CURS 1

I.1. Introducere in biofizică

Biofizica → fenomenele fizice implicate în funcţionarea

sistemelor biologice, fiind o ştiinţă care utilizează tehnici şi
concepte fizico-chimice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.

Luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a

materiei vii, ramurile principale ale biofizicii sunt urmatoarele:

a. Biofizica electronică (cuantică)

b. Biofizica moleculară
c. Biofizica celulară
d. Biofizica sistemelor complexe

 Pentru cercetarea proceselor biologice → structura şi

însuşirile fizico-chimice ale materiei vii
 La baza multor procese biologice stau fenomenele
fizice, însă ele sunt strâns legate de cele chimice şi sunt
aproape inseparabile.

1
Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale
fizicii:

 Biomecanica → diferitele tipuri de locomoţie animală până

la motilitatea celulară

 Bioelectricitatea → ansamblul fenomenelor electrice din

lumea vie, la nivel celular, tisular şi de organ

 Biotermodinamica şi bioenergetica → generarea, stocarea,

conversia energiei la nivel celular şi problemele energetice
ale sistemelor biologice la nivel supraindividual

 Biocibernetica → mecanismele reglării şi transmiterii de

informaţii în sistemele biologice

 Radiobiologia → fenomenele ce au loc la interacţiunea

radiaţiei cu materia vie
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor
biologice

2
I.2 Mărimi fizice, unităţi de măsură, sisteme de mărimi şi
unităţi

Mărimea fizică → o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimile fizice:

 Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora

[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T),
intensitatea curentului electric (i), intensitatea luminoasă
(I), cantitatea de substanţă (ν)]

 Derivate → se obţin prin relaţii matematice din

combinarea celor fundamentale
[ex. forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii şi
timpului]

o Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de

acelaşi fel cu ea, care se consideră etalon şi, de aceea, se
numeşte unitate de măsură.

3
 o A măsura o mărime înseamnă a o compara cu unitatea
de măsură aleasă (cu etalonul) şi a vedea de câte ori
unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Unităţile de măsură:

 unităţi fundamentale
 unităţi derivate

1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi

Greutăţi s-au adoptat pe plan internaţional unităţile
fundamentale pentru mărimile fundamentale.

 metrul (pentru lungime)

 kilogramul (pentru masă)
 secunda (pentru timp)
 kelvinul (pentru temperatură)
 amperul (pentru intensitatea curentului electric)
 candela (pentru intensitatea luminoasă)
 molul (pentru cantitatea de substanţă)

4
 Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor
derivate
Exemplu: [F]SI = [m]SI·[a]SI = kg·m/s2

Grupul de unităţi fundamentale stabilite şi toate unităţile

derivate din unităţile fundamentale constituie un sistem de unităţi
de măsură.

Sistem Internaţional de unităţi de măsură (SI) →

ansamblu coerent de unităţi fundamentale şi derivate.
 şapte mărimi, respectiv şapte unităţi
fundamentale: metrul, kilogramul, secunda,
kelvinul, candela, amperul, nr. de moli.

Sistemul tolerat de unităţi este sistemul C.G.S.

(centimetru, gram, secundă) a cărui folosire se face în
funcţie de necesităţi.

5
Mărimi fizice scalare şi vectoriale

 Mărimile fizice scalare → se caracterizează prin:

 valoare numerică
 unitate de măsură,
de exemplu: temperatura, lungimea, masa etc.

 Mărimile fizice vectoriale → se caracterizează prin:

 valoare numerică
 unitate de măsură
 punct de aplicaţie
 orientare (direcţie şi sens)
de exemplu: forţa (se notează printr-o săgeata deasupra
simbolului, 
F )
Operaţii cu vectori

 Un vector se reprezintă în felul următor:

 originea (punctul de aplicaţie) trebuie să coincidă cu
obiectul de studiat,
 direcţia şi sensul sunt indicate de direcţia şi sensul
săgeţii

6
 
A

Componentele Componentele
vectorului 
A pe trei axe vectorului 
A pe două
ortogonale axe ortogonale

o Versorii axelor de coordonate 

i , j şi
 
k (sunt vectori
care au modulul egal cu unitatea, adică | i | = 1, | j | = 1 şi
 

| k | = 1) şi atunci vectorul
 
A se poate scrie sub forma:
= i ·Ax + j ·Ay + k ·Az,
   
A

unde Ax, Ay şi Az reprezintă proiecţiile vectorului 

A pe axele Ox,
Oy şi Oz

Compunerea a doi vectori :

7
  găsirea unui vector care să aibă acelaşi efect ca şi
vectorii pe care îi compunem (din punct de vedere fizic)
 găsirea unui vector care să fie echivalent cu cei doi,

C

adică 
C = 
A + 
B (din punct de vedere geometric)

Adunarea se poate realiza prin

 regula paralelogramului
 regula poligonului.

Compunerea a doi Compunerea a doi

vectori prin regula vectori prin regula
paralelogramului poligonului

Când se adună mai mulţi vectori, poligonul se formează

translatând fiecare vector cu originea în vârful precedentului şi

8
rezultanta se obţine unind originea primului cu vârful ultimului
vector, închizând astfel un poligon.
OBS.
Dacă vectorii care se compun formează un poligon închis,
rezultanta lor este nulă.

Diferenţa a doi vectori 

A şi 
B înseamnă să adunăm la
vectorul 
A opusul lui 
B , adică pe – B


Scăderea vectorilor

Produsul a doi vectori poate fi:

 Scalar (mărime scalară egală cu produsul modulelor

vectorilor şi al cosinusul unghiului dintre ei)
9
  vectorial (un vector orientat perpendicular pe planul
format de cei doi vectori, în sensul rotirii burghiului
drept care se roteşte astfel încât aduce primul vector al
produsului peste cel de-al doilea, pe drumul cel mai
scurt)
Produsul vectorial se scrie: 
C = 
A x 
B

Modulul produsului vectorial este:

C = A · B · sinα

10