punctelor pe o
suprafaţă este mărimea acesteia în sensul că la suprafeţele mari se
impune să se ţină cont de curbura Pamântului (cazul unor regiuni, ţări,
continente sau întreg globul), în timp ce dacă suprafaţa determinată de
puncte este mică, influenţa curburii se poate neglija.
În primul caz avem de-a face cu ceea ce se numeşte proiecţie
geodezică iar în al doilea caz cu o proiecţie topografică a punctelor.
Prin proiecţia geodezică a punctelor de triangulaţie A, B, C, D pe
suprafaţa elipsoidului, în punctele a, b, c, d se obţin triunghiuri cu laturi
curbe, laturi care se numesc şi linii geodezice. Se poate observa (figura
1.3) că în acest caz proiectantele punctelor de triangulaţie sunt
convergente către o zonă din centrul globului pământesc. Dacă
suprafaţa pe elipsoid este mică (cazul punctelor apropiate), putem
asimila elipsoidul cu o suprafaţă plană fără ca precizia coordonatelor şi
poziţia punctelor să sufere.
În acest caz proiectantele punctelor vor fi paralele între ele, iar
poziţia punctelor de triangulaţie se defineşte prin coordonatele
rectangulare plane x, y precum şi prin cota H, reprezentând distanţa pe
verticală de la suprafaţa de nivel zero la punctul din teren.
5
A B A B
C D C D
x
a
a
b b
c d d
s u p r a f a ta e lip s o id u lu i c
p l a n o r i z o n t a l d e p r o i e c ti e y
O
Figura 1.3 - Proiecţia geodezică şi proiecţia topografică a punctelor.

Se poate observa că totdeauna distanţele care se pot determina pe
planuri reprezintă, de fapt, proiecţii orizontale ale distanţelor înclinate
corespondente, din teren. Deasemeni, aceste distanţe sunt liniile
drepte care unesc punctele din teren, indiferent de configuraţia
terenului în lungul acestui traseu.
1.2.3 Proiecţii cartografice.
Deoarece în cazul general se impune reprezentarea grafică a unor
suprafeţe întinse ale globului, se constată existenţa a două dificultăţi
mari:
• suprafaţa globului este curbă, apropiată de o sferă;
• reprezentarea reliefului ar trebui să fie tridimensională.
Aceste dificultăţi se pot elimina prin alegerea unui număr suficient
de puncte caracteristice, proces numit şi geometrizarea terenului,
după care suprafeţele curbe se transformă, prin calcule, în suprafeţe
plane. O astfel de transformare nu se poate face însă fără ca distanţele
de pe elipsoid să nu sufere modificări. Funcţie de sistemul de proiecţie
adoptat se pot modifica şi alte elemente cum sunt unghiurile sau
suprafeţele. Clasificarea proiecţiilor cartografice se va face deci funcţie
de elementele care se păstrează nemodificate, astfel:
 conforme sunt cele care păstrează unghiurile nedeformate;
 echivalente sunt cele care păstrează suprafetele nedeformate;
 echidistante sunt cele care păstrează numai anumite distanţe
nedeformate;
 arbitrare sunt cele care nu păstrează nici un element
nedeformat.
Din cele prezentate, putem constata că deformaţiile pot fi liniare,
unghiulare sau areolare (deformarea suprafeţelor). Un alt criteriu de
clasificare al proiecţiilor cartografice este cel al modului de realizare a
reprezentării, care conduce la aspectul reţelei cartografice; în acest caz
clasificarea se prezintă astfel:
 azimutale sunt proiecţiile în care reprezentarea se face pe un
plan tangent sau secant la sferă în punctul central al zonei de
reprezentat;
 cilindrice sunt cele în care reprezentarea se face pe un cilindru
care are o poziţie oarecare faţă de sferă (nu este obligatoriu
să fie tangent).
6
 conice sunt cele la care reprezentarea se face pe un con

tangent sau secant la sferă, cu variantelor cunoscute ca
proiecţiile policonice şi cele pseudoconice.
Din prima categorie face parte proiecţia stereografică, care, pentru
teritoriul României a fost aplicată şi cunoscută iniţial ca "proiecţia
stereografică 1933" şi mai recent "proiecţia stereografică 1970";
poziţia punctului central în cele două proiecţii diferă în sensul că prima
avea acest punct în zona Braşov pentru ca a doua să-l aibă în zona
Făgăraş. În figura 1.4 sunt ilustrate elementele ce caracterizează o
proiecţie stereografică:
C - centrul de proiecţie,
V - punctul de vedere,
R0 - raza medie de curbură la centrul de proiecţie,
CD - adâncimea planului de proiecţie,
M - un punct pe elipsoid,
m - proiecţia pe planul secant a punctului M,
r - raza cercului de secanţă
Figura 1.4 - Proiecţia stereografică.

Din a doua categorie, pentru ţara noastră a fost folosită "proiecţia
Gauss". Pentru a obţine această proiecţie, este suficient să se introducă
o sferă într-un cilindru pentru ca apoi sfera să fie rotită cu unghiuri
egale (figura 1.5). ”Feliile” din sferă sunt proiectate pe cilindru, una
lângă alta şi apoi cilindrul este tăiat pe generatoarele ce trec prin cei
doi poli. Faţa vizibilă se aşează în plan, obţinând o reprezentare în
proiecţia Gauss.
Figura 1.5 - Proiecţia Gauss.

Reprezentarea elipsoidului se face în acest caz prin zone denumite
fuse având în general 6° pe longitudine. Meridianul origine, numit şi
"meridian 0", este cel care trece prin Observatorul Greenwich.
Avantajele acestei proiecţii constau în aceea că permite reprezentarea
7
întregului glob pe zone cuprinse între cei doi poli.

Dezavantajele se refera la situaţia teritoriilor relativ mici care se
reprezintă uneori pe două fuse vecine (cazul ţării noastre în L - 34 şi L -
35), precum şi la faptul că deformaţiile sunt uneori mai mari decât în
alte proiecţii.
1.2.4 Elementele topografice ale terenului.
În mediul înconjurator se află o serie de obiecte naturale ( văi,
dealuri, ape, munti) şi artificiale, apărute datorită omului (construcţii,
limite între folosinţe sau proprietăţi), toate alcătuind detalii topografice.
Pentru determinarea formei şi poziţiei acestora, se aleg, pe detaliul
din teren, puncte caracteristice denumite topografice, reprezentând
schimbări de direcţie ale unui contur sau a pantei terenului, sau
minimum de puncte în funcţie de care să se poată reprezenta orice
detaliu sau formă de teren (figura 1.6). La stabilirea minimului de
puncte este necesar să se cunoască scara planului sau a hărţii.
Detaliile topografice sunt, în general, alcătuite din linii sinuoase a
căror determinare şi exprimare matematică ar fi practic imposibilă şi
apoi chiar şi inutilă. Aceeaşi linie sinuoasă se poate transforma într-o
linie frântă care să îmbrace şi să înlocuiască cu suficientă fidelitate
conturul iniţial. În figura 1.6 sunt prezentate două moduri de a
geometriza un contur sinuos : în cazul "a", datorită faptului că s-au ales
puţine puncte pe contur, geometrizarea este incorectă, în timp ce în
cazul "b", datorită numărului adecvat de puncte alese, linia frântă care
aproximează conturul sinuos este mult mai aproape ca formă de acest
contur.
Figura 1.6 - Geometrizarea terenului

Operaţiunea poartă denumirea de geometrizarea terenului şi se
poate face atât în plan orizontal, când un punct se determină prin
coordonate x şi y, cât şi în plan vertical, situaţie în care determinarea
se face prin cotă şi distanţa faţă de un reper ales.
Două sunt categoriile de elemente care se măsoară în teren şi
anume cele liniare respectiv unghiulare. Intersecţia suprafeţei
topografice cu un plan vertical ce trece prin punctele M şi N se numeşte
aliniament, fiind o linie sinuoasa în plan vertical, în timp ce în plan
orizontal este o linie dreapta.
Materializarea unui aliniament între două puncte şi reprezentarea lui
într-o secţiune verticală (figura 1.7) conduce la definirea următoarelor
elemente topografice ale terenului:
8
• distanţa înclinată, L, între punctele A şi B, este lungimea liniei

drepte între punctele marcate în teren; ea este linia geometrizată între
punctele A şi B din teren.
• distanţa orizontală, D, reprezintă proiecţia în plan orizontal a
distanţei înclinate L.
• unghiul de pantă α este unghiul format de orizontala ce trece printr-
un punct şi direcţia către cel de-al doilea punct (figura 1.7). Unghiurile
de pantă, la fel ca şi diferenţa de nivel, pot fi pozitive sau negative.
Pozitive sunt unghiurile de panta către toate punctele situate deasupra
liniei orizontului, după cum unghiurile de pantă sunt negative pentru
toate punctele situate sub linia orizontului. Dacă direcţia de referinţă nu
este orizontala ce trece printr-un punct ci verticala locului, atunci
unghiul format de verticală cu direcţia MN se numeşte unghi zenital şi
se notează cu "Z". Între unghiul zenital şi unghiul de pantă al unei
direcţii date există totdeauna relaţia:
Z + α = 100 g [1.1]
Ζ
α (−)
∆
α (+)
Figura 1.7 - Elementele topografice ale terenului.

• diferenţa de nivel ∆ HMN = HN - HM, este distanţa pe verticală între
planele orizontale ce trec prin punctele M şi N. Din figura 1.7 se observă
că diferenţa de nivel poate fi pozitivă (de la M la N) sau negativă (de la
N la M). Mărimea diferenţei de nivel între punctele M şi N se poate
calcula, funcţie de lungimea înclinată L şi unghiul de pantă α, cu relaţia
:
∆H MN = L * sin α = D * tg α [1.2]
sau, dacă se cunoaşte mărimea unghiului zenital, Z:
∆H MN = L * cos Z = D * ctgZ [1.3]
• cota unui punct se defineşte ca distanţa pe verticală de la suprafaţa
de referinţă la planul orizontal ce trece prin acel punct. Din figura 1.7,
se poate deduce cota punctului N, HN, funcţie de cota punctului M, HM,
presupusă ca fiind cunoscută şi diferenţa de nivel ∆ HMN, calculată cu
una din relaţiile [1.2] sau [1.3], funcţie de elementele măsurate.
• unghiul orizontal β (figura 1.8), între direcţiile MN şi MP este unghiul
diedru format de planele verticale ce conţin punctele M şi N (planul V N),
respectiv M şi P (planul VP). Mărimea lui se obţine din diferenţa
direcţiilor către punctele P şi N, putând avea valori cuprinse între 0 g şi
9
400g.
+ x V (P )
V (N )
N P
M
xN
δy N M + y
yN
Figura 1.8 - Unghiul orizontal între două aliniamente.

• orientarea directiei MN, θ MN, se defineste ca unghiul format de
direcţia nordului cu direcţia de măsurat (MN), unghi măsurat în sensul
orar. Orientarea unei direcţii se calculează din coordonatele punctelor
ce determina direcţia, cu relaţii de tipul :
δy MN y N − y M δxMN x N − xM
tgθ MN = = sau ctgθ MN = = [1.4]
δxMN x N − xM δy MN y N − y M
• poziţia unui punct în plan se defineşte fie prin coordonatele
rectangulare x şi y, fie prin coordonatele polare. Coordonatele punctului
M din figura 1.8 se calculează funcţie de coordonatele punctului N cu
relaţiile:
X M = X N + δx NM = X N + d MN * cos θ NM
[1.5]
YM = YN + δy NM = YN + d MN * sin θ NM
1.2.5 Unităţi de măsura.
Funcţie de elementele care se determină în operaţiile topografice, în
ţara noastră se folosesc unităţile de măsură ale sistemului internaţional
şi anume:
→ pentru lungimi, metrul cu multipli şi submultipli săi;
→ pentru suprafeţe, unităţile ce derivă din cele folosite la lungimi,
metrul pătrat, kilometrul pătrat; se mai folosesc însă şi arul,respectiv
hectarul, astfel:
10 m * 10 m = 100 mp = 1 a (un ar)
[1.6]
100 m * 100 m = 10000 mp = 100 a = 1 ha (un hectar) [1.7]
→ pentru unghiuri, gradele şi radianii. Datorită dificultăţilor de
exprimare în sistemul zecimal, gradaţia sexagesimală a fost înlocuită
cu gradaţia centesimală. Astfel, un cerc are 400 grade centesimale,
(notate 400 g ), iar un cadran 100g. Submultipli sunt minutul
centesimal, egal cu 1/100 dintr-un grad (notat 1 c ), respectiv secunda
sexagesimală, egală cu 1/100 dintr-un minut ( notată 1cc ). Pentru
transformări dintr-un sistem în altul, se folosesc următoarele relaţii:
din sexagesimal în centesimal : 1° = 1,111111g
[1.8]
10
din centesimal în sexagesimal : 1g = 0,9° [1.9]

Radianul este unghiul căruia i se opune un arc egal cu raza cercului
pe care-l descrie. Legătura între radian şi unităţile de măsură în grade
este:
sexagesimal ρ '' = 206265 ''
[1.10]
centesimal ρ cc
= 636620cc
[1.11]
1.3 Suprafeţe de referinţă şi sisteme de coordonate.

1.3.1 Suprafeţe de referinţă.
Determinarea în plan vertical a poziţiei punctelor se face prin
raportare la geoid, caz în care suprafaţa se numeşte suprafaţa de nivel
zero. Poziţia acesteia se obţine prin observaţii multianuale. Aparatele
cu care se determina cota mării sau oceanului se numesc
medimaregrafe sau medimaremetre. Ele constituie punctele
fundamentale pentru originea cotelor în lucrările de măsurători
terestre.
Suprafaţa care este normală în fiecare punct al ei la direcţia
verticalei se numeşte suprafaţă de nivel. Altitudinea sau cota absolută
a punctului topografic se defineşte ca fiind distanţa pe verticală între
suprafaţa de nivel zero şi suprafaţa de nivel ce trece prin punctul
considerat.
În cazul suprafeţelor mari se poate considera că Pământul este
aproximativ sferic, iar suprafeţele de nivel, inclusiv suprafaţa de nivel
zero sunt sfere concentrice în centrul Pământului (figura 1.9). Pentru
suprafeţe mici, se consideră că suprafeţele de nivel, inclusiv cea de
nivel zero, sunt plane paralele şi orizontale între ele.
Pentru anumite lucrări desfăşurate pe suprafeţe mici şi precis
definite, este posibil ca suprafaţa de nivel, considerată originea în
determinarea cotelor, să fie alta decât suprafaţa de nivel zero, aleasă
conventional.
N
M
Figura 1.9 - Suprafeţe de nivel.
În acest caz spunem că avem de-a face cu o altitudine convenţională

a punctului. În acest caz, cotele tuturor punctelor de pe această
11
suprafaţă, vor diferi faţă de cotele absolute cu aceeaşi cantitate, egală

cu distanţa pe verticală între suprafaţa de nivel zero şi suprafaţa
convenţional aleasă. În aceste condiţii, relieful terenului este
reprezentat pe hărţi sau planuri identic, indiferent de sistemul de
referinţă ales pentru cote (absolut sau convenţional).
1.3.2 Sisteme de coordonate.
Pentru a cunoaşte direcţiile cardinale ale hărţilor şi planurilor,
acestea trebuie să fie orientate. Acest lucru înseamnă ca direcţiile
identificate pe o hartă sau plan să fie făcute paralele cu omoloagele lor
Figura 1.10 – Cercul trigonometric si cercul

topografic
din teren, prin rotirea în mod convenabil a hărţii sau planului.
Direcţia care se foloseşte în orientarea lucrărilor de măsurători
terestre, numită direcţie de referinţă, este direcţia nordului geografic.
Ţinând cont de faptul că determinările se fac în sens orar, pentru a se
păstra relaţiile cunoscute din trigonometrie, s-a adoptat cercul
topografic, la care numerotarea cadranelor se face în sens orar, pornind
de la direcţia nordului (figura 1.10).
Deoarece exista nordul geografic (stabil în timp) şi nordul magnetic
(variabil în timp îndelungat), rezultă că şi orientările pot fi geografice
(fixe în timp) respectiv magnetice (uşor variabile în timp).
Prin orice punct de pe suprafaţa terestră pot fi duse un meridian
geografic şi unul magnetic; implicit, o direcţie oarecare, într-un sistem
de axe de coordonate este orientată faţă de o paralelă la meridianul
axial şi nu faţă de meridianul geografic al locului respectiv. Considerând
o direcţie A-B în teren (figura 1.11), faţă de aceasta se disting
următoarele orientari:
orientarea magnetică (sau azimutul magnetic), care este unghiul
format de direcţia nordului magnetic cu direcţia A-B;
12
orientarea geografică (sau azimutul geografic) care este unghiul
δ
θ
θ
Figura 1.11 - Tipuri de orientări

format de direcţia nordului geografic cu direcţia A-B;
Unghiul format de cele două orientări poartă denumirea de deviaţie
magnetică δ . Acest unghi este necesar în cazul determinării
orientărilor cu busola, în vederea corectării acestora pentru a se putea
raporta la orientări geografice.
1.4 Noţiuni de teoria erorilor de măsurare.
Având în vedere că orice măsurătoare, oricât de precis ar fi
executată, este însoţită de mici diferenţe faţă de valoarea reală a
mărimii respective, vom defini erorile ca fiind micile diferenţe care apar
la măsurarea repetată a unei mărimi. Este de menţionat că valoarea
reală a mărimii măsurate nu este niciodată cunoscută. Cauzele care
conduc la apariţia erorilor se refera la:
→ imperfectiunilor constructive ale aparaturii sau dispozitivelor cu
care se execută măsurătorile, erorile numindu-se erori instrumentale;
→ datorită operatorului care execută măsurătorile, caz în care
erorile se numesc erori personale;
→ datorită condiţiilor de mediu în care se efectuează măsurătorile,
situaţie în care erorile se numesc erori datorate condiţiilor exterioare;
Este de remarcat ca niciodată, categoriile enumerate mai sus nu
acţionează singure, ci apar toate la un loc. Eroarea se defineşte
matematic ca diferenţa între valoarea eronată şi valoarea justă, iar
corecţia este totdeauna diferenţa între valoarea justă şi valoarea
eronată. Dacă notăm cu vj valoarea justă şi cu ve valoarea eronată,
putem scrie că:
e = ve − v j [1.12]
după cum :
c = v j − ve [1.13]
Din expresiile [1.12] şi [1.13] se poate scrie că :
e = −c sau c = −e [1.14]
Dacă asupra unei mărimi se vor face un număr mare de determinări,
se vor calcula abaterile fiecărei determinări faţă de media aritmetică şi
13
se va întocmi un grafic pe care se vor raporta, pe abscisă mărimea

erorilor, iar pe ordonată frecvenţa apariţiei unei valori a erorii, se va
obţine un grafic al unei curbe, cunoscută sub numele de "curba clopot
GAUSS', reprezentând de fapt curba de distribuţie normală a erorilor
întâmplătoare.
Clasificarea erorilor se poate face după:
mărimea lor:
 erori propriu-zise, care sunt acceptate în procesele de
măsurare;
 erori grosolane, numite şi greşeli, care nu se acceptă în şirul de
măsurători, motiv pentru care, la prelucrare, sunt eliminate.
modul de propagare:
 sistematice, caracterizate prin aceea că sunt constante ca
semn şi mărime. Acest tip de erori nu se pot elimina, dar
influenţa lor poate fi anulată prin calcul;
 întâmplătoare sau accidentale, apar aleator ca semn şi valoare,
iar influenţa lor nu se cunoaşte şi nu se poate diminua.
valoarea de referinţă:
 reale, care reprezintă diferenţele între diversele valori din şirul
de determinări şi valoarea reală a mărimii măsurate. Se poate
lesne constata că deoarece valoarea reală a mărimii nu este
cunoscută, nici erorile reale nu se pot determina.
 aparente, care reprezintă diferenţa între fiecare valoare din
şirul de măsurători şi valoarea cea mai probabilă, definită ca
media aritmetică a celor "n" determinări.
În cazul unui număr de determinări făcute asupra aceleaşi mărimi,
de un singur operator, cu un singur instrument de măsură şi în condiţii
meteo aproximativ identice, suma erorilor aparente tinde la 0. Dacă
vom nota cu “v” erorilor aparente, cu Mi masurătorile propriu-zise şi cu
M media celor "n” determinări, putem scrie:
v1 =M 1 −M
v2 =M 2 −M
[1.15]
.......... .......... .
vn =M n −M
Prin însumarea relaţiilor [1.15], se ajunge la egalitatea:
v1 + v2 + ..... + vn = M 1 + M 2 + ..... + M n − n * M [1.16]
Dacă notăm suma erorilor vi cu [v] şi suma măsurătorilor cu [M],
relaţia [1.16] se poate scrie sub forma:
[ v ] = [ M ] − n*M [1.17]
şi deci:
[v] = 0 [1.18]
care constitue criteriul de apreciere a corectitudinii prelucrării
14
măsurătorilor.
Pornind de la considerentul că un şir de măsurători este reprezentat
ca o funcţie de cele "n" determinări, asimilate ca "n" variabile, erorile
sunt derivatele de ordinul I în raport de aceste determinări. Diferenţa
între oricare două măsurători din şirul de măsuratori efectuate se
numeşte ecart; dacă această diferenţă se face între valoarile extreme,
se numeşte ecart maxim.
Pentru a putea fi prelucrat, şirul determinărilor trebuie să se
încadreze în toleranţa “T”, care se defineşte ca fiind ecartul admisibil
între măsurători. Valoarea toleranţei se precizează prin instrucţiuni
tehnice şi valoarea ei este obligatoriu de respectat în orice gen de
lucrări de măsurători terestre. Tehnica care se ocupă cu modul de
prelucrare a masurătorilor şi ajungerea la valoarea cea mai probabilă se
numeşte teoria erorilor de măsurare, iar procedeul se numeşte al celor
mai mici pătrate.
După modul în care se obţin, mărimile măsurate pot fi:
• directe, caracterizate prin aceea că observaţiile sunt făcute direct
cu instrumentul asupra marimii care se măsoară, de exemplu,
măsurarea unei distanţe cu ajutorul ruletei;
• indirecte, în care, prin calcul, din mărimi determinate direct se
obţin mărimile care interesează. Un exemplu este determinarea a
două laturi într-un triunghi în care se cunosc toate unghiurile şi a
treia latură.
• conditionate, în care mărimile măsurate direct trebuie să răspundă
unor conditii, ca de exemplu, suma unghiurile măsurate într-un
triunghi să fie egală cu 200g.
Din punct de vedere al modului de efectuare a observaţiilor sau al
aparaturii folosite, se disting:
•măsurători de aceeaşi precizie, numite şi măsurători de ponderi
egale, în care determinările se fac cu aceeaşi metodă, de un singur
operator care foloseşte un singur tip de aparat;
•măsurători de precizii diferite, numite şi măsurători ponderate,
care se efectuează cu aparate diferite, de către operatori diferiţi, în
condiţii şi cu instrumente diferite.
1.4.1 Eroarea medie pătratică individuală.
Pornind de la forma generala a ecuatiilor de erori, şi anume:
v1 =M 1 −M
v2 =M 2 −M
[1.19]
.......... .......... .
vn =M n −M
pentru a se înlătura incertitudinile datorate semnelor + şi - ale
erorilor vi, se ridică la pătrat suma erorilor şi prin însumare se ajunge la
eroarea medie pătratică individuală:
15
v12 + v22 +  vn2 [ν 2 ] [1.20]

eq = ± =±
n n
Aceasta eroare constituie un criteriu de apreciere calitativa a şirului
de măsurători luate individual. Asupra valorii erorii medii pătratice
individuale acţionează preponderent erorile întâmplătoare cu valoare
absolută mare, tocmai cele care determină gradul de siguranţă al
măsurătorilor. Datorită faptului că această eroare este relativ stabilă,
este practic suficient un număr relativ mic de determinări pentru a
obţine această eroare cu o precizie satisfăcătoare.
1.4.2 Eroarea medie a mediei aritmetice.
Pornind de la "i" măsuratori efectuate în aceleaşi condiţii asupra
unei singure mărimi M, valoarea cea mai probabilă se acceptă a fi
media aritmetică. Se poate deci scrie că:
M1 + M 2 + + M n
M = [1.21]
n
sau:
1 1 1
M = M 1 + M 2 + + M n [1.22]
n n n
Dacă acceptăm că fiecare măsurătoare este afectată de aceeaşi
eroare, eq, în timp ce eroarea medie pătratică a valorii M va fi eM, prin
ridicare la pătrat şi neglijând termenii de ordinul II (adică produsele
între termenii "i" şi "j"), atunci putem scrie că :
2 1 1 1 n 1
eM = 2 eq2 + 2 eq2 +  + 2 eq2 = 2 eq2 = eq2 ⇒
n n n n n
[1.23]
eq [ vv ]
⇒ eM = ± =±
n n( n − 1)
Acestă mărime este un criteriu de apreciere a preciziei
măsurătorilor.
2 HĂRŢI ŞI PLANURI.
Planul topografic este o reprezentare convenţională, micşorată şi
asemenea a unei porţiuni relativ restrînse a terenului, care, prin
detaliile pe care le conţine, permite formarea unei imagini sugestive
asupra planimetriei şi reliefului terenului. La întocmirea lui nu se ţine
seama de influenţa curburii Pămîntului.
Harta topografică, spre deosebire de plan, reprezintă o suprafaţa
mai mare de teren, imaginea pe care o redă este generalizată, adica
nu conţine toate detaliile dintr-un plan, iar la întocmirea ei se ţine
seama de curbura Pâmîntului. Pentru aceasta este necesar mai întâi să
se creeze o reţea geografică de paralele şi meridiane în vederea
reprezentării suprafeţelor curbe de pe sferoid.
16
2.1 Scara planurilor şi hărţilor.

Raportul constant între o distanţă de pe hartă şi omoloaga ei din
teren poartă denumirea de scară. După modul de prezentare, se
disting:
a).scara numerică, cu forma generala :
d 1
Sc = = [2.1]
D n
în care, cunoscând două valori, se poate determina a treia. După
mărimea numitorului scării, n, se disting:
 scări mari, la care numitorul este mic, folosite la planurile
topografice (1:1000, 1:500, etc);
 scări mijlocii, folosite la hărţile topografice (1:5000, 1:10000, …,
1:50000);
 scări mici, la care numitorul este mare, folosite la hărţile
geografice (1:100000, …,1:1000000).
b).scara grafică, care este reprezentarea grafică a scării numerice,
permiţând determinarea directă, în unităţi din teren, a lungimii ce se
doreşte a se determina. După construcţie, pot fi scări grafice simple
sau transversale.
Scările grafice simple (figura 2.1) fac posibilă citirea distanţei cu o
precizie de până la 1/10 din valoarea bazei. Orice scară grafică simplă
este alcătuită dintr-un număr întreg de baze situate în dreapta originii
scării şi un talon situat la stânga originii. Acesta este divizat în 10
intervale de lungimi egale, lungimea talonului fiind egală cu lungimea
unei baze. Determinarea distanţei între două puncte de pe hartă se
face luându-se această lungime în deschiderea unui compas sau
Figura 2.12 – Scara grafica simplă.
distanţier şi aşezând apoi compasul cu un vârf pe o bază întreagă astfel

ca al doilea vârf să se găsească în interiorul talonului.
Distanţa se determină prin însumarea numărului de baze întregi cu
partea fracţionară, reprezentată de distanţa determinată în interiorul
talonului. Distanţa corespunzătoare exemplului din figura 2.1 este de
95 m compusă fiind din 4 baze a câte 20 m fiecare şi din partea
zecimală reprezentată de 7,5 diviziuni a câte 2 m fiecare.
Scările grafice compuse sau transversale (figura 2.2.), la care este
posibilă citirea pînă la 1/100 din valoarea bazei. Acest tip de scară este
perfecţionat faţă de scara grafică simplă, în sensul ca acum este
posibilă obţinerea unei precizii de 1/100 din valoarea bazei. Modul de
17
utilizare este asemănător cu cel prezentat anterior : distanţa de pe

hartă se ia în deschiderea compasului şi se aplică apoi pe scara grafică
astfel ca un capăt al compasului să se afle pe o bază întreagă iar cel de
al doilea capăt în interiorul talonului, exact pe un punct de intersecţie al
orizontalelor cu transversalele. Trebuie avut grijă ca ambele capete ale
compasului să se afle pe aceeaşi orizontală.
Figura 2.13 - Scara grafică transversală.
Scările grafice servesc fie la determinarea unei distanţe de pe hartă,

fie la raportarea pe hartă a unei distanţe măsurată în teren. Contracţia
hârtiei planului şi modalităţi de eliminare a acesteia, constitue un
fenomen inerent, datorat condiţiilor de păstrare şi manipulare a
hărţilor, ca urmare a condiţiilor de temperatură şi umiditate ale
mediului ambiant, care se modifică permanent. Fenomenul poate
afecta hărţile până la un cuantum de 2% pe orice direcţie. Pentru
eliminarea acestui inconvenient, fie odată cu tipărirea hărţii se
tipăreşte şi scara grafica, fie înainte de tipărire hârtia se lipeşte (se
caşerează) pe un suport nedeformabil (zinc, sticlă, material plastic,
etc.)
Precizia grafică a scării este un rezultat al faptului că este imposibil
de determinat distanţa “d” cu o precizie mai mare de 0,1mm, dar care
în mod obişnuit are valori de 0,2-0,3mm. Acestor erori le corespunde în
teren o lungime ce depinde de scara hărţii. Pentru determinarea acestei
mărimi se porneşte de la definiţia scării numerice şi anume:
e 1
= → Ps [m] = ± e* n* 10 −30 [m] [2.2]
Ps n
Din relaţia [2.2] se poate observa că, cu cât numitorul scării este
mai mare, deci scara este mai mică, cu atât precizia de citire şi
raportare a distanţelor este mai mică.
Funcţie de scara la care sunt redactate, produsele cartografice se
clasifică în:
 planuri topografice cu scara cuprins în general între 1:1000 şi
1:10000;
 hărţi topografice cu scara mare, până la 1:100000;
 hărţi topografice de ansamblu cu scări medii, până la 1:200000
sau 1:1000000;
 hărţi geografice la scări mai mici de 1:1000000
18
2.2 Semnele convenţionale

Detaliile din teren se reprezintă pe planuri şi hărţi prin semne astfel
concepute încât să fie cât mai sugestive, mai uşor de reprezentat prin
desen. Acestea pot reprezenta pe planuri sau hărţi detalii planimetrie şi
altimetrice, într-o formă cît mai sugestivă, putându-se clasifica după
destinaţia detaliilor pe care le reprezintă în semne de planimetrie şi
semne de altimetrie.
Semne pentru planimetrie, care se împart în :
 semne de contur, care permit desenarea la scara hărţii a naturii
detaliilor (mlaştini, păduri, etc). În cazul pădurilor se reprezintă
numai conturul pădurii nu şi poziţia arborilor în pădure.
 semne de poziţie sau de scară , care folosesc pentru redarea
detaliilor care nu se pot reprezenta la scară. Ele arată însă poziţia
exactă a detaliului pe care-l reprezintă.
 semne explicative, care "explică" anumite detalii de pe harta.
Această categorie se foloseşte numai împreună cu celelalte semne
convenţionale. La reprezentarea unei păduri, în afara conturului
păduri, din loc în loc se foloseşte un semn convenţional care
precizează specia preponderentă a arborilor.
Semne pentru altimetrie se folosesc la reprezentarea formelor de
relief, cum ar fi dealurile, vărfurile, văile, râpele, etc.
Semnele convenţionale folosite la redactarea hărţilor sau planurilor
sunt cuprinse în atlase de semne convenţionale. Câteva exemple sunt
prezentate în figura 2.3.
S em n u l O b i e c tu l S em nul O b i e c tu l
P u n c t g e o d e z ic Z id d e p i a tr a s a u b e to n
P u n c t to p o g r a f i c b o r n a t A u to s tr a d a
R e p e r d e n iv e lm e n t 7 (1 2 ) A s S o s e a a s f a lta ta c u la tim e d e 7 m
C a le f e r a ta in r a m b l e u D c 264 D ru m co m u n a l
C a le f e r a ta in d e b le u L in ie e le c tr ic a p e f e r m e m e t a lic e
8 tu n el T u n e l d e 8 m l a ti m e s i 5 8 l u n g i m e C o n d u c ta d e g a z e la s u p r a f a t a
58
0 .3 5
8
P a d u r e d e c o n i f e r e s a u f o i o a s e c u i n a lt i m e a I s la z
m e d i e d e 8 m s i d i a m e tr u l m e d iu d e 0 ,3 5 m
V ie P arlo a g a
F in e a ta T u f i s u r i c o m p a c te
Figura 2.14 – Semne convenţionale

2.3 Reprezentarea reliefului.
Relieful cuprinde totalitatea neregularităţilor, convexe şi concave ale
terenului, iar reprezentarea lui cît mai corectă şi expresivă este foarte
importantă. Pentru aceasta se folosesc următoarele metode : curbe de
nivel, planul cotat, planuri în relief, umbre cu tente.
Dintre toate metodele, cea mai folosită este cea a curbelor de nivel.
O curbă de nivel este locul geometric al punctelor care au aceeaşi cotă,
19
proiectat în plan orizontal. Se obţin prin secţionarea terenului cu

suprafeţe plane orizontale, iar proiecţia în plan orizontal al urmei
secţiunii este chiar curba de nivel.
Pentru reprezentarea curbelor de nivel, în funcţie de scara hărţii, se
alege o echidistanţă, E, reprezentând distanţa pe verticală între două
suprafeţe de secţiune a terenului (figura 2.4).
Această mărime se numeşte echidistanţa numerică sau naturală; ea
depinde de accidentaţia terenului, de scara hărţii şi de precizia cu care
se doreşte a fi reprezentat relieful. Se consideră că între două curbe de
nivel panta terenului este constantă, iar acest lucru se obţine prin
selectarea punctelor care se măsoară astfel ca la schimbarea pantei să
se determine, prin măsurare, obligatoriu, un punct. Curbele de nivel se
clasifică în funcţie de valoarea echidistanţei E. Valoarea acesteia este
funcţie de scara planului sau hărţii şi este în general de 5 m pentru
scara 1:25000, 10 m pentru scara 1:50000 şi 20 m pentru scara
1:100000. Indiferent de scară, culoarea pentru prezentarea curbelor de
nivel pe planuri sau hărţi este culoarea sepia (maro-roşcat).
P 5
E
P 4
P 3
E
P 2
E
E
P 1
Figura 2.15 - Obţinerea curbelor de nivel

Forma unei curbe de nivel este cea de linie curbă cu contur închis,
indiferent de configuraţia terenului reprezentat. Funcţie de echidistanţa
dintre ele, curbele de nivel se împart în :
normale, reprezentate prin linii subţiri, cu grosime uzuală de 0,15
mm, dispuse în contururi închise, distanţa pe verticală între două curbe
de nivel normale fiind egală cu echidistanţa.
principale, reprezentate prin linii mai groase, cu grosime uzuală de
0,25 mm, distanţa pe verticală între doua curbe principale fiind egală
cu 5E;
ajutătoare, trasate prin linii subţiri, întrerupte, având distanţa pe
verticală egală cu ½ E. Se trasează numai atunci când se consideră că
densitatea curbelor normale este insuficientă şi nu are loc o redare
exactă a configuraţiei terenului. Acest tip de curbe de nivel se poate
reprezenta prin linii curbe deschise, numai pe zonele unde curbele de
nivel normale sunt rare.
auxiliare, trasate prin linii întrerupte, mai scurte decât cele
20
ajutătoare, având echidistanţa de ¼ E. Şi acestea sunt curbe deschise,

reprezentate sporadic numai acolo unde este necesar.
Normala aproximativă la două curbe de nivel se numeşte linie de
cea mai mare pantă. Pentru a se indica sensul de scurgere al apei,
curbele de nivel sunt însoţite de mici linii numite “bergstrich”-uri.
Poziţionarea în interiorul curbei a begstrich-ului indică o formă de relief
care “ţine apa”, după cum poziţionarea pe exteriorul curbei indică
curgerea apei.
2.4 Forme tip de relief.
Totalitatea şi complexitatea formelor de relief se poate reduce la trei
tipuri caracteristice:
 şesuri, care reprezintă suprafeţele de teren plane, cu diferenţe de
nivel nesemnificative, ce reprezintă o câmpie dacă terenul se află
la mai puţin de 200 m deasupra nivelului mării, sau podiş dacă se
află la peste 200 m deasupra nivelului mării;
 înălţimile, care reprezintă forme tip de relief, cu diferenţe de nivel
pozitive, sensibil diferite de zona înconjurătoare
 depresiunile, care reprezintă forme tip de relief, cu diferenţe de
nivel negative, sensibil diferite de zona înconjurătoare
2.4.1 Forme tip de înălţimi.
Mamelonul este o ridicătură cu înălţime de 50 - 150 metri mai mari
faţă de terenul înconjurător, cu vîrf rotunjit şi pante relativ simetrice
care sunt dispuse în toate direcţiile. Se reprezintă prin curbe de nivel
închise (figura 2.5).
Piscul se reprezintă asemănător cu mamelonul numai că pantele
fiind mai abrupte, curbele de nivel vor fi mai dese decât la
reprezentarea mamelonului.
180 180
170
170
160 160
150 150
140 140
1 7 9 ,8
17 0 180
170
16 0
150
140
Figura 2.16 - Forme tip de ridicături : mamelonul, botul de deal, şaua.
Dealul este o ridicătură cu doi versanţi, despărţiţi prin culme sau

creastă. Se reprezintă ca un diedru convex. Elementele caracteristice
sunt linia de despărţire a apelor, vîrful şi piciorul crestei. Se poate
întâlni şi sub denumirea de crupă, creastă sau bot de deal.
Şaua este forma de relief care racordează două creste sau
mameloane. Centrul şeii se numeşte gît şi formează originea a două văi
care sunt dispuse transversal pe linia de creastă.
2.4.2 Forme tip de adâncimi.
21
Căldarea este forma inversă a mamelonului. Se caracterizeaza prin

margine, perete şi fund. Reprezentarea se face prin curbe de nivel
închise, ale căror valori cresc din interior spre exterior.
180 180
170 170
160 160
150 150
140 140
1 4 0 ,3
1 4 0
1 5 0
170 1 6 0
1 7 0
1 80 1 8 0
Figura 2.17 - Reprezentarea adânciturilor.
Valea este depresiunea formată de doi versanţi care coboară şi se

unesc pe fundul vaii. Este reprezentată de un diedru concav.
Caracteristicile văii sunt determinate de firul văii sau talvegul, originea
şi gura văii. Ca arie, valea se desfăşoară pe suprafeţe întinse. Ca mod
de reprezentare prin curbe de nivel, acestea sunt alungite, cu
concavitatea spre firul văii (talveg). Viroaga sau crovul reprezintă o vale
de întindere mai mică, caracteristică regiunilor de şes, formarea ei
datorându-se acţiunii erozive a torenţilor în roci moi. Este omoloaga văii
pentru zonele de câmpie. Aceste forme de relief se reprezintă prin
curbe de nivel aşa cum este arătat în figura 2.6.
2.4.3 Bazinul hidrografic.
Este o formă complexă, închisă pe trei părţi de linia de despărţire a
apelor şi deschisă pe o latură. În interiorul unui bazin hidrografic, apele
sunt colectate de pe versanţi şi evacuate prin latura deschisă, iar din
punct de vedere al alcătuirii, acesta se compune din mai multe forme
de relief simple : mameloane, şei, văi. Astfel, între două forme de relief
de tip mamelon există totdeauna o şa ce va constitui obârşia unei văi.
La rândul lor, aceste văi mai mici se vor uni în puncte de confluenţă şi
vor forma o vale majoră ce va colecta apele întregului bazin hidrografic.
Din cele prezentate în figura 2.7, se poate vedea că bazinul hidrografic
este definit ca suprafaţa de pe care în mod natural apa pluvială este
colectată şi evacuată la vale.
22
Figura 2.18 - Bazinul hidrografic.
Importanţa cunoaşterii întinderii bazinului hidrografic pentru un curs

de apă este utilă în cazul proiectării construcţiilor hidrotehnice pentru
stabilirea volumului potenţial de apă dintr-un viitor lac de acumulare
pentru o hidrocentrală.
În cazul proiectării podurilor aferente unei căi de comunicaţii,
cunoaşterea bazinului hidrografic permite calculul volumului de apă ce
va trece pe sub viitorul pod, fapt ce permite calculul înălţimii libere a
podului.
2.5 Folosirea planurilor şi hărţilor.
2.5.1 Determinarea coordonatelor rectangulare.
Pentru determinarea coordonatelor plane ale unui punct pe o hartă
sau plan se utilizează caroiajul kilometric, care este o reţea de pătrate,
trasată numai pe hartă şi inexistentă în teren, având latura de 1km în
teren, trasate pentru valori kilometrice întregi. Determinarea poate să
Figura 2.19 - Determinarea coordonatelor.

ţină sau poate să nu ţină cont de deformaţia hârtiei planului.
În cazul în care trebuie să se ţină cont de deformaţia hârtiei planului,
se determină coeficienţii pe cele două direcţii - x şi y - ale planului,
23
coeficienţi care au expresiile:

DT
kx =
DR x
[2.3]
D
ky = T
DR y
în care DT = distanţa teoretică între două linii de caroiaj succesive, DRx ,
respectiv DRy , distanţele reale între aceleaşi două linii de caroiaj, pe
direcţia x respectiv y. Distanţele de mai sus se calculează funcţie de
scara planului în cazul lui DT, respectiv se măsoară cu mare atenţie cu o
riglă şi se transformă în unităţi din teren, în cazul lui DRx, respectiv DRy.
Relatiile de calcul pentru coordonatele plane X şi Y sunt :
X A = X SV + Δx = X SV + c*n*k x
[2.4]
YA = YSV + Δy = YSV + a*n*k y
în care XSV şi YSV sunt coordonatele colţului de sud-vest al caroiajului în
care se găseşte punctul ale cărui coordonate se determină; n este
numitorul scării; a, c reprezintă segmentele măsurate pe harta, pe
paralelele duse prin punct la axele de coordonate (figura 2.8)
Dacă determinarea coordonatelor nu ţine cont de deformaţia hârtiei
planului, în relaţiile 2.4 valoarea coeficienţilor kx respectiv ky va fi egală
cu 1.
Dar problema se poate pune şi invers, în sensul că date fiind
coordonatele unui punct din teren se cere ca acesta să fie raportat pe
hartă. Pentru rezolvarea problemei se vor calcula segmentele
corespunzătoare fracţiunilor de kilometri pentru cele două coordonate,
se va alege colţul de sud-vest şi se vor raporta segmentele calculate pe
axele de coordonate. La intersecţie se va găsi punctul determinat în
teren.
2.5.2 Determinarea distanţei între două puncte pe hartă.
Pentru soluţionarea problemei, se vor analiza mai întâi datele
referitoare la configuraţia distanţei sub aspect geometric şi apoi
elementele cunoscute. Se pot distinge următoarele cazuri:
a).cînd distanţa între cele două puncte este un aliniament, acesta
se poate determina fie:
→ folosind coordonatele punctelor care determina distanta, cu relatia
:
D AB = ( X B − X A )2 +( YB −YA )2 [2.5]
→ folosind scara numerică a hărţii : se măsoară cu o riglă distanţa
dintre capetele distanţei, iar valoarea se multiplică cu numitorul scării
şi se transformă în unităţi din teren. Măsurarea se va face cu mare
atenţie, pînă la zecime de milimetru.
→ folosind scara grafică a hărţii : se ia în deschiderea compasului
distanţa ce se doreşte a se determina şi prin poziţionarea convenabilă a
24
compasului pe scara grafică, se obţine direct distanţa corespunzătoare

în unităţi din teren.
b).cînd distanţa între puncte are un traseu sinuos, pentru
determinarea distanţei se foloseşte un instrument, numit curbimetru,
care permite urmărirea traseului cu ajutorul unei rotiţe cuplate la un
contoar ce afişează direct distanţa funcţie de scara hărţii.
2.5.3 Determinarea orientării unei direcţii.
Acest tip de problemă se poate rezolva fie folosind raportorul şi
procedând la o măsurare directă între direcţia nordului (reprezentată
de o paralelă la liniile verticale de caroiaj, linie ce trece prin punct) şi
direcţia de măsurat, fie folosind funcţiile trigonometrice, tangenta sau
cotangenta, calculate folosind coordonatele cunoscute sau determinate
ale punctelor între care se doreşte a se afla orientarea. Astfel:
yB − y A
tgθ AB = [2.6]
xB − x A
sau
xB − x A
ctgθ AB = [2.7]
yB − y A
Se va utiliza acel raport care este subunitar. Relaţiile sunt valabile în
situaţia în care axa Ox este pe verticală şi Oy pe orizontală.
2.5.4 Orientarea în teren a hărţilor sau planurilor.
Este operaţiunea prin care linii de pe hartă sau plan devin paralele
cu omoloagele lor din teren şi au aceeaşi direcţie. În această situaţie,
toate detaliile ce se află de o parte a unei direcţii în teren se află de
aceeaşi parte a direcţiei şi pe hartă. Acestă operaţiune se poate face şi
cu busola, situaţie în care direcţia nordului magnetic al harţii este
suprapusă peste direcţia nordului magnetic determinată în teren cu
ajutorul busolei.
2.5.5 Determinarea cotelor prin interpolarea curbelor de nivel.
Dacă punctul este chiar pe curba de nivel, cota lui va fi egală cu
valoarea curbei de nivel. În caz contrar, se duce prin punct linia de cea
mai mare pantă (numită şi normala aproximativă la cele două curbe),
reprezentată de cea mai scurtă distanţă între cele două curbe, trecînd
prin punct (figura 2.9). Se măsoară cu o riglă distanţa D între curbe,
precum şi distanţa d de la una din curbe la punct. Utilizînd relatia:
d
δ hAP = ⋅ E [2.8]
D
25
unde E este echidistanţa curbelor de nivel este posibilă datorită

triunghiurilor asemenea APP’ şi ABB’.
D
d
a p b
110
120
130
B
P E
A P ' δh A P
d B '
D
Figura 2.20 - Determinarea cotelor.
Cota punctului P rezultă însumând algebric valoarea calculată cu

valoarea curbei de nivel corespunzătoare segmentului d. Valoarea
obţinută pentru δ hAP trebuie să fie mai mică decât echidistanţa.
2.5.6 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte.
Panta terenului reprezintă înclinarea suprafeţei terenului faţă de
orizontală şi este chiar tangenta unghiului de înclinare (figura 2.10).
Relaţia generală de calcul este:
δ hAB
p = tgα = [2.9]
D AB
în care δ h reprezintă diferenţa de nivel cu semn algebric între
punctele de capăt, iar D reprezintă distanţa orizontală din teren între
cele două puncte.
B
A
H B
α D A B
H A n iv el 0
Figura 2.21 - Determinarea pantei.

Ca mod de exprimare, aceasta se poate exprima fie aşa cum rezultă din
relaţia 2.9, fie sub formă procentuală, adică:
δ h AB
p% = 100tg α = 100 [2.10]
D AB
26
sau în grade, minute şi secunde

2.5.7 Trasarea liniei de pantă constantă între două puncte pe hartă.
Această problemă apare cînd se doreşte trasarea axului unei căi de
comunicaţie, axul unui canal, sau orice situaţie în care se impune
alegerea unui traseu a cărui pantă trebuie să fie egală sau mai mică
decât o valoare impusă. Problema se reduce la calculul unor distanţe di
pe plan, astfel ca omoloagele lor Di din teren să aibă panta p% egală
1
3
d 3 4
5
B
d 2
d 1 d 2
d 2
Figura 2.22 - Trasarea liniei de pantă dată.

sau mai mică decât valoarea impusă.
Pornind de la formula pantei exprimată sub formă procentuală:
δ hij
p% = 100 ⋅ tgα = 100 [2.11]
Dij
se obţine :
100 ⋅ δ hij
Dij =
p%
[2.12]
căreia îi corespunde distanţa di de pe hartă,
Dij 100 ⋅ δ hij
d = = [2.13]
n n ⋅ p%
Se disting trei situaţii, funcţie de valorile pe care le poate lua δ h, şi
anume:
 când valoarea lui δ h este egală cu echidistanţa curbelor de nivel,
distanţa pe hartă este dată de relaţia:
100 ⋅ E
d2 = [2.14]
n ⋅ p%
 când punctul A nu se află pe curba de nivel, valoarea distanţei d
se calculează cu relaţia:
27
100 ⋅ δ hA 1
d1 = [2.15]
n⋅ p %
 când punctul B nu se află pe curba de nivel, valoarea distanţei d se
calculează cu relaţia:
100 * ⋅ δ h5 B
d3 = [2.16]
n⋅ p %
Distanţele d se numesc pas de proiectare. Trasarea pe plan sau
hartă a liniei de pantă dată se face astfel : în deschiderea compasului
se ia distanţa d1 şi cu vârful compasului în punctul A se descrie un arc
de cerc care intersectează prima curba de nivel în doua puncte. Se ia
în deschiderea compasului distanţa d2, se aşează vârful, succesiv în
punctele determinate anterior şi se descriu arce de cerc, obţinând, pe a
doua curba de nivel, în total patru puncte. Din aceste puncte se vor
trasa cu acelaşi pas de proiectare punctele de intersecţie cu
următoarea curbă de nivel, şi aşa mai departe. Se observă că numărul
variantelor se dublează de fiecare dată. Pentru a nu se încărca desenul
inutil, se vor alege la trasare numai acele puncte care răspund la
celelalte condiţii de proiectare. De exemplu, pentru trasarea axului
unui drum se vor alege acele variante care asigură unghiuri obtuze
între aliniamentele succesive.
2.5.8 Intocmirea profilului longitudinal.
Prin secţionarea terenului cu un plan vertical trecând prin două
punctele se obţine profilul terenului între acele puncte.
Pentru o reprezentare sugestivă, se alege scara înălţimilor de 10 ori
mai mare decât scara lungimilor, de exemplu dacă scara lungimilor
este 1:25000, scara înălţimilor se va alege 1 : 2500. Cele două scări
reprezintă axe de coordonate, în care scara lungimilor se reprezinta pe
orizontală şi scara înălţimilor pe verticală (figura 2.12)
Se unesc printr-o dreaptă punctele A şi B şi se notează punctele de
intersecţie ale dreptei cu curbele de nivel. Se iau în deschiderea
compasului, succesiv, distanţele de la punctul A la fiecare curbă de
nivel şi se marchează punctele pe profilul longitudinal. Se determină
corespondentul în teren al acestor distanţe şi se precizează în rubrica
corespunzătoare din cartuşul profilului longitudinal.
Se calculează cotele punctelor A şi B prin interpolarea curbelor de
nivel, trecând valorile pe linia corespunzătoare cotelor din cartuş. Se
completează cotele punctelor de intersecţie ale dreptei A-B cu curbele
de nivel. Originea axei cotelor se alege astfel ca cea mai mică cotă să
se reprezinte la circa 1-1,5 centimetri deasupra axei distanţelor.
28
A
B
150 140 130 12 0 110 110 120 130 140 150
N r . p c t. A 1 2 3 4 5 6 7 8 B
C o ta p c t. 1 4 7 .7 1 4 0 130 120 110 110 120 130 1 4 0 1 4 2 .4
D i s t. 8 0 .2 1 1 5 .7 1 0 8 .5 1 0 3 .0 1 5 3 .7 7 8 .6 7 3 .4 6 8 .8 2 2 . 1
D i s t.c u m . 0 8 0 .2 1 9 5 .9 3 0 4 .4 4 0 7 .4 5 6 1 .1 6 3 9 .7 7 1 3 . 1 7 8 1 . 9 8 0 4 . 0
P a n ta
Figura 2.23 - Întocmirea profilului longitudinal.
Poziţia punctului A pe profilul longitudinal se obţine la intersecţia

perpendicularei ridicate pe axa lungimilor cu perpendiculara pe axa
cotelor care marchează valoarea cotei punctului A. Poziţia celorlalte
puncte se obţine similar, la intersecţia perpendicularelor pe cele două
axe. Punctele astfel obţinute pe profilul longitudinal se unesc prin linii
drepte.
2.6 Determinarea suprafeţelor pe hărţi şi planuri.
O astfel de problemă se rezolvă funcţie de elemente geometrice ce
se obţin prin măsurători pe harta sau plan. În principiu, se pot folosi
metode numerice, grafice sau mecanice, iar unele din metodele ce se
vor descrie se pot folosi şi pentru determinarea suprafeţelor din teren.
2.6.1 Metodele numerice.
Aceste metode utilizează relaţii analitice, geometrice sau
trigonometrice.
 relaţiile analitice se aplică în situaţia în care sunt cunoscute
coordonatele rectangulare ale tuturor punctelor ce definesc conturul a
cărui suprafaţă se cere determinată. Conturul se descompune în
triunghiuri pornind de la unul din vârfurile conturului. Suprafaţa unui
triunghi se determină prin calcularea unui determinant conţinând pe
primele două coloane coordonatele x şi y ale vârfurilor triunghiului iar
pe coloana a treia termenul 1. Pentru un triunghi cu vârfurile notate cu
i, j, k, se obţine relaţia :
xi yi 1
2 S (i ) = x j yj 1 = xi y j + xk yi + x j y k - xk y j - x j yi - xi yk
xk yk 1
[2.17]
Întreaga suprafaţă va rezulta ca suma suprafeţelor triunghiurilor
componente; prin însumarea şi gruparea termenilor din relaţiile de tipul
29
de mai sus se obţine o relaţie de tip generalizat de forma:

n n
2 S = ∑ xi ( yi +1 − yi −1 ) = ∑ yi ( xi −1 − xi +1 )
i =1 i =1
[2.18]
Prima sumă apare când gruparea termenilor se face dupa abscisele
xi, iar a doua când gruparea se face după ordonatele yi.
 relaţiile geometrice se aplică în situaţia în care conturul suprafeţei
de determinat se poate împărţi în triunghiuri la care se cunosc numai
elementele liniare, fie că este vorba de baze şi înălţimi, fie că este
vorba numai de laturi. În cazul în care se cunosc numai laturi, relaţia de
calcul a suprafeţei unui triunghi este:
S = p ( p −a )( p −b )( p −c ) [2.19]
unde p este semiperimetrul, iar a, b şi c sunt laturile unui triunghi.
Suprafaţa totală va fi suma celor "n" triunghiuri componente.
Dacă se cunosc baze şi înălţimi în triunghiurile în care s-a
descompus conturul, relaţia de calcul a suprafeţei unui triunghi va fi:
B⋅I
S= [2.20]
2
unde B şi I sunt baza respectiv înalţimea unui triunghi, iar suprafaţa
conturului este dată de suma suprafeţelor celor "n" triunghiuri
componente.
 relatiile trigonometrice se folosesc în situatia în care în urma
descompunerii conturului în triunghiuri, pentru acestea se cunosc atât
elemente liniare cât şi elemente unghiulare. Suprafaţa unui triunghi se
va calcula în acest caz cu relatii de tipul:
b⋅c a⋅c a ⋅b
S= sinA = sinB = sinC [2.21]
2 2 2
iar suprafaţa conturului va rezulta ca suma suprafeţelor triunghiurilor
componente.
2.6.2 Metode grafice.
În situaţia în care nu dispunem de coordonatele punctelor,
elementele necesare determinării suprafeţelor urmând a se determina
grafic, prin citire de pe plan. În acest context este evident că suprafaţa
va fi cu atât mai precis determinată cu cât lungimile de pe plan sau
hartă vor fi mai precis măsurate grafic, deci scara hărţii va fi mai mare.
30
 descompunerea în figuri geometrice simple, triunghiuri sau trapeze

(figura 2.13) necesită măsurarea pe plan a bazelor şi înălţimilor în cazul
triunghiurilor, respectiv a bazelor mici, bazelor mari şi înălţimilor în
cazul trapezelor. Funcţie de scara hărţii, aceste lungimi se transformă
S 4
S 2 S 3
S 1 S 7
S 5 S 6
Figura 2.24 - Descompunerea în figuri geometrice

simple.
în lungimi din teren ce vor fi utilizate la calcule.
Indiferent de figurile geometrice alese, se recomandă ca verificarea
determinărilor să se facă alegându-se o altă variantă de descompunere,
cu repetarea operaţiunilor privind determinarea lungimilor şi apoi a
suprafeţelor, urmând ca rezultatele celor două determinări să se
compare între ele.
metoda paralelelor echidistante sau metoda trapezelor se aplică
pentru suprafeţe alungite (figura 2.14).Pe o foaie de hârtie transparentă
se trasează o reţea de linii paralele şi echidistante. Se recomandă ca
pentru o mai uşoară folosire, să se traseze şi paralelele situate la
jumătatea distanţelor determinate de primele paralele. Această reţea
se suprapune peste conturul de pe plan (figura 2.14).
b 1 b 2 b 3 b 4 b 5 b 6 b 7 b 8 b 9
Figura 2.25 - Metoda paralelelor echidistante

În urma acestei operaţiuni, conturul de pe plan a fost descompus
într-o succesiune de trapeze care vor avea toate înălţimile egale între
ele, iar baza mare a unui trapez devine baza mică în trapezul alăturat.
Suprafaţa totală se obţine însumând suprafeţele trapezelor, adică :
S = a ⋅ b1 + a ⋅ b2 +  + a ⋅ bn [2.22]
sau :
31
S = a ⋅ ∑ bi [2.23]
Dacă este cazul, la această valoare se adaugă suprafaţa rămasă
dintr-un trapez incomplet. Pentru controlul determinării se procedează
la o altă poziţionare a reţelei de paralele şi determinarea suprafeţei
funcţie de aceeaşi înălţime a trapezelor, dar cu alte valori pentru bi.
metoda patratelor module este folosită la determinarea suprafeţelor
cu contur neregulat. Pe o foaie de hârtie transparentă se construieşte o
reţea de pătrate cu latura “a” (figura 2.15).
Figur
a 2.26 - Metoda patratelor module.
Se suprapune reţeaua de pătrate peste suprafaţa cu contur

neregulat şi se numără pătratele întregi, n1, apoi, prin aproximare, se
determină n2 , numărul patratelor incomplete. Suprafaţa totală va fi
deci :
S = a2 (n1 + n2) [2.24]
în care a2 este suprafaţa unui patrat.
Pentru verificare, reţeaua se amplasează într-o altă poziţie şi se face
o nouă determinare a suprafeţei.
2.6.3 Metoda mecanică.
Ca şi metodele grafice, metoda mecanică se foloseşte în situaţia în
care nu dispunem de coordonatele punctelor de pe contur. Se va folosi
în acest caz un instrument denumit planimetru. Funcţie de construcţie,
acesta poate fi polar, cu disc, liniar sau digital. Principiul metodei este
b r a t p o la r
pol
c o n to r d e tu r e
s u p r a f a ta
a r tic u la tie s t i le t S
b r a t tr a s o r
Figura 2.27 - Schema de principiu a planimetrului polar
32
arătat în figura 2.16.

Se poate vedea astfel că polul planimetrului este, în cazul descris, în
afara suprafeţei de măsurat; se poate însă ca acest pol să fie situat şi în
interiorul suprafeţei S.
Planimetrul polar se compune din braţul polar P şi braţul trasor T sau
braţul căruciorului, articulate între ele în punctul O. Braţul trasor T, de
lungime reglabilă, urmăreşte, cu un capăt prevăzut cu un vârf, conturul
suprafeţei S, iar la celălalt capăt se înregistrează mişcarea stiletului pe
conturul suprafeţei prin intermediul unui contoar sau dispozitiv
înregistrator.
Polul braţului polar, cu lungime constantă, se fixează cu ajutorul unei
0 7
10
8
V R C
Figura 2.28 - Construcţia
căruciorului.
contragreutăţi cu ac pe masa de lucru. Dispozitivul de înregistrare a
mişcării planimetrului se compune dintr-un contoar şi a ruletă
integratoare. Citirile pe această ruletă se fac cu ajutorul unui vernier
(figura 2.17).
Pentru determinarea mărimii suprafeţei se porneşte de la faptul că
suprafaţa unei figuri oarecare, planimetrate, este egală cu suprafaţa
unui dreptunghi de lungime egală cu lungimea L a braţului trasor şi
lăţime egală cu o diviziune, r, a ruletei.
S = n *(r *L) [2.25]
Din această relaţie se constată că unitatea de măsură folosită la
planimetrul polar este egală cu 10-3 din (r * L), valoare ce provine din
cele 10 diviziuni ale contoarului, 10 diviziuni ale ruletei şi 10 diviziuni
ale vernierului. Ea poartă denumirea de constanta de scară, Ks, fiind
funcţie de scara planului şi constantă pentru o lungime L a braţului
trasor.
Valoarea numărului generator, n, din relaţia [2.25] se determină prin
diferenţa între citirea finală Cf şi citirea iniţială Ci, citiri efectuate la
sfârşitul, respectiv începutul parcurgerii conturului suprafeţei S cu
ajutorul stiletului. Dacă se înlocuieşte
n = C f - Ci
în relaţia [2.25], se obţine:
S = Ks (Cf - Ci) [2.26]
33
În vederea determinării constantei de scară Ks, în trusa planimetrului

polar există o rigletă ce permite, ca prin fixarea stiletului pe unul din
orificiile existente pe ea, să se parcurgă un cerc de rază dată. În acest
caz, suprafaţa cercului este cunoscută, iar prin efectuarea diferenţei
între citirile de la sfârşitul şi de la începutul parcurgerii circumferinţei
cercului să se determine numărul generator, n.
Utilizând relaţiile [2.25] şi [2.26], se poate scrie că:
S πr 2
Ks = =
C f − Ci (
C f − Ci ) mediu [2.27]
Pentru o cât mai corectă valoare a diferenţei citirilor, se procedează

la parcurgerea de mai multe ori a conturului şi calculul unei valori medii
a diferenţei citirilor.
În situaţia când valoarea obţinută pentru constanta de scară nu este
o valoare întregă (2, 5, 10, 20), se calculează o nouă lungime a braţului
trasor L’ cu relaţia:
L
L' = ⋅ K 's [2.28]
Ks
unde K’s este noua constantă de scară având o valoare întregă. După
fixarea noii lungimi a braţului, L’, se procedează la o verificare şi
S =πr2
Figura 2.29 - Determinarea constantei planimetrului.
eventual reajustare a planimetrului.

În cazul în care suprafaţa de planimetrat este mare, este posibil ca
polul planimetrului să fie amplasat în interiorul suprafeţei. Relaţia de
calcul în acest caz va fi :
S = (C ± n) K s [2.29]
în care C reprezintă constanta planimetrului şi este egală cu suprafaţa
cercului de bază funcţie de lungimea braţelor, valoarea constantei fiind
dată în fişa tehnică a planimetrului. Semnele + sau - se folosesc funcţie
de poziţia reciprocă a suprafeţei de planimetrat şi a cercului de bază.
Dacă cercul de bază este în interiorul suprafeţei, se foloseşte semnul +,
iar dacă cercul de bază este în exteriorul suprafeţei, se foloseşte
semnul -.
34
Pentru ca planimetrarea să fie corectă, se impune respectarea

următoarelor reguli:
• planul sau harta se fixează pe o planşetă orizontală şi netedă;
• braţele planimetrului să formeze unghiuri cuprinse între 30° şi
150° pe tot conturul planimetrat;
• ruleta se va deplasa pe o suprafaţa suficient de rugoasă pentru a
asigura o aderenţă optimă;
• deplasarea stiletului în sens orar pe conturul suprafeţei conduce la
obţinerea de valori pozitive ale suprafeţelor determinate, în timp ce
deplasarea în sens antiorar conduce la valori negative.
Mărimea suprafeţei determinată mecanic este afectată de o serie de
erori care depind de scara planului, metoda de planimetrare şi mărimea
suprafeţei planimetrate. Toate aceste erori vor trebui să fie mai mici,
cel mult egale cu toleranţa admisă Ts. Pentru determinări ale aceleaşi
suprafeţe, se impune o toleranţa de :
Ts ≤ 0,02 S, [ cm 2 ] [2.30]
iar dacă se ţine cont de scara planului, toleranţa este dată de relaţia :
Ts ≤ 0,0002 ⋅ n ⋅ S , [ m2 ] [2.31]
3 JALONAREA ALINIAMENTELOR.
Pentru măsurarea corectă a unor lungimi din teren, ce sunt mai mari
decât lungimea instrumentului de măsurat, este necesar ca măsurarea
să se facă pe aliniamentul determinat de punctele de capăt ale
distanţei de măsurat.
Stabilirea poziţiei unor puncte intermediare situate pe acest
aliniament poartă denumirea de jalonare. Punctele ce se vor jalona sunt
astfel alese încât să fie situate la distanţe mai mici sau cel mult egale
cu lungimea ruletei cu care se vor face măsurătorile şi la schimbarea de
pantă, în vederea determinării distanţelor orizontale corespunzătoare
lungimilor înclinate măsurate.
3.1 Jalonarea aliniamentelor accesibile.
Operaţiunea presupune ca între punctele ce marchează aliniamentul
să existe vizibilitate directă, adică privind din exteriorul aliniamentului
spre celălalt capăt, acesta să fie vizibil (figura 3.1).
S e n su l ja lo n a rii
s e c t iu n e v e r t i c a l a
A 3 2 1 B
v ed er e in p la n
Figura 3.30 - Jalonarea aliniamentelor. 35

Punctele de capăt, A şi B sunt materializate în teren prin jaloane,

urmând ca punctele 1, 2, 3 să fie aliniate începând cu punctul 1. În
punctul A se află un operator, care privind tangenţial pe lângă jalonul
din A astfel încât să vadă jalonul din B, dirijează portjalonul 1 până ce
acesta se va afla într-o poziţie în care jalonul este tangent la planul
vertical ce trece prin A şi B. După ce jalonul 1 a fost înfipt în pământ,
port jalonul va deplasa jalonul 2 până la aducerea în aliniament. Se va
proceda identic cu toate celelalte puncte alese pentru a fi marcate pe
aliniamentul AB.
După cum se observă, operaţiunea se desfăşoară de la B către A,
motiv pentru care spunem că se procedează la o aliniere “spre sine”.
Ordinea operaţiilor este numai cea descrisă mai sus; dacă jalonarea s-
ar face tot din punctul A dar începând cu punctul 3, atunci acest jalon
va face imposibilă determinarea corectă a poziţiei punctelor 1 şi 2,
C B
A D
Figura 3.31 - Jalonarea intersecţiei
aliniamentelor.
deoarece acestea nu ar mai fi vizibile din punctul A datorită
dimensiunilor jalonului din 3.
Un caz particular este cel prin care se va jalona intersecţia a două
aliniamente (figura 3.2). În această situaţie, un operator situat în
punctul A va alinia pe direcţia AB portjalonul 1. Simultan, un al doilea
operator situat în C,va dirija şi el portjalonul din 1 pe aliniamentul CD.
Operaţiunea de jalonare a intersecţiei va fi deci o operaţiune
succesivă în A şi B şi se consideră încheiată atunci când operatorul din
A constată că jalonul din 1 este pe direcţia lui B şi operatorul din C
constată că jalonul din 1 este pe direcţia lui D.
3.2 Jalonarea aliniamentelor cu capetele inaccesibile.
3.2.1 Jalonarea aliniamentelor peste un deal.
36
Dacă situaţia din teren este de aşa natură încât punctele A şi B nu
1 '
2 '
1 ''
2 ''
1 '''
A 2 1 B
Figura 3.32 - Jalonarea aliniamentelor peste un deal.
sunt vizibile între ele (figura 3.3), atunci se vor alege două puncte 1 şi 2
astfel ca portjalonul din 2 să vadă punctele 1 şi B, iar portjalonul din 1
să vadă jaloanele din punctele A şi 2.
Iniţial, portjalonul din punctul 1' aliniază portjalonul 2 în poziţia 2', pe
aliniamentul 1'-A. Portjalonul 2' aduce portjalonul 1’ în poziţia 1" pe
aliniamentul 2'-B. Operaţiunile se repeta succesiv până ce portjalonul 1
priveşte spre A şi constată că portjalonul 2 se află pe aliniament, iar
portjalonul 2 privind spre B constată că portjalonul 1 este pe
aliniament.
Există însă posibilitatea ca, deşi între capetele aliniamentului există
vizibilitate reciprocă, totuşi, datorită unor obstacole aflate în afara
aliniamentului, să nu se poată face jalonarea după procedeul arătat mai
sus (figura 3.4).
În acest caz, în punctele 1 şi 2, arbitrar alese, se vor poziţiona
jaloane manevrate de câte un portjalon. În faza iniţială port jalonul 1
1 '
2'
1 ''
2 ''
1 ' ''
A 2 1 B Fi
gura 3.33 - Jalonarea aliniamentelor cu capete
inaccesibile.
aflat în poziţia 1’ va dirija jalonul 2 în poziţia 2’, pe aliniamentul 1’-A.
Portjalonul din 2’ va dirija acum jalonul din 1’ în 1”, pe aliniamentul 2’-
B.
Operaţiunile se repetă până când din 1 privind spre A, jalonul 2 nu
37
mai trebuie mişcat, respectiv din 2 privind spre B, jalonul 1 nu mai

trebuie mişcat.
4 MĂSURAREA LUNGIMILOR.
4.1 Măsurarea directă a lungimilor.
Elementele liniare necesare determinării coordonatelor punctelor
topografice, constând fie în distanţe înclinate fie în distanţe orizontale,
se pot determina prin măsurare directă cu ajutorul ruletelor, panglicilor
sau a firelor de invar (aliaj cu coeficient de dilatare termică foarte
mică), sau indirect, folosind procedee optice sau electronice. Aparatura
şi tehnica de măsurare care se adoptă ţin cont de precizia cerută la
determinarea distanţei.
4.1.1 Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor.
Instrumentele folosite la măsurarea directă a distanţelor sunt :
 instrumente pentru determinarea precisă a distanţelor, numite fire
de invar, folosite la măsurarea bazelor geodezice;
 instrumente pentru determinarea cu precizie medie a lungimilor,
folosite în lucrările curente de topografie, numite rulete sau panglici.
 instrumente pentru determinarea cu precizie redusă a distanţelor
orizontale, cum ar fi lata (mira de nivelment) şi bolobocul.
Cele mai folosite instrumente pentru măsurarea distanţelor sunt
panglicile şi ruletele de oţel. Ambele instrumente sunt benzi de oţel sau
material sintetic, rezistent la întindere, cu grosimi de de 0,2 - 0,7 mm,
lăţimi cuprinse între 10 - 13 mm şi lungime variabilă de 20, 25, 50 sau
100 m pentru panglici sau de 10, 20, 25 sau 50 m pentru rulete.
Diferenţa între o panglică şi o ruletă constă în aceea că panglica este
mai lată decât ruleta, fiind divizată din decimetru în decimetru, prin
găuri circulare în axul benzii de oţel, în timp ce ruleta este divizată cel
puţin centimetric pe toată lungimea cu excepţia capetelor, unde
divizată milimetric în intervalul de 10 centimetri la fiecare capăt. Pentru
marcarea valorilor rotunde, reprezentând jumătăţile de metru,
respectiv metrii întregi, pe banda panglicilor sunt ataşate plăcuţe
ştanţate cu valoarea diviziunii corespunzătoare. Ruletele, în schimb, au
inscripţionate, prin ştanţare direct pe banda metalică, toate informaţiile
necesare. Pentru depozitare şi transport, panglicile sunt rulate pe un
cadru metalic, care prin rotire permite desfăsurarea pentru utilizare sau
înfăşurarea în vederea depozitării. Ruletele au banda metalică
înfăşurată pe un tambur montat fie într-o carcasă metalică sau din
piele, fie pe furci metalice, ambele fiind prevăzute cu mici manivele
pentru mânuire comodă.
În mod obişnuit, panglicile sunt etalonate la o temperatură de +
20°C şi o forţă de întindere de 15 daN, în timp ce ruletele sunt
etalonate la o temperatură de + 20°C şi o forţă de întindere de 5 daN.
La efectuarea măsurătorilor directe de lungimi, se folosesc o serie
de accesorii :
38
 termometru pentru determinarea temperaturii panglicii sau ruletei

în momentul măsurării;
 dinamometru pentru întinderea ruletei sau panglicii cu o tensiune
identică celei din momentul etalonării;
 set de fişe (vergele) metalice cu lungime de 20 - 30 cm şi diametru
de 3 - 5 mm care se folosesc la marcarea tronsoanelor (panourilor)
egale cu lungimea panglicii sau ruletei când distanţa de măsurat este
mai mare decât o lungime a instrumentului de măsurat.
 întinzătoare pentru întinderea panglicii sau ruletei în momentul
măsurării, fiind confecţionate din lemn, prevăzute cu un sabot metalic
la capătul inferior pentru a se putea înfige în pământ.
4.1.2 Măsurarea directă a lungimilor.
Operaţiunea de măsurare se desfăşoară de către o echipă
formată din operator şi două ajutoare, aşa cum se vede în figura 4.1. Se
vor folosi şi accesoriile, aducă întinzătoarele 1, panglica sau ruleta 2,
fişele 3, dinamometrul 4 şi jaloanele 5. Pentru efectuarea unei
1 1
2 50
0
B
A l = 50 m 3 4
Fi
gura 4.34 - Măsurarea directă a lungimilor.
măsurători corecte se impune curăţirea în prealabil a terenului de

vegetaţie şi jalonarea aliniamentului AB.
Operatorul din A va înfige în pământ întinzătorul din A într-o poziţie
convenabilă astfel ca diviziunea 0 a panglicii sau ruletei să se
suprapună peste reperul A. Operatorul, care merge înainte, spre
punctul B, va alinia întinzătorul şi dinamometrul pe direcţia AB, iar
ajutorul va înfige vertical, în pământ, o fişă în dreptul diviziunii de 50m
a ruletei. Operaţiunea se repeta în acelaşi mod până la măsurarea
completă a distanţei AB.
4.1.3 Corecţii ce se aplică distanţelor măsurate cu panglica sau
ruleta.
corecţia de etalonare - ∆ lk - apare datorită diferenţelor între
lungimea nominală (valoarea citită pe banda de oţel) şi lungimea reală
(obţinută prin etalonarea panglicii pe un banc de probă, de lungime
etalonată). Avînd în vedere că este o eroare care se comite la fiecare
aplicare a panglicii, corecţia va fi:
39
∆ lk = lo - ln [4.1]
unde : ∆ lk - corecţia ce se calculează; lo - lungimea reală; ln -
lungimea nominală a panglicii pentru o aplicare a sa. Pentru întreaga
lungime măsurată, compusă din n aplicări de ruletă, corecţia va fi dată
de relaţia:
L
∆ Lk = ∆ lk = ∆ lk . n [4.2]
ln
unde
L
n=
ln
corectia de întindere - ∆ lP - apare datorită inegalităţii între forţa cu
care se întinde panglica în timpul măsurării şi tensiunea aplicată la
momentul etalonării. Relaţia de calcul este:
1000 ⋅ ln
∆l p = [4.3]
S ⋅ E ⋅ ( F0 − F )
unde: ln - lungimea nominală, S - secţiunea transversală a ruletei,
exprimată în cm2, E - modulul de elasticitate al oţelului ( 2,1. 104
kg/mm2), F - forţa în timpul măsurării, Fo - forţa la etalonare. Se
recomandă ca tensionarea panglicii în timpul măsurării să se facă la
aceeaşi valoare cu cea de la etalonare, aceasta din urmă fiind
specificată în buletinul de etalonare al fiecarei panglici.
corectia de temperatură - ∆ lt - apare datorită diferenţei între
temperatura la etalonare şi cea de la momentul măsurării. Relatia de
calcul este : ∆ lt = lt - letal = l . α
(t° - t°o) [4.4]
unde : l - lungimea panglicii, α - coeficientul de dilatare termică liniară
a oţelului avînd valoarea de 0,0115mm/grad celsius/m, t - temperatura
la momentul măsurării, to - temperatura la momentul etalonării (se
specifică în certificatul de etalonare). În cazul panglicilor de 50m,
înlocuind valorile lungimii şi coeficientului de dilatare termică liniară,
relaţia [4.4] devine:
∆ lt = 0,6mm (t° - 20°) [4.5]
corectia de reducere la orizont - ∆ L0 - apare datorită pantei
terenului ce are drept consecinţă faptul că în teren se măsoară lungimi
înclinate iar la prelucrarea măsurătorilor se folosesc proiecţiile lor în
plan orizontal.
Distanţa orizontală se va calcula cu relaţia :
∆ l0 = d - l [4.6]
unde :
d =l ⋅cos α= l 2 −h 2 [4.7]
din acestă cauză, calculul corecţiei se va putea face, fie funcţie de
40
unghiul de pantă α, fie funcţie de diferenţa de nivel, δ h, între capetele

lungimii înclinate.
∆h
α
A
Figura 4.35 - Reducerea la orizont a lungimilor.
Astfel, funcţie de unghiul de pantă:
α
Δl 0 = l ⋅ cosα − l = −l ( 1 − cosα ) = −2lsin 2 [4.8]
2
funcţie de diferenţa de nivel:
∆l 0 =−
l − l 2 −δ h2 
 [4.9]
 
care, după dezvoltare în serie şi efectuarea calculelor, conduce la

relaţia finală:
δ h2 δ h4
∆l 0 = − − 3 [4.10]
2l 8l
Corecţia de reducere la orizont este totdeauna negativă.
Este de menţionat că la aplicarea corecţiilor de temperatură şi
etalonare se va ţine cont de semnul algebric al corecţiei, care rezultă
din efectuarea parantezelor conţinute în relaţiile de calcul pentru
corecţiile respective. Valoarea finală a distanţei orizontale, va fi deci:
D = l + ∆ lk + ∆ lp + ∆ lt + ∆ l0 [4.11]
4.2 Măsurarea directă a lungimilor orizontale.
Când panta terenului între două puncte este mare şi neregulată, iar
precizia cerută nu este mare, se poate determina distanţa între două
puncte folosind unul din următoarele procedee :
41
d
A
d'
B
D
Figura 4.36 - Masurarea distantei orizontale cu lata si bolobocul.
lata şi bolobocul (figura 4.3) - se foloseşte o scândură dreaptă, lată

de 10-15 cm, groasă de 5 cm şi lungă de 3, 4 sau 5 m.Această
scândură se aşează orizontal, cu un capăt în punctul A. Pentru
orizontalizarea ei se va folosi un boloboc. Celălalt capăt se va marca pe
teren cu ajutorul unui fir cu plumb lăsat să plonjeze pe lăngă scândură.
Originea următoarei aplicări a latei va fi locul în care firul cu plumb
atinge pământul. Operaţiunea se repetă până la terminarea tronsonului
AB. Distanţa orizontală între A şi B va fi dată de relaţia:
DAB = n . d + d’ [4.12]
unde d’ se determină prin măsurare pe lată, iar d reprezintă lungimea
latei.
metoda cultelaţiei - este asemănătoare cu metoda descrisă mai sus,
cu singura deosebire că în locul firului cu plumb se foloseşte o a doua
lată sau o miră de lemn. În acest ultim caz este posibil ca pe lângă
distanţa orizontală să se determine şi diferenţa de nivel între A şi B prin
citire pe mira aşezată vertical.
4.3 Măsurarea electronică a distanţelor.
Acest procedeu se bazează pe principiul măsurării timpului de
propagare, pe traseul dus – întors, al unei unde de lumină modulată
între un emitor şi un recepor, aşezate pe aceeaşi verticală şi un
reflector aşezat în cel de al doilea capat al aliniementului supus
măsurării. Dar în locul luminii modulate se pot folosi şi unde radio. În
ambele cazuri distanţa D este dată de relaţia:
v ⋅t
D= [4.13]
2
în care v este viteza de propagare a undei (luminoasă sau radio), iar
t este timpul de propagare pe traseul dus-întors.
Cum însă măsurarea timpului de propagare a undei se face cu erori
mari, acesta se determină indirect, prin măsurarea defazajului între
modulaţia de ieşire şi cea de intrare.
42
re f le c to r
a n te n a
em isie
b lo c e m ito r
b lo c m a su ra re
d efaz aj
b l o c r e c e p to r
a n te n a
r e c e p ti e
Figura 4.37 - Determinarea electronică a distanţelor.
Deoarece unghiul de fază ϕ se poate exprima funcţie de frecvenţa f

şi de timpul t, parcurs de o undă, prin relaţia :
ϕ = 2π ∗ f*t [4.14]
se deduce :
ϕ
t= [4.15]
2πt
obţinându-se pentru distanţă relaţia:
ϕ ⋅v ϕ⋅λ v
D= = unde λ = [4.16]
4π ⋅ f 4π f
Tendinţa actuală a constructorilor de aparatură topografică este să
cupleze aparatele de măsurat distanţe cu aparatele pentru măsurarea
direcţiilor (teodolite), astfel ca rezultatul să fie un produs capabil să
furnizeze elementele necesare calculului coordonatelor punctelor
topografice. Astfel de aparate poartă denumirea de staţii totale şi se
adresează utilizatorilor ce au de determinat distanţe de până la 2 - 3
km cu precizie centimetrică. în general precizia acestor aparate se
înscrie în limita mD = ±0,5cm + 10 −6 D .
4.4 Măsurarea indirectă a distanţelor.

4.4.1 Determinarea stadimetrică a distanţelor.
Un instrument topografic care are trasate în câmpul vizual al lunetei,
atât firele reticulare cât şi firele stadimetrice, va permite determinarea
optică a distanţelor.
43
Considerând cazul particular când axa de vizare a lunetei este

perpendiculară pe miră, firele stadimetrice a' şi b', ale lunetei se vor
a' a a' 1060

Cv F
b' b b'
1.0
δ f D' A 0998
D
0935
0.9
Figura 4.38 - Determinarea stadimetrică a distanţelor.
proiecta pe miră în punctele A şi B (figura 4.5).

Privind prin luneta instrumentului amplasat într-un capăt al distanţei
de măsurat, vizând mira amplasată în celălalt capăt, distanţa de
determinat, D, este dată de relaţia:
D = D' +(∂ + f ) [4.17]
Din asemănarea triunghiurilor se poate scrie:
D' H
= [4.18]
f h
unde:
h - distanţa între firele reticulare;
f - distanţa focală;
H - numărul generator.
Relaţia [4.18] se poate scrie şi sub forma:
f
D' = ⋅ H = K ⋅ H [4.19]
h
În relaţia 4.19, K poartă denumirea de coeficient stadimetric şi are
valoarea 100 ( este posibil ca valoarea să fie şi 200 sau 50).
Relaţia 4.17 devine astfel:
D = K ⋅ H + (δ + f ) [4.20]
unde δ reprezintă distanţa de la centrul optic al lentilei obiectiv la axa
verticală a teodolitului şi este cunoscută. Notând δ + f = c, formula
distanţei devine:
D = K⋅ H + c [4.21]
Prin utilizarea lentilelor analatice, imaginea unui obiect se formează
44
pe axa verticală a aparatului, iar relaţia 4.21 devine:

D = K • H = 100 H [4.22]
Relaţia 4.22 este valabilă numai în cazul vizelor orizontale pe miră;
dacă viza nu îndeplineşte această condiţie şi face cu orizontala un
unghi α , atunci numărul generator H devine H' = H cos α , iar lungimea
înclinată L va fi:
L = K H cosα = 100 H cosα
[4.23]
iar distanţa orizontală D va fi:
D = L cosα = 100 H cos 2 α
[4.24]
Precizia determinării distanţelor prin acest procedeu este cuprinsă
între 0,10m şi 0,20m pentru distanţe de până la 100m.
4.4.2 Determinarea telemetrică a distanţelor.
Principiul de funcţionare este cel al coincidenţei semiimaginilor unui
acelaşi obiect. Din figura 4.6, se vede că un punct situat la distanţa L1,
care este vizat prin luneta de construcţie specială, are o imagine
“ruptă“ în două. Acest lucru este posibil datorită existenţei a două
prisme pentagonale, una fixă şi alta mobilă.
Prisma fixă vede punctul sub un unghi de 100g - γ , în timp ce prisma
mobilă vede punctul sub un unghi drept. Cele două raze trec prin
acelaşi punct numai atunci când imaginile obiectului vizat sunt în
coincidenţă. Distanţa de la aparat la punctul vizat va fi dată de relaţia:
L = b.ctgγ = b.K [4.25]
C’
γ
C
γ
L1 L2
γ
P2 campul lunetei necoincidenta coincidenta
P1
b1
b2
Figura 4.39 - Principiul tahimetriei telemetrice.
Deoarece γ este constant, mărimea lui se alege astfel încât ctgγ =

K = 200. Valoarea lui b, numit şi bază variabilă, se citeşte pe o riglă
dispusă pe aparat, după ce s-a realizat coincidenţa semiimaginilor.
Instrumentul BRT 006 este un exemplu de aparat care utilizează
principiul descris mai sus, capabil să permită determinări cu o eroare
de ± 6 cm la o distanţa măsurată de 100 de metri.
4.4.3 Determinarea paralactică a distanţelor.
45
Distanţa AB (figura 4.7) se poate determina şi în condiţiile în care în

punctul A este amplasat un teodolit, iar în punctul B, perpendicular pe
direcţia AB şi simetric faţă de B, este aşezată mira orizontală MN.
M
b/2
γ/2
A γ/2 B
b/2
N
D
Figura 4.40 - Principiul paralactic.
Prin vizarea cu teodolitul a capetelor M şi N, se determină unghiul γ

sub care se vede mira. În triunghiul ABN se poate scrie că:
b
D = ctgγ [4.26]
2
Dacă b=2m, rezultă că distanţa între A şi B va fi dată de cotangenta
unghiului paralactic γ . Mira astfel construită poartă denumirea de miră
BALLA. Teodolitul folosit la astfel de determinări va fi unul de precizie
(1cc....5cc), iar mărimea unghiului paralactic se va obţine ca medie a mai
multor determinări. Pentru a putea obţine determinări precise, latura
AB nu va fi mai mare de 60m...80m. Dacă lungimea de măsurat este
mai mare, atunci se va apela la una din schemele din figura 4.8.
Teodolitul va determina unghiurile paralactice sub care se vede mira
din cele două capete ale distanţei, iar distanţa se va determina pornind
de la relaţia 4.26, cu formula:
D = D1 + D2 = ctgγ1 + ctgγ2 [4.27]
Dacă lungimea este cuprinsă între 200m şi 400 m, atunci la unul din
capete se va alege o latură auxiliară, mai mică de 80m, care se va
măsura cu mira BALA. În triunghiul format, se vor măsură toate
γ2
γ1 γ2
β
γ1
γ γ
Figura 4.41 - Determinarea paralactică a lungimilor mari.
unghiurile interioare. Distanţa care dorim să o determinăm va rezulta

prin rezolvarea triunghiului.
46
5 STUDIUL TEODOLITULUI.
Instrumentul care permite măsurarea direcţiilor orizontale la două
sau mai multe puncte din teren, precum şi înclinarea (în plan vertical)
acestor direcţii poartă denumirea de teodolit. Determinările se
raportează la un plan orizontal care trece prin punctul în care se
staţionează cu teodolitul, numit punct de staţie.
Clasificarea teodolitelor se face după :
 modul de citire a direcţiilor;
 precizia determinărilor;
 gradele de libertate ale mişcărilor cercului orizontal.
După modul de citire a direcţiilor, se cunosc două categorii de
teodolite:
 clasice, la care cercurile sunt gravate pe metal, citirile făcându-se
cu ajutorul vernierului, microscopul cu scăriţă sau microscop cu
tambur. Acest ultim tip de aparat nu se mai construieşte.
 moderne, la care cercurile sunt gravate pe sticlă, iar lecturile se
fac centralizat pentru ambele cercuri, într-un singur microscop, fixat
lateral faţă de lunetă.
 electronice, la care cercurile sunt digitale, valoarea indicaţiei fată
de un reper de pe cercul gradat fiind afişată pe un ecran cu cristale
lichide.
Clasificarea după precizia de determinare a unghiurilor conduce la
următoarele categorii:
• teodolite de mare precizie, sau astronomice, la care lecturile se fac
până la zecime de secundă de arc (Theo 002, Wild T4, Kern DKM 3);
• teodolite propriu-zise, la care determinările se fac până la o
secundă de arc (Theo 010, Wild T2, Kern DKM2) ;
• teodolitele tahimetrice la care determinarile se fac la minut de arc
(Theo 020, Theo 030, Wild T1A, Wild T16, Kern DKM 1) precum şi
teodolite tahimetrice de şantier, la care determinările se fac la 10
minute de arc.
Clasificarea după gradele de libertate ale mişcării cercului orizontal
gradat se face în:
 teodolite simple, la care numai cercul alidad se poate mişca în
jurul axei verticale;
 teodolitele repetitoare, la care atât cercul alidad cât şi limbul au
posibilitatea mişcării în jurul axei verticale;
 teodolitele reiteratoare, la care mişcarea limbului în jurul axei
verticale se face prin intermediul unui şurub exterior, numit reiterator.
Din cele prezentate mai sus, se poate constata că nu orice tip de
teodolit se poate folosi cu rezultate bune în domeniul construcţiilor.
Criteriile după care se va face o astfel de alegere vor ţine cont de
necesităţile de precizie şi de preţul produsului. Astfel, nu se vor alege
aparate care pot măsura direcţii cu precizie mare deoarece acestea
47
sunt scumpe dar şi foarte greu de manevrat, necesitând condiţii

speciale de amenajare a punctului pe care este instalat. Se vor prefera
astfel teodolite propiu-zise sau teodolite tahimetrice; prima categorie se
va alege actunci când se lucrează preponderewnt cu structuri metalice
care împun precizii din domeniul milimetric, în timp ce teodolitele
tahimetrice se pretează lucrărilor de fundaţii, betonare sau zidărie.
5.1 Schema generală a teodolitului clasic.
Întregul aparat se compune din infrastructură şi suprastructură.
Infrastructura este cuprinsă între ambaza teodolitului şi limb inclusiv,
iar suprastructura este compusă din restul parţilor componente, toate
putându-se mişca în jurul axei verticale V-V). La vizarea unui obiect
îndepărtat, teodolitul are posibilitate de mişcare în jurul axei principale
de rotaţie, V-V şi posibilitate de mişcare a lunetei într-un plan vertical în
jurul axei orizontale secundare O-O.
V
1 - luneta teodolitului;
3 2 1 20 2 - cercul vertical;
3 - axa de rotaţie a lunetei;
Cv
O O 4 - furcile lunetei;
5 - cercul alidad;
4 4
6 - cercul gradat orizontal (limbul);
7 - axul teodolitului;
5 15
16 8 - coloana tubulară a axului
V s teodolitului;
N N 17 9 - ambaza teodolitului;
17
10 - şuruburi de calare;
6 11 - placa de tensiune a ambazei;
18 7 12 - placa ambazei;
8 19 13 - şurub de prindere (şurub
9 pompa);
10 14 - dispozitiv de prindere a firului
11 cu plumb;
12 15 - nivela torică a cercului
21 orizontal;
14 13 16 - nivela sferică a cercului
orizontal;
17 - dispozitiv de citire a cercului
orizontal;
18 - şurub de blocare a cercului
alidad;
V 19 - şurub de blocare a limbului;
20 - şurub de blocare a mişcării
Figura 5.42 - Schema generală a teodolitului.
5.2 Axele teodolitului.

Din punct de vedere constructiv, fiecare teodolit, indiferent de clasa
din care face parte, are trei axe şi anume:
axa V-V, numită şi principală, care este axa de rotaţie a
suprastructurii aparatului. în timpul măsurătorilor, aceasta trebuie să
fie verticală;
axa O-O, numită şi secundară, care este axa în jurul căreia se
48
roteşte luneta împreună cu cercul vertical;

axa r-O (reticul-obiectiv) numită şi de vizare, care este linia
materializând direcţia spre care se efectuează măsurătoarea.
Toate cele trei axe trebuie să se întâlnească în acelaşi punct, Cv,
numit centrul de vizare al teodolitului.
5.3 Părţi componente ale teodolitului.
5.3.1 Luneta topografică.
Lunetele instrumentelor topografice sunt constituite ca un dispozitiv
optic ce serveşte la vizarea, la distanţă, a obiectelor numite şi semnale
topografice, a căror imagine obţinută prin lunetă este clară şi mărită,
imposibil de obţinut cu ochiul liber. În afară de aceasta, luneta poate
servi şi la determinarea distanţelor (măsurare) pe cale optică,
procedeul numindu-se determinarea stadimetrică a distanţelor.
După modul de alcătuire, se disting lunete:
 cu focusare exterioară , la care planul imaginii este fix iar planul
reticulului este mobil. Au fost folosite la aparatele vechi, iar acum nu se
mai construiesc.
 cu focusare interioară, la care planul imaginii este mobil iar cel al
reticulului este fix.
Luneta cu focusare exterioară (figura 5.2) se compune din:
1- tub obiectiv; 2 - tub ocular; 3 - obiectiv; 4 - ocular; 5 - reticul; 6 - lentilă
divergentă de focusare; 7 - şurub de focusare; 8 - şurub cremalieră; 9 - şuruburi de
rectificare a firelor reticulare; 10 - locul de formare al imaginii în absenţa lentilei de
focusare; O1 - centrul optic al obiectivului; O2 - centrul optic al ocularului; r - centrul
reticulului; xx - axa geometrică a lunetei; O1O2 - axa optică a lunetei; a - distanţa
1 9
3 8
7 2
5
x r O x
2
a (variabil)
4
p' (constant) 6 10 9
O
1
Figura 5.43 - Luneta topografică.

variabilă între lentila de focusare şi obiectivul fix ; p' - distanţa variabilă între obiectiv şi
imagine.
Spre deosebire de luneta cu focusare exterioară, la cea cu focusare
interioară, planul firelor reticulare este fix, iar claritatea imaginii se
realizează prin deplasarea unei lentile numită de focusare. Lungimea
lunetelor este variabilă la cele cu focusare exterioară şi constantă la
cele cu focusare interioară.
Pentru a nu se pierde timp cu căutarea obiectului ce se doreşte a se
viza, pe lunetă se amplasează un dispozitiv, tip “cui – cătare” sau mai
49
nou un colimator, care odată suprapus peste obiectul vizat asigură

existenţa în câmpul vizual al lunetei a obiectului vizat.
Axele lunetei, care trebuie să coincidă între ele, sunt materializate
de:
 axa optică, determinată de centrele optice ale obiectivului şi
ocularului şi nu este materializată;
 axa geometrică, sau de simetrie, este determinată de centrele
celor două sau trei tuburi concentrice şi deasemeni nu este
materializată;
 axa de vizare, determinată de centrul r al firelor reticulare şi
centrul optic O al obiectivului, fiind singura axă materializată.
Reticulul lunetei este format dintr-o placă de sticlă pe care sunt
gravate foarte fin trăsături numite fire reticulare. În cazul în care se
constată descentrarea centrului firelor reticulare de la axa geometrică a
lunetei, aceasta este prevăzută cu şuruburi de rectificare în plan
orizontal, respectiv vertical, care prin acţionare permit readucerea
centrului pe axa geometrică. La lunetele moderne reticulul este fix şi se
află în planul focal anterior al ocularului.
Punerea la punct a lunetei se execută în două faze şi anume:
a). punerea la punct a imaginii firelor reticulare se realizează prin
îndreptarea lunetei spre o suprafaţă de culoare deschisă, iar prin rotirea
ocularului se tinde la obţinerea unei imagini clare a firelor. Operaţiunea
se execută la începutul unei zile de măsurători şi rămâne valabilă atât
timp cât nu se schimbă operatorul la aparat.
b). punerea la punct a imaginii obiectului vizat urmăreşte să
realizeze o claritate maximă a imaginii prin acţionarea surubului de
focusare. Acest lucru se realizează când planul imagine se suprapune
cu cel al firelor reticulare. Operaţiunea se numeşte focusare şi se
execută la fiecare vizare cu luneta, deoarece depinde de distanţa de la
obiect la aparat.
Ordinea operaţiilor este strict obligatorie în succesiunea în care este
prezentată mai sus; inversarea ordinii conduce la alterarea clarităţii
imaginii obiectului vizat când se realizează claritatea firelor după
focusarea imaginii obiectului vizat.
Punctarea obiectelor vizate este operaţiunea prin care se aduce
centrul firelor reticulare pe punctul matematic al obiectului vizat.
Operaţiunea se realizează în etape succesive:
→ se suprapune dispozitivul de vizare aproximativă (cui-cătare sau
colimator) peste imaginea obiectului vizat. În acest moment, în câmpul
vizual al lunetei apare imaginea neclară a obiectului. Se focusează
imaginea cu ajutorul şurubului de focusare până la obţinerea unei
imagini clare.
→ se deplasează luneta în plan vertical până ce firul reticular
orizontal se suprapune peste punctul vizat, acţionând din şurubul de
fină mişcare în plan vertical.
50
→ se deplasează firul reticular vertical până ce se ajunge pe punctul

vizat, prin acţionarea şurubului de fină mişcare în plan orizontal.
5.3.2 Nivelele teodolitului.
Nivelele sunt dispozitivele care servesc la orizontalizarea sau
verticalizarea unor drepte, precum şi la măsurarea unor unghiuri mici
de pantă. Se disting următoarele tipuri de nivele:
6 1
5 Vs
Pn M Pn 1 - Fiola de sticla
2 - Montura
2 3 - Suport
3
4 - Cercul alidad
5 5 - Suruburi de rectificare
M
3 6 - Cerc reper
M - Punctul central al fiolei
Vs PnPn - Plan director tangent
6 5
Sectiune transversala VsVs - Verticala cercului de
4 curbura a nivelei
Vedere in plan
5
Figura 5.44 - Nivela sferică.

sferică, (figura 5.3) formată dintr-o fiolă de formă cilindrică, având la
partea superioară forma unei calote sferice. Interiorul este umplut cu
eter sau alcool, lăsându-se un mic spaţiu ce formează o bulă de vapori
saturaţi de lichid. Partea centrală a calotei reprezintă punctul central al
nivelei prin care trece axa verticală Vs -Vs a acesteia. Pe calota fiolei se
gravează cercuri concentrice cu diametrul mărit cu 2 mm. întregul
ansamblu se fixează într-o montură protectoare din material plastic dur
sau metal.
torică, (figura 5.4.) formată dintr-o fiolă în formă de tor (cilindru curbat
dupa un arc de cerc), umplută cu aceleaşi lichide ca şi nivela sferică.
a - sectiune verticala N M N
7 2 1
N N b - vedere in plan a
1 - montura metalica M'
a 3 m m
5 2 - fiola de sticla
4 3 - surub de rectificare R
4 - suportul nivelei R
6 7
5 - articulatie α
b 6 - reperele nivelei
7 - bula nivelei
NN - directricea nivelei C
Figura 5.45 - Nivela torică.
La partea superioară a fiolei se gravează trăsături simetrice faţă de

mijlocul ei, la interval de 2 mm una de cealaltă. Atunci când centrul
bulei coincide cu centrul fiolei, tangenta la centrul fiolei devine
orizontală. Tangenta poartă denumirea de directrice a nivelei.
Mărimea ce caracterizează o nivelă se numeşte sensibilitate şi
reprezintă unghiul la centru de înclinare a fiolei pentru o deplasare a
bulei de 2 mm. Cu cât unghiul este mai mic cu atât sensibilitatea este
mai mare şi invers. Acest lucru se obţine la nivelele cu rază de curbură
cât mai mare.
Un caz particular al acestui tip de nivela este nivela cu coincidenţă,
(figura 5.5),la care semiimaginile capetelor bulei nivelei sunt aduse,
printr-un sistem de prisme, într-un ocular secţionat în două jumătăţi pe
verticală. Când capetele sunt în prelungire, centrul bulei coincide cu
51
centrul nivelei. Procedeul prin coincidenţa este de până la 10 ori mai

precis decât cel cu repere gravate.
a,b - campul ocularului nivelei cu coincidenta
a b a - pozitia in necoincidenta a bulei nivelei
b - pozitia in coincidenta a bulei nivelei
Figura 5.46 - Nivela torică cu coincidenţă.
Dacă vom realiza o nivelă compusă din două toruri dispuse cu

curburile opuse una faţă de cealaltă, deci ambele feţe vor fi convexe,
realizăm o nivelă butoiaş, care ataşată unui dispozitiv ce-i va permite
rotirea convenabilă, va putea să lucreze prin răsucire fie pe o faţă fie pe
cealaltă.
5.3.3 Metode de măsurare a unghiurilor.
Operaţiunile necesare măsurării unghiurilor constau din următoarea
succesiune:
 verificarea şi eventual rectificarea teodolitului;
 aşezarea în staţie a teodolitului;
 vizarea punctului, făcută pentru determinări azimutale la baza
semnalului, prin suprapunerea peste acesta sau bisectare a firului
reticular vertical, iar pentru determinarea unghiului zenital prin
suprapunerea firului reticular orizontal peste semnal, fie la înălţimea “i”
a instrumentului, fie la înălţimea “S” a semnalului. Anterior însă, este
necesară vizarea aproximativă cu ajutorul colimatorului, punerea la
punct a imaginii firelor reticulare şi apoi a imaginii obiectului vizat
(semnal geodezic).
 efectuarea determinarilor propriuzise.
5.3.3.1 Măsurarea unghiurilor orizontale.

Funcţie de numărul punctelor spre care se vor face determinările,
metodele de măsurare se referă la măsurarea unghiurilor izolate, dacă
este vorba de unghiul format de două puncte vizate, sau de unghiuri
dispuse în tur de orizont dacă este vorba de mai mult de 2 puncte
vizate.
metoda diferenţei citirilor sau simplă - se foloseşte la determinarea
unghiului format de direcţiile către două puncte, fară o precizie
deosebită.
Pentru aceasta (figura 5.6) se procedează astfel: se eliberează
mişcarea înregistratoare a cercului orizontal gradat, se vizează punctul
A în poziţia I a lunetei (cerc vertical stânga) şi se efectuează citirea C1;
se deblochează mişcările generale ale aparatului şi se vizează punctul
B, cu luneta tot în poziţia I; se efectuează citirea C2.
Valoarea unghiului format de direcţiile către punctele A şi B va fi
dată de diferenţa citirilor :
52
ω= c2 − c1 [5.1]
A A
0 (2 0 0 )
0 C '1
C1 C1
ω ω' ω"
C2 C2
C '2
B B Fi
gura 5.47 - Metoda diferenţei citirilor.
Dacă operaţiunile descrise mai sus se completează cu vizarea în poziţia
a doua a lunetei, se va obţine o valoare mai precisă a valorii unghiului
dintre cele două direcţii. Pentru această a doua fază se rotesc aparatul
şi luneta cu câte 200g, cercul vertical fiind acum în dreapta lunetei
(pozitia a II-a), după care se vizează punctul B şi se efectuează citirea
C2'; se vizează punctul A, prin rotirea aparatului în sens antiorar şi se
efectuează citirea C1'. Unghiul măsurat în poziţia I va fi:
ω  ' =c 2−c 1 [5.2]
iar în poziţia a II-a va fi :
ω c 2' −
"= c1'
[5.3]
Dacă diferenţa celor două determinări se încadrează în toleranţa
admisă, atunci valoarea cea mai probabilă a unghiului va fi media
aritmetică a celor două determinari.
ω' + ω"
ω=
2
[5.4]
Un caz particular al acestei metode este cel în care pe direcţia
iniţială, în poziţia I se aduce valoarea zero a cercului orizontal gradat. În
acest caz, citirea iniţială devenind 0, rezultă că citirea făcută pe punctul
B este chiar mărimea unghiului ce se doreşte a se măsura, în poziţia I a
lunetei. Prin aducerea aparatului în poziţia a II-a a lunetei, valoarea
unghiului va fi dată de diferenţa între C2' şi 200g. Cu cele două valori
obţinute, dacă acestea se înscriu în toleranţe, se calculează media ca
fiind valoarea cea mai probabilă a unghiului ω .
metoda repetitiei - se foloseşte la determinarea cu precizie sporită a
unghiurilor izolate, atunci când pentru măsurători este folosit un
instrument repetitor ( figura 5.7). Ne propunem să determinăm unghiul
sub care se văd, din punctul de staţie, punctele A şi B, prin trei repetiţii.
53
c1 c2
c1
c1 A c2 A c3 A
c2 c3 c4
B B B
Figura 5.48 - Metoda repetiţiei.
Principial, metoda foloseşte de fiecare dată drept origine a citirilor,

valoarea direcţiei determinată în măsurătoarea anterioară. Pentru
determinarea unghiului între două direcţii concurente în punctul de
staţie, cu instrumentul în poziţia I a lunetei, se vizează punctul A şi se
efectuează citirea C1; se vizează punctul B căruia i-ar corespunde
citirea C2, citire care însă nu se efectuează; în schimb, după vizarea
punctului B se blochează mişcarea înregistratoare, se deblochează
mişcarea generală în plan orizontal şi se vizează punctul A. Se
deblochează mişcarea înregistratoare şi se revizează punctul B; citirea
corespunzătoare ar fi C3, care la fel ca şi C2 nu se efectuează. După
această secvenţă am efectuat două "repetiţii" pentru măsurarea
unghiului între direcţiile spre punctele A şi B. În sfârşit, după vizarea
punctului B se blochează mişcarea înregistratoare, se deblochează
mişcarea generală în plan orizontal, se vizează A, se deblochează
mişcarea înregistratoare şi cea generală în plan orizontal şi se vizează
B. Numai acum se poate face citirea la dispozitivul de citire a cercului
orizontal.
Valoarea cea mai probabilă a unghiului măsurat prin cele trei
repetiţii va fi obţinută cu relaţia :
c4 − c1
ω= [5.5]
3
Metoda se aplică în cazul măsurării unghiurilor izolate, în ambele
poziţii ale lunetei, în situaţia în care se dispune de un aparat cu o
precizie de citire mai mică decât precizia cerută pentru determinarea
unghiului.
metoda seriilor (sau reiteraţiilor) se foloseşte de fiecare dată când
se urmăreşte determinarea mărimii unghiurilor dintr-un punct de staţie
200 A
0
C "1
D C '4 C '1
C 4 C " '1
C 1
C 2
C 3 C '2
C '3
B
C
Figura 5.49 - Metoda seriilor.
54
în care converg mai multe vize (figura 5.8).

Din totalitatea vizelor, se alege ca direcţie de referinţă (iniţială) viza
cea mai lungă, de la care se vizează toate celelalte puncte, în ordine, în
sens orar, încheindu-se turul de orizont tot pe viza iniţială. Pentru acest
tur de orizont, luneta aparatului este în poziţia I (cerc vertical stânga).
Se aduce aparatul în poziţia a doua, se vizează aceeaşi direcţie iniţială,
după care vizarea se desfăşoară în sens antiorar până la închiderea pe
aceeaşi viză iniţială. Valorile măsurate se prelucrează, procedându-se la
calculul mediilor între cele două poziţii, a neînchiderii şi a corecţiei
totale şi unitare şi prin aplicarea celei din urmă în vederea obţineri
valorilor compensate pentru direcţiile măsurate. Pentru exemplificare
se prezintă mai jos (tabelul 5.1) un exemplu de prelucrare.
Prin efectuarea diferenţei între direcţia iniţială (considerată valoare
justă) către punctul A şi direcţia finală (considerată viză afectată de
erori) tot către punctul A, se obţine valoarea corecţiei totale:
c = 10,1263g - 10,1375g = - 1c12cc
Acestă valoare se va repartiza proporţional fiecărei vize, cu o cantitate
cu adică :
c
cu = = −28 cc
n
Viza iniţială fiind neafectată de erori nu va primi nici o corecţie, viza
către punctul B va primi cu, viza către punctul C va primi 2*cu şi aşa mai
departe până la viza de închidere care va primi 4*cu. Se observă că prin
aplicarea coreţiei corespunzătoare la valoarea măsurată, viza finală
devine egală cu viza iniţială.
Pc Pc Unghiuri Corecti
t. t. orizontale Medii e Directii
viz Pozitia a compens
st. . Pozitia I II-a ate
1 0.0050 399.9925 399.9988 0.0000 399.9988
155.20 -
2 50 355.2175 155.2113 0.0012 155.2100
208.08 -
B 3 00 8.0900
Dacă se doreşte o creştere a
208.0850 0.0025 208.0825
preciziei determinărilor, se pot executa
mai multe serii, însă cu origini diferite ale direcţiei iniţiale. Intervalul
între serii se stabileşte cu relaţia:
400 g
I= [5.6]
m⋅ n
unde I reprezintă intervalul între serii, m - numărul dispozitivelor de
citire (în general 2), n - numărul de serii ce se execută.
Dacă observaţiile se fac numai într-o singură poziţie a lunetei, de
obicei în sens orar, metoda se numeşte a turului de orizont.
5.3.3.2 Măsurarea unghiurilor verticale.
55
Pentru măsurarea unghiurilor verticale se procedează în felul

următor:
 se instalează aparatul în punctul de staţie, se centrează şi se
calează;
 se măsoară înălţimea aparatului (notată cu “i”);
 se vizează semnalul din punctul B, fie la înălţimea aparatului fie la
înălţimea “s” a semnalului, prin aducerea firului reticular orizontal la
unul din cele două repere menţionate mai sus; se citeste unghiul
vertical la dispozitivul de citire.
După poziţia originii diviziunilor cercului vertical, se pot determina,
fie unghiuri zenitale, când originea este îndreptată spre zenit (în sus, pe
verticală), fie unghiuri de pantă, dacă originea este pe direcţia
orizontalei ce trece prin centrul de vizare al aparatului.
Măsurarea unghiurilor de panta se face cu luneta în ambele poziţii,
calculându-se media:
poziţia I α 1 = 100 - c1
[5.7] poziţia a II-a α 2 = c2 - 300g
[5.8]
de unde rezultă:
α= =
(
α1 + α2 100 − c1 + c2 − 300 g) c −c
= 2 1 − 100 g [5.9]
2 2 2
care reprezintă valoarea cea mai probabilă a determinărilor.
În cazul măsurării unghiurilor zenitale relaţiile de calcul devin:
poziţia I Z1 = c1
[5.10]
poziţia a II-a Z2 = 400g - c2 [5.11]
de unde rezultă:
Z= =
( )
Z 1 + Z 2 c1 + 400 g − c2 c −c
= 1 2 + 200 g [5.12]
2 2 2
56
l in ia d e v i z a re
s
Z i
α (+ )
B
i
α (+ )
A
Figura 5.50 - Măsurarea unghiurilor verticale
Pentru calculul unghiului de panta prin masurarea unghiului zenital

se foloseste relatia:
α = 100g - Z [5.13]
din care se poate constată că unghiul de pantă este o mărime
algebrică; acesta este pozitiv pentru toate punctele situate deasupra
liniei orizontului şi negativ pentru toate punctele situate sub linia
orizontului ce trece prin centrul de vizare al unui teodolit instalat într-un
punct de staţie. Pornind de la relaţia [5.13], se poate scrie că:
α 1 = 100g - Z1 ; α 2 = Z2 - 300g
[5.14]
iar controlul citirilor se face cu relaţia :
Z1 + Z2 = 400g [5.15]
5.3.4 Precizia măsurării unghiurilor cu teodolitul.
Dacă urmărim succesiunea operaţiunilor efectuate într-o staţie
pentru măsurarea unui unghi, indiferent de metodă, vom constata că la
toate metodele a trebuit să :
 centrăm aparatul pe punctul de staţie, operaţiune care atrage
după sine comiterea unei erori mc = eroare de centrare a aparatului în
staţie;
 vizăm un semnal instalat în punctul vizat, deci săcomitem eroarea
mr = eroarea de centrare a semnalului vizat (de reducţie)
 efectuăm măsurătoarea propriuzisă, citind valorile direcţiilor la
dispozitivele de citire, ocazie cu care am comis eroarea mm = eroarea
de măsurare propriuzisă;
 am utilizat un instrument care oricât de precis ar fi are totuşi erori
constructive, sau erori instrumentale mi;
 efectuăm măsurătorile în condiţii meteo mai mult sau mai puţin
favorabile, dar în nici un caz ideale, motiv pentru care observaţiile sunt
influenţate de mCE = eroarea datorită condiţiilor exterioare.
Orice direcţie măsurată într-o poziţie a lunetei este influenţată de
57
erorile menţionate mai sus cu o cantitate:

m1 = mc2 + mr2 + mm
2
+ mi2 + mCE
2
[5.16]
Deoarece unghiul este compus din două direcţii, rezultă că eroarea
unui unghi va fi dublul erorii unei directii, şi deci:
mω = m12 + m22 [5.17]
Pentru unghiurile măsurate în ambele poziţii ale lunetei, eroarea
unghiului va fi egală cu eroarea direcţiei .
6 PLANIMETRIE.
6.1 Reţele de sprijin planimerice.
Problema principală a topografie este determinarea coordonatelor
tridimensionale (x, y, H) pentru punctele de detaliu existente în teren,
astfel ca aceste puncte să poată fi reprezentate apoi pe hărţi şi planuri.
Cerinţa majoră pentru această operaţiune este ca reprezentarea să fie
asemenea cu cea din teren, fapt ce necesitătă calităţi cum ar fi
continuitate, omogenitate şi unitate. Aceste calităţi nu se pot atinge
decât prin realizarea unei reţele de puncte de coordonate cunoscute, ce
constituie reţeaua de sprijin faţă de care se leagă, din punct de vedere
geometric, detaliile.
6.1.1 Reţeaua geodezică.
Planurile şi hărţile topografice reprezintă, la scară, o figură
asemenea cu proiecţia orizontală a figurilor din teren, reprezentare ce
trebuie să fie unitară, continuă şi omogenă ca precizie. Pentru
îndeplinirea acestor condiţii, este necesar ca pe suprafaţa de ridicat să
existe o serie de puncte de coordonate cunoscute, numită osatură, de
la care să plece toate determinările, constituind o reţea locală. Dacă se
extinde teritoriul de ridicat în plan la suprafata unei ţări, este necesară
îndeplinirea aceleeaşi condiţii privind existenţa unei osaturi omogene,
care de data acesta se va constitui într-o reţea geodezică de stat.
Reţeaua de triangulaţie de stat se compune din lanţuri de triunghiuri,
organizate, funcţie de distanţele dintre ele, pe ordine de mărime şi
precizie de determinare. Se consideră că triangulaţia de ordine I-IV
constituie reţeaua de triangulaţie de stat, numită triangulaţie
superioară, iar reţeaua de ordinul V reprezintă triangulaţia de ordin
inferior.
58
Reţeaua de triangulaţie de ordinul I se desfăşoară aproximativ pe

direcţia meridianelor şi paralelelor, alcătuind lanţuri de triangulaţie
(figura 6.1). La intersecţia lanţului desfăşurat pe meridian cu cel de pe
paralel, se fixează poziţia unor laturi care se măsoară, numite baze de
triangulaţie. în aceleaşi zone se fac şi determinări de coordonate
geografice - latitudine şi longitudine - pentru unele puncte, care se vor
Figura 6.51 - Lanţuri de triangulaţie.
numi puncte "Laplace". Lungimea laturilor în triangulaţia de acest ordin

este de 20-60 km.
Din punctele de triangulaţie de ordinul I (figura 6.2) se deternină
puncte de triangulaţie de ordinul II, în condiţii de precizie cu o clasă
inferioară, având laturile de 15-20 km; în continuare se obţine
triangulaţia de ordinul III, cu laturile de 10-15 km, respectiv ordinul IV
cu lungimile laturilor de ordinul a 5-10 km.
Punctele triangulaţiei de ordinul V îndesesc ordinul IV, având laturile
de 1-5 km, astfel încât să asigure o densitate de un punct la 50 ha.
Pentru lucrări cu caracter special (baraje, metrouri, obiective industriale
mari), apar reţele de triangulaţie cu forme speciale, care se lucrează
II
II
I
I
II II
I
III
II I
II I II
III
II
I II Fig
ura 6.52 - Dezvoltarea reţelei de triangulaţie.
separat de triangulaţia de stat, dar care pot avea puncte de racordare

cu aceasta. Precizia unor astfel de reţele locale este mult mai bună
59
decât precizia reţelei geodezice de stat.

Chiar dacă distanţa dintre punctele de triangulaţie de ordinul V este
de 1...1,5 km, aceasta nu poate asigura în toate cazurile distanţe
convenabile până la punctele de detaliu. Se impune în astfel de situaţii,
ca între punctele de triangulaţie să se realizeze reţele poligonometrice,
ale căror puncte trec prin apropierea detaliilor. O astfel de metodă este
denumită drumuire.
6.1.2 Marcarea punctelor topografice.
Operaţiunea prin care se urmăreşte materializarea în teren a unor
puncte, cărora iniţial să li se determine coordonate şi ulterior să
servească drept puncte de coordonate cunoscute pentru efectuarea
unor lucrari topografice este numită operaţiunea de marcare a
punctelor topografice.
După durata în timp, care se prezumează că este necesară să o
acopere, se disting:
 marcare provizorie, care se efectuează cu ţăruşi, cu secţiune
rotundă sau pătrată de 5 cm, confecţionaţi din lemn, de preferinţă de
esenţă tare. La partea superioară a ţăruşilor se materializează, printr-o
cruce sau prin cherneruire, punctul topografic. Acest tip de marcare se
foloseşte la drumuirile planimetrice în extravilan (figura 6.3).
 marcare definitivă, care urmează să permită utilizarea punctului pe
o durată de timp mare şi care se realizează cu ţăruşi metalici sau borne
de beton armat, funcţie de natura solului în care se instalează.
În cazul bornării punctelor în terenuri obişnuite, în extravilan, se
recomandă ca sub borna de beton să se instaleze o placă martor cu
rolul de a face posibilă replantarea în cazul distrugerii punctului. Borna,
odată montată, se acoperă cu pământ, lasând liberă doar partea
superioară circa 5-10 cm. Dacă bornarea se face în terenuri cu mult
pietriş, se recomandă montarea a doi martori, iar la suprafaţă borna se
fixează într-o zidărie de piatră. în acest ultim caz, zidăria va cuprinde şi
un mic şanţ de gardă pentru scurgerea apelor pluviale. În schimb, în
terenuri stâncoase nu se mai foloseşte martorul, iar borna se fixează cu
ajutorul mortarului de ciment.
În cazul marcării punctelor în intravilan, bornele vor fi prevăzute cu
un capac metalic protector. Se mai pot folosi la marcarea punctelor în
localităţi fie ţăruşi metalici, fie chiar ţevi încastrate în beton, protejate
cu o cutie metalică.
60
φ 5 φ 5
5 cm φ 2
5 cm φ 2
Figura 6.53 - Marcarea punctelor
Pentru a asigura poziţionarea pe aceeaşi verticală, atât a martorului

cât şi a bornei, după săparea gropii în care se vor monta cele două
piese, cu ajutorul a patru ţăruşi se construiesc diagonalele gropii; se
întind două sfori între ţăruşii de pe diagonală, iar cu un fir cu plumb se
centrează atât centrul martorului cât şi centrul bornei la intersecţia
celor două diagonale ale gropii. Între martor şi bornă se aşează un strat
II
semnalizator din sticlă spartă I I sau cărămidăI pisată şi apoi pământ.
I
Pentru marcarea punctelor
I
de nivelment
II se
II folosesc mărci metalice
încastrate în construcţii solide, care în timp să nu se deplaseze pe
III
II I
II
înalţime.
II I
III
II
6.1.3 Semnalizarea punctelor topografice.I II
Semnalizarea punctelor topografice este operaţiunea prin care se
4 0 -8 0
0 .8 - 1 m
e
Figura 6.54 - Semnalizarea punctelor.

urmăreşte punerea în evidenţă a unui punct topografic astfel ca acesta
să fie vizibil de la distanţă mare.
La fel ca şi marcarea, semnalizarea poate fi :
• provizorie, pentru care se utilizează jaloanele (figura 6.4). Acestea
sunt construite din lemn sau aluminiu, cu vîrful ascuţit, colorate
alternativ în culori contrastante cu mediul înconjurator (rosu-alb). În
secţiune, jalonul poate fi de formă octogonală, hexagonală sau
triunghiulară. Jalonul se aşează în poziţie verticală fie "din ochi" fie cu
ajutorul unui fir cu plumb şi se menţine în această poziţie cu
portjalonul.
• definitivă sau permanentă, care urmăreşte vizualizarea la distanţă
a punctului pentru o perioadă mai lungă de timp. Se poate face prin:
balize la sol, centrice sau excentrice (figura 6.4) - sunt construite din
lemn de esenţă moale, de preferinţă brad. Piesele componente sunt fie
61
manele cu diametru de 10-15 cm fie rigle cu secţiuni de până la

10x10cm. Pentru a fi vizibil de la distanţă, la partea superioară se
montează perpendicular una pe alta, patru scânduri vopsite în negru şi
alb. Montajul pe verticală se realizează cu o cutie de circa 0,80m
adâncime, ce se îngroapă lângă bornă. Pentru a fi vertical, la montarea
semnalului se foloseşte un fir cu plumb pe două direcţii perpendiculare
între ele. Un astfel de semnal poate avea înălţime de până la 6 metri.
Distanţa la care se amplasează baliza se numeşte excentricitate, iar
direcţia şi mărimea ei se măsoară.
Figura 6.55 - Semnalizare cu baliză în pom.

balize în pom, deasemeni centrice sau excentrice (figura 6.5). Pentru
a spori înălţimea semnalului, în locul popului folosit la baliza la sol, se
foloseşte înălţimea unui arbore situat în apropierea bornei. Din acest
motiv, este posibil că baliza în pom să fie centrică sau excentrică.
Datorită poziţiei sale, balizele în arbori au inconvenientul instabilităţii:
fixarea se face pe ramurile arborelui, iar adierile de vânt pot constitui
prilej de instabilitate a semnalului. Avantajul constă în aceea că permite
economisirea materialului lemnos ce ar fi necesar pentru construcţii de
semnale.
L in ia d e v iz are
a i n a ltim i lo r
Figura 6.56 - Piramidă la sol.

piramide la sol sau piramide cu poduri. Acest tip de semnal (figura
6.6) se foloseşte cu precădere pentru semnalizarea punctelor din
reţeaua geodezică de stat, iar în cazul în care vizele între puncte
străbat trasee ce întâlnesc obstacole, se impune realizarea unor
construcţii mai înalte, cu poduri. Piramidele sunt semnalizări centrice,
care pot fi, în secţiune triunghiulare (pentru cele la sol) sau pătrate
62
(pentru toate tipurile).

Picioarele se unesc la partea superioară a piramidei şi se
consolidează cu un pop pe care se află fluturele piramidei. Montarea
piramidei trebuie să se facă astfel ca picioarele ei să nu se suprapună
peste vizele către punctele vechi (cunoscute) sau noi (necunoscute), ce
se vor observa din punctul respectiv.
pilaştri pe cladiri, în localităţi. Datorită spaţiului redus, acoperirii
mari a terenului şi înălţimii construcţiilor, aglomerările urbane presupun
găsirea de soluţii specifice pentru materializarea şi semnalizarea
punctelor topografice. În cele mai multe cazuri, problema se rezolvă
prin amplasarea punctelor pe acoperişul sau pe terasa clădirilor mai
înalte din zonă.
Pentru o astfel de materializare, pilaştrii ce vor servi atât la
semnalizare cât şi la materializare, se pot construi din beton, cărămidă
sau lemn, obţiunea finală fiind determinată de condiţiile specifice
fiecărei situaţii în parte.
Caracteristic tuturor situaţiilor este faptul că pilaştrii amplasaţi pe
acoperiş sau terasă trebuie să asigure un acces facil, o vizibilitate bună
către alte puncte şi nu în ultimul rând o securitate totală pentru
operator şi instrument.
Figura 6.57 - Semnalizare cu pilastru pe case sau terase.

Ultima condiţie presupune realizarea de poduri de lucru şi
balustrade de protecţie, suficient de solide pentru a elimina orice risc
privind integritatea corporală a operatorului şi cea tehnică a
instrumentelor de măsurat.
Figura 6.58 - Vizarea semnalelor topografice.

Indiferent de situaţie şi tipul de semnal, acesta trebuie să satisfacă o
serie de condiţii minime : să contrasteze cu mediul înconjurător, şi să
fie stabil în condiţii de vânt de intensitate medie.
63
6.2 Determinarea coordonatelor reţelei de sprijin.

6.2.1 Principiul intersecţiei.
Metoda intersecţiei are ca scop determinarea coordonatelor unor
puncte, altele decât cele din reţeua de triangulaţie, în scopul
apropierii de punctele de detaliu care servesc la întocmirea hărţilor sau
planurilor; ea constă în utilizarea coordonatelor şi determinărilor
unghiulare efectuate cu ajutorul punctelor de coordonate cunoscute
aflate în zonă, (numite "puncte vechi") în vederea determinării poziţiei
planimetrice a altor puncte din zonă (numite "puncte noi"). Prin
utilizarea acestei metode, distanţa între puncte se micşorează la circa
0,5 - 1,5 km. Deoarece această apropiere nu este suficientă, din
punctele determinate prin intersecţii, reţeaua se îndeseşte în
continuare prin drumuiri.
6.2.2 Principiul intersectiei înainte.
Considerînd existente minim două puncte de coordonate cunoscute,
deci puncte vechi, între care există vizibilitate în teren şi un punct
materializat şi semnalizat în teren, ale cărui coordonate dorim să le
determinăm.
Pentru rezolvarea problemei (figura 6.9), se staţionează punctele
vechi şi în urma determinărilor unghiulare efectuate în teren, se
calculează unghiurile în plan orizontal dintre direcţiile determinate de
punctele vechi şi direcţiile determinate de un punct vechi şi punctul
nou ce se doreşte a fi determinat.
y
N P
yP
N
yB θAP β B θBP
A
yC α
O xA xP x B x
Figura 6.59 - Intersectia inainte.

Coordonatele punctelor fiind XA, YA, XB, YB pentru punctele vechi,
respectiv XP, YP pentru punctul nou, se poate scrie că:
∆ xAB xB − xA
tgθ AB = = [6.1]
∆ yAB yB − yA
respectiv funcţia tangentă aplicată celor două orientări din punctele
vechi către punctul nou :
64
 ∆ x A P xP − x A
 tgθ A P= =
∆ y A P yP − y A

 [6.2]
 tgθ = ∆ x B P xP − xB
=
 B P ∆ yB P yP − yB
Se constată că acest sistem de două ecuaţii cu necunoscutele XP, YP,
tgθ AP, tgθ BP, numai aparent nu poate fi rezolvat. Ţinând cont de relaţia
[6.1], putem scrie că:
g
tgθ AP = tg( θ AB + α − 400 )
[6.3]
tg θ BP = tg (θ BA + β)
în care θ Β Α = θ AB + 200g. Cu valorile astfel cunoscute ale orientărilor,
sistemul [6.2] devine:
xP - xA = (yP - yA) . tgθ AP ⇔ xP = xA + (yP - yA) . tgθ AP
[6.4]
xP - xB = (yP - yB) . tgθ BP ⇔ xP = xB + (yP - yB) . tgθ BP
[6.5]
Egalând relaţiile [6.4] şi [6.5] funcţie de yP, rezultă:
xB − xA + yA ⋅ tgθ AP − yB ⋅ tgθ BP
yP = [6.6]
tgθ AP − tgθ BP
valoarea lui xP urmând a se calcula cu relaţiile [6.4] şi [6.5]. Cele două
valori pentru xP trebuie să fie riguros egale, acest fapt constituind un
element de control al corectitudinii calculelor.
Deoarece funcţia tangentă are o reprezentare asimptotică, se poate
întâmpla ca în anumite situaţii (orientări apropiate de 0g şi 200g ),
valoarea funcţiei să tindă la infinit; în această situaţie, pentru calcule,
se va utiliza formula cotangentei, relaţiile folosinte fiind:
yP - yA = (xP - xA) . ctgθ AP ⇔ yP = yA + (xP - xA) . ctgθ AP
[6.7]
yP - yB = (xP - xB) . ctgθ BP ⇔ yP = yB + (xP - xB) . ctgθ BP
[6.8]
respectiv :
y − y A − x B ⋅ ctgθ BP + x A ⋅ ctgθ AP
xP = B [6.9]
ctgθ AP − ctgθ BP
Dacă, pentru rezolvarea matematică a problemei sunt suficiente
două puncte de coordonate cunoscute, din punct de vedere topografic
se impune existenţa unui al treilea punct de coordonate conoscute
astfel ca punctul nou P să fie determinat din cel puţin două combinaţii
de puncte vechi. Acest lucru se impune pentru a exista posibilitatea
verificării corectitudinii determinării punctului P. Deoarece fiecare
65
combinaţie folosită produce un set de coordonate xP, yP, coordonatele

finale ale punctului P vor fi reprezentate de media aritmetică a valorilor
rezultate din combinaţiile utilizate. Pentru a putea fi utilizate la
determinarea coordonatelor unor puncte noi prin intersecţie unghiulară
înainte, punctele vechi trebuie să permită staţionarea lor cu teodolitul.
6.2.3 Principiul intersectiei înapoi.
Spre deosebire de intersecţia înainte, la care se staţionează
punctele vechi, vizând puncte noi, această metodă se deosebeşte prin
aceea că se staţionează puncte noi din care se vizează puncte vechi.
Matematic, problema este rezolvabilă prin vizarea a trei puncte vechi
dintr-un punct nou (figura 6.10). Din punct de vedere topografic însă,
problema se rezolvă prin vizarea a minimum patru puncte vechi dintr-
un punct nou.
N
y
A θAP
B N θAP
β CN
θAP
α
β
P
O x
Figura 6.60 - Intersecţia înapoi.

Staţionând punctul P cu teodolitul, se vizează punctele vechi A(xA,
yA), B(xB, yB) şi C(xC, yC). Se pot scrie ecuaţiile asemănătoare cu cele de
la intersecţia înainte, în care necunoscutele vor fi coordonatele
punctului nou P(xP, yP) şi orientările din punctul nou spre punctele
vechi. Se constituie astfel un sistem de trei ecuaţii cu cinci
necunoscute.
 ∆ xA P xP − xA
 tgθ A P= =
 ∆ yA P yP − yA
 ∆ xB P xP − xB
 tgθ B P= = [6.10]
 ∆ yB P yP − yB
 ∆ xC P xP − xC
 tgθ C P= =
 ∆ yC P yP − yC
Nedeterminarea care apare se elimină dacă se notează unghiurile
făcute de direcţia către unul din puncte, succesiv, cu direcţiile către
celelalte puncte. Direcţiile PA şi PB formează între ele unghiul α , iar
direcţiile PA şi PC formează unghiul β . Ducând paralele la AP prin B şi
C, putem scrie că :
66
θ BP =θ AP +α [6.11]
θ CP =θ AP +β [6.12]
După acest artificiu, se constată că se obţine un sistem de trei
ecuaţii, în care necunoscutele sunt coordonatele punctului nou, xP, yP şi
orientarea θ AP, aleasă ca fiind de referinţă. Rezolvând sistemul prin
metoda substituţiei, se ajunge la expresia orientării θ AP, de forma :
tgθ
( xB − xA ) ctgα + ( xA − xC ) ctgβ + yC − yB
AP = [6.13]
( yB − yA ) ctgα + ( yA − yC ) ctgβ − xC − xB
La fel ca în cazul intersecţiei unghiulare înainte, deoarece funcţia
tangentă tinde la infinit pentru valori ale unghiului apropiate de 100g
respectiv 300g, se poate folosi o relaţie funcţie de cotangentă:
ctgθ
( yB − yA ) tgα + ( yA − yC ) tgβ + xC − xB
AP = [6.14]
( xB − xA ) tgα + ( xA − xC ) tgβ − yC − yB
Mărimea orientării iniţiale devenind cunoscută, se rezolvă relaţiile
[6.11] şi [6.12], problema fiind adusă la cazul intersecţiei înainte.
Un caz aparte de intersecţie este cel în care se staţionează un punct
vechi din care se vizează un punct nou. în continuare se vizează din
punctul nou puncte vechi, inclusiv cel din care s-au făcut iniţial
determinările, iar metoda poartă denumirea de intersecţie laterală. Se
rezolvă ca o intersecţie înainte, deoarece vizele se pot acum orienta.
6.3 Drumuirea planimetrică.
Avînd în vedere că distanţele între punctele de triangulaţie, fiind
mari, nu asigură vizibilitate la toate punctele de detaliu din teren, iar
îndesirea reţelei nu este posibilă din considerente economice, se pune
problema determinării coordonatelor unor puncte care prin
amplasamentul lor să asigure determinarea unor puncte din care să se
poată măsura toate detaliile terenului; acesată tehnică se numeşte
metoda drumuirii. Din punct de vedere geometric, drumuirea este o
linie frîntă care începe şi se termină (se sprijină) pe puncte din reţeaua
de triangulaţie de ordinele I-V, sau între puncte ale căror coordonate au
fost determinate prin intersecţii. Coordonatele care se determină prin
aceasta metodă sunt coordonatele punctelor de frîngere.
6.3.1 Clasificarea drumuirilor.
Clasificarea drumuirilor se poate face după:
felul punctelor între care se execută drumuirea:
• principale, când capetele drumuirii sunt puncte de triangulaţie sau
puncte determinate prin intersecţii;
67
a
N
N
N
b
N
Figura 6.61 - Drumuirea sprijinită la capete.

• secundare, când capetele drumuirii sunt puncte de triangulaţie şi
puncte din drumuiri principale sau ambele capete sunt puncte din
drumuiri principale.
forma traseului :
• sprijinită la capete cu orientare iniţială şi orientare finală (figura
6.11a).
• sprijinită la capete cu orientare iniţială (figura 6.11b).
• închisă pe punctul de plecare (figura 6.12a)
• drumuirea deschisă sau în vânt (figura 6.12b) este forma de
drumuirea cel mai puţin folosită deoarece nu asigura controlul
măsurătorilor.
a
N
N
N
b
N
Figura 6.62 - Drumuirea închisă şi drumuirea în vânt.

mărimea unghiurilor de frângere:
• întinse, cînd unghiurile de frângere sunt cuprinse între 180g şi 220g
.
• frânte, cînd unghiurile de frângere nu sunt cuprinse în intervalul
menţionat mai sus. Aceasta clasificare este necesară numai la
compensarea riguroasă a drumuirilor.
forma pe care o au:
• unice, când se desfăşoară o singură drumuire sprijinită la capete;
• cu punct nodal (figura 6.13), când două sau mai multe drumuiri se
intersectează în unul sau mai multe puncte după care fiecare continuă
traseul său, punctele de întretăiere numindu-se puncte nodale.
68
N
N nod
N
N
Figura 6.63 - Drumuirea cu punct nodal.

modul de determinare a lungimii laturilor:
• cu laturi măsurate direct, când laturile drumuirii se măsoară cu
panglica sau ruleta;
• cu laturi masurate indirect, când laturile se măsoară stadimetric,
paralactic sau electonooptic.
modul de determinare a orientărilor laturilor:
• cu orientări determinate prin calcul şi unghiuri orizontale măsurate în
teren;
• cu orientări măsurate în teren;
• cu orientări magnetice, când determinarea orientărilor se face folosind
busola.
6.3.2 Operaţii preliminare la drumuirile planimetrice.
Traseul drumuirilor se stabileşte pe planuri la scara 1:5000 sau mai
mari, pe care sunt raportate punctele de triangulaţie din zonă. Funcţie
de aceste puncte şi de suprafaţa ce trebuie ridicată în plan, se aleg
traseele drumuirilor care, dacă lungimile laturilor de drumuire sunt
măsurate cu ruleta, trebuie să respecte următoarele condiţii:
• traseul să fie cât mai aproape de linia dreaptă;
• lungimile drumuirilor să nu depăşească 3000 m şi în cazuri
excepţionale, cînd densitatea punctelor de triangulaţie este mică 4000
m.
• lungimea maximă a laturilor să nu fie peste 300 m, iar cea minimă
sub 50 m.
• lungimile laturilor să fie aproximativ egale, iar trecerea de la laturi
lungi la laturi scurte sau invers să fie treptată.
Definitivarea traseului, deci a punctelor de staţie, se face la teren, în
acest scop fiind necesară recunoaşterea terenului. La recunoaştere se
vor verifica:
• integritatea bornelor care marchează punctele de sprijin din
reţeaua de triangulaţie sau drumuiri principale,
• poziţionarea definitivă a punctelor de staţie din drumuirile ce se
vor efectua,
• verificarea vizibilităţii efective între punctele consecutive ale
drumuirii.
69
La alegerea poziţiei definitive a punctelor de staţie se va avea în

vedere ca acestea să asigure :
• aliniamente situate în apropierea detaliilor ce se vor ridica;
• marcarea definitivă cu borne sau ţăruşi martori de dimensiuni mai
mari. Punctele astfel marcate se vor muşuroi.
Când drumuirile se execută în localităţi, marcarea se va face cu
ţăruşi metalici sau borne. În timpul măsurătorilor punctele vecine se vor
semnaliza astfel ca să fie posibilă materializarea direcţiilor din a căror
diferenţă să se poată determina unghiurile orizontale între laturile de
drumuire ce converg într-un punct. Direcţiile verticale se vor determina
măsurând înălţimea "i" a instrumentului, iar prin efectuarea citirilor
verticale la această înălţime, cu unghiurile verticale sau zenitale se va
trece la calculul corecţiei de reducere a distanţelor la orizont.
6.3.2.1 Operaţii de teren la drumuiri.
Măsurarea laturilor drumuirii. Lungimea laturilor drumuirii se poate
determina fie prin măsurare directă fie prin măsurare indirectă.
Măsurarea directă se execută cu panglici sau rulete, etalonate în
prealabil şi care nu prezintă rupturi reparate sau porţiuni lipsă.
Indiferent de modul de măsurare al distanţelor, determinările se vor
face atât în sensul dus cât şi în sensul întors. În cazul măsurării directe
a distanţelor, la prelucrarea ulterioară se va folosi media celor două
determinări, după ce fiecărei valoari măsurate i-au fost aplicate
corecţiile pentru lungimile măsurate direct. Toleranţa admisă între cele
două determinări, dacă lucrarea se execută în teren plan cu panta pînă
la 5g , va fi dată de relaţia:
1
T = ±0,004 Lkm + Lkm [6.15]
7500
pentru extravilan, sau:
T = ±0,003 Lkm [6.16]
pentru intravilan.
Dacă ecartul ∆ l ≤ T, se vor folosi la calcule lungimile medii rezultate
din cele 2 determinări:
l' +l"
l=
2
[6.17]
Măsurarea unghiurilor de pantă. Deoarece unghiul de pantă se
măsoară în ambele capete ale laturii de drumuire, pentru calculele
ulterioare se va folosi media lor, adică:
α' α  } over {2} } } {}
¿
αi =¿
¿
[6.18]
70
Măsurarea unghiurilor orizontale. Indiferent de tipul drumuirii, se vor

măsura în două poziţii ale lunetei toate unghiurile între laturile de
drumuire, precum şi, acolo unde este cazul, unghiurile dintre laturile ce
constituie orientările de plecare şi închidere şi laturile de drumuire.
N
δh M N
M α (+ ) N'
dM N
Figura 6.64 - Reducerea distanţelor şi calculul diferenţei de nivel.

Se va folosi în calculele ulterioare valoarea medie, adică:
β' + β"
βi =
2
[6.19]
6.3.2.2 Calcule şi compensări la drumuiri.
Etapa include : calculul distanţelor orizontale şi a diferenţelor de
nivel între punctele drumuirii planimetrice (figura 6.14) :
d i = li cosα ; δ hi = li sinαi = d i tgαi [6.20]
• calculul orientărilor între punctele de coordonate cunoscute cu
relaţiile:
yB − y A Δy AB
tgθ coord
AB = = ;
xB − x A Δx AB
[6.21]
coord y − yC ∆y
tgθ CD = D = CD
x D − xC ∆xCD
din care rezultă valorile orientărilor între puncte de coordonate
cunoscute, adică orientarea de plecare şi cea de închidere. Fiind valori
calculate din coordonate, acestea vor fi considerate în etapa de
compensare, valori juste, neafectate de erori.
x
B
θ 101− 102
θΑ−Β
θ Α −101 β 1 θ 103−C
θ 10 2− 103
β0 101 β3
xA θ C -D D
A β2 103
βf
xC 102
C
y
yA yD
Figura 6.65 - Drumuirea planimetrică : calculul şi compensarea orientărilor.
• calculul orientărilor provizorii ale laturilor de drumuire cu ajutorul
71
unghiurilor β i măsurate. Până la această etapă însă vom constata că

raportul între orientarea directă θ ij şi cea inversă θ ji este dat de relaţia:
g
θ ji = θij = 200 [6.22]
la care se ajunge prelungind direcţia “ij” dincolo de punctul j. Cum
θ ji este definită ca unghiul format de direcţia nordului cu direcţia de
măsurat, ea se compune din orientarea directă θ ij la care se adaugă
200g. Conform figurii 6.15, se pot scrie următoarele relaţii:
θ A−101 = θ AB + β0
θ 101 −102 = θ A−101 + 200 g + β1 − 400 g = θ AB + β0 + β1 − 200 g
θ 102 −103 = θ 101 −102 + 200 g + β 2 − 400 g = θ AB + β0 + β1 + β 2 − 400 g
θ 103 −C = θ 102 −103 + 200 g + β 3 − 400 g = θ AB + β0 + β1 + β 2 + β 3 − 600 g
θC −D = θ 103 −C + 200 g + β f − 400 g = θ AB + β0 + β1 + β 2 + β 3 + β f − 800 g
[6.23]
Dar θ CD rezultă şi din relaţiile [6.21] sub forma unei valori juste,
rezultate din calcul, în timp ce valoarea obţinută din relaţiile [6.23],
fiind obţinută cu ajutorul unghiurilor măsurate, va fi afectată de erori.
Se poate calcula eroarea pe orientări, ca differentă între cele două
valori:
coord
eθ = θCD − θ CD [6.24]
Dacă valoarea calculată este mai mică decât toleranţa
Tθ = ±p n [6.25]
unde "p" este precizia dispozitivului de citire al teodolitului şi "n"
numărul de staţii de teodolit, atunci, se poate calcula corecţia unitară
pentru orientări, cu relaţia :
eθ
cθ = − [6.26]
n
unde n = 5 staţii (A,101,102,103,C)
Calculul orientărilor compensate se face pornind de la orientările
calculate cu relaţiile [6.23] la care se aplică corecţia pentru orientări,cθ :
θ comp
A −101 = θ A −101 + 1 ⋅ cθ
comp
θ 101 −102 = θ 101 −102 + 2 ⋅ cθ
comp
θ 102 −103 = θ 102 −103 + 3 ⋅ cθ [6.27]
comp
θ 103 −C = θ 103 −C + 4 ⋅ cθ
comp coordonate
θ C −D = θC −D + 5 ⋅ cθ = θ C −D
Egalitatea între orientarea calculată din coordonate şi cea

transmisă cu ajutorul unghiurilor de frângere, egalitate exprimată în
ultima condiţie din ecuaţiile [6.27] constituie un control al corectitudinii
calculelor.
Cu valorile compensate ale orientărilor, aşa cum rezultă din
72
relaţiile [6.27], se trece la calculul şi compensarea creşterilor de

coordonate. Expresiile creşterilor de coordonate sunt de forma:
δx1 = d A −101 * cos θ A −101 δy1 = d A −101 * sin θ A −101 δh1 = d A −101 * tgα A −101
δx2 = d101 −102 * cos θ101 −102 δy2 = d101 −102 * sin θ101 −102 δh2 = d101 −102 * tgα101−102
δx3 = d102 −103 * cos θ102 −103 δy3 = d102 −103 * sin θ102 −103 δh3 = d102 −103 * tgα102 −103
δx4 = d103 −C * cos θ103 − C δy4 = d103 − C * sin θ103 −C δh4 = d103 − C * tgα103 − C
[6.28]
care prin însumare conduc la relaţiile:
Σδx A −C = Σd*cosθ Σδy A − C = Σd*sinθ Σδh A −C = Σd*tgα [6.29]
Valorile de mai sus sunt valori eronate provenind din măsurători;
valoarea justă corespunzătoare se calculează din diferenţa
coordonatelor. În acest fel se poate ajunge la valoarea erorii pe x, y,
respectiv h şi implicit la valoarea corecţiei:
e x = Σd*cosθ − (x C − x A )
e y = Σd*sinθ − (y C − y A ) [6.30]
eh = Σd*tgα − (H C − H A )
x
B
θ 101− 102
θ Α−Β 101
θ Α −101 β 1 103 θ 103− C
θ 1 0 2− 1 0 3
β0 102 β3
xA C θ C -D D
A β2
βf
xC
y
yA yD
Figura 6.66 - Calculul şi compensarea creşterilor de coordonate.
Dacă valorile creşterilor de coordonate calculate se înscriu în
toleranţa dată de relaţia:
D
Tx,y = ±0,003 D + [6.31]
500
iar cele pentru cote în toleranţa dată de relaţia
Th = ±0,25 Dhm [6.32]
se vor calcula corecţiile unitare cu relaţiile:
ex ey eh
cx = − cy = − [6.33] ch = −
Σd Σd Σd
Prin aplicarea corecţiilor în relaţiile [6.28], se ajunge la creşterile de
coordonate compensate :
73
δx1comp = δx1 + d A −101 * c x δy1comp = δy1 + d A −101 * c y δh1comp = δh1 + d A −101 * ch

δx2comp = δx2 + d101 −102 * c x δy2comp = δy 2 + d101 −102 * c y δh2comp = δh2 + d101 −102 * ch
δx3comp = δx3 + d102 −103 * c x δy3comp = δy3 + d102 −103 * c y δh3comp = δh31 + d102 −103 * ch
δx4comp = δx4 + d103 −C * c x δy4comp = δy 4 + d103 −C * c y δh4comp = δh4 + d103 −C * ch
[6.34]
Pentru control se va verifica respectarea egalităţii între suma
cantităţilor corectate cu valorile omoloage determinate din coordonate.
Calculul coordonatelor absolute se face cu relaţii de forma :
x101 = x A + δx1comp y101 = y A + δy1comp H 101 = H A + δh1comp [6.35]
6.4 Ridicarea detaliilor planimetrice.

6.4.1 Metoda radierii.
Această metodă constă în determinarea, în vederea raportării pe
plan, a coordonatelor punctelor de detaliu din teren. Se foloseşte atunci
când punctele sunt dispuse în jurul unui punct de coordonate cunoscute
( punct de triangulaţie sau din drumuire), la distanţă de maxim 150m
(figura 6.17).
Se vor măsura lungimea înclinată de la punctul de staţie la punctul
radiat, unghiul de pantă către punctul radiat precum şi unghiul orizontal
făcut de o latură de drumuire (101-102) cu direcţia către punctul radiat.
Dacă distanţele au fost măsurate direct, se vor aplica toate corecţiile
cunoscute. Etapa de calcule de birou include fie raportarea punctelor în
coordonate polare, situaţie în care se folosesc unghiurile orizontale
măsurate în teren şi lungimile reduse la orizont, fie cu aceste valori se
calculează coordonate rectangulare pentru punctele radiate. în acest
ultim caz este nevoie să se calculeze orientările către punctele radiate
cu relaţii de forma:
θ101 −102 = θ101 − A + β A −1001 − 400 g [6.36]
iar lungimile înclinate să fie reduse la orizont cu relaţii de forma:
d i = li cos αi [6.37]
x
1001 1002
θ 101−1001
1005
1003
1004
θ 101−102
101
103
A
102
Figura 6.67 - Metoda coordonatelor polare.

Cu aceste valori, se vor calcula pentru fiecare punct în
parte,creşterile de coordonate:
74
δ xi = d i ⋅ cos θ
δ yi = d i ⋅ sin θ
[6.38]
δ hi = li sin αi = d i tgαi
şi respectiv coordonatele rectangulare faţă de punctul de staţie din
care au fost măsurate la teren:
X i = X statie + δx i
Yi = Ystatie + δy i [6.39]
H i = H statie + δhi
Din punct de vedere practic, este posibil ca punctele radiate să fie
măsurate simultan cu determinările în vederea realizării drumuirii
planimetrice. Coordonate pentru punctele radiate se calculează însă
după calculul şi compensarea drumuirii planimetrice. Când un punct
radiat este determinat din două staţii de drumuire diferite, spunem că
acel punct este radiat dublu.
6.4.2 Metoda coordonatelor rectangulare (echerice).
Metoda presupune determinarea directă a coordonatelor echerice -
abscisă şi ordonată, de obicei faţa de o latură de drumuire considerată
axă de operaţie. Pentru a putea fi aplicată, este necesar ca detaliile să
fie situate la distanţe mai mici decât lungimea ruletei cu care se fac
determinările ( de obicei ruleta de 50m).
x
+x 104
102 y 1001
- x 1 0 01
103
1 00 1
+y
101
-x
Figura 6.68 - Metoda coordonatelor rectangulare.

În exemplu din figura 6.18, detaliile din teren, reprezentate de
colţurile proprietăţilor şi colţurile construcţiilor, se vor determina funcţie
de poziţia lor faţă de o axă arbitrară, numită axa de operare, care este
latura de drumuire 102 - 103. Abscisele punctelor vor fi reprezentate de
distanţa de la punctul 102, considerat originea axei, până la piciorul
perpendicularei coborât dintr-un punct de detaliu pe axa de operare.
Ordonatele se raportează pe o axă perpendiculară pe prima, la care
am convenit ca sensul pozitiv să fie în stânga laturii de drumuire, iar cel
negativ în dreapta. Pentru verificarea măsurătorilor se recomandă
perimetrarea detaliilor, iar după raportarea punctelor se va proceda la
compararea dimensiunilor pe perimetru determinate pe plan după
raportarea punctelor cu cele măsurate în teren
Metoda coordonatelor echerice presupune obţinerea absciselor şi
ordonatelor în valori orizontale; din acest motiv, metoda este
75
recomandabil să fie aplicată pentru ridicări în zone de şes.

6.4.3 Metoda aliniamentului.
Dacă o serie de detalii sunt dispuse în linie dreaptă ( de exemplu
stâlpii de susţinere din reţelele electrice sau de iluminat stradal), este
mai comod să se determine coordonate numei pentru punctele de
capăt, celelalte puncte fiind amplasate pe dreapta astfel definită, se vor
raporta numai prin distanţa la care se află faţă de unul din capetele
aliniamentului.
x 104
102
103
1001
d 1 +y
1 002 d2
10 03 d3 d4
101 1 00 4
1 00 5
y
Figura 6.69 - Metoda aliniamentului.
În exemplul din figura 6.19, se vor determina coordonatele punctelor
de capăt prin metoda radierii, iar punctele intermediare se raportează
pe plan prin distanţa faţa de unul din capete, toate punctele fiind
situate pe dreapta ce uneşte capetele aliniamentului. La fel ca la
metoda coordonatelor rectangulare, distanţele se vor determina în
valoare orizontală, deci metoda este recomandat să se aplice în
terenuri plane.
7 ALTIMETRIE.
7.1 Generalităţi.
Dacă noţiunile prezentate în capitolele anterioare se refereau la
determinarea poziţiei în plan a punctelor, altimetria vine să completeze
această imagine prin a treia dimensiune, reprezentată de cote. Putem
spune deci că altimetria se ocupă cu studiul aparatelor, metodelor şi
reprezentarea pe planuri şi hărţi a altitudinii punctelor.
Planurile topografice fără reprezentarea reliefului au o utilizare
limitată şi în plus, nu oferă o imagine completă a terenului.
Funcţie de metoda folosită la determinarea diferenţei de nivel între
două puncte, nivelmentul se poate clasifica în:
 nivelment geometric de mijloc sau de capăt , metodă ce foloseşte
pentru determinarea diferenţei de nivel sau a cotei principiul vizelor
orizontale;
 nivelment trigonometric cu vize ascendente sau vize descendente,
sau nivelmentul cu vize înclinate, foloseşte pentru determinarea
diferenţelor de nivel sau a cotelor distanţa orizontală dintre puncte
precum şi unghiul de pantă sau unghiul zenital al aliniamentului
determinat de cele două puncte;
 nivelment hidrostatic foloseşte la determinarea diferenţelor de nivel
76
între puncte principiul vaselor comunicante;

 nivelment barometric foloseşte principiul variaţiei presiunii aerului
funcţie de altitudine;
Din procedeele enumerate mai sus, numai primele trei prezintă
interes din punct de vedere topografic; nivelmentul barometric,
deoarece furnizează date cu erori mari, practic de neacceptat din punct
de vedere topografic, se foloseşte în navigaţie, în special pentru
determinarea altitudinii de zbor a avioanelor.
7.2 Instrumente de nivelment.
Aparatele folosite în nivelmentul geometric poartă denumirea de
nivele, iar principala lor caracteristică este aceea că realizează
orizontalizarea precisă a axei de vizare. Acest lucru este de o
importanţă deosebită deoarece la nivelul axei de vizare se fac citirile pe
miră.
După modul de orizontalizare a axei de vizare, instrumentele de
nivelment se clasifică în :
 nivel rigid simplu;
 nivel rigid cu şurub de basculare;
 nivel cu orizontalizare automată a axei de vizare.
7.2.1 Nivelul rigid.
Schema unui astfel de instrument este prezentată în figura 7.1. El se
compune din lunetă topografică, nivelă torică şi sferică, ambază,
şuruburi de calare şi placă de tensiune. Poate fi dotat eventual şi cu
cerc orizontal gradat.
V
N N'
O r
Figura 7.70- Nivelul rigid.

Pentru a se efectua măsurători cu un astfel de aparat trebuie ca
după efectuarea unei calări aproxomative cu nivela sferică, înainte de
efectuarea unei citiri pe miră, să se procedeze la orizontalizarea axei de
vizare cu ajutorul şuruburilor de calare convenabil amplasate,
orizontalizare ce se constată cu ajutorul nivelei torice a aparatului.
Această operaţiune se repetă înainte de fiecare citire efectuată pe miră.
7.2.2 Nivelul rigid cu şurub de basculare.
Din punct de vedere al părţilor componente, are aceleaşi
componente la care se adaugă şurubul de basculare, cu rolul de a
77
înclina fin luneta, astfel ca aceasta să capete o poziţie orizontală. Acest

dispozitiv este situat între lunetă şi pivotul instrumentului. La fel ca şi la
nivela rigidă, calarea se face aproximativ, cu şuruburile de calare şi
după vizarea mirei, dar înainte de efectuarea citirilor, se procedează la
aducerea bulei nivelei torice între repere. Pentru o cât mai bună
orizontalizare, nivela torică folosită este una cu coincidenţă. Exemple
de astfel de nivele sunt Ni 030 şi Ni 004 fabricate de Karl Zeiss Jena.
V
N N'
O r
V
Figura 7.71- Nivelul rigid cu şurub de basculare.
Acestor nivele li se poate ataşa un dispozitiv cu plăci plan paralele
care permite sporirea considerabilă a preciziei măsurătorilor până la
sutime de milimetru. Pentru aceasta însă este nevoie să se folosească
mire de invar.
7.2.3 Nivele cu orizontalizare automată a axei de vizare.
Acest tip de instrument foloseşte pentru orizontalizarea axei de
vizare fenomene fizice cum ar fi poziţia verticală a unui pendul. Dar se
pot folosi şi alte fenomene ca de exemplu nivelul orizontal al unui lichid
într-un vas indiferent de poziţia vasului. Spre exemplificare se prezintă,
în figura 7.3, schema de construcţie a nivelului automat Ni 025.
V
O r
V
Figura 7.72 - Nivela cu orizontalizare automata a axei de vizare.
Aparatul poate asigura o precizie de 2,5 mm pe kilometrul de dublu
nivelment. La acest tip de aparat o rază orizontală ce vine de la miră,
trece prin obiectiv, este clarificată de lentila de focusare şi ajunge la
compensator. Acesta se compune dintr-o prismă fixată pe corpul
aparatului şi două prisme fixate pe pendul. La înclinări mici ale axei de
vizare, tija pendulului are tendinţa să se aşeze pe direcţia verticalei
78
locului sub acţiunea forţei gravitaţionale. Pentru a amortiza rapid

oscilaţiile tijei, aceasta este introdusă într-un piston în care se formează
vid, ce duce la amortizarea oscilaţiilor. O rază înclinată cu unghiul
α , ce intră prin obiectiv, este deviată de prima prismă pendul cu un
unghi 2α către prisma fixă (pentaprismă), care la rândul ei deviază
raza cu încă 2α spre a doua prismă pendul. Compensatorul intră în
funcţiune numai după ce s-a procedat la calarea apriximativă după
nivela sferică.
Aceste tipuri de aparate conduc la un randament sporit în lucrările
de teren, dar trebuie avut în vedere faptul că un compensator nu poate
lucra în medii cu vibraţii (hale industriale, căi de comunicaţie cu trafic
intens greu, etc.), situaţie în care se vor folosi numai aparate rigide.
7.3 Nivelmentul geometric.
Este cunoscut şi sub denumirea de nivelmentul vizelor orizontale.
Funcţie de poziţia instrumentului de nivelment faţă de mirele de
nivelment, se disting nivelmentul geometric de mijloc şi nivelmentul
geometric de capăt. Indiferent de tip, nivelmentul geometric se execută
cu instrumentele de nivelment numite nivele şi cu mire centimetrice
sau de invar (pentru determinări precise).
7.3.1 Nivelmentul geometric de mijloc.
Pentru determinarea diferenţei de nivel între două puncte sau
pentru determinarea cotei unui punct când se cunoaşte cota unui alt
punct aflat în apropiere, se poate amplasa pe fiecare din cele două
puncte câte o miră, iar aproximativ (în limita a 2-3m diferenţă) la
mijlocul distanţei, fară a fi obligatoriu să fie şi pe aliniamentul format de
cele două puncte, se amplasează o nivelă. Prin citirile efectuate pe cele
două mire se pot determina mărimile descrise mai sus.
Distanţa între aparat şi una din mire se numeşte portee, în timp ce
distanţa între mire se numeşte niveleu. Din figura 7.4 se vede că HA şi
HB sunt cotele celor două puncte, dintre ele numai prima fiind
cunoscută. Pe mire se fac citirile a şi b. Dacă notăm cu δ hAB diferenţa
de nivel între A şi B, rezultă că:
δh A − B = a − b [7.1]
Spunem că diferenţa de nivel este totdeauna diferenţa între citirea
înapoi şi cea înainte. Într-adevăr, dacă terenul ar avea panta inversă
decât cea din figura 7.4, datele problemei fiind aceleaşi, diferenţa de
nivel ar fi negativă, lucru ce se obţine făcând diferenţa “a-b” a citirilor
pe miră.
79
niveleu mira
portee portee
mira
altitudinea planului de vizare
b
a
B δ
h AB
HB
A sensul masuratorilor
HA
Suprafata de nivel "0"
Figura 7.73 - Principiul nivelmentului geometric de mijloc.

Considerând acum cunoscută cota punctului A, cota H B a punctului B
va fi :
H B = H A + δhA − B = H A + a − b [7.2]
în care definim altitudinea planului de vizare ca fiind distanţa pe
verticală între suprafaţa de nivel zero şi axa de vizare a instrumentului
de nivelment:
Hv = H A + a [7.3]
de unde rezultă că :
HB = Hv −b [7.4]
Relaţia [7.3] devine utilă atunci când dintr-o staţie se impune
calculul cotelor mai multor puncte.
7.3.2 Nivelmentul geometric de capăt.
Poziţia instrumentului în acest caz este pe un capăt al niveleului, sau
la o distanţa foarte mică de acesta.
Principiul este arătat în figura 7.5. Se acceptă a se categorisi tot ca
nivelment de capăt şi nivelmentul în care instrumentul nu este aşezat
deasupra punctului A ci foarte aproape de acesta ( circa 2-3 m).
După cum se observă, aparatul este aşezat deasupra punctului A.
înălţimea “i” a instrumentului se măsoară cu o ruletă.
Figura 7.74 - Principiul nivelmentului geometric de capăt.

Relaţiile de calcul devin :
δhAB = i − b [7.5]
H B = H A + δhAB = H A + i − b [7.6]
HV = H A + i [7.7]
HB = HB −b [7.8]
Precizia nivelmentului geometric de capăt este net inferioară celei
obţinute prin nivelmentul geometric de mijloc datorită impreciziei
80
măsurării înălţimii ”i” a instrumentului (± 5 mm) precum şi erorilor de

sfericitate şi refracţie atmosferică.
7.4 Nivelmentul trigonometric.
Deoarece se efectuează cu ajutorul unui teodolit, se mai numeşte şi
nivelment cu vize înclinate. După direcţia vizei, se disting nivelmentul
trigonometric cu vize ascendente, când punctul ce se va determina
este situat deasupra liniei orizontului şi nivelmentul trigonometric cu
vize descendente, când punctul este situat sub linia orizontului.
Principial, diferenţa de nivel se calculează funcţie de unghiul de pantă
sau unghiul zenital şi distanţa orizontală.
7.4.1 Nivelmentul trigonometric cu vize ascendente.
Pentru determinarea diferenţei de nivel şi a cotei unui punct, se
instalează un teodolit în punctul A. Instrumentul are înălţimea “i” şi
vizează un semnal instalat în punctul B cu înălţimea “s”.
Considerând cunoscută distanţa DAB, se poate calcula cota punctului
B din figura 7.6 observând că:
H A + i + D * tgα = H B + s [7.9]
de unde rezultă :
H B = H A + D * tg α + i − s [7.10]
dar, mai rezultă din figură şi expresia diferenţei de nivel:
δ hAB + s = i + D.tgα [7.11]
δ hAB = D.tgα + i – s [7.12]
D tg α s
α B
δhA B
i
H B
A s e n s u l m a s u r a t o r ilo r
H A
S u p ra fata d e n iv el " 0 "
Figura 7.75 - Nivelment trigonometric cu vize ascendente.

Dacă se ţine cont că relaţia între unghiul de pantă α şi unghiul
zenital z este :
α + z = 100g [7.13]
putem să exprimăm relaţiilr [7.10] şi [7.12] funcţie de unghiul zenital z :
HB = HA + D.ctg z + i - s [7.14]
respectiv:
δ hAB = D.ctg z + i - s [7.15]
81
7.4.2 Nivelmentul trigonometric cu vize descendente.

Dacă punctul B este situat sub linia orizontului ce trece prin punctul A,
problema se rezolvă, conform figurii 7.7.
α
D tg α
i
A
s
δhA B
H A
B s e n su l m a su r a to r il o r
H B
S u p ra f a ta d e n iv el " 0 "
Figura 7.76 - Nivelment trigonometric cu vize descendente.

Astfel:
H A + i = H B + Dtg α + s [7.16]
şi rezultă expresia pentru HB :
H B = H A − D * tgα + i − s [7.17]
Diferenţa de nivel se determină din la egalitatea:
δhAB = H B − H A [7.18]
unde valoarea lui HB se înlocuieşte cu relaţia [7.17]:
δhAB = −D * tgα + i − s [7.19]
Relaţiile de calcul pentru diferenţa de nivel şi cota punctului, aşa
cum sunt prezentate mai sus, sunt valabile numai în cazul în care
distanţa orizontală D este mai mică de 500m. Dacă această valoare
este mai mare, atunci intervine o corecţie datorată sfericităţii şi
refracţiei atmosferice, ce are expresia :
D2
C = (1 − k ) [7.20]
2R
în care:
k este coeficientul de refracţie atmosferică (k=0,13 pentru teritoriul
României),
R este raza medie a pământului (R = 6379 km)
Această corecţie este totdeauna pozitivă şi se adaugă la diferenţa
de nivel.
7.5 Nivelmentul hidrostatic.
Principiul de funcţionare este cel al vaselor comunicante, iar cel mai
cunoscut şi folosit mod de lucru cu nivelul hidrostatic este cel al
furtunului cu apă folosit pe şantiere pentru transmiterea unei cote în
82
mai multe puncte. Din figura 7.8 se observă că de pe zidul pe care se

află punctul A se transmite pe zidul punctului B cota lui A.
Pentru determinarea diferenţei de nivel între punctele A şi B, se vor
măsura cu o riglă sau ruletă segmentele a şi b, rezultând :
δh A − B = a − b [7.21]
şi cota punctului B cu relaţia:
H B = H A + δhA − B = H A − a + b [7.22]
B
δh
b
A
a
Figura 7.77 - Nivelmentul hidrostatic.

Pentru măsurătorile efectuate cu furtunul cu apă, precizia
determinărilor se înscrie în limita a ± 0,5...1cm pentru distanţe de sub
50m.
7.6 Drumuirea de nivelment geometric.
Prin această metodă se urmăreşte determinarea cotelor unor puncte
intermediare situate între două puncte de cotă cunoscută. Dacă
măsurătorile se efectuează cu determinarea numai o singură dată a
diferenţelor de nivel, drumuirea va fi una simplă de nivelment; dacă
diferenţele de nivel se determină de două ori ( fie prin schimbarea
altitudinii planului de vizare fie prin efectuarea măsurătorilor "dus-
întors" atunci spunem că se execută o drumuire de dublu nivelment.
Pentru a se putea vedea modul de calcul al unei drumuiri, se vor
analiza datele prezentate în figura 7.9.
a4 b4
B
a3 b3
a2 b2 δh4
a1 b1 3
2 δh3 δhAB
1
δh2
A δh1
Figura 7.78 - Drumuirea de nivelment geometric sprijinită la capete.

Operaţiile de teren la o astfel de lucrare constau din alegerea
83
poziţiei şi marcarea punctelor intermediare 1,2, 3, instalarea de mire pe

punctele A şi 1 şi alegerea şi aşezarea în staţie a instrumentului de
nivelment în staţia S1. Din această staţie se fac citirile a1 şi b1 pe cele
două mire. Se mută apoi mira din A în punctul 2, aparatul se instalează
în staţia S2, iar mira din punctul 1 se orientează cu faţa către aparatul
din staţia S2. Se vor efectua citirile a2 şi b2. Operaţiunile se repetă până
la terminarea traseului pe punctul B. Ca date iniţiale cunoscute se
consideră cotele punctelor A şi B, respectiv HA şi HB. Pe teren se vor
efectua citirile pe mirele amplasate pe punctele A, 1, 2, 3, B, notate cu
ai respectiv bi.
Calculul diferenţelor de nivel funcţie de citirile pe miră se face cu
relaţiile:
δh1 = a1 − b1
δh2 = a2 − b2
 [7.23]
δhn = an − bn
Σδh = Σa − Σb
În acelaşi timp însă se poate calcula diferenţa de nivel între A şi B

din cotele punctelor care sunt valori cunoscute:
δh coord
A− B
= HA − HB [7.24]
Din punct de vedere matematic, dacă măsurătorile nu ar fi însoţite
de erorile de măsurare, între relaţiile [7.23] şi [7.24] s-ar putea pune
semnul egalităţii. Din punct de vedere topografic însă, apariţia erorilor
de măsurare conduce la nerespectarea condiţiei matematice. Pentru
calculul erorii vom folosi valoarea obţinută prin relaţia [7.23] ca valoare
afectată de erori, fiind rezultată din valorile citite pe mire şi valoarea
obţinută din relaţia [7.24] ca valoare justă, obţinută din valori
considerate neafectate de erori. În această situaţie, eroarea drumuirii
va fi dată de relaţia:
eh = valoarea eronata − valoarea justa = Σδh − ΣδhAcoord
−B [7.25]
Dacă valoarea este mai mică cel mult egală cu toleranţa T = ek m* Dk m ,

unde :
ekm - eroarea pe kilometru conform cărţii tehnice a aparatului,
Dkm - lungimea în kilometrii a traseului de nivelment,
se calculează corecţia totală :
ch = −eh = δh A − B − Σδh [7.26]
ch
respectiv corecţia unitară cu = . Pentru un niveleu cu lungimea di
D
corecţia ce se va aplica diferenţei de nivel va fi dată de relaţia :
ci = cu * d i [7.27]
84
iar pentru o diferenţă de nivel compensată, δ hicomp. , relaţia de calcul va

fi:
δ hicomp. = δ hi + ci [7.28]
Cu valorile astfel calculate se vor obţine cotele definitive
(compensate) ale punctelor drumuirii de nivelment:
H1comp = HA + δ h1comp
H2comp = H1 + δ h2comp
............... [7.29]
HB comp
= Hn + δ hn comp dat
= HB ( control)
Compensarea se poate face însă şi pe cote, nu numai pe diferenţe de
nivel; în acest caz:
H1comp = HA + δ h1 + c1
H2comp = H1comp + δ h2 + c2
............... [7.30]
HB comp
= Hn comp
+ δ hn + cn = HB ( control)
dat
7.6.1 Drumuirea de nivelment închisă pe punctul de plecare.

Dacă vom considera că într-o drumuire de nivelment geometric
punctul iniţial coincide cu punctul final, între ele determinându-se
cotele unor puncte intermediare, atunci drumuirea este închisă pe
punctul de plecare. În acest caz, condiţia matematică este ca suma
diferenţelor de nivel să fie nulă. Acest fapt conduce la determinarea
valorii juste a diferenţei de nivel care trebuie să fie nulă, în timp ce
suma diferenţelor de nivel calculată conform relaţiilor [7.23] reprezintă
valoarea eronată. Putem scrie aşadar că:
eh = valoarea eronata − valoarea justa = Σδh [7.31]
iar expresia corecţiei totale va fi de forma:
ch = −eh = −Σδh [7.32]
Toate celelalte calcule se desfăşoară după modelul celor de la
drumuirea de nivelment geometric sprijinită la capete.
7.6.2 Drumuirea cu punct nodal.
Considerând situaţia în care se dau trei puncte de cotă cunoscută,
între care se efectuează drumuiri, iar acestea se întâlnesc într-un
punct, acest punct este considerat un nod al celor trei drumuiri
efectuate. Cota sa va putea fi determinată cu o precizie mai mare
datorită faptului că pentru el este posibil să se determine cota din
fiecare drumuire. Considerând că cele trei valori sunt apropiate între
ele, încadrându-se în toleranţă, atunci valoarea cea mai probabilă a
cotei punctului nodal va fi de forma:
H 1N ⋅ p1 + H N2 ⋅ p2 + H N3 ⋅ p3
HN = [7.33]
p1 + p2 + p3
în care pi reprezintă ponderile sau gradul de încredere ce se acordă
85
măsurătorilor din fiecare drumuire. Aceste ponderi sunt invers

proporţionale cu lungimile drumuirilor, astfel :
1 1 1
p1 = ; p2 = ; p3 = ; [7.34]
D1 D2 D3
După ce a fost calculată cota punctului nodal, drumuirile între
punctele de cotă cunoscută şi punctul nodal se calculează şi se
compensează ca drumuiri sprijinite la capete.
7.7 Ridicarea detaliilor altimetrice.
Procedeele care permit determinarea poziţiei pe înăţime a detaliilor
din teren sunt : radierea de nivelment, profile şi combinaţii de drumuire
cu profile. Aceste metode sunt folosite funcţie de configuraţia
suprafeţei de teren ce se va măsura şi funcţie de destinaţia lucrării.
Astel, radierile de nivelment se vor folosi pentru suprafeţe mari, în timp
ce metoda profilelor se pretează foarte bine cerinţelor proiectării căilor
de comunicaţie terestră (drumuri sau căi ferate), în general acelor
lucrări care necesită ridicări sub forma unor benzi.
7.7.1 Radieri de nivelment.
Prin aplicarea acestei metode este posibilă determinarea cotelor mai
multor puncte din aceeaşi staţie de nivelment.
Se consideră date cunoscute cota punctelor 101 şi 102 (figura 7.10).
Acestea provin fie dintr-o drumuire de nivelment ce se execută
simultan cu radierile dar se prelucrează fiecare separat, fie sunt puncte
de nivelment de cotă cunoscută.
După aşezarea pe punctele cunoscute a mirelor şi efectuarea citirilor
ai şi bi din staţia de nivelment, se execută şi citirile ci către punctele
1001, 1002, 1003, etc. Deoarece cota punctului 101, H101 este
cunoscută, se poate calcula altitudinea planului de vizare Hv cu relaţia:
H v = H101 + ai [7.35]
1002
1003
101 102
1001
ai H v
c1 c2 c3 bi 102
1003
1001
1002
101
H 1001 H 1002
H 101
Figura 7.79 - Radieri de nivelment.
86
Faţa de această valoare se vor putea calcula cotele punctelor

radiate nivelitic cu relaţii de tipul :
H1001 = H v − c1
[7.36]
H1002 = H v − c2
Dacă instrumentul de nivelment are şi cerc orizontal, prin efectuarea
lecturii la cerc şi calculând distanţa de la aparat la punct pe cale
stadimetrică, se poate proceda la raportarea în coordonate
rectangulare sau polare a punctelor radiate nivelitic.
7.7.2 Metoda profilelor.
Se foloseşte la lucrările în vederea proiectării de drumuri sau căi
ferate. După felul lor, profilele pot fi longitudinale sau transversale. în
proiectare, primele se folosesc la stabilirea profilului în lung al căii de
comunicaţie, în timp ce profilele transversale permit stabilirea amprizei
(lăţimea totală) căii.
1000
1001 S 3
1002 104
101 1003 a x u l d ru m u lu i 103
102 1004
S1
1005
S2
Figura 7.80 - Metoda profilelor.
Din punct de vedere al executării lucrărilor topografice, această
metodă este o combinaţie de drumuire de nivelment, care urmăreşte să
determine cotele punctelor situate în axul căii, simultan cu radierile de
nivelment executate asupra unor puncte ce se situează pe un
aliniament perpendicular pe axul căii. Atât punctele de drumuire cât şi
cele situate pe profilele transversale se aleg la schimbările de panta ale
terenului. Cotele punctelor de pe profilele transversale se calculează cu
ajutorul altitudinii planului de vizare din staţia corespunzătoare.
7.8 Nivelmentul suprafeţelor.
Dacă metodele descrise până acum se pot aplica în terenuri cu o
accidentaţie mare la fel de bine ca şi în terenuri aproximativ plane, în
cele ce urmează se vor prezenta posibilităţi de executare a
nivelmentului pe suprafeţe cu a accidentare nesemnificativă, pe care
urmează să se amplaseze construcţii industriale, civile sau agricole ce
necesită o sistematizare verticală. Funcţie de precizia cerută, mărimea
suprafeţei sau de relief, nivelmetul suprafeţelor se poate execută pe
pătrate mici sau mari.
7.8.1 Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mici.
Acest procedeu se foloseşte la suprafeţe relativ mici ( sub 5 ha),
când terenul nu are o pantă mai mare de 5° şi fără o acoperire mare.
Metoda presupune realizarea unei reţele de pătrate cu latura până la
50m (figura 7.12), colţurile pătratelor urmând a se folosi drept puncte
87
cărora li se va determina cota. În zona de lucru se presupune că există

un punct RN, de cotă cunoscută HRN, sau în lipsa lui se va efectua o
drumuire de nivelment de la un reper la unul din punctele reţelei de
patrate (de exemplu la punctul 1). Dacă lungimea vizelor (maxim
200m) permite, se va instala aparatul în staţia S1 din care se vor
efectua citirile pe mirele amplasate pe punctele 1, 2, ... etc. Se vor
obţine lecturile c1, c2, ..., cn.
Se mută aparatul pe un nou amplasament, S 2, din care se fac citirile
c1’, c2’, ..., cn’. Dacă diferenţele ci - ci’ sunt constante, cu variaţii în limita
a maximum 4 mm, atunci se poate trece la calculul cotelor punctelor.
Pentru aceasta, se va calcula pentru fiecare punct media celor două
citiri, ci şi ci’, valoarea cu care se vor calcula cotele punctelor din
reţeaua de pătrate.
H v = H1 + cm1 [7.37]
unde cm1 reprezintă media citirilor pe punctul 1.
R N (H RN )
c1 c2
1c 1' 2 c2' 3 4 5
S 1 S 2
10 -3 0 m
Figura 7.81 - Nivelmentul suprafetelor prin patrate mici.
Cotele punctelor se calculează, funcţie de altitudinea planului de vizare,
cu formula:
H i = H v − c mi [7.38]
Dacă suprafaţa este la limita superioară a condiţiei de pantă medie
a terenului sau acoperirea terenului este mare, cotele punctelor se vor
determina printr-o drumuire de nivelment cu puncte radiate.
7.8.2 Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mari.
Calculul cotelor punctelor este funcţie de metoda aleasă pentru
efectuarea lucrărilor de teren: fie se determină citirile pe mirele
amplasate în colţurile fiecărui pătrat, fie se execută o drumuire de
nivelment închisă pe punctul de plecare.
88
R N (H RN )
1 c2 2 c2' 3 4 5
S 2
S 1 S3 S 4
10 9 8 7 6
S 10 S 5
11 12 13 14 15
S 9 S 8 S 7 S 6
20 19 18 17 16
5 0 -2 0 0 m
Figura 7.82 - Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mari.
Patratele vor avea laturile de până la 200 de metri, iar construcţia se
va realiza cu ajutorul unui teodolit sau a unui tahimetru.
Ridicarea altimetrică în pătrate izolate se efectuează instalând
instrumentul de nivelment la intersecţia diagonalelor pătratului (cu
abatere de 2-3m). Din această staţie se radiază toate cele patru colţuri
ale pătratului. Din figura 7.13, se observă că nu este necesară
staţionarea în toate pătratele ci numai în cele care asigura
determinarea cotei colţurilor. Punctul 8 este determinat din staţiile S2 şi
S3, astfel că nu mai este necesară staţionarea în patratul delimitat de
punctele 8, 9, 12 şi 13.
Controlul citirilor se face pe diagonală, faţă de o latură şi anume :
c 2 + c9' = c 2' + c9 [7.38]
Această egalitate, dacă este satisfăcută cu o toleranţa de ± 3mm,
măsurătorile se consideră bune şi se pot folosi la calculul cotelor.
Cotele se determină prin drumuire închisă pe punctul de plecare pentru
punctele situate pe conturul suprafeţei şi prin drumuire sprijinită la
capete pentru punctele situate în interiorul suprafeţei.
Un alt mod de efectuarea măsurătorilor este şi cel în care pe
colţurile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 15, 16,17, 18, 19, 20, 11 şi 10 se execută o
drumuire închisă, iar cotele punctelor 7,8,9,12,13,14 se determină ca
puncte radiate.
7.9 Nivelmentul în condiţii speciale.
O serie de lucrări de nivelment urmăresc fie să transmită o cotă
peste un curs de apă, fie să se efectueze lucrări de nivelment prin
terenuri mlăştinoase sau cu pante mari. Fiecare din lucrările enumerate
mai sus au un specific propriu, fapt ce conduce la tratarea diferită a
fiecărui caz în parte.
7.9.1 Nivelmentul peste cursuri de apă.
Această operaţiune se impune când lăţimea luciului de apă este sub
89
300m. Se poate apela pentru rezolvarea problemei fie la metodele

clasice, constând din efectuarea unor drumuiri de nivelment geometric
ce traversează apa pe podurile existente, sau sunt efectuate iarna când
apa este îngheţată, dar se pot rezolva şi cu ajutorul nivelului luciului de
apă sau prin efectuarea de măsurători de pe un mal pe altul.
În primul caz se vor amenaja pe maluri, mici incinte protejate, în
care nivelul apei nu este afectat de curenţi sau valuri, iar în acestă
incintă se materializează cu câte un ţarus nivelul apei la un anumit
moment. Pe ambele maluri, nivelul apei fiind acelaşi, dacă se cunoaşte
cota pe un mal, pe celălalt mal cota va fi aceeaşi.
14
15
16
17
Figura 7.83 -Panou glisant pe miră.
Pentru cazul în care cursul de apă are lăţime mai mare de 300 m, pe
miră se montează un panou glisant negru (figura 7.14) ce are la
mijlocul lui o fantă cu lăţime de 2...5 cm. Datorită conului creat de
grosimea firului reticular orizontal, acesta practic se suprapune peste
mai multe diviziuni centimetrice. Inconvenientul este rezolvat prin
vizarea fantei din panoul glisant, fantă ce este adusă prin deplasarea
panoului, pe firul reticular orizontal. Citirea se consideră a fi media
citirilor de la partea superioară respectiv inferioară a fantei suprapusă
pe miră.
Aceeaşi problemă se poate rezolva prin alegerea pe fiecare mal a
câte unei staţii, S1 şi S2, iar la distanţă de sub 30m de fiecare staţie se
aleg puncte care se materializează prin ţăruşi (figura 7.15). Din fiecare
staţie se efectuează lecturi pe mirele instalate pe punctele bornate, A şi
B, lecturi ce se folosesc la determinarea diferenţei de nivel. Dacă
valorilor obţinute diferă cu mai puţin de 10mm între ele, atunci
diferenţa de nivel între cei doi ţăruşi se consideră media aritmetică a
determinărilor.
90
S 1 S 2
b 1
b 2
a1 a2
B
A
Figura 7.84 - Transmiterea cotelor peste apă.

Astfel :
δ h'AB = a1 − b1 [7.39]
pentru staţia S1, respectiv din staţia S2 diferenţa de nivel va fi :
δ hAB
"
= a2 − b2
[7.40]
iar diferenţa de nivel definitivă este :
δ hA B' + δ hA B"
δ hA B =
2
[7.41]
Pentru diminuarea influenţei condiţiilor de mediu în determinarea
diferenţelor de nivel, se vor efectua măsurători dimineaţa, în zori şi
după amiaza, în jurul orei 16.
7.9.2 Nivelmentul în terenuri mlăştinoase.
Deoarece stabilitatea operatorului, a instrumentului de nivelment şi
a mirelor este practic inexistentă, se impune gă sirea de soluţii pentru a
asigura stabilitatea instrumentului, mirelor şi operatorilor. Acest lucru
conduce la găsirea unei soluţii pentru a crea posibilitatea ca şi în astfel
de zone să se poată executa lucrări.
Soluţia o reprezintă :
 instalarea instrumentului de nivelment pe pari de lemn, bătuţi oblic,
 instalarea mirelor, deasemeni, pe pari de lemn,
 construirea de podine de lucru, pentru operatori, independente de
91
parii pe care se instalează nivela,

 efectuarea lecturilor se va face de doi operatori, unul pentru sensul
înainte şi altul pentru sensul înapoi.
Figura 7.85 - Nivelment în teren mlăştinos.

Instrumentele de nivelment folosite se recomandă să fie din
categoria instrumentelor cu orizontalizare automată a axei de vizare.
7.9.3 Nivelmentul terenurilor cu pantă mare.
Dacă dorim să determinăm diferenţa de nivel între două puncte
situate pe un versant cu pantă mare, în condiţiile în care precizia
determinării nu trebuie să fie mare, se poate folosi o metodă
expeditivă. Aceasta necesită două mire şi un boloboc (figura 7.17). Una
din mire se aşează orizontal pe punctul A, orizontalitate care se
realizează cu ajutorul bolobocului, iar pe a două miră, aşezată vertical
cu ajutorul unui fir cu plumb, se citeşte diferenţa de nivel δ hi.
Operaţiunea se repeta până la punctul B. Diferenţa de nivel între A şi B
se determină ca sumă a difernţelor de nivel pe fiecare tronson în parte.
A δh1
δh2
δh3
δh4
B
Figura 7.86 - Nivelmentul terenurilor accidentate.
δh AB = δh1 + δh2 + δh3 + δh4 [7.42]
Metoda descrisă mai sus permite şi determinarea distanţei
orizontale între A şi B, simultan cu determinarea diferenţei de nivel.
7.9.4 Precizia nivelmentului geometric.
Pornind de la relaţia [7.23], pentru calculul diferenţei de nivel
funcţie de citirile pe miră, putem scrie că :
δhAB = a1 − b1 + a2 − b2 +  + an − bn [7.43]
şi dacă vom considera că citirile pe miră sunt afectate de erorile e1, e1',
92
e2, e2', . . . en, en', diferenţa de nivel δhAB va fi afectată de aceste erori
astfel:
δ hAB+eδ h = (a1+e1) - (b1+ e1')+ (a2+e2)-(b2+e2')+ . . . . + (an+en)-
(bn+en') [7.44]
Prin scăderea relaţiilor [7.43] şi [7.44], se ajunge la :
eδ h = e1 - e1' + e2 - e2' + . . . . + en - en' [7.45]
Deoarece măsurătorile sunt efectuate cu acelaşi aparat, de către un
singur operator, în condiţii exterioare aproximativ identice, putem
considera că erorile sunt egale între ele, adică:
e1 = e1' = e2 = e2' = . . . . = en = en' = e
[7.46]
Eroarea totală va fi suma erorilor componente, sau :
E=±e±e+....±e [7.47]
care prin ridicare la pătrat şi neglijarea produselor parţiale ca căpăta
forma:
E = e 2 + e 2 + +e 2 = ±e 2n [7.48]
Dar lungimea drumuirii D = 2.n.d unde n este numărul de staţii şi d
reprezintă lungimea unei portei. În acest fel relaţia [7.48] devine :
D e
E = ±e =± D = ±e' ⋅ D [7.49]
d d
în care e’ reprezintă influenţa preciziei aparatului.
7.9.5 Obţinerea curbelor de nivel pe plan.
Principiul de obţinere a curbelor de nivel a fost stabil în capitolul
referitor la probleme ce se pot rezolva pe hărţi şi planuri. Cum însă nu
dispunem de mulajul care să reprezinte la scară terenul, pe care să-l
putem secţiona cu planuri paralele situate la distanţe egale cu
echidistanţa curbelor de nivel, vom rezolva problema pornind de la
cotele unor puncte situate în teren.
A
1 0 9 .8 3
1 1 0 .0 0
1 1 0 .5 0
1 1 1.0 0
1 1 1 .5 0
1 1 2 .0 0
1 12 .5 0
1 1 3 .0 0
B
1 13.1 5
Figura 7.87 - Interpolarea curbelor de nivel cu izograful.
Pornind de la condiţia că punctele de cotă cunoscută sunt astfel
alese încât să reprezinte schimbările de pantă, vom accepta că între
93
două puncte de cotă cunoscută terenul creşte uniform. Pentru

interpolare se va desena pe un suport transparent (calc sau folie) o
reţea de 15...20 de linii paralele la distanţa de 3...5 mm una de alta
(figura 7.18). Numărul de linii precum şi distanţa dintre ele este funcţie
de accidentaţia terenului pentru care dorim să interpolăm curbe. La un
teren cu accidentaţie pronunţată distanţa între linii va fi mai mică, în
timp ce la un teren cu relief plan, liniile vor fi la distanţa mai mare una
de alta. Liniile paralele se vor inscripţiona cu cotele corespunzătoare
echidistanţei curbelor de nivel ce se vor desena. Această folie se
suprapune peste desenul ce conţine punctele cotate astfel ca punctul A
de cotă 109,83m de pe desenul cu puncte să se pozitioneze
corespunzător pe izograf. Acesta se roteşte până ce punctul B de cotă
113.15m de pe desenul cu puncte se poziţionează pe izograf. Cu un ac
se înţeapă punctele de intersecţie între aliniamentul AB şi paralele
izografului. Repetând operaţiunea pentru toate perechile vecine de
puncte şi unind punctele înţepate, de aceeaşi valoare, se obţin curbele
de nivel.
8 TOPOGRAFIE APLICATĂ.
Totalitatea noţiunilor abordate în primele capitole se concretizau în
posibilitatea de a determina poziţia unor detalii din teren într-un sistem
de coordonate unitar şi omogen; cu alte cuvinte până acum nu am
făcut altceva decât să consemnăm o situaţie existentă în teren. Cum
însă nimic nu este veşnic, în capitolul de faţă vom vedea cum se pot
transpune în realitate proiectele de investiţii ce urmăresc realizarea de
noi construcţii, fie că este vorba de construcţii civile, industriale,
hidrotehnice sau de căi de comunicaţii. Cu studiul metodelor de
transpunere din punct de vedere topografic a proiectelor în teren, se
ocupă topografia inginerească sau topografia aplicată.
8.1 Lucrări topografice la proiectarea construcţiilor.
Orice lucrare de investiţii parcurge o serie de etape care sunt, din
punct de vedere al conţinutului, identice. O primă etapă este cea în
care, după ce a apărut ideea investiţiei se impune să se studieze dacă
şi în ce condiţii tehnice, economice şi financiare este posibilă realizarea
investiţiei. Pentru aceasta, din punct de vedere topografic, este necesar
să existe planuri de situaţie care să permită studierea investiţiei în
condiţiile exacte ale terenului. Aceste planuri fie că pot exista din
lucrări anterioare şi, pentru că nu au apărut elemente noi sau acestea
sunt puţine, pot fi folosite ca atare, sau, în cazul în care aceste planuri
nu există vor trebui întocmite. În general aceste planuri sunt fie la scara
1:25000 - 1:5000 pentru studiile de amplasament, fie la scări mari,
1:1000 - 1:5000 pentru elaborarea proiectului. Pe astfel de planuri,
proiectantul va gândi toată investiţia. Aceasta este etapa numită
“studiu tehnico-economic - S.T.E.” şi ea poate conţine una sau mai
multe variante de execuţie a investiţiei. În baza acestei documentaţii,
factorii de decizie hotărăsc care este varianta ce se va transpune în
practică. Odată hotărârea luată, proiectantul va detalia varianta finală
94
în vederea execuţiei propriuzise a investiţiei; acum soluţiile prezentate

sunt concrete şi urmează să se execute. O astfel de faze se numeşte
“proiect de execuţie - P.E.” Există situaţii în care cele două etape se
contopesc, deoarece investiţia este una comună, nu ridică probleme de
proiectare sau execuţie deosebite, nu are decât o singură soluţie, astfel
că se ajunge la un “proiect fază unică - P.F.U.”.
Nu numai lucrările topografice sunt necesare în această fază, ci şi
cele legate de geologia şi geotehnica locului (pentru a se vedea dacă şi
în ce condiţii terenul suportă construcţia) şi de hidrologie.
Partea care presupune transpunerea în teren a investiţiei începe
după ce a fost elaborat şi avizat proiectul de execuţie. Din acest
moment, întreaga lucrare se va materializa şi cu aportul activităţii
topografice. Activitatea însă, cu toată complexitatea ei, se poate reduce
la trasări de elemente pe teren : distanţe, unghiuri, cote, linii de pantă,
transmiteri de cote la etaj sau în fundaţii, etc.
8.2 Trasarea pe teren a elementelor topografice.
8.2.1 Trasarea unghiurilor.
Indiferent de precizia cu care se va trasa unghiul, datele cunoscute
sunt aceleaşi pentru toate cazurile. Se consideră cunoscute
coordonatele punctelor A,B şi C, iar în teren există două puncte A şi B,
care constituie direcţia de referinţă fată de care se va trasa unghiul β .
Din coordonatele punctelor se vor calcula orientările θ AB şi θ AC cu
relaţiile:
Δx AB Δx AC
tgθ AB = ; tgθ AC = [8.1]
Δy AB Δy AC
Valoarea unghiului β va rezulta ca diferenţa celor două orientări
(figura 8.1) şi va reprezenta mărimea proiectată a unghiului ce se va
trasa.
8.2.1.1 Trasarea unghiurilor cu precizie redusă.
Se instalează teodolitul în punctul A, se vizează punctul B şi ce face
citirea cB, care în general este diferită de 0. La valoarea citită se adună
mărimea calculată a unghiului β , obţinându-se citirea către punctul C.
Se va roti teodolitul în sens orar până ce la dispozitivul de citire se
obţine valoarea calculată a citirii CC. La o distanţă oarecare, un jalon, ce
va materializa unghiul trasat, se deplasează convenabil până când se
suprapune peste firul reticular verticat al lunetei teodolitului. Vârful
jalonului va materializa direcţia AC.
95
A C
Figura 8.88 - Trasarea cu precizie redusă.
Trasarea se poate face şi procedând la aducerea diviziunii “0” a
cercului orizontal gradat pe direcţia iniţială, AB. în acest caz, iniţial se
va găsi diviziunea “0” a cercului gradat, se va bloca mişcarea
înregistratoare şi se va viza punctul B. Citirea către punctul C va fi
acum identică cu mărimea unghiului β , după care se va proceda
identic ca în cazul general. Din punct de vedere al preciziei rezultatului
final, ambele metode sunt comparabile, aducerea lui "0" pe direcţia
iniţială necesitând însă timp în plus faţă de cazul general.
8.2.1.2 Trasarea unghiurilor cu precizie medie.
Datele cunoscute şi elementele ce se calculează sunt aceleaşi.
Pentru trasare se instalează teodolitul în punctul A, se vizează, cu
luneta în poziţia I (cerc vertical stânga-CS) punctul B şi ce face citirea
C’B .
B
C'
β
C
A C"
Figura 8.89 - Trasarea cu precizie medie.
Se roteşte teodolitul în sens orar până ce la dispozitivul de citire se
obţine valoarea calculată a citirii C’C; la o distanţă oarecare, un cui sau
un ac vor materializa unghiul trasat. Se aduce aparatul în poziţia a II-a
(cerc vertical dreapta-CD) şi se vizează punctul B făcându-se citirea
C”B; aceasta va diferi de citirea din poziţia I cu aproximativ 200g. La
această citire se adaugă valoarea unghiului β calculat şi se obţine
citirea C"C care se va introduce la dispozitivul de citire prin rotirea
teodolitului în sens orar. Se va obţine o direcţie AC", apropiată de AC'.
96
Unghiul proiectat β , trasat cu precizie medie, va fi determinat de

bisectoarea unghiului format de direcţiile AC’ şi AC”, iar punctul C se
află la jumătatea segmentului C'C".
Un caz particular este cel în care pe direcţia iniţială, în poziţia CS se
aduce diviziunea "0" a cercului orizontal. În continuare, se procedează
identic ca în cazul general.
8.2.1.3 Trasarea unghiurilor cu precizie ridicată.
Metoda permite obţinerea celor mai bune precizii la trasarea
unghiurilor şi este de fapt o combinaţie de trasare de unghi şi trasare
de element liniar de lungime mică. Teodolitul instalat în punctul A va
viza punctul B, viză căreia îi va corespunde citirea CB. Faţa de acestă
direcţie se va trasa, cu precizie scăzută unghiul β , obţinând direcţia
AC', după care unghiul astfel trasat se va măsura cu precizie, folosind,
de exemplu una din metodele de măsurare a unghiurilor izolate, cum
este metoda repetiţiei, sau folosind metoda seriilor.
β'
β C'
q
∆β
A C
Figura 8.90 - Trasarea cu precizie ridicată.
După prelucrarea măsurătorilor şi obţinerea valorii celei mai
probabile, unghiul trasat cu precizie scăzută dar măsurat precis, β ', va
diferi de unghiul proiectat, β , cu o cantitate ∆ β ;
Δβ = β − β' [8.2]
Acestei mărimi unghiulare îi corespunde o mărime liniară q, care se
poate calcula, cu relaţia:
q = d ⋅ tgβ [8.3]
sau, deoarece unghiul este foarte mic, cu relaţia:
Δβ cc
q =d ⋅ [8.4]
ρ cc
Cantitatea q se aplică în teren construind pe aliniamentul AC’ o
perpendiculară; prin aplicarea cantităţii q, se obţine poziţia punctului C,
care defineşte unghiul proiectat β .
Indiferent de metoda de trasare aplicată, unghiurile vor fi afectate
97
de erorile direcţiilor ce compun unghiul. La rândul lor direcţiile vor fi

eronate, eroarea medie pătratică pentru o direcţie având forma:
mdir = ± mc2 + mr2 + mi2 + mm
2 2
+ mCE [8.5]
unde:
• mc reprezintă eroarea datorată centrării aparatului pe punctul de
staţie;
• mr eroarea de centrare a mărcii sau semnalului vizat (eroare de
reducţie);
• mi eroarea instrumentală a aparatului folosit la trasare;
• mm eroarea de măsurare;
• mCE eroarea datorată condiţiilor exterioare.
La rândul lor, erorile componente au expresii de forma:
mi - eroarea instrumentală are expresia:
mi = ± mc2o lim + mv2 + mi2 + md2 + me2x [8.6]
unde:
• mcolim este eroarea de colimaţie a lunetei teodolitului
• mv este eroarea de înclinare a axei verticale a teodolitului
• mi eroare de înclinare a axei secundare, a umerilor lunetei,
• md eroarea de divizare a cercului orizontal şi a dispozitivului de
citire,
• mex eroarea de excentricitate a cercurilor orizontale (alidad şi limb),
iar eroarea de măsurare are expresia:
mm = ± mc2 + mv2iz [8.7]
unde:
• mc este eroarea de citire datorată aproximaţiei dispozitivului de
citire,
• mviz este eroarea de vizare.
8.2.2 Trasarea pe teren a distanţelor.
Trasarea distanţelor pe teren se poate face, la fel ca şi măsurarea,
direct sau indirect. Indiferent de procedeul ce se va adopta, fie din
coordonatele proiectate ale punctelor ce definesc distanţa, fie din
proiect, se cunoaşte mărimea ce urmează a fi trasată, totdeauna
valoarea reprezentând distanţa orizontală. Aceasta înseamnă că dacă
avem de trasat o distanţă şi punctele ce o definesc se află la cote
diferite, va fi necesar să trecem de la distanţa orizontală la lungimea
înclinată. Trasarea propriu-zisă se va compune, indiferent de metoda
aleasă, din două etape: prima în care se trasează o distanţă apropiată
ca valoare cu cea proiectată şi a doua în care se trasează diferenţa
până la valoarea proiectată.
8.2.2.1 Trasarea pe cale directă.
Pentru a putea face o trasare de distanţă pe cale directă va trebui să
dispunem de o ruletă, sau pentru trasări foarte precise de un fir invar.
98
B
A D ∆d
D p ro iect
Figura 8.91 - Trasarea directă a distanţelor orizontale.
În figura 8.4 se arată că într-o fază iniţială s-a trasat distanţa
orizontală aproximativă D, diferită de cea proiectată Dproiect.. După
măsurare, distanţei D i se calculează toate corecţiile necesare:
de etalonare : ∆ lk = lo - ln
unde lo - lungimea reală; ln - lungimea nominală;
de întindere :
1000 ⋅ ln
ΔlP =
S ⋅ E ⋅ ( F − F0 )
unde: ln - lungimea nominală, S - secţiunea transversală a ruletei,
exprimată în cm2, E - modulul de elasticitate al oţelului ( 2,1. 104
kg/mm2), F - forţa în timpul măsurării, Fo - forţa la etalonare;
de temperatură :
∆ lt = lt - letal = l * α (t° - t°o)
unde : l - lungimea panglicii, α − coeficientul de dilatare termică liniară
a oţelului avînd valoarea de 0,0115mm/grad celsius/m, t - temperatura
la momentul măsurării, to - temperatura la momentul etalonării;
de reducere la orizont :
δh 2 δh 4
Δl 0 = − − 3
2l 8l
unde l este lungimea înclinată şi δ h este diferenţa de nivel între
capetele distanţei de trasat.
Toate aceste corecţii se vor aplica cu semnul schimbat faţă de cele
ce s-ar aplica în cazul măsurării.
8.2.2.2 Trasarea pe cale indirectă.
În practică se pot întâlni cazuri în care avem de aplicat distanţa
orizontală, iar între punctele A şi B (figura 8.5) terenul este fie orizontal,
fie are o diferenţă de nivel δ h sau face cu orizontala un unghi de pantă
α.
99
B' B
δh
α
A
D ∆d
D p ro iec t
Figura 8.92 - Trasarea indirectă a distanţelor.

Când valorile pentru δ h sau α nu se dau prin proiect, ele se vor
determina prin măsurare la teren. Trasarea propriu-zisă presupune
aplicare unei distanţe D sau a unei lungimi înclinate L, care vor diferi de
valoarea proiectată. Diferenţa până la valoarea proiectată se va aplica
cu o ruletă, direct în teren, faţa de punctul B'.
8.2.3 Trasarea cotelor proiectate.
Datele cunoscute în acest caz se referă la existenţa în teren a
reperului de nivelment a cărui cotă este cunoscută, HA, cota punctului
ce urmează a fi trasat pe înălţime, HB, precum şi distanţa orizontală D,
între reperul de nivelment şi punctul ce se va trasa pe înălţime (acolo
unde este cazul). Trasarea se poate face prin nivelment geometric, de
mijloc sau de capăt, nivelment trigonometric sau nivelment hidrostatic.
8.2.3.1 Trasarea cotelor prin nivelment geometric.
La trasarea cotelor folosind acest procedeu, se foloseşte principiul
vizelor orizontale; la fel ca şi la măsurarea cotelor, nivelmentul poate fi
de mijloc sau de capăt. Cel de al doilea se foloseşte foarte rar datorită
erorilor ce intervin la determinarea înălţimii aparatului. Aparatura
necesară se compune din instrumentul de nivelment şi cel puţin o miră.
8.2.3.1.1 Trasarea prin nivelment geometric de mijloc.

În figura 8.6, se cunoaşte poziţia altimetrică a punctului A, în teren,
precum şi valorile cotelor punctelor A şi B. Se cere să se traseze pe
înălţime punctul B.
b pr
b te re n
a
B
H B p r. H B ter en
H A A
s u p ra f a ta d e n iv e l " 0 "
Figura 8.93 - Trasarea cotelor prin nivelment geometric de mijloc.
100
Din figură se poate scrie că:

H A + a = H Bpr + bpr [8.8]
unde a se citeşte pe mira amplasată pe reperul de nivelment. Din
relaţia [8.8] se poate afla valoarea lui bpr :
bpr = H A + a − H Bpr [8.9]
Pentru trasare, mira amplasată în punctul B, se va deplasa în sus
sau în jos până când la firul nivelor orizontal se citeşte valoarea
calculată a lui bpr. În acel moment, la talpa mirei, se va însemna cu
creionul sau cu creta, cota proiectată a punctului B.
8.2.3.1.2 Trasarea prin nivelment geometric de capăt.

Pentru trasarea cotelor prin acest procedeu, instrumentul de
nivelment se va instala deasupra punctului A, considerat reperul de
nivelment.
b p r b te r en
i
B
H B p r. H B te re n
H A A
Figura 8.94 - Trasarea cotelor prin nivelment geometric de capăt.

Din figura 8.7, putem scrie că:
H A + i = H Bpr + bpr [8.10]
de unde rezultă valoarea lui bpr :
bpr = H A + i − H Bpr [8.11]
Pentru trasarea propriuzisă se procedează ca în cazul trasării prin
nivelment geometric de mijloc.
Trasarea pe înălţime a punctului B se poate face şi dacă se cunoaşte
cota punctului B la nivelul terenului. în acest caz, diferenţa între cota
proiectată şi cota terenului determină cota de lucru, cl ,după relaţia:
cl = H Bpr − H Bteren [8.12]
Odată calculată această valoare, ea este aplicată cu o ruletă pe un
ţăruş sau o stinghie bătute în pământ, în apropierea punctului B. Pe
şantier, această mărime este mult utilizată, deoarece dă posibilitatea
ca odată punctul marcat planimetric în teren, faţă de cota terenului, să
se poată aplica uşor cantităţi ce se pot măsura cu o ruletă sau metru.
8.2.3.2 Trasarea cotelor prin nivelment trigonometric.
În cazul trasării cotelor prin această metodă, se presupune că, fie
prin măsurare directă fie prin calcul, din coordonatele punctelor, se
101
cunoaşte distanţa orizontală între reperul de nivelment şi punctul a

cărui cotă trebuie trasată (figura 8.8).
cl
α B
H B p r.
i
H B te r e n
A D
H A
Figura 8.95 - Trasarea cotelor prin nivelment trigonometric.

Metoda presupune de fapt trasarea unui unghi de pantă care, la
distanţa D, asigură cota proiectată a punctului. Din figura 8.8 putem
scrie că:
H Bpr − H A
tgα = [8.13]
D
din care rezultă valoarea lui α . La teren, se instalează teodolitul în
punctul A şi se măsoară înălţimea "i" a instrumentului. Se vizează către
punctul B, astfel ca la cercul vertical să citim valoarea unghiului de
pantă α . În B se instalează o miră, care poate fi mişcată pe verticală, în
sus şi în jos, astfel ca la firul reticular orizontal al teodolitului din A să
citim înălţimea "i". La talpa mirei se află cota proiectată a punctului B.
8.2.3.3 Trasarea cotelor prin nivelment hidrostatic.
Cea mai cunoscută şi folosită dintre metodele de trasare a cotelor pe
şantier este cea care foloseşte principiul vaselor comunicante,
cunoscută sub denumirea de furtunul cu apă. Cunoscându-se valorile
cotelor reperului de nivelment şi a punctului ce se va trasa, se poate
calcula valoarea cotei de lucru cl cu relaţia:
cl = H pr − H RN [8.14]
Prin nivelment hidrostatic (figura 8.9), se transmite pe verticala
punctului proiectat cota reperului de nivelment, după care cu un metru
sau o ruletă, faţă de această cotă transmisă se aplica valoarea cotei de
lucru calculate.
102
H pr
cl
H RN
Figura 8.96 - Trasarea cotelor prin nivelment hidrostatic.

Pentru aplicarea corectă a procedeului, se impune ca pe timpul
trasării furtunul cu apă să nu fie expus inegal la soare şi să nu prezinte
ştrangulări care ar împiedica circulaţia liberă a lichidului.
8.2.3.4 Trasarea cotelor la etaj şi în groapa de fundaţie.
În cazul în care cotele de trasat au diferenţe mari faţă de cota
reperului de nivelment, aşa cum se întâmplă în cazul gropilor de
fundaţie sau a transmiterilor la etajele construcţiei, nivelmentul
geometric efectuat cu mirele clasice nu mai poate fi utilizat comod. Se
va proceda deci la înlocuirea citirilor pe miră cu citiri pe o bandă
gradată de oţel, cea mai comodă fiind banda unei rulete.
c'
a
RN S1
H R N
c"
b pr B p ro ie c t
H B p r.
B te re n S2
Figura 8.97 - Trasarea cotelor în groapa de fundaţie.
Un instrument de nivelment este instalat în staţia S1 (figura 8.10) şi
face citirile a, pe mira amplasată pe reperul de nivelment şi c’ pe o
ruletă suspendată. Pentru a se menţine ruleta în poziţie verticală şi a-i
asugura stabilitate, de capătul de jos al său se va lega o greutate ce se
va scufunda într-un vas cu lichid vâscos (ulei auto). Un al doilea
instrument de nivelment este instalat în groapa de fundaţie şi face
citirea c” pe ruleta suspendată. Din figură se poate scrie că:
HRN + a = HBpr + bpr + (c” - c’) [8.15]
În ecuaţia de mai sus, cotele punctelor sunt cunoscute din proiect,
citirile a, c” şi c’ se fac pe miră sau ruletă. Rezultă:
bpr = HRN + a - HBpr - (c” - c’) [8.16]
Odată aceste calcule efectuate, trasarea presupune ca mira
103
amplasată pe punctul B să fie ridicată sau coborâtă până când la firul

reticular orizontal se va citi valoarea lui bpr.
Trasarea cotelor la etaj se face, principial, identic. Diferă însă poziţia
reperului de nivelment şi a punctului ce se trasează pe înălţime. Astfel,
din staţia S1 se fac citirile a, pe mira amplasată pe reperul de nivelment
şi c” pe ruleta suspendată. Din staţia S2 se face citirea c’ pe ruleta
suspendată. Din figura 8.11 se poate scrie egalitatea:
HRN + a + (c” - c’)= HBpr + bpr [8.17]
de unde rezultă:
bpr = HRN + a + (c” - c’) - HBpr [8.18]
Pentru trasare, se ridică sau se coboară mira din punctul B până
când la firul reticular orizontal se citeşte valoarea calculată a lui bpr.
0
c'
b pr
B S 2
H B pr
c"
a
S1 R N H RN
Figura 8.98 - Transmiterea cotelor la etaj.

Atât la transmiterea cotei în groapa de fundaţie cât şi la
transmiterea la etaj, se recomandă ca citirile pe ruletă, din cele două
staţii de nivelment să fie simultane.
8.2.4 Trasarea liniilor de pantă dată.
O linie de pantă dată se poate trasa prin nivelment geometric,
nivelment trigonometric sau, mai rar, prin nivelment hidrostatic.
Indiferent de metoda aleasă, problema se reduce la a trasa un punct a
cărui cotă să asigure panta proiectată. Se consideră ca date cunoscute
ale problemei, poziţia altimetrică, în teren a punctului A, lungimea d şi
valoarea pantei ce urmează să fie trasată.
8.2.4.1 Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment geometric.
Aparatura folosită presupune un instrument de nivelment şi cel puţin
o miră. Din figura 8.12 rezultă :
s
p = tgα = [8.19]
d
104
de unde se obţine valoarea lui s :

s = d * tg α [8.20]
a
b pr
A s b te r e n
B k
d
Figura 8.99 - Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment geometric de
mijloc.
Pentru trasare se instalează o nivelă aproximativ la jumătatea pantei
de trasat şi se citeşte "a" pe mira amplasată în punctul A. Se calculează
bpr corespunzător pantei "p" cu relaţia:
b pr = a + s [8.21]
Valoarea calculată a lui bpr se aplică în teren prin ridicarea sau
coborârea mirei din B până ce la firul nivelor se citeşte valoarea lui bpr.
La talpa mirei se găseşte al doilea punct ce materializează linia de
pantă "p".
Trasarea liniilor de pantă dată se poate face şi prin nivelment
geometric de capăt, rezolvarea şi relaţiile fiind identice cu constatarea
că în acest caz citirea "a" pe miră se transformă în înălţimea "i" a
instrumentului.
8.2.4.2 Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment trigonometric.
Aparatura folosită presupune un teodolit, a cărui înălţime “i” se
măsoară şi o miră. Din figura 8.13 rezultă :
p = tg α [8.22]
cl
α B
A D
Figura 8.100 - Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment trigonometric

105
de unde rezultă valoarea unghiului de pantă α :

α = arctg α [8.23]
Unghiul astfel obţinut se introduce la cercul vertical al teodolitului
care vizează o miră instalată pe punctul B. Mira se ridică sau se
coboară până când la firul reticular orizontal se citeşte pe miră valoarea
înălţimii aparatului. În acel moment, la talpa mirei se află trasat
altimetric punctul B care asigură linia de pantă proiectată între A şi B.
O atenţie deosebită se va acorda valorii unghiului de pantă α , care
poate fi pozitiv (pentru toate punctele situate deasupra liniei
orizontului) sau negativ (pentru toate punctele situate sub linia
orizontului).
În situaţia în care distanţa între punctele ce marchează capetele
liniei de pantă este mare şi necesităţile de şantier o cer, vor trebui
trasate şi o serie de puncte intermediare. În acestă situaţie se va
proceda la trasarea capetelor liniei de pantă, după unul din procedeele
descrise mai sus, apoi se vor trasa punctele intermediare fie ca mai sus
fie utilizând completul de teuri. În figura 8.14, punctul B a fost astfel
trasat altimetric încât să asigure panta proiectată p.
A
2
1
B
Figura 8.101 - Utilizarea completului de teuri.
Pentru trasarea punctelor intermediare 1 şi 2, în punctul A se va
instala un teu de o înălţime oarecare, terminat la partea superioară cu
o şipcă orizontală vopsită în culoarea albă. în punctul B se va instala un
al doilea teu care are şipca orizontală de lăţime dublă faţă de cea a
teului din A, vopsită jumătatea de jos în negru şi jumătatea de sus în
alb. Înălţimea teului din B, până la zona de separare a culorilor este
aceeaşi cu înălţimea teului din A. Un al treilea teu se instalează pe un
ţăruş bătut în punctul 1. Operatorul din punctul A va privi tangent la
partea superioară a teului din A către teul din B. Un al doilea operator
va mişca în sus sau în jos teul din 1 până ce operatorul din A va vedea
partea superioară a teului din 1 peste linia de demarcaţie a culorilor
negru şi alb a teului din B. Pentru teul din punctul 2 se va proceda în
acelaşi mod.
8.3 Reţeaua de construcţii.
Aşa cum am văzut în capitolul “Planimetrie”, lucrările topografice
referitoare la ridicarea deteliilor din teren se execută, pornind de la
punctele reţelei de triangulaţie, care, dacă este necesar, se pot îndesi
prin drumuiri. În general, preciziile pe care le pot asigura aceste puncte
106
nu satisfac în totalitate cerinţele de precizie necesare în cazul

amplasării unor obiective de investiţii. Pentru a rezolva acest
inconvenient, se impune realizarea unei reţele locale de puncte, care se
vor măsura cu precizii superioare punctelor de triangulaţie. Pe de altă
parte, construcţiile care se vor realiza în cadrul unui ansamblu de
locuinţe sau în cadrul unei viitoare fabrici sau uzine sunt, în general,
dispuse paralel sau perpendicular unele faţă de altele. Dacă se ţine
seamă de aceste considerente, vom concepe o reţea de puncte astfel
alcătuită încât să ofere o serie de avantaje faţa de reţelele de
triangulaţie în sensul că reţeaua ce se va realiza şi care se va numi
“reţea de construcţie”, va fi formată din figuri geometrice regulate
(pătrate şi dreptunghiuri).
Într-o dispunere a construcţiilor ca în figura 8.15, laturile reţelei de
construcţie, ce formează figuri sub forma patratelor sau
dreptunghiurilor, sunt paralele sau perpendiculare pe faţadele
construcţiilor.
A B
a b
II
I
Figura 8.102 - Reţea de construcţii.
Axele de coordonate au originea, (0, 0), în colţul din stânga, jos, al
reţelei. În zonă există însă şi puncte de triangulaţie, notate cu I şi II, din
care se va trasa în teren baza reţelei de construcţie, delimitată de
punctele A şi B. Aceasta va fi paralelă cu latura ab a celei mai
importante contrucţii. Funcţie de amplasamentul construcţiilor, reţeaua
se va proiecta astfel ca laturile ei să fie valori întregi şi să aibă lungimi
de zeci de metri, iar în cazuri exceptionale lungimi ce sunt multipli de 5
metri. Nu se vor accepta deci laturi decât de forma 120,00m şi în nici
un caz de forma 123,45m. După ce reţeaua a fost proiectată se va
trece la trasarea în teren a bazei reţelei din punctele I şi II, iar restul
punctelor reţelei se vor trasa numai din cele două capete ale bazei. Va
rezulta o reţea trasată provizoriu la teren, care însă nu va fi o reţea de
patrate sau dreptunghiuri şi având laturile cu valori de zeci de metri.
107
Această reţea se va măsura foarte precis, se va compensa şi în urma

acestei faze vom obţine coordonatele punctelor reţelei de construcţii
care vor fi puţin diferite de varianta proiectată. Pentru a ajunge la
ceeace am gândit iniţial, va trebui să calculăm “reducţiile” punctelor,
adică nişte corecţii unghiulare şi liniare care odată aplicate vor face ca
reţeaua noastră să aibă forma şi dimensiunile proiectate. Punctele ce
definesc reţeaua definitivă vor servi la trasarea în teren a tuturor
punctelor construcţiilor, prin metode ce se vor prezenta în cele ce
urmează.
Considerentele pentru care se realizează o reţea de construcţie sunt
legate de :
• uşurinţa cu care se determină coordonatele plane într-o reţea cu
formă regulată şi implicit, creşterile de coordonate între doua puncte;
• posibilităţi multiple de control la trasarea unui punct;
• datorită densităţii mari a punctelor de sprijin, trasarea unui punct
sau a unor elemente devine deosebit de comodă, deoarece se dispune
de suficiente posibilităţi de alegere.
8.4 Metode de trasare a punctelor construcţiilor.
8.4.1 Metoda coordonatelor rectangulare.
Punctul de trasat prin metoda coordonatelor rectangulare, C, are
coordonate date prin proiect, iar în teren există punctele reţelei de
construcţie 5, 6, 10, 11, ce alcătuiesc un ochi al reţelei de construcţie.
5 6
β
10 y C ' 11 y
Figura 8.103 -Trasarea prin coordonate rectangulare.

Din coordonate, se va calcula mărimea abscisei şi ordonatei
punctului C faţă de punctul 10, cu relaţiile:
x = xc − x10
[8.25]
y = yc − y10
Pentru trasare, se va aplica în teren lungimea y, pe aliniamentul
determinat de punctele 10 şi 11 ( latură a reţelei de construcţie),
obţinând punctul C’. În acest punct se va trasa unghiul drept β , şi fată
de punctul C', la lungimea x se obţine poziţia punctului C. Este de
108
remarcat că exista şi posibilitatea de a se aplica întâi lungimea x pe

latura 10-5 şi apoi lungimea y. Dacă s-ar proceda aşa, erorile în
poziţionarea punctului C ar fi mai mari ca în primul caz şi s-ar datora
exclusiv erorilor la trasarea unghiului drept. Concluzia este că nu se
recomandă trasarea unor laturi lungi din laturi scurte. Metoda este
folosită în special la trasarea punctelor construcţiilor.
8.4.2 Metoda coordonatelor polare.
Punctul de trasat prin metoda coordonatelor polare, C, are
construcţie 5, 6, 10, 11, ce alcătuiesc un ochi al reţelei de construcţie.
x
5 6
10 11 y
Figura 8.104 - Trasarea prin coordonate polare.
Din coordonate, se vor calcula distanţa între punctul reţelei de
construcţie şi punctul de trasat, precum şi mărimea unghiului polar, β .
Astfel:
d C −10 = ( xC − x10 ) 2 + ( yC − y10 ) 2 [8.26]
β = θ10 −C − θ10 −5 [8.27]
unde θ 10-C se obţine cu relaţia:
yC − y10
tgθ 10 −C = [8.28]
xC − x10
Pentru trasare (figura 8.17), se staţionează cu teodolitul în 10, se
vizează punctul 5 şi se trasează unghiul β ; pe această direcţie se
trasează lungimea dC-10, la capătul căreia se va afla punctul C.
Precizia trasării este legată atât de precizia trasării unghiului cât şi
de precizia trasării lungimii. Ca şi metoda coordonatelor rectangulare,
metoda coordonatelor polare se foloseşte la trasarea punctelor
construcţiilor.
8.4.3 Metoda intersecţiei înainte.
Punctul de trasat prin metoda intersecţiei înainte, C, are
construcţie, 5, 6, 10, 11, ce alcătuiesc un ochi al reţelei de construcţie.
109
Din coordonate, cu relaţii de forma [8.27] şi [8.28], se vor calcula

unghiurile α şi β . Pentru trasare, se va staţiona cu un teodolit în
punctul 5 şi un al doilea teodolit în punctul 10 (figura 8.18). Se vor trasa
direcţiile 5-C şi 10-C prin trasarea unghiurilor α 1 şi β 1. La intersecţia
celor două aliniamente se va afla punctul C.
5 6
α1
β1
α2 β2
10 11 y
Figura 8.105 - Trasarea prin intersecţie unghiulară înainte .
Verificarea trasării se face prin alegerea unei alte combinaţii de
trasare, de exemplu din punctele 10 şi 11. În acest caz, se vor calcula
unghiurile de intersecţie corespunzătoare, α 2 şi β 2. Metoda se
recomandă a fi folosită în special atunci când măsurarea distanţelor se
face greu sau este chiar imposibilă, datorită obstacolelor de pe traseul
vizelor.
Metoda intersecţiei se poate folosi şi în situaţia în care în locul
unghiurilor se folosesc distanţe: astfel din punctul 5 se va trasa un arc
de cerc de rază R1 = d5-C care se va intersecta cu un al doilea arc de
cerc de rază R2 = d10-C. Punctul C se va afla la această intersecţie.
8.4.4 Metoda intersecţiei reperate.
Metoda se foloseşte fie în cazul trasării punctelor construcţiilor care
presupun gropi de fundaţie, fie în cazul podurilor, pentru trasarea
punctelor centrale ale pilelor (picioarele pentru sprijin, altele decât cele
de capăt, numite culee). În primul caz, punctul de trasat, C, se află la
intersecţia a două aliniamente perpendiculare între ele. Aceste puncte
au fost anterior trasate astfel ca prin întinderea unor sârme sau sfori
între punctele 10-11 şi 5-6, să se poată reconstitui în orice moment
poziţia punctului C.
În cazul aplicării metodei la trasarea infrastructurii podurilor (figura
8.19), axa podului este definită de aliniamentul 5-6. Pe unul din maluri
se aleg punctele a şi b, cărora li se calculează coordonatele în sistemul
local al podului. Coordonatele centrelor pilelor, C şi C’ sunt cunoscute
din proiect, astfel că din coordonate se pot calcula orientările din
punctele a şi b către punctele 5, C şi C’. Din diferenţa orientărilor se vor
110
calcula unghiurile făcute de aliniamentele existente în teren,

determinate de punctele a şi b către punctul 5 şi aliniamentele din
punctele a şi b către C şi C’.
a 5 b
5
C
C
10 11
C'
6 a"
b' b" 6 a'
Figura 8.106 - Trasarea prin intersecţie reperată .
Pentru trasarea pe teren a punctului C se vor staţiona concomitent
punctele a şi b cu câte un teodolit, se va viza, pentru orientare punctul
5, şi se vor trasa unghiurile către punctul C.
Metodele de trasare a punctelor construcţiilor, prezentate mai sus
sunt cele mai des folosite, dar nu şi singurele. Astfel, trasarea punctelor
se poate face şi prin intersecţie înapoi (folosită în special la trasarea
barajelor de beton), metoda triunghiului ( pentru trasări precise de
utilaje) sau metoda aliniamentelor.
8.5 Trasarea fundaţiilor şi a stâlpilor.
Pentru aplicarea pe teren a proiectelor de construcţie, în faza
preliminară construcţiei propriu-zise, proiectantul va elabora proiectul
de execuţie al acesteia cu toate detaliile necesare. Fiecare fundaţie,
aşa cum se vede din figura 8.20, are o poziţie planimetrică bine
definită. Aceasta se va materializa în teren prin două aliniamente
perpendiculare, de exemplu aliniamentele B şi 3, la intersecţia cărora
se află una din viitoarele fundaţii.
Amplasarea în teren a acestor aliniamente este necesară deoarece
datorită săpăturilor, trasarea în teren a centrului gropii de fundaţie şi
menţinerea lui în timp este un lucru imposibil de realizat; centrul gropii
va dispare cu ocazia săpăturilor. Pentru a se preîntâmpina acest
neajuns, trasarea se face prin intersecţie reperată, materializarea
aliniamentelor făcându-se pe o împrejmuire construită în jurul gropii de
fundaţie. Funcţie de natura lor, fundaţiile pot fi turnate sau prefabricate
(de tip pahar). Indiferent de tipul fundaţiei, din punct de vedere
topografic, trasarea fundaţiilor înseamnă respectarea distanţelor
proiectate între axele fundaţiilor precum şi trasarea pe înălţime a
acestora la cota proiectată. În fundaţiile astfel trasate urmează să se
monteze stâlpii de susţinere ai viitoarei construcţii.
111
1 2 3 4
A
Figura 8.107 - Fundaţii proiectate.

Materialul din care sunt confecţionaţi aceştia poate fi metalul sau
betonul armat şi se pot realiza fie la faţa locului fie pot fi prefabricaţi.
Indiferent de material sau locul de realizare, stâlpii vor fi prevăzuţi cu
rizuri verticale pentru poziţionarea lor pe aliniament, precum şi cu un
riz orizontal pentru poziţionare pe cotă.
Figura 8.108 - Tipuri de stâlpi şi trasarea lor pe teren.

În cazul stâlpilor prefabricaţi din beton, montaţi în fundaţii de tip
pahar, pentru corecta poziţionare a lor se vor folosi pene de lemn care
vor fixa stâlpul până ce betonul de legătură a făcut priză. După
montare, dar înainte de fixarea cu beton în fundaţie, poziţia stâlpilor va
fi verificată cu un teodolit, prin vizare laterală.
8.6 Trasarea împrejmuirilor.
Deoarece construcţiile presupun realizarea unor fundaţii, deci a unor
săpături, materializarea colţurilor construcţiei în teren nu va avea o
viaţă prea lungă. în vederea conservării în timp a acestor puncte, chiar
şi după realizarea săpăturilor pentru fundaţie, se impune găsirea unei
modalităţi de marcare a punctelor astfel ca ele să poată fi utilizabile în
orice moment, funcţie de cerinţele de şantier. Acest lucru este posibil
prin realizarea unor împrejmuiri în jurul construcţiei, împrejmuiri ce pot
fi continue sau discontinue (figura 8.22). Ele sunt constituite dintr-o
succesiune de stâlpi de lemn, bătuţi în pământ în lungul unui
aliniament, toţi având partea superioară la aceeaşi înălţime, între care
112
se fixează scânduri, tot ansamblul fiind amplasat la o distanţă de

construcţie funcţie de adâncimea fundaţiei, de circa 1,5h unde h
reprezintă adâncimea fundaţiei. Din cele arătate mai sus rezultă că
împrejmuirea are la nivelul părţii superioare a scândurilor aceeaşi cotă.
în cazul amplasării lor pe terenuri în pantă, realizarea împrejmuirii
continue nu mai este recomandată, astfel că se va trece la realizarea
împrejmuirilor discontinui.
A B C D B C
a a
1 1 A 1 1 D
2 2
2 2 3 3
A B C D A B C D
Figura 8.109 - Tipuri de împrejmuiri.
Transmiterea punctelor construcţiilor pe împrejmuire se realizează
concomitent sau imediat după trasarea punctelor pe teren. Astfel,
punctul a, la fel ce toate celelalte puncte ce delimitează construcţia, se
trasează pe teren printr-o metodă oarecare. Cu teodolitul instalat în
punctul a se vizează succesiv capetele aliniamentului 1-1, ocazie cu
care se marchează cu cuie acest aliniament pe împrejmuire prin
plonjarea lunetei cu firul reticular vertical la partea superioară a
împrejmuirii. Operaţiunea se repetă şi pe aliniamentul B-B, cu marcarea
acestuia pe împrejmuire. Din acest moment punctul a se poate
identifica în teren prin întinderea unor sârme pe aliniamentele 1-1
respectiv B-B. La alegerea soluţiei de împrejmuire, trebuie ţinut
seama că cele continue necesită un volum mare de masă lemnoasă
care nu este totdeauna justificat.
8.7 Axele construcţiilor.
Forma unei construcţii este, în general, fie dreptunghiulară fie
patrată. Fiind figuri geometrice regulate, acestea acceptă axe de
simetrie, care se pot folosi în şantier pentru trasarea punctelor
construcţiilor. Dacă o construcţie este de formă dreptunghiulară, atunci
se acceptă o axă longitudinală ca fiind dispusă pe lungimea cea mai
mare şi o a doua axă, transversală pe prima. În cazul în care
construcţia are intrânduri sau proeminenţe ale fundaţiilor, acestea nu
se iau în considerare la stabilirea axelor; axele vor fi stabilite după
tendinţa generală a construcţiei şi nu după situaţiile particulare şi
nesemnificative. Dacă totuşi necesităţile o cer, se pot adopta o serie de
axe secundare ale construcţiei, care se vor trasa la fel ca axele
principale. În cazul construcţiilor de alte forme, cum ar fi cele de formă
circulară sau de figură geometrică simetrică, axele se vor stabili după
două diametre perpendiculare.
113
8.8 Calculul volumului de terasamente şi trasarea platformelor.

Configuraţia terenului pe care urmează să se facă construcţii este în
general neregulat, situaţie ce nu convine din punct de vedere
constructiv. Aceste neregularităţi ale terenului vor trebui îndepărtate
prin nivelare fie sub forma unei platforme orizontale (care nu este
totdeauna indicată) fie sub forma unei platforme ce urmează să aibă o
anumită pantă, în vederea scurgerii apelor pluviale. Pentru a putea
rezolva problema, se impune un calcul al volumului de pământ ce se va
disloca, volum care se traduce fie prin aplicarea unei cote impuse a
platformei, fie prin egalarea volumelor de săpătură cu cele de
umplutură.
În figura 8.23 este prezentată situaţia unei porţiuni a terenului de
formă pătrată, având latura de lungime L. Se acceptă, deşi aparent nu
pare riguros matematic, că volumul prismei delimitată de punctele 1, 2,
3, 4 este dat de relaţia:
S
V = ( H1 + H 2 + H3 + H4 ) [8.29]
4
unde S reprezintă suprafaţa bazei prismei ( deci suprafaţa unui
pătrat de latură L), iar Hi reprezintă cotele colţurilor pătratului.
h2
h1
1
2
h4 h3
4 L 3
Figura 8.110 - Calculul terasamentelor în pătrat.
Deoarece aceste calcule se fac în general printr-un nivelment al
suprafeţelor prin metoda patratelor, funcţie de accidentaţia terenului şi
de precizia cerută laturile pătratelor având lungimi între 10 şi 50 m,
creşterea preciziei se face prin reducerea laturii pătratului.
1 2 3
I II
4 5 6 7
III IV V
8 9 10 11
Figura 8.111 - Calculul terasamentelor într-o reţea.
114
Pentru calculul terasamentelor într-o reţea de forma celei din figura

8.24, vom scrie relaţii de tipul [8.29] pentru fiecare din pătratele
componente, astfel:
S
VI = ( H 1 + H 2 + H 4 + H 5 )
4
S
VII = ( H 2 + H 3 + H 5 + H 6 )
4
S
VIII = ( H 4 + H 5 + H 8 + H 9 ) [8.30]
4
S
VIV = ( H 5 + H 6 + H 9 + H 10 )
4
S
VV = ( H 6 + H 7 + H 10 + H 11 )
4
Volumul total va fi suma volumelor parţiale:
n S
V = ∑ Vi = ( H 1 + 2H 2 + H 3 + 2H 4 + 4H 5 + 3H 6 + H 8 + 2H 9 + 2H 10 + H 11 )
i =1 4
[8.31]
O primă constatare se referă la cotele punctelor reţelei care apar în
relaţia finală de un număr diferit de ori: colţurile 1, 3, 7, 8 şi 11 apar o
singură dată, punctele de contur 2, 9, 10 apar de două ori, punctul de
frângere 9 de trei ori, iar punctul interior 5 de patru ori. Se va putea
deci scrie o relaţie generală de forma:
( ∑H ∑ Hint erior )
n
S
V= ∑Vi =
4 colturi
+2 ∑ Hmarg ini ∑ H frangeri
+3 +4
i =1
[8.32]
Cu volumul astfel determinat se poate calcula o cotă medie a
platformei cu relaţia :
V
H mediu = [8.33]
n⋅ S
unde n reprezintă numărul pătratelor reţelei iar S suprafaţa unui pătrat.
Cota astfel calculată reprezintă de fapt altitudinea la care se va trasa
platforma în varianta în care volumul de săpătură este egal cu volumul
de umplutură.
Trasarea cotei Hmediu se va face printr-una din metodele de trasare pe
verticală a punctelor, în contextul in care cota de lucru, cl, se calculează
ca diferenţă între cota medie şi cota terenului cu semnul algebric care
rezultă din relaţia 8.34.
cl = Hproiectat - Hteren [8.34]
În cazul trasării unei platforme înclinate, trebuie avut în vedere că
platforma este definită pe direcţia pantei de o infinitate de linii de pantă
constantă, iar pe direcţie perpendiculară de o infinitate de linii
orizontale. Acest fapt se traduce prin trasarea printr-o metodă
cunoscută a unei linii de pantă constantă.
Calculele prezentate mai sus se pot face şi pe planuri cu curbe de
115
nivel. în exemplul din figura 8.25 conturul ABCDE este suprafaţa care
interesează, marcată pe un plan cu curbe de nivel. Pentru calculul cotei
medii avem:
• măsurarea, printr-un procedeu oarecare, a suprafeţelor Si,
delimitate de curbele de nivel în interiorul suprafaţei ABCDE;
• calculul volumului dintre două curbe de nivel succesive cu relaţii
de forma:
Vi = S i * H i' [8.35]
unde Hi’ este media cotelor curbelor de nivel ce delimitează
suprafaţa Si.
• calculul volumului total cu relaţia :
ΣV = S1 H 1 + S 2 H 2 +  + S n H n [8.36]
• calculul cotei medii cu relaţia:
ΣV
H mediu = [8.37]
S
A B
S1 S2 S3 S4
C
E
D
A
B
E C
D
Figura 8.112 - Calculul terasamentelor pe planuri cu curbe.
• se calculează cota de lucru lucru cu relaţia:
hi = H i − H mediu [8.38]
• calculul volumelor cu relaţii de tip:
Vi' = Si * hi [8.39]
care prin însumare, permit calculul volumului de săpătură egal cu cel
de umplutură:
ΣV'
Vs = Vu = [8.40]
2
Trasarea platformei se rezolvă identic ca în cazul prezentat anterior.
8.9 Lucrări topografice în timpul exploatării construcţiilor.
8.9.1 Determinarea înălţimii construcţiilor înalte.
În cazul general, vom considera că distanţa de la aparat la
construcţia a cărei înălţime dorim să o determinăm nu se poate măsura
116
(figura 8.26).
C
α1
α2
C'
dBC
α 1' δ γ
α 2' B
dAC
A
Figura 8.113 - Determinarea înălţimii construcţiilor.
Se vor alege două puncte, A şi B, astfel ca distanţa între ele să se poată
măsura şi ele să formeze cu punctul C, situat pe construcţie, două
direcţii aproximativ perpendiculare. Din punctele A şi B se vor măsura:
• distanţa dAB între punctele de staţie;
• unghiurile orizontale către construcţie, β şi γ ;
unghiurile verticale α i şi α i' făcute de direcţia de vizare din fiecare
staţie cu partea superioară respectiv partea inferioară a construcţiei.
Cu aceste date măsurate vom calcula:
1. δ = 200 g −(β + γ) [8.41]
relaţie ce rezultă din condiţia îndeplinită de unghiurile dintr-un triunghi;
2. din teorema sinusului se pot calcula acum distanţele dAC şi dBC:
d AB d d
= AC = BC [8.42]
sinδ sinγ sinβ
3. calculul înălţimilor parţiale ale construcţiei din staţiile A şi B cu
relaţiile:
h1 = d BC * tg α1
[8.43]
h2 = d BC * tg α2
relaţii ce se aplică atât în staţia A cât şi în staţia B

4. calculul înălţimii totale a construcţiei cu relaţia :
H C = h1 A + h2 A
[8.44]
H C = h1B + h2 B
Valoarea cea mai probabilă va fi media celor două determinări. În
situaţia în care distanţa de la aparat la construcţie este accesibilă, în
sensul că se poate măsura, problema se reduce la rezolvarea punctelor
117
3 şi 4 de mai sus cu măsurarea elementelor corespunzătoare necesare.

8.9.2 Determinarea verticalităţii construcţiilor.
În general această problemă apare la construcţiile înalte, în timpul
construcţiei şi mai apoi al exploatării lor. Este indicat ca măsurătorile
efectuate în timpul exploatării să se facă cel puţin anual sau ori de câte
ori au loc mişcări tectonice.
C 2
δ
A S2
γ
C 1
S1
Figura 8.114 - Principiul determinării verticalităţii.
Principiul de determinare este prezentat în figura 8.27 şi constă în
amplasarea a două staţii aproximativ perpendiculare, S1 şi S2, cu
vizibilitate către puncte de coordonate cunoscute C1 şi C2 , staţii din
care se vizează baza şi vârful construcţiei, ca în figura 8.28.
A '
S1 S2
Figura 8.115 - Vizarea cu teodolitul din cele două staţii.

Distanţa la care se amplasează staţiile de teodolit este de 1...1,5H
unde H este înălţimea construcţiei, cea mai simplă modalitate de
stabilire a două direcţii perpendiculare fiind direcţiile determinate de
prelungirile a doi pereţi. Din cele două staţii se vor măsura unghiurile
orizontale formate de direcţiile de referinţă cu direcţia către baza,
respectiv vârful construcţiei. Se vor măsura, deasemeni şi distanţele de
la staţii la baza construcţiei. Considerând că :
118
∆γ = γ baza − γ var f
[8.45]
∆δ = δbaza − δvar f
reprezintă abaterile unghiulare de la verticalitate ale vârfului faţa de

bază, putem calcula abaterile liniare corespunzătoare:
Δγ
Δq 1 = d 1A*tg Δt = d 1A*
ρ cc
[8.46]
Δδ
Δq 2 = d 2A*tg Δt = d 2A* cc
ρ
unde ρ cc = 636620cc.
Abaterea totală de la verticală se va calcula cu relaţia :
[8.47]
Metoda descrisă mai sus este aplicabilă numai la construcţiile
prevăzute cu muchii. Cum în practică se întâlnesc situaţii în care
construcţiile pot avea şi formă circulară (coşuri de fum, turnuri de
răcire, utilaje petrochimice, etc.), partea de calcule şi semnificaţia
notaţiilor rămâne neschimbată, în schimb tehnica măsurătorilor se
modifică.
C
C'
dBC
B
A
Figura 8.116 - Verticalitatea construcţiilor circulare.
Pentru determinarea abaterilor unghiulare de la verticală se va
proceda la vizarea tangenţială stânga şi dreapta a conturului
construcţiei, atât la bază cât şi la vârf. Media citirilor de la bază va fi
omoloaga direcţiei γ bază din primul caz, după cum media citirilor de la
vârf va fi omoloaga direcţiei γ vârf din staţia A (figura 8.29). Identic, se
procedează şi cu citirile din staţia B. Din acest moment calculele se
desfăşoară conform relaţiilor 8.45 şi următoarele.
119
Pentru o corectă determinare a abaterilor de la verticalitate ale

construcţiilor înalte, atunci când aceste măsurători se efectuează la
anumite intervale de timp, este bine ca staţiile de observaţie să fie
marcate cu borne, astfel ca ele să fie staţionate la fiecare serie de
măsurători, iar punctele de pe construcţie să fie şi ele materializate prin
mărci de vizare.
Verticalitatea construcţiilor se poate determina şi prin procedeul
plonjării unui fir cu plumb de la partea superioară a construcţiei.
Metoda are o serie de inconveniente, cum ar fi:
• dependenţa de condiţiile meteorologice -măsurătorile sunt mult
îngreunate de vântul în rafale;
• necesitatea existenţei unor utilaje specializate cum ar fi firele
pentru observaţii, dispozitive de suspendare, greutăţi pentru lestarea
firului, personal mai numeros.
Singurul avantaj al acestei metode este că el dă posibilitatea
obţinerii abaterii de la verticală chiar în momentul măsurării, fără alte
prelucrări.
8.9.3 Determinarea tasării construcţiilor în timpul exploatării.
Orice construcţie, pe măsura edificării ei, sau, în continuare, pe
parcursul exploatării, exercită asupra terenului de fundare o anumită
presiune, care poate fi constantă sau variabilă (în cazul depozitelor de
materiale). În cazul halelor industriale de mari dimensiuni, care
presupun realizarea pe tronsoane a fundaţiilor, este necesar ca pe
parcursul exploatării să se poată vedea dacă toate tronsoanele
construcţiei se mai află la cota proiectată sau în toleranţele permise.
Cea mai comodă modalitate de determinare a acestor deplasări pe
verticală este oferită de nivelmentul geometric. Într-o reţea ca cea
prezentată în figura 8.30, două baterii de câte patru celule ale unui
siloz de cereale sunt încadrate într-o reţea de trei repere de nivelment,
RNi.
Pe pereţii exteriori ai celulelor silozului s-au amplasat, prin
încastrare în beton (ideal este ca operaţiunea să se facă încă din faza
de construcţie), mărci de tasare, notate cu numere de la 1 la 16. Rolul
acestor mărci este acela de a permite aşezarea mirelor de nivelment pe
toată durata măsurătorilor în aceleaşi puncte.
RN 1
RN
I 2
1 2 9 10
3 4 11 12
IV V
5 6 13 14 II
7 8 15 16
III
R N 3
Figura 8.117 - Reţea de urmărire a tasărilor.
120
Mărcile de tasare sunt confecţionate din metal inoxidabil, fiind

compuse dintr-o parte fixă ce se incastrează şi o parte mobilă
prevăzută la o extremitate cu o terminaţie sferică iar la cealaltă
extremitate cu un filet. O astfel de construcţie permite ca pe timpul
măsurătorilor partea sferică să fie în esterior, iar între măsurători în
interior, aşa cum se poate vedea în figura 8.31. Reperele de nivelment
RN1, RN2 şi RN3 sunt amplasate în teren stabil, în afara zonei de
influenţă a construcţiei. Ele au rolul de a asigura puncte de cote
cunoscute, stabile în timp. Reperele se vor încadra în drumuiri
efectuate între ele pe traseele RN1 - RN2 -RN3 - RN1. Pe de altă parte
mărcile de pe conturul fiecărei baterii de celule se vor încadra în
drumuiri închise pe traseele 1-2-4-6-8-7-5-3-1 respectiv 9-10-12-14-16-
15-13-11-9, cu legătură între ele prin punctele 4 şi 11. în sfârşit, între
unele mărci de tasare şi reperele de nivelment se vor efectua bretele
de legătură, ca de exemplu RN1-3, RN2-12 şi RN3-8.
Figura 8.118 - Marcă de tasare.

Cu o astfel de reţea de urmărire se vor putea realiza următoarele
poligoane închise :
• poligonul I format pe traseul RN1-3-1-2-4-11-9-10-12-RN2-RN1;
• poligonul II format pe traseul RN2-12-14-16-15-13-11-4-6-8-RN3-
RN2;
• poligonul III format pe traseul RN3-8-7-5-3-RN1-RN3;
• poligonul IV format pe traseul 3-1-2-4-6-8-7-5-3;
• poligonul V format pe traseul 12-14-16-15-13-11-9-10-12;
• poligonul VI format pe traseul RN1-RN2-RN3-RN1;
În urma prelucrării măsurătorilor vor rezulta cotele cele mai
probabile ale punctelor reţelei, deci atât pentru repere cât şi pentru
mărci. Fie aceste cote notate cu Hi0. Măsurătorile descrise mai sus este
bine să se facă cel mai târziu la sfârşitul execuţiei silozului, rezultatele
reprezentând cote de referinţă pentru măsurătorile viitoare.
După terminarea execuţiei, silozul începe să fie umplut cu cereale,
deci asupra fundaţiilor sale se vor exercita forţe suplimentare. După ce
silozul a fost umplut în proporţie de 50%, de exemplu, se efectuează o
nouă serie de măsurători, după acelaşi model cu cele descrise mai sus.
121
Se vor obţine noi cote pentru mărcile de tasare, care sunt mai mici
decât cele iniţiale. Fie aceste cote notate cu Hi1.
Se continua încărcarea silozului până la plin, se repetă măsurătorile,
se prelucrează şi se obţin cotele notate cu Hi2. Operaţiunile se repetă la
anumite intervale de timp şi se obţin cotele notate cu Hii.
Din setul de cote obţinute se vor putea determina o serie de valori,
cum ar fi:
tasarea relativă între două cicluri de măsurători ( de obicei
interesează tasarea între ciclul actual şi cel precedent):
Trelat = H ik − H ik −1
[8.48]
1. tasarea absolută, care este diferenţa cotelor unei mărci în ciclul
actual faţă de ciclul iniţial: Tabsolut = H ik − H i0
[8.49]
2. tasarea medie a construcţiei:
T1S1 + T2 S 2 +  + Tn S n
Tmedie =
S1 + S 2 +  + S n
[8.50]
unde : Ti - reprezintă tasarea totală a mărcii i;
Si - reprezintă suprafaţa tălpii fundaţiei aferentă elementului de
rezistenţă pe care a fost amplasată marca i.
Tasările absolute şi tasările medii ale construcţiei se pot reprezenta
grafic, pe diagrame ale tasărilor. Este de remarcat că evoluţia în timp a
tasărilor nu este numai o linie frântă descendentă; în cazul silozului din
exemplul de mai sus, dacă acesta era încărcat cu produs în ciclul
precedent şi în ciclul actual este numai parţial încărcat, atunci
diagrama tasării mărcilor va prezenta o tendinţă crescătoare.
Pentru proiectantul construcţiei, ca şi pentru beneficiar, important
este ca tasările mărcilor să fie constante, pericolul apărând atunci când
mărcile de pe o parte a construcţiei prezintă valori mai mari decât
mărcile de pe restul conturului.
8.10 Lucrări la trasarea axelor căilor de comunicaţii terestre.
Proiectarea şi construcţia unor căi de comunicaţie - drumuri sau căi
ferate - presupune parcurgerea unor etape obligatorii pentru fiecare
obiectiv:
1. faza de proiectare care presupune
• lucrări preliminare care constau din culegerea de informaţii
asupra materialelor existente cum ar fi hărţi şi planuri cât mai recente,
la diverse scări (1:100000 ... 1-2000), informaţii asupra geologiei
regiunii, perspective şi necesităti economice ce urmează să se
dezvolte. Pe materialul astfel cules se aleg variantele informative ale
traseului viitorului obiectiv. Aceste variante trebuie să ţină seama că
traseul trebuie să aibă o pantă longitudinală care nu trebuie să
depăşească o anumită valoarea impusă, iar racordarea aliniamentelor
122
să se facă cu raze mai mari decât o valoare minimă stabilită de

proiectant;
• lucrări definitive care constau din trasarea axei drumului,
măsurarea unghiurilor de frângere ale aliniamentelor şi calculul
elementelor principale ale curbelor de racordare, calculul şi trasarea în
detaliu a curbelor de racordare, nivelmentul traseului pichetat şi
calculul elementelor de racordare în plan vertical;
2. faza de execuţie care presupune:
• trasarea pe teren a profilului longitudinal al drumului pe varianta
definitivă;
• trasarea profilelor transversale;
• orice alte trasări curente solicitate de activitatea de şantier.
8.10.1Alegerea traseului.
Stabilirea traseului se va face, în faza preliminară, pe hărţi sau
planuri cu curbe de nivel, cea mai folosită fiind metoda axei zero.
Traseul astfel ales nu va putea rămâne definitiv deoarece are prea
multe schimbări de direcţie.
V 1 B
O 1
O 2 O 3
V 3
A V 2
Figura 8.119 - Alegerea axului zero şi înlocuirea lui cu aliniamente succesive.

În exemplul din figura 8.32, între punctele A şi B, se cere să se
proiecteze un traseu de drum care nu va avea panta mai mare de p%,
iar viteza de proiectare cu care vor circula vehicolele pe acest tronson
va fi de vkm/h. Pentru rezolvare vom apela la cunoştinţele din capitolul
referitor la probleme rezolvabile pe hărţi şi planuri. De acolo ştim să
trasăm o linie de pantă constantă între punctele A şi B, pantă ce are
valoarea p% ( de obicei mai mică de 7% şi în mod excepţional, pentru
porţiuni scurte, de maxim 10%). Din multitudinea de trasee obţinute
am ales varianta figurată cu linii punctate. Se constată că această
variantă prezintă multe inflexiuni, care fac circulaţia imposibilă. Din
acest motiv vom stabili o succesiune de aliniamente, reprezentând
tendinţa generală a liniei de pantă constantă. Vom stabili astfel
aliniamentele A-V1, V1-V2, V2-V3, V3-B ce se vor racorda între ele prin
arce de cerc cu centrele în O1, O2 şi O3. Traseul care rezultă este deci o
succesiune de aliniamente şi arce de cerc.
123
P 7
P 6
P 5
V 1 B
P 4
P 3
P 2 P 12
P 1
P 8
P 11
V 2 V 3
P 9 P 10
Figura 8.120 - Ridicarea topografică a treseului prin drumuire cu profile.

Acesta va fi măsurat în teren (figura 8.33), de exemplu, printr-o
drumuire planimetrică executătă între punctele A şi B, care va trece
prin V1, V2 şi V3. Simultan cu drumuirea planimetrică, se vor măsura şi o
serie de profile transversale. Arcele de cerc ce descriu traseul se
caracterizează printr-o serie de elemente care vor trebui calculate şi
trasate în teren.
8.10.2Calculul şi trasarea elementelor principale ale curbelor de
racordare.
Două aliniamente concurente în punctul V (figura 8.33) trebuiesc
racordate cu un arc de cerc. Datele iniţiale cunoscute se referă la
mărimea razei de racordare, R şi la măsura unghiului între aliniamente,
β .
Elementele caracteristice curbei sunt:
• raza de racordare, R, cunoscută din faza de proiectare;
• unghiul de frângere, ϕ, cu valoarea:
ϕ = 200 g
−β
[8.51]
unde β este măsurat în teren.
• lungimea tangentelor, T, calculate cu relaţia:
ϕ
T = R ⋅ tg [8.52]
2
• lungimea bisectoarei, b, obţinută cu relaţia:
 ϕ 
b = VO − VB = R sec − 1 [8.53]
 2 
• lungimea curbei :
π Rϕ
lc = [8.54]
200 g
124
V
ϕ
β
b β /2
B
T i
T e
A ϕ /2
ϕ
O
Figura 8.121 - Elementele curbelor circulare de racordare.
• depăşirea tangentelor :
DT = 2T − lc [8.55]
• coordonatele pe tangente ale punctului bisector B :
ϕ
abscisa x B = R ⋅ sin [8.56]
2
 ϕ
ordonata y B = OTi − OA = R 1 − cos  [8.57]
 2
Pentru trasare, se va amplasa un teodolit în vârful V cu care se va
măsura unghiul β . Valoarea unghiului şi raza de racordare permit
calculul elementelor principale. Pentru trasarea lor, din punctul V, la
lungimea calculată a tangentelor, T, se obţin punctele de intrare,
respectiv ieşire din curbă, Ti şi Te. Pentru trasarea bisectoarei, se
trasează faţa de unul din aliniamente, jumătatea unghiului β . Pe acest
aliniament, la distanţa calculată, b, se obţine punctul B. Situaţia
prezentată este valabilă când vârful V este accesibil.
8.10.3Metode de trasare în detaliu a curbelor circulare.
Atunci când racordarea aliniamentelor se face cu arce de cerc cu
rază mare de curbură, trasarea în teren numai a punctele de intrare şi
ieşire, respectiv a bisectoarei nu sunt suficiente pentru realizarea
curbei. În această situaţie, condiţiile de şantier reclamă existenţa mai
multor puncte amplasate pe curbă. Acest lucru se poate face prin
diverse metode de trasare în detaliu cum sunt : coordonate
rectangulare pe tangentă, coordonate polare, coordonate pe coardă,
tangente succesive, corzi prelungite, toate fiind metode riguroase, sau
prin metode aproximative dar foarte rapide cum este metoda sfertului.
Dintre metodele enumerate mai sus vom prezenta numai acelea care
sunt cel mai des folosite.
125
8.10.3.1 Metoda absciselor egale.

Această metodă face parte, alături de metoda arcelor egale, din
categoria metodelor de trasare în detaliu cu ajutorul coordonatelor
rectangulare pe tangentă. Această denumire este urmarea faptului că
se foloseşte drept axă a absciselor chiar tangenta. Elementele ce se
calculează pentru a trasa în detaliu o curbă se referă la coordonatele
rectangulare ale punctelor 1, 2, ..., n şi rezultă din figura 8.35.
O
x2 2
2'
y2
x1 1
1'
y1
T i x V
2x
Figura 8.122 - Metoda absciselor egale.
Abscisele punctelor se aleg de 2, 5, 10 sau 20 metri, iar acestora le
vor corespunde ordonatele. Din figură calculăm coordonatele punctului
1:
x1 = x
[8.58]
y1 = OT i − O1' = R − R 2 − x 2
Analog, calculăm coordonatele punctului 2:
x2 = 2x
[8.59]
y 2 = OTi − O2' = R − R 2 − ( 2x ) 2
iar relaţiile pentru calculul coordonatelor punctului “i” de pe curbă sunt
de forma:
xi = i ⋅ x
[8.60]
yi = OTi − Oi ' = R − R 2 − ( ix)
2
Trebuie observat că se vor calcula şi trasa atâtea puncte de detaliu

până când se ajunge la punctul bisector pornind de la Ti; ramura curbei
de la B la Te fiind simetrică, se vor trasa aceleaşi puncte pornind de
această dată din Te spre B.
Trasarea se execută prin pichetarea pe aliniamentul Ti - V a
absciselor egale; din punctele astfel marcate se trasează unghiuri
drepte pe care se aplică ordonatele.
8.10.3.2 Metoda arcelor egale.
126
Din geometria plană se ştie că, la arce egale corespund unghiuri la

centru egale. Acest fapt se poate folosi în cazul trasării în detaliu a
curbelor de racordare. Astfel, la arce egale de 5, 10, 20m, corespund
unghiuri la centru λ , egale.
Considerând exemplul din figura 8.36, coordonatele punctelor 1,
2, ..., i se vor calcula pornind de la o valoare aleasă a arcului l care
subîntinde unghiul λ ce se poate calcula cu relaţia:
l cc
λ= ρ [8.61]
R
unde ρ cc = 636620cc, reprezentând mărimea în secunde centesimale
de arc a unui radian.
O
λ
λ
2
2'
1 y2
1' y1
T i
x1 V
x2
Figura 8.123 - Metoda arcelor egale.
Cu valoarea obţinută se calculează coordonatele punctului 1:
x1 = R ⋅ sin λ
[8.62]
y1 = OT i − O1' = R ( 1 − cos λ )
Coordonatele punctului 2 se calculează asemănător, obţinând :
x2 = R ⋅ sin ( 2λ )
[8.63]
y 2 = OT i − O2' = R(1 − cos2 λ )
şi analog pentru punctul "i"
xi = R ⋅ sin ( iλ )
[8.64]
yi = OTi − Oi' = R(1 − cosi* λ )
Trasarea punctelor de detaliu se face şi în acest caz similar cu
metoda prezentată anterior, iar punctele fiind simetric dispuse faţă de
punctul bisector, se vor calcula puncte numai pentru una din ramuri,
acestea fiind folosite şi la trasarea în detaliu a celeilalte ramuri a arcului
de cerc.
8.10.3.3 Metoda coordonatelor polare.
127
În situaţia în care nu există accesibilitate în lungul tangentelor,

datorită, fie vegetaţiei, fie altor obstacole, se recomandă folosirea
metodei coordonatelor polare. În acest caz este necesar să existe acces
în lungul corzii TiB respectiv TeB (figura 8.37).
Impunând o lungime a corzii s de 5,10 sau 20 metri, se calculează
unghiul la centru corespunzător cu relaţia :
s λ λ s
= R ⋅ sin ⇒ sin = [8.65]
2 2 2 2R
Din relaţia [8.65] se obţine valoarea unghiului λ /2. Pentru trasare se
va instala un teodolit în punctul Ti care va trasa faţă de direcţia către V
unghiul λ / 2; pe această direcţie, la lungimea s se va meterializa
punctul 1. În continuare, teodolitul va trasa faţă de acelaşi aliniament
TiV unghiul 2( λ/ 2). Din punctul 1, deja materializat, se va trasa
lungimea s până la intersecţia cu direcţia trasată cu teodolitul; se
obţine astfel punctul 2.
O
λ
λ /2
λ /2
2
2 ( λ /2 )
1 λ /2
T i V
Figura 8.124 - Metoda coordonatelor polare.
La fel ca la celelalte metode de trasare în detaliu, cealaltă ramură a
curbei fiind simetrică, elementele calculate vor fi aceleaşi, iar trasarea
se va face pornind din punctul TeB.
Fiecare din metodele de trasare descrise mai sus au aplicabilitate
funcţie de condiţiile de relief de la locul trasării şi de configuraţia curbei
de trasat.
9 SISTEME DE POZIŢIONARE GLOBALĂ CU SATELIŢI.
9.1 Principii de bază.
Dezvoltarea tehnicii militare, în special după cel de al II-lea război
mondial, a condus inevitabil la apariţia necesităţii unei orientări
permanente în spaţiu. Astfel, avioanele, rachetele sau vasele militare
128
aflate în marş, pe mare sau în aer, puteau fi mai uşor urmărite şi

îndrumate dacă s-ar fi dispus de un sistem care să permită
determinarea poziţiei lor în orice moment.
Figura 9.125 - Principiul de funcţionare GPS

Datorită distanţelor mari faţa de bazele de comandă, se impunea
conceperea unui sistem global de poziţionare, care să facă legătura
între diversele locuri de pe glob cu alte locuri de pe glob prin
intermediul sateliţilor. Pentru a putea determina coordonatele vectorilor
militari, se impunea realizarea unei reţele de puncte de coordonate
cunoscute. Dacă pentru a determina coordonatele unor puncte de
detaliu aflate pe suprafaţa terestră, a fost creată reţeaua geodezica,
similar a fost concepută o “reţea de puncte” aflate în spaţiu, puncte ce
aveau coordonate cunoscute, denumit Sistem de Poziţionare Globală
(G.P.S).
Aşa cum am văzut în capitolul referitor la metode de îndesire a
reţelelor geodezice, prin staţionarea unui punct în vederea determinării
coordonatelor lui, avem nevoie de cel puţin (matematic) trei puncte de
coordonate cunoscute. în mod similar, dacă aceste trei puncte sunt
situate nu pe suprafaţa terestră ci pe bolta cerească, problema pare
aparent rezolvabilă. Numai că, datorita distanţei mari, punctele de pe
boltă vor trebui să fie “vizibile”. Acest lucru este posibil numai dacă
aceste puncte vor emite un semnal care să permită atât identificarea
punctului cât şi determinarea poziţiei lui la un anumit moment. Pentru a
putea ajunge la un receptor terestru, un astfel de semnal are nevoie de
un timp, timp în care însă satelitul se deplasează şi ajunge într-o poziţie
cu alte coordonate. Problema timpului necesar pentru a parcurge
distanţa de la satelit la receptorul terestru se rezolvă prin “vizarea”
unui al patrulea satelit (figura 9.1). Încă din faza de început, s-a stabilit
ca temă de rezolvat pentru acest sistem de poziţionare, o precizie de
10 cm pentru distanţe de ordinul a 2000 km.
129
9.2 Segmentele componente ale sistemului.

Dacă principiile de bază au fost arătate mai sus, realizarea practică
presupune existenţa unei reţele compacte de sateliţi, a căror traiectorie
de mişcare să fie posibil de definit în orice moment. Acest lucru va fi
posibil urmărind segmentele ce contribuie la exploatarea sistemului de
poziţionare globală.
REC EPTO ARE ST A T II D E C O N T R O L
IN R E G IS T R A R I D E C O D S I F A Z A S IN C R O N IZ A R E A T IM P U L U I
C A L C U L U L P O Z IT IE I P R E D IC T IA O R B IT E I
E X T R A G E R E A D E M E S A JE ST A R E A SA T E LIT U LU I
IN JE C T A R E A D E D A T E
S A T E L IT I
24 S A T E L IT I
12 O R E P E R IO A D A
20000 K M O R B IT A
Figura 9.126 - Segmente componente ale GPS.
După cum se vede din figura 9.2, sistemul conţine atât partea
tehnică cât şi cea comercială: sateliţii şi staţiile de urmărire şi control
au costat suficient de mulţi bani pentru ca după satisfacerea
necesităţilor militare, sistemul să nu producă bani. În prezent el este
folosit pentru foarte multe aplicaţii civile, iar prin precizia şi
randamentul lucrărilor pe care îl asigură, sistemul este din ce în ce mai
mult folosit în lucrările de topografie, produsele rezultate fiind extrem
de precise.
Aplicaţiile sistemului nu sunt numai în domeniul militar şi cel al
măsurătorilor terestre. O serie de firme constructoare de automobile au
început să livreze pe piaţa maşini echipate cu sisteme de poziţionare,
atât de performante încât conducătorul indicând punctul de plecare şi
destinaţia, poate căpăta un traseu optim de urmat care să fie cel mai
scurt, sau cel mai rapid, sau cel cu cele mai mari şanse de evitare a
locurilor predispuse blocajelor rutiere. Acelaşi sistem echipează
vehicolele ce participă la raliuri de anduranţă, cu trasee ce străbat zone
aride, fără puncte de reper, iar prezenţa echipamentului GPS asigura o
orientare extrem de rapidă.
Dacă echipamentele descrise mai sus, sunt toate staţionare pe
maşinile pe care sunt montate, tehnica a mers mai departe şi s-au
produs receptoare GPS pentru personal, care pot fi folosite pentru
determinarea poziţiei în orice punct cu erori de ordinul a 10-15 metri
după o recepţionare de semnal satelitar ce durează 2 minute. Practic,
putem afirma că în prezent se poate determina poziţia unui obiect
oriunde pe glob.
9.2.1 Segmentul spaţial.
Pe de altă parte, aceşti sateliţi vor fi astfel distribuiţi încât să asigure o
acoperire uniformă a întregului glob terestru. O astfel de distrubuţie
130
presupune existenţa a 6 orbite pe care gravitează câte patru sateliţi.

Cei 24 de sateliţi, împreună cu traseele lor, constituie segmentul spaţial
al GPS.
Caracteristicile tehnice ale sateliţilor din sistemul GPS se referă la:
•altitudine - 20200 km
•perioadă - 12 ore
•frecvenţe - 1575 MHz
- 1228 MHz
•date de navigaţie - 4D, X, Y, Z, t
•înregistrare - continuă
•precizie - 15m (codul P)
•constelaţie de sateliţi - 24
•geometrie - repetabilă
•ceasul satelitului - rubidium, cesium
Figura 9.127 – Constelaţia sateliţii GPS.

Orbitele sateliţilor sunt înclinate faţă de ecuator cu un unghi de 30°.
Unghiul între doi sateliţi de pe aceeaşi orbită este de 120°, iar unghiul
între două orbite vecine este de 60°. Sateliţii GPS au 845 kg şi dispun
de sisteme de stabilizare a orbitei. Pentru determinarea cu precizie a
timpului, sunt folosite oscilatoare din clasa de precizie 10-12 - 10-13 s, pe
bază de cesium sau rubidium. În afara frecvenţei de bază de 10,23 Mhz,
sunt folosite alte două frecvenţe purtătoare, cu valori de :
L1 = 154 x 10,23 MHz = 1575,42 Mhz
L2 = 120 x 10,23 MHz = 1227,60 Mhz
fiecare satelit emiţând ambele frecvenţe, folosite atât ca semnale de
navigaţie cât şi pentru mesaje de date .
131
9.2.2 Segmentul de control.

Rolul acestui segment este poate cel mai important din întregul
sistem. El este cel ce controlează sateliţii, verifică timpul sateliţilor,
calculează efemeridele (orbitele) şi corecţiile de timp ale sateliţilor,
precum şi datele de navigaţie precum şi conţinutul fiecarui mesaj emis
de sateliţi. Segmentul se compune dintr-o staţie principală (Master
Control Station / MCS) situată în Colorado Springs, trei staţii de
monitorizare şi antene terestre în Kwajalein, Ascension şi Diego Garcia,
precum şi două staţii de monitorizare în Colorado Springs şi Hawaii
(figura 9.4).
Staţiile de monitorizare recepţionează semnalele de la sateliţi şi le
trimit la staţia centrală împreună cu datel meteorologice. Aici,
informaţiile primite sunt preluate şi prelucrate, obţinându-se
efemeridele şi corecţiile de ceas astfel ca să se poată alcătui mesajele
satelitare. Aceste date prelucrate se redirecţionează către staţiile de
antene care le retrimit sub formă de mesaje la fiecare satelit în parte.
C o lo r a d o S p ri n g s
H a w aii
K w ajalein
A scen sion D iego G arcia
Figura 9.128 -- Alcătuirea segmentului de control.

Staţia principală are rolul de a calcula efemeridele sateliţilor, pentru
ca apoi aceste date să fie “injectate” în mesajele către sateliţi. Un alt
obiectiv este acela de a testa starea de “sănătate” a ficărui satelit, iar
în momentul în care, din diverse motive, ceva nu este normal cu un
satelit, prin mesajele ce acesta le va transmite, va avertiza utilizatorii
că nu este disponibil pentru a putea fi utilizat în măsurători.
9.3 Structura semnalului GPS.
Deoarece în măsurătorile cu sateliţi este nevoie de informaţii foarte
precise asupra timpului şi frecvenţelor, de ordinul a ± 1 µ s, se impune
ca frecvenţele să fie deosebit de stabile, cu valori de 1*10-15 s, pe
durata mai multor ore. Din acest motiv, singurele dispozitive care pot
asigura o astfel de precizie sunt ceasurile atomice. Cum în sistemul
internaţional de unităţi de măsură, secunda de timp este definită ca
parte a perioadei de oscilaţie a atomului de Cesiu 133, atât staţiile
terestre cât şi sateliţi sunt echipaţi cu ceasuri pe bază de cesiu (sau
ribidiu).
132
Semnalele folosite la comunicare între sateliţi şi staţiile terestre, sau

între sateliţi şi utilizatori, sunt semnale modulate. Vom avea astfel de-a
face cu semnale purtătoare, coduri şi date pentru toate informaţiile
recepţionate. În acest fel, frecvenţa de bază este de 10,23 Mhz şi
aparţine ceasului atomic. Frecvenţele semnalului purtător sunt două şi
anume L1 cu valoarea 1575,42 Mhz, ceea ce corespunde unei lungimi
de undă de 19,05 cm şi L2 cu valoarea 1227,60 Mhz, cu o lungime de
undă de 24,45 cm. Codurile folosite sunt denumite P, cu o frecvenţă de
10,23 Mhz, cu o lungime de undă corespunzătoare de 29,31 m şi o
ciclicitate de 267 zile, respectiv codul C/A cu aceeaşi valoare a
frecvenţei, lungime de undă de 293,1 m şi ciclicitate de 1 milisecundă.
Pentru date, frecvenţa de 50 bps şi durata 30 s.
ti m p
unda
p u r ta to a r e
1
coduri
PRN
-1
sem n al
Figura 9.129 - Structura semnalului GPS.

Structura semnalului emis de sateliţii GPS este prezentată în figura
9.5. La sol, semnalele sunt recepţionate prin intermediul antenelor, de
receptoarele GPS. Dacă în măsurătorile clasice, se impunea ca între
punctele reţelei de sprijin să existe vizibilitate directă, acum se impune
ca vizibilitatea să fie către sateliţi. Pentru a putea fi recepţionate,
semnalele trebuie să nu fie perturbate de eventuale obstacole, cum
sunt construcţiile înalte sau vegetaţia. Dar perturbarea semnalului se
poate datora şi reflectării lui de către sol sau construcţiile aflate la
oarecare distanţă de antenă. Pentru a elimina posibilitatea recepţionării
unor semnale parazite, antenele sunt prevăzute cu un "guler" care
ecranează semnalele venite de sub linia orizontului şi în plus operatorul
are posibilitatea să seteze unghiul de pantă minim peste care se pot
observa sateliţii. De obicei, se recepţionează sateliţii aflaţi la peste 15°
unghi de pantă.
133
A B
Figura 9.130 - Influenţa poziţiei sateliţilor asupra PDOP.
În vederea determinării cu precizie a coordonatelor punctelor prin
observaţii la sateliţi, este necesar ca aceştia să fie dispuşi uniform pe
bolta cerească; o conformaţie a sateliţilor grupaţi, conduce la rezultate
proaste ale determinărilor. Funcţie de mărimile care se vor determina,
o serie de coeficienţi arată acurateţea determinărilor :
• pentru poziţia orizontală - HDOP
• pentru poziţia verticală - VDOP
• pentru determinări tridimensionale - PDOP
• pentru timp - TDOP
În configuraţiile de sateliţi din figura 10.6, pentru punctul A vom
beneficia de determinări tridimensionale bune, sateliţii fiind dispuşi sub
unghiuri mari unul faţă de celălalt, în timp ce determinările punctului B
vor fi mai puţin precise.
9.4 Locul tehnologiei GPS în cadrul masurătorilor terestre.
O evaluare corectă a poziţiei măsurătorilor GPS în cadrul tehnicilor
de măsurare a terenului trebuie să se bazeze pe de o parte pe o analiză
atât a posibilităţilor legate de domeniul lungimilor extreme ce se pot
determina, pe de altă parte pe preciziile obţinute cu tehnicile
respective şi nu în ultimul rând pe criteriul costurilor pentru aparatură
şi personal. Această comparaţie se poate urmări în figura 9.7.
Metodele clasice permit determinări ce nu depăşesc lungimi de 60
km cu precizii de circa 0,25-0,30m. Aproximativ în acelaşi domeniu de
lungime se înscriu metodele inerţiale respectiv metodele tranzit.
La cealaltă extremă a distanţelor se află interferometria cu baze
foarte lungi sau măsurători laser de distanţe la sateliţi. Ambele sunt
metode extrem de sofisticate şi costisitoare, greu de utilizat în
activitatea cotidiană. Între aceste categorii se situează tehnologia GPS,
cu posibilităţi de măsurare atât în domeniul măsurătorilor clasice cât şi
în cel al distanţelor foarte lungi (de ordinul miilor de kilometri).
134
P r e c izia (c m )
40
IN E R T IA L
T R A N S IT
30
20
C L A S IC
SLR
10 G PS
V LB I
D is ta n ta ( k m )
10 100 1000 10000
Figura 9.131 - Compararea tehnicilor de măsurare.
Dacă ne raportăm la preciziile determinărilor, observăm că domeniul
clasic şi cel al GPS sunt comparabile numai în domeniul distanţelor mai
mici de 15 km, deoarece peste această valoare, tehnica GPS este mult
mai precisă. Un alt amănunt care trebuie avut în vedere este cel care
se referă la manevrabilitate. Deoarece au fost făcuţi paşi importanţi în
domeniul miniaturizării receptoarelor, practic acestea au devenit
extrem de comod de folosit, indiferent de poziţia pe glob sau condiţiile
de relief.
10 BIBLIOGRAFIE
Atudorei M. Măsurători geodezice prin unde,
Institutul de Construcţii Bucureşti, 1981
Colectiv Catedra Topografie I.C.B. Îndrumar de lucrări practice
topografice, I.C.B., 1971.
Colectiv coordonator Oprescu N.Manualul inginerului geodez, vol. I, II,
III, Editura tehnică, Bucureşti, 1974.
CostăcheI A., Cristescu N. ş.a. Topografie, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1970.
Cristescu N. Topografie inginerească I, fasc. 1 şi 2,
Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1961.
Cristescu N., Topografie inginereasca, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1978.
Cristescu N., Sebastian Taub M., Curs topografie inginerească (pentru
secţiile construcţii hidrotehnice şi
îmbunătăţiri funciare), I.C.B., 1970.
135
Deumlich F., Seyfert M. Instrumentenkunde der

Vermessungstechnik, Verlag fur
Bauwesen, 1980.
Fotescu N. Teoria erorilor de măsurare şi metoda
celor mai mici patrate, Institutul de
Constructii, Bucureşti, 1978.
Fotescu N., Savulescu C. Îndrumător pentru lucrări practice la
teoria erorilor, Institutul de Construcţii,
Bucureşti, 1988.
Gagea L., Nicolaescu Gh. Calcule topografice, Editura didactica şi
pedagogică, Bucureşti, 1972.
Grobmann W., Kahmen H. Vermessungskunde III, Walter de
Gruyter, Berlin, 1988.
Henecke F., Verner H. Ingenieur- Geodasie, VEB Varlag für
Bauwesen, Berlin, 1986.
Matasaru T. şi col. Drumuri.
Neamtu M., Ulea E., ş.a Instrumente topografice şi Geodezice,
Editura Tehnica, Bucureşti, 1982.
Neamţu M., Sebastian-Taub M. Topografie, vol. 1 şi 2, I.C.B., 1977.
Neamtu M., Onose D., Neuner J. Măsurarea topografică a deplasărilor şi
deformaţiilor construcţiilor, Institutul
de Construcţii, Bucureşti, 1988.
Neuner J. Sisteme de poziţionare globală, Editura
Matrix Rom, Bucureşti, 2000.
Nistor Gh. Geodezie aplicată la studiul
construcţiilor, Editura Gheorghe Asachi,
Iaşi, 1993.
Onose D., ş.a. Măsurători terestre – fundamente,
Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001.
Popescu D. Lucrări topografice la construcţia
sediului administrativ al Regiei
Autonome „PETROM” Ploieşti, Buletinul
Universităţii Petrol-Gaze, vol.XLVII-L
(1995-1998) nr.5/1998
Popescu D. Topografia în construcţiile compozite
beton-metal-sticlă. Simpozionul
aniversar 50 de ani de la înfiinţarea
Facultăţii de Geodezie şi 180 de ani de
la prima promoţie de ingineri hotarnici,
1998
136
Russu A. Topografie cu elemente de geodezie şi

fotogrammetrie, Editura Agrosilvica,
Bucureşti, 1968.
Russu A. Topografie, Editura Tehnica, Bucureşti,
1955.
Ursea V. Topografie generală, Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1974.
Ursea V. Topografie aplicată în construcţii,
Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1974.
Ursea V., ş.a. Indrumător pentru lucrări practice şi
proiect de topografie inginerească,
Institutul de Constructii, Bucureşti,
1986.
Witte B., Schmidt H. Vermessungskunde für Bauingenieure,
Verlag Konrad Wittwer, Stuttgart, 1991
1 NOŢIUNI GENERALE.........................................................................................3
1.1 Obiectul şi importanţa topografiei în domeniul tehnic...................................3
1.2 Elementele topografice ale terenului...............................................................4
1.2.1 Forma şi dimensiunile Pământului...........................................................4
1.2.2 Proiecţia punctelor în geodezie şi topografie...........................................5
137
1.2.3 Proiecţii cartografice................................................................................6

1.2.4 Elementele topografice ale terenului.......................................................8
1.2.5 Unităţi de măsura...................................................................................10
1.3 Suprafeţe de referinţă şi sisteme de coordonate............................................11
1.3.1 Suprafeţe de referinţă.............................................................................11
1.3.2 Sisteme de coordonate...........................................................................12
1.4 Noţiuni de teoria erorilor de măsurare..........................................................13
1.4.1 Eroarea medie pătratică individuală.......................................................15
1.4.2 Eroarea medie a mediei aritmetice. ...................................................16
2 HĂRŢI ŞI PLANURI...........................................................................................16
2.1 Scara planurilor şi hărţilor.............................................................................17
2.2 Semnele convenţionale ...............................................................................19
2.3 Reprezentarea reliefului................................................................................19
2.4 Forme tip de relief.........................................................................................21
2.4.1 Forme tip de înălţimi..............................................................................21
2.4.2 Forme tip de adâncimi...........................................................................21
2.4.3 Bazinul hidrografic................................................................................22
2.5 Folosirea planurilor şi hărţilor.......................................................................23
2.5.1 Determinarea coordonatelor rectangulare..............................................23
2.5.2 Determinarea distanţei între două puncte pe hartă..............................24
2.5.3 Determinarea orientării unei direcţii......................................................25
2.5.4 Orientarea în teren a hărţilor sau planurilor..........................................25
2.5.5 Determinarea cotelor prin interpolarea curbelor de nivel...................25
2.5.6 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte..........................26
2.5.7 Trasarea liniei de pantă constantă între două puncte pe hartă...............27
2.5.8 Intocmirea profilului longitudinal. ........................................................28
2.6 Determinarea suprafeţelor pe hărţi şi planuri................................................29
2.6.1 Metodele numerice. ..............................................................................29
2.6.2 Metode grafice.......................................................................................30
2.6.3 Metoda mecanică...................................................................................32
3 JALONAREA ALINIAMENTELOR..................................................................35
3.1 Jalonarea aliniamentelor accesibile...............................................................35
3.2 Jalonarea aliniamentelor cu capetele inaccesibile........................................36
3.2.1 Jalonarea aliniamentelor peste un deal..................................................36
4 MĂSURAREA LUNGIMILOR..........................................................................38
4.1 Măsurarea directă a lungimilor.....................................................................38
4.1.1 Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor...............................38
4.1.2 Măsurarea directă a lungimilor..............................................................39
4.1.3 Corecţii ce se aplică distanţelor măsurate cu panglica sau ruleta. ....39
4.2 Măsurarea directă a lungimilor orizontale....................................................41
4.3 Măsurarea electronică a distanţelor...............................................................42
4.4 Măsurarea indirectă a distanţelor..................................................................43
4.4.1 Determinarea stadimetrică a distanţelor.................................................43
4.4.2 Determinarea telemetrică a distanţelor..................................................45
4.4.3 Determinarea paralactică a distanţelor...................................................45
138
5 STUDIUL TEODOLITULUI..............................................................................47
5.1 Schema generală a teodolitului clasic...........................................................48
5.2 Axele teodolitului..........................................................................................48
5.3 Părţi componente ale teodolitului.................................................................49
5.3.1 Luneta topografică.................................................................................49
5.3.2 Nivelele teodolitului. ...........................................................................51
5.3.3 Metode de măsurare a unghiurilor. ...................................................52
5.3.3.1 Măsurarea unghiurilor orizontale....................................................52
5.3.3.2 Măsurarea unghiurilor verticale......................................................55
5.3.4 Precizia măsurării unghiurilor cu teodolitul..........................................57
6 PLANIMETRIE...................................................................................................58
6.1 Reţele de sprijin planimerice.........................................................................58
6.1.1 Reţeaua geodezică..................................................................................58
6.1.2 Marcarea punctelor topografice.............................................................60
6.1.3 Semnalizarea punctelor topografice.......................................................61
6.2 Determinarea coordonatelor reţelei de sprijin...............................................64
6.2.1 Principiul intersecţiei.............................................................................64
6.2.2 Principiul intersectiei înainte.................................................................64
6.2.3 Principiul intersectiei înapoi..................................................................66
6.3 Drumuirea planimetrică................................................................................67
6.3.1 Clasificarea drumuirilor.........................................................................67
6.3.2 Operaţii preliminare la drumuirile planimetrice....................................69
6.3.2.1 Operaţii de teren la drumuiri...........................................................70
6.3.2.2 Calcule şi compensări la drumuiri..................................................71
6.4 Ridicarea detaliilor planimetrice...................................................................74
6.4.1 Metoda radierii.......................................................................................74
6.4.2 Metoda coordonatelor rectangulare (echerice)......................................75
6.4.3 Metoda aliniamentului...........................................................................76
7 ALTIMETRIE......................................................................................................76
7.1 Generalităţi....................................................................................................76
7.2 Instrumente de nivelment..............................................................................77
7.2.1 Nivelul rigid...........................................................................................77
7.2.2 Nivelul rigid cu şurub de basculare.......................................................77
7.2.3 Nivele cu orizontalizare automată a axei de vizare...............................78
7.3 Nivelmentul geometric..................................................................................79
7.3.1 Nivelmentul geometric de mijloc...........................................................79
7.3.2 Nivelmentul geometric de capăt............................................................80
7.4 Nivelmentul trigonometric............................................................................81
7.4.1 Nivelmentul trigonometric cu vize ascendente......................................81
7.4.2 Nivelmentul trigonometric cu vize descendente....................................82
7.5 Nivelmentul hidrostatic.................................................................................82
7.6 Drumuirea de nivelment geometric...............................................................83
7.6.1 Drumuirea de nivelment închisă pe punctul de plecare.........................85
7.6.2 Drumuirea cu punct nodal......................................................................85
7.7 Ridicarea detaliilor altimetrice......................................................................86
139
7.7.1 Radieri de nivelment..............................................................................86

7.7.2 Metoda profilelor...................................................................................87
7.8 Nivelmentul suprafeţelor...............................................................................87
7.8.1 Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mici............................................87
7.8.2 Nivelmentul suprafeţelor prin pătrate mari............................................88
7.9 Nivelmentul în condiţii speciale...................................................................89
7.9.1 Nivelmentul peste cursuri de apă. .........................................................89
7.9.2 Nivelmentul în terenuri mlăştinoase......................................................91
7.9.3 Nivelmentul terenurilor cu pantă mare..................................................92
7.9.4 Precizia nivelmentului geometric..........................................................92
7.9.5 Obţinerea curbelor de nivel pe plan.......................................................93
8 TOPOGRAFIE APLICATĂ................................................................................94
8.1 Lucrări topografice la proiectarea construcţiilor...........................................94
8.2 Trasarea pe teren a elementelor topografice.................................................95
8.2.1 Trasarea unghiurilor...............................................................................95
8.2.1.1 Trasarea unghiurilor cu precizie redusă..........................................95
8.2.1.2 Trasarea unghiurilor cu precizie medie...........................................96
8.2.1.3 Trasarea unghiurilor cu precizie ridicată........................................97
8.2.2 Trasarea pe teren a distanţelor...............................................................98
8.2.2.1 Trasarea pe cale directă...................................................................98
8.2.2.2 Trasarea pe cale indirectă................................................................99
8.2.3 Trasarea cotelor proiectate...................................................................100
8.2.3.1 Trasarea cotelor prin nivelment geometric...................................100
8.2.3.1.1 Trasarea prin nivelment geometric de mijloc........................100
8.2.3.1.2 Trasarea prin nivelment geometric de capăt..........................101
8.2.3.2 Trasarea cotelor prin nivelment trigonometric..............................101
8.2.3.3 Trasarea cotelor prin nivelment hidrostatic..................................102
8.2.3.4 Trasarea cotelor la etaj şi în groapa de fundaţie............................103
8.2.4 Trasarea liniilor de pantă dată.............................................................104
8.2.4.1 Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment geometric.............104
8.2.4.2 Trasarea liniilor de pantă dată prin nivelment trigonometric........105
8.3 Reţeaua de construcţii.................................................................................106
8.4 Metode de trasare a punctelor construcţiilor...............................................108
8.4.1 Metoda coordonatelor rectangulare.....................................................108
8.4.2 Metoda coordonatelor polare...............................................................109
8.4.3 Metoda intersecţiei înainte...................................................................109
8.4.4 Metoda intersecţiei reperate.................................................................110
8.5 Trasarea fundaţiilor şi a stâlpilor................................................................111
8.6 Trasarea împrejmuirilor..............................................................................112
8.7 Axele construcţiilor.....................................................................................113
8.8 Calculul volumului de terasamente şi trasarea platformelor.......................114
8.9 Lucrări topografice în timpul exploatării construcţiilor..............................116
8.9.1 Determinarea înălţimii construcţiilor înalte.........................................116
8.9.2 Determinarea verticalităţii construcţiilor.............................................118
8.9.3 Determinarea tasării construcţiilor în timpul exploatării.....................120
140
8.10 Lucrări la trasarea axelor căilor de comunicaţii terestre...........................122

8.10.1 Alegerea traseului..............................................................................123
8.10.2 Calculul şi trasarea elementelor principale ale curbelor de racordare.
124
8.10.3 Metode de trasare în detaliu a curbelor circulare...............................125
8.10.3.1 Metoda absciselor egale..............................................................126
8.10.3.2 Metoda arcelor egale...................................................................126
8.10.3.3 Metoda coordonatelor polare......................................................127
9 SISTEME DE POZIŢIONARE GLOBALĂ CU SATELIŢI............................128
9.1 Principii de bază..........................................................................................128
9.2 Segmentele componente ale sistemului......................................................130
9.2.1 Segmentul spaţial.................................................................................130
9.2.2 Segmentul de control. .........................................................................132
9.3 Structura semnalului GPS...........................................................................132
9.4 Locul tehnologiei GPS în cadrul masurătorilor terestre..............................134
10 BIBLIOGRAFIE..............................................................................................135
141

Topografie in Constructii Civile

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografie in Constructii Civile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografia în construcţiile civile

"Oamenii se împart în două :

Figura 1.1 - Suprafaţa topografică, geoidul şi elipsoidul de referinţă.

Figura 1.2 - Elipsoidul de referinţă.

Figura 1.3 - Proiecţia geodezică şi proiecţia topografică a punctelor.

 conice sunt cele la care reprezentarea se face pe un con

Figura 1.4 - Proiecţia stereografică.

Figura 1.5 - Proiecţia Gauss.

întregului glob pe zone cuprinse între cei doi poli.

Figura 1.6 - Geometrizarea terenului

• distanţa înclinată, L, între punctele A şi B, este lungimea liniei

Figura 1.7 - Elementele topografice ale terenului.

Figura 1.8 - Unghiul orizontal între două aliniamente.

din centesimal în sexagesimal : 1g = 0,9° [1.9]

1.3 Suprafeţe de referinţă şi sisteme de coordonate.

Figura 1.9 - Suprafeţe de nivel.

În acest caz spunem că avem de-a face cu o altitudine convenţională

suprafaţă, vor diferi faţă de cotele absolute cu aceeaşi cantitate, egală

Figura 1.10 – Cercul trigonometric si cercul

orientarea geografică (sau azimutul geografic) care este unghiul

Figura 1.11 - Tipuri de orientări

se va întocmi un grafic pe care se vor raporta, pe abscisă mărimea

v12 + v22 +  vn2 [ν 2 ] [1.20]

2.1 Scara planurilor şi hărţilor.

Figura 2.12 – Scara grafica simplă.

distanţier şi aşezând apoi compasul cu un vârf pe o bază întreagă astfel

utilizare este asemănător cu cel prezentat anterior : distanţa de pe

Figura 2.13 - Scara grafică transversală.

Scările grafice servesc fie la determinarea unei distanţe de pe hartă,

2.2 Semnele convenţionale

Figura 2.14 – Semne convenţionale

proiectat în plan orizontal. Se obţin prin secţionarea terenului cu

Figura 2.15 - Obţinerea curbelor de nivel

ajutătoare, având echidistanţa de ¼ E. Şi acestea sunt curbe deschise,

Figura 2.16 - Forme tip de ridicături : mamelonul, botul de deal, şaua.

Dealul este o ridicătură cu doi versanţi, despărţiţi prin culme sau

Căldarea este forma inversă a mamelonului. Se caracterizeaza prin

Figura 2.17 - Reprezentarea adânciturilor.

Valea este depresiunea formată de doi versanţi care coboară şi se

Figura 2.18 - Bazinul hidrografic.

Importanţa cunoaşterii întinderii bazinului hidrografic pentru un curs

Figura 2.19 - Determinarea coordonatelor.

coeficienţi care au expresiile:

compasului pe scara grafică, se obţine direct distanţa corespunzătoare

unde E este echidistanţa curbelor de nivel este posibilă datorită

Cota punctului P rezultă însumând algebric valoarea calculată cu

Figura 2.21 - Determinarea pantei.

sau în grade, minute şi secunde

Figura 2.22 - Trasarea liniei de pantă dată.

150 140 130 12 0 110 110 120 130 140 150

Figura 2.23 - Întocmirea profilului longitudinal.

Poziţia punctului A pe profilul longitudinal se obţine la intersecţia

de mai sus se obţine o relaţie de tip generalizat de forma:

 descompunerea în figuri geometrice simple, triunghiuri sau trapeze

Figura 2.24 - Descompunerea în figuri geometrice

Figura 2.25 - Metoda paralelelor echidistante

Se suprapune reţeaua de pătrate peste suprafaţa cu contur

arătat în figura 2.16.

În vederea determinării constantei de scară Ks, în trusa planimetrului

Pentru o cât mai corectă valoare a diferenţei citirilor, se procedează

Figura 2.29 - Determinarea constantei planimetrului.

eventual reajustare a planimetrului.

Pentru ca planimetrarea să fie corectă, se impune respectarea