CAPITOLUL I

PATRIMONIUL

1. Noţiunea de patrimoniu

Codul civil sau alte legi nu conţin o definiţie a

patrimoniului deşi numeroase texte legale fac referiri la aceastã
noţiune. În accepţiunea curentã prin patrimoniu se înţelege
averea sau avuţia unei persoane. Într-o accepţiune ceva mai
restrânsã se vorbeşte de patrimoniu public ori în alte situaţii de
patrimoniu cultural etc. Ne intereseazã însã sensul tehnic,
juridic al acestei noţiuni; pe cât este el de familiar în limbajul
profan, pe atât de abstract este în limbajul juridic.
Pentru a-l circumscrie este necesar sã ne întoarcem la
distincţiile sau clasificarea drepturilor patrimoniale deoarece,
anticipând puţin, patrimoniul se referã exclusiv la sfera
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (etimologic din latinescul
patrimonium care derivã de la pater familias care era
proprietarul întregii averi familiale). Astfel drepturile şi
obligaţiile unei persoane pot sã poarte asupra unor bunuri
determinate considerate ut singuli faţã de celelalte drepturi şi
obligaţii ale aceluiaşi subiect de drept. Sub acest titlu am
calificat drepturile reale şi personale (de creanţã), mobiliare şi
imobiliare, corporale şi incorporale etc. Dar, de altã parte,
drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot sã poarte asupra unui
ansamblu de bunuri, adicã asupra unei universalitãţi. 1
Tradiţional se distinge între universalitatea de drept (adicã
patrimoniul) şi diverse universalitãţi de fapt. Acestea din urmã
nu au un contur precis dar sunt aplicate diferitelor mase de
bunuri care au caractere diferite. Singura trãsãturã comunã a

1 I.P.Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ediţie

revãzutã şi completatã, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 7-22; L. Pop, Dreptul
de proprietate şi dezmembrãmintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
7-9;
acestor mase de bunuri este cã ele nu înglobeazã totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, ele fiind fracţiuni de
patrimoniu sau, într-un alt termen, "sub-patrimoniu"; ele deci nu
cuprind un activ şi un pasiv. De pildã, fondul de comerţ care
constituie un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale
sau incorporale în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de
profit. Sau, într-un alt exemplu, uzufructul constituit asupra unei
turme de vite (art. 556 C.civ.). Unii autori susţin cã pe lângã
aceste douã feluri de universalitãţi (universalitãţi de drept şi
universalitãţi de fapt) trebuie sã i se facã un loc şi unui ansamblu
care reuneşte bunurile de producţie şi munca omului în cadrul
unei întreprinderi1.
Singura universalitate de drept admisã în dreptul nostru este
cea care se numeşte patrimoniu. Juriştii romani nu au definit
patrimoniul dar au surprins elementele sale. Dupã distincţia lui
Gaius rezultã cã patrimoniul este alcãtuit din dreptul de
proprietate şi din drepturile reale şi personale, acestea din urmã
putând figura la activ ca şi creanţe, sau la pasiv ca datorii2.
Noţiunea de patrimoniu a fost definitã prima datã de cãtre
C. Aubry şi C. Rau - în secolul trecut - ambii profesori la
Facultatea de Drept din Strasbourg, în opera lor "Curs de drept
civil dupã metoda lui Zachariae" (a apãrut în mai multe ediţii
cunoscând o longevitate neobişnuitã). În literatura noastrã
juridicã patrimoniul a fost definit ca fiind "totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau
juridice determinate, privite ca o sumã de valori active şi pasive,
strâns legate între ele" 3. Poate mai simplu, numim patrimoniu
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economicã,
4
aparţinând unei persoane . Trebuie însã sã subliniem cã
bunurile nu intrã în componenţa patrimoniului.

1 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 1996, p. 142.

2 Vl. Hanga, Drept privat roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 162
3 E. Lupan, I. Reghini, Drept civil, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,
1977, p. 1; L. Pop, op. cit., p. 9
4 C. Stãtescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a drepturilor reale,
Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 5.
 Considerãm cã din cuprinsul definiţiei se pot desprinde
urmãtoarele idei:
- patrimoniul este mai întâi un activ, drepturile având
acelaşi titular iar bunurile reunite acelaşi proprietar;
- drepturile care îl compun sunt patrimoniale, evaluabile în
bani; de aceea când spunem patrimoniu, spunem implicit
pecuniar. De unde rezultã cã cele care nu au o asemenea
expresie vor rãmâne prin natura lor în afara patrimoniului. Este
cazul drepturilor nepatrimoniale sau extrapatrimoniale; nu
numai drepturile publice sau politice ale individului ci şi cele
private precum cele legate de autoritatea pãrinteascã, dreptul la
onoare etc., adicã cele privind personalitatea, nu sunt înglobate
în noţiunea de patrimoniu;
- patrimoniul este distinct de bunurile care îl compun la un
moment dat. El existã indiferent de schimbãrile şi modificãrile
care se produc cu drepturile şi obligaţiile care-i alcãtuiesc
conţinutul.
2. Caracterele juridice ale patrimoniului
1. Patrimoniul este o universalitate juridicã - Aceasta
înseamnã cã patrimoniul este o totalitate sau o masã de drepturi
şi obligaţii patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul este - aşa cum am arãtat - un activ drepturile
având acelaşi titular iar bunurile în ansamblul lor, acelaşi
proprietar. Dar patrimoniul înglobeazã, de asemenea, şi pasivul,
adicã datoriile sau obligaţiile patrimoniale ale aceleiaşi
persoane. Existã o corelaţie esenţialã între activ şi pasiv.
Patrimoniul face ca drepturile sã rãspundã obligaţiilor.
Drepturile şi obligaţiile privite singular sunt distincte de
universalitate (universitas juris). Patrimoniul este independent
de schimbãrile şi modificãrile care se produc cu drepturile şi
obligaţiile care îi alcãtuiesc conţinutul. Astfel, de exemplu,
bunurile prezente pot fi sporite cu cele care vor fi achiziţionate
în viitor. Patrimoniul apare aşadar ca o virtualitate, o
potenţialitate mai degrabã decât o masã de drepturi şi obligaţii
îngheţatã, încremenitã. Patrimoniul rãmâne acelaşi în ciuda
fluctuaţiilor componentelor sale concrete: unele bunuri pot fi
alienate, altele achiziţionate, dar patrimoniul rãmâne1 . În alte
cuvinte, el este un conţinut. Pentru a-i determina consistenţa
trebuie sã i se deducã pasivul din activ iar faptul cã pasivul ar
depãşi activul nu anuleazã existenţa patrimoniului. S-a spus, e
adevãrat într-un exemplu destul de pesimist, cã el poate fi
comparat cu un portofel care poate fi nu numai gol dar poate sã
aibã chiar un conţinut negativ (adicã multe facturi de platã).
Patrimoniul mai poate fi comparat şi cu un recipient în interiorul
cãruia elementele sale pot sã se modifice. În adevãr, înainte de
sechestru debitorul poate sã dispunã liber de bunurile sale, adicã
sã le vândã, sã le doneze etc. (dar acest lucru nu-l va putea face
cu spirit de fraudã în dauna creditorilor deoarece în acest caz
actele sale vor putea fi anulate prin acţiunea paulianã); el poate
achiziţiona altele, posterior naşterii datoriilor sale iar aceste
bunuri nou achiziţionate vor rãspunde datoriilor sale anterioare
deoarece ele intrã tot în acest ansamblu numit patrimoniu.
2. Unicitatea patrimoniului - Aceasta presupune cã o
persoanã fizicã sau juridicã nu poate avea decât un singur
patrimoniu şi cã orice persoanã are un patrimoniu. În alte
cuvinte, nici un patrimoniu fãrã o persoanã şi nici o persoanã
fãrã un patrimoniu.
Unicitatea patrimoniului derivã din unitatea subiectului care
este titular al patrimoniului; noţiunea de patrimoniu este legatã
aşadar de ideea de personalitate. Aubry şi Rau spuneau cã
"Ideea de patrimoniu se deduce logic din aceea de personalitate.
Patrimoniul este emanaţia personalitãţii". Ei au mai susţinut cã:
- patrimoniul unei persoane cuprinde toate bunurile sale,
fãrã deosebire, inclusiv drepturile personalitãţii. De aici rezultã
cã atunci când o persoanã este chematã la succesiunea
patrimoniului unei alte persoane, toate bunurile acesteia din
urmã trec, ca principiu general, în patrimoniul primeia;
- patrimoniul nu este un obiect exterior ci o purã abstracţie.
Este chiar personalitatea omului pusã în relaţie cu diferite

1 L. Pop, Drept civil. Teoria generalã a drepturilor reale, Universitatea din Cluj-
Napoca, 1987, p. 9; I. Lulã, Drept civil. Drepturile reale, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 1999, p. 4-5.
obiecte ale drepturilor sale. El formeazã deci un tot juridic, o
universalitate de drept;
- aceeaşi persoanã nu poate, de regulã, sã posede mai mult
de un patrimoniu. Aceastã regulã comportã totuşi excepţii1 .
Patrimoniul fiind într-un fel aptitudinea de a avea bunuri şi
datorii, este de la sine înţeles cã orice persoanã, prin simplul fapt
cã ea este subiect de drept, are un patrimoniu. Puţin importã cã
ea este sãracã precum Iov pentru cã ea are posibilitatea de a
achiziţiona tot felul de bunuri şi de a deveni la fel de bogatã ca
şi Crassus.
Împotriva teoriei unicitãţii patrimoniului s-au ridicat
obiecţii afirmându-se cã din moment ce o persoanã înfiinţeazã o
societate unipersonalã cu rãspundere limitatã (SRL cu asociat
unic) ea poate avea pe lângã patrimoniul general (civil) un
patrimoniu autonom specializat 2. Apoi în teoria lui Aubry şi
Rau, abuzând de logicã se confundã patrimoniul cu
personalitatea.
3. Inalienabilitatea patrimoniului - Aceasta înseamnã cã
persoanele nu pot transmite prin acte între vii întregul lor
patrimoniu. Bineînţeles, nimic nu se opune ca o persoanã sã
cedeze prin acte inter vivos (vânzare, donaţie etc.) toate bunurile
pe care le posedã la un moment dat. Dar vânzarea în prezent
(actualã) a bunurilor pe care le va obţine în viitor este, în
principiu, prohibitã. Apoi, ea nu poate ceda datoriile sale, adicã
sã-i oblige pe creditorii sãi sã accepte un alt debitor în locul sãu,
chiar dacã aceştia din urmã ar consimţi. Aceasta pentru cã
creditul a fost încredinţat unei persoane determinate şi nu alteia
cu care debitorul ar dori sã se substituie.
Transmiterea întregului patrimoniu al unei persoane fizice
se va face prin succesiune, în momentul încetãrii din viaţã a
titularului. În acest caz moştenitorii culeg nu numai unul sau
altul din bunurile defunctului ci ansamblul bunurilor sale; altfel

1 Pentru dezvoltãri şi aplicaţii ale teoriei lui Aubry şi Rau, a se vedea, I. Micescu,
Curs de drept civil, Editura All-Beck, Restitutio, Bucureşti, 2000, p. 197-205.
2 J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, 25 edition refondue, PUF, Paris, 1997, p.
295; B. Diamant, Caracterul depãşit al teoriei patrimoniului unic, Dreptul nr. 1/2000,
p. 116
spus, ansamblul drepturilor sale patrimoniale şi ansamblul
datoriilor sale. În cazul persoanelor juridice acestã transmisiune
are loc în momentul încetãrii lor, în urma reorganizãrii prin
comasare şi prin divizare totalã1 .
4. Divizibilitatea patrimoniului - Patrimoniul este deci, de
regulã, unic; el este divizibil în mai multe mase de drepturi şi
obligaţii fiecare având un regim juridic bine determinat2 .
Pentru persoanele fizice divizibilitatea patrimoniului este
prevãzutã de lege. De exemplu, în cazul soţilor unde deosebim
între masa bunurilor comune dobândite în timpul cãsãtoriei (art.
30 C.fam.) şi masa bunurilor proprii ale fiecãrui soţ (art. 31
C.fam.). O altã situaţie în care opereazã divizibilitatea
patrimoniului este cazul acceptãrii moştenirii sub beneficiu de
inventar, pentru ca moştenitorul sã rãspundã pentru obligaţiile
defunctului în limitele valorii active a patrimoniului lãsat de
defunct, adicã intra vires hereditas. Tot divizibilitate existã şi în
cazul separaţiei de patrimonii cerutã de creditorii defunctului şi
când nu are loc confuziunea de patrimonii (art. 781, 784 şi 1743
C.civ.); aici scopul este de a nu opera confuziunea între
patrimoniul lãsat de de cujus şi patrimoniul moştenitorilor.
Altfel (adicã dacã nu s-ar obţine separarea de patrimonii)
operând confuziunea, creditorii defunctului vor veni în concurs
cu creditorii moştenitorilor.
Deosebit de aceste divizibilitãţi de patrimoniu prevãzute de
lege poate exista şi o divizibilitate voluntarã când, de pildã, un
comerciant îşi poate diviza patrimoniul într-o grupã de drepturi
şi obligaţii care alcãtuiesc un fond de comerţ afectat unei
activitãţi comerciale.

1 Pentru o analizã a patrimoniului unitãţilor administrativ-teritoriale, a se vedea, C.

Jugastru, Unitãţile administrativ-teritoriale. Domeniul public, domeniul privat,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001, p. 22
2 În dreptul german sunt cunoscute patrimoniile speciale care constituie anumite
mase patrimoniale (din cadrul patrimoniului) cu o reglementare specialã, având
menirea de a limita puterea de dispoziţie a titularului în scopul protejãrii sale sau a
unui terţ. De pildã, patrimoniul societãţilor de persoane, al soţilor etc. (J. Baumann,
Einfuhrung in die Rechtswissenschaft, Rechtssystem und Rechtstechnik, 8. Auflage,
Verlag C.H. Beck, Munchen, 1989, p. 94).
 Mai trebuie reţinut cã o societate comercialã are întotdeauna
un patrimoniu propriu distinct de acela al asociaţilor. Bunurile
societãţii constituie gajul general al creditorilor societãţii şi nu al
creditorilor particulari ai asociaţilor.
3. Funcţiile patrimoniului
Patrimoniul prezintã o importanţã practicã deosebitã şi
anume:
- constituie gajul general al creditorilor chirografari;
- explicã şi face posibilã subrogaţia realã cu titlu universal;
- face posibilã transmisiunea universalã şi cu titlu universal
a drepturilor şi obligaţiilor;
Aceste funcţii le vom analiza succint în cele ce urmeazã.
1. Patrimoniul şi dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari - Patrimoniul reprezintã singura garanţie generalã a
creditorilor chirografari. În acest sens art. 1718 C.civ. statueazã:
"Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini datoriile
sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi
viitoare". Textul citat instituie aşa numitul drept de gaj general
al creditorilor. Creditorii chirografari - dupã cum se cunoaşte -
sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie realã (gaj,
ipotecã sau privilegiu) prin care sã le fie asiguratã creanţa, ei
având drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în
ansamblu, ca o universalitate juridicã.
Trebuie aşadar reţinut cã sintagma "gaj general" nu se
confundã cu dreptul de gaj care este o garanţie specialã a
creditorilor gajişti; acesta este un drept real accesoriu dreptului
de creanţã care conferã atributul de urmãrire şi preferinţã. Gajul
general înseamnã dreptul creditorului de a urmãri oricare din
bunurile ce se aflã în patrimoniul debitorului pentru a-şi realiza
creanţa, fãrã însã a-l putea opri sã înstrãineze. Rezultã cã
creditorul va putea urmãri doar bunurile existente în patrimoniul
debitorului în momentul executãrii silite precum şi bunurile ce
vor intra în patrimoniu (aşa-zise viitoare) pânã la realizarea
integralã a dreptului de creanţã.
 Practicã judiciarã.
1. Potrivit art. 1718 C.civ. creditorul are un drept de gaj
tacit numai asupra bunurilor prezente sau viitoare iar nu şi
asupra celor ieşite din patrimoniul debitorului sãu (Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, sec. a II-a, dec. din 18 oct. 1910, în C.
Hamangiu, N. Gerogean, Codul civil adnotat, vol. IV, Editura
Librãriei Universalã Alcalay & Co., Bucureşti, 1926, p. 169).

2. Subrogaţia realã cu titlu universal - Subrogaţia (adicã

înlocuirea) este de douã feluri: subrogaţia personalã şi
subrogaţia realã.
Subrogaţia personalã constã în situaţia în care într-un
raport juridic o persoanã este înlocuitã cu alta. De pildã, dacã
doi debitori sunt obligaţi la plata unei datorii faţã de un creditor,
în cazul în care unul din ei achitã singur întreaga datorie,
debitorul plãtitor se subrogã în drepturile creditorului plãtit şi va
putea urmãri pe celãlalt debitor pentru partea ce revenea
acestuia.
Subrogaţia realã reprezintã înlocuirea unui lucru cu un alt
lucru şi ea poate fi: a) subrogaţie realã cu titlu universal şi b)
subrogaţie realã cu tiltu particular. De exemplu, dacã dintr-un
patrimoniu este vândut un lucru locul lui este luat de preţul
încasat care, la rândul sãu, va putea fi înlocuit cu un alt lucru
achiziţionat cu preţul obţinut. Din punctul de vedere analizat
(adicã, examinarea noţiunii de patrimoniu) intereseazã numai
subrogaţia realã.
a) Subrogaţia realã cu titlu universal presupune înlocuirea
automatã a unei valori cu altã valoare în cuprinsul unui
patrimoniu. Spunem cã ea este cu titlu universal deoarece
înlocuirea unei valori cu alta se face fãrã a lua în considerare
individualitatea lucrului care iese şi a celui care intrã în
patrimoniu. Ea se produce automat dar nu în baza unei prevederi
legale. Explicaţia rezidã în caracterul patrimoniului de a fi o
universalitate juridicã în care drepturile şi obligaţiile sunt privite
împreunã ca valori legate între ele. Trebuie reţinut cã valorile de
înlocuire, nou intrate în patrimoniu, vor avea regimul juridic al
valorilor înlocuite.
 Subrogaţia realã cu titlu universal prezintã desigur şi o
importanţã practicã. De exemplu, în cazul în care mai mulţi
moştenitori dobândesc împreunã un patrimoniu şi vor sã iasã din
indiviziune prin împãţirea bunurilor. Acele bunuri care nu pot fi
comod împãrţite în naturã vor fi înstrãinate iar sumele obţinute
vor lua locul bunurilor; alt exemplu priveşte efectele anulãrii
hotãrârii judecãtoreşti declarative de moarte a unei persoane
când, dacã moştenitorii prezumtivi au înstrãinat o parte din
bunuri cu titlu oneros unor terţi de bunã credinţã, actele lor vor
rãmâne valabile. Dar locul acelor bunuri în patrimoniu va fi luat
de sumele de bani primite de succesorul prezumtiv de la terţii
dobânditori.

Practicã judiciarã.
1. Potrivit art. 31 lit. b din Codul familiei sunt bunuri
proprii ale fiecãrui soţ, printre altele, cele dobândite prin donaţie
afarã numai dacã dispunãtorul a prevãzut cã ele vor fi comune
iar conform dispoziţiilor de la lit. f a aceluiaşi articol, constituie
bun propriu şi bunul în care a trecut aceastã valoare. Bunurile
dobândite prin donaţie sunt proprii pentru a fi respectatã voinţa
donatorului care, dacã nu a dispus altfel, nu poate fi presupus cã
a înţeles sã avantajeze şi soţul celui gratificat. Întrucât, în speţã,
donaţia a fost fãcutã numai în favoarea reclamantului, instanţele
în mod greşit au considerat cã imobilul cumpãrat cu suma
donatã constituie bun comun iar nu un bun propriu al acestuia
(C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2351/1990, Dreptul nr. 7-8/1991, p.
123).
b) Subrogaţia realã cu titlu particular înseamnã înlocuirea
unui bun individual determinat cu un alt bun privit izolat (ut
singuli). În acest caz nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu
altã valoare, subrogaţia opereazã numai dacã este prevãzutã
expres de lege. Bunãoarã, existã o astfel de subrogaţie în cazul
art. 1721 C.civ. care statueazã cã în situaţia în care un imobil
ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se strãmutã asupra
sumei de bani primitã cu titlu de indemnizaţie, de asigurare sau,
dupã caz, asupra despãgubirii primite de la autorul prejudiciului;
de asemenea, ipoteza art. 51 din Legea nr. 18/1991 privind
fondul funciar referitoare la schimbul de terenuri care prevede
cã prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia
juridicã a terenului înlocuit etc.

Practicã judiciarã.
1. Dispoziţiile art. 1721 C.civ. create de legiuitor în
favoarea creditorilor ipotecari, de a-şi exercita drepturile lor
asupra despãgubirii cuvenitã debitorului, sunt de strictã
interpretare şi nu se pot întinde decât în cazul când bunul grevat
a fost asigurat contra incendiului (Curtea de Apel Bucureşti, sec.
I, dec. nr. 193 din 7 iul. 1923, Pandectele române pe anul 1924,
partea a II-a, p. 98-100).

3. Transmisiunea universalã şi cu titlu universal -

Transmisiunea universalã are loc atunci când se transmite
întregul patrimoniu de la o persoanã la alta în timp ce
transmisiunea cu titlu universal constã în transmisiunea
fracţionatã (fracţie ordinarã, zecimalã, procent) a întregului
patrimoniu al unei persoane la douã sau mai multe persoane.
Suntem în prezenţa unei transmisiuni universale, de pildã,
atunci când o persoanã decedeazã iar patrimoniul lãsat, integral,
este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie
universalã legalã sau testamentarã. Dimpotrivã, în ipoteza în
care patrimoniul succesoral este dobândit pe cote pãrţi de doi
sau mai mulţi moştenitori ne vom afla în prezenţa unei
transmisiuni cu titlu universal. Aşadar, succesibililor nu li se va
da unul sau altul din bunuri ori una sau alta din datoriile
conţinute în patrimoniu, ci, de exemplu, o treime din bunuri şi o
treime din datorii dacã moştenitorii sunt în numãr de trei; 1/4
dacã sunt patru etc. În acest caz bunurile defunctului se vor gãsi
în indiviziune între moştenitorii care, mai repede sau mai târziu,
vor cere partajul.
De altã parte, transmiterea patrimoniului cãtre succesori îi
va expune pe aceştia la plata tuturor datoriilor defunctului chiar
dacã ceea ce ei primesc în calitate de activ are o valoare
inferioarã datoriilor care grefeazã moştenirea; ei sunt ţinuţi ultra
vires hereditas ceea ce înseamnã practic de a plãti datoriile
defunctului din sumele lor personale.
Acest rezultat neaşteptat este o consecinţã a unicitãţii
patrimoniului care în acest fel pune în luminã un principiu
inechitabil. Astfel, nu se poate concepe de ce moartea
debitorului sporeşte şansele creditorilor lui, aceştia profitând de
bunurile moştenitorului debitorului. Împotriva unui asemenea
pericol moştenitorii se pot feri în douã moduri: fie renunţând la
succesiune (adicã la activ şi pasiv), fie acceptând-o sub
beneficiu de inventar. În acest din urmã caz ei vor fi ţinuţi intra
vires succesionis, adicã numai pânã la concurenţa activului
succesiunii. Aceasta înseamnã cã creditorii defunctului nu vor
putea urmãri decât bunurile acestuia.

4. Teorii cu privire la patrimoniu

1. Teoria personalistã a patrimoniului (fondatori Aubry şi

Rau) - care spune cã patrimoniul este o emanaţie a personalitãţii,
o aptitudine a persoanei. Sintetizatã, aceastã teorie acredita
urmãtoarele reguli:
- numai persoanele pot avea un patrimoniu;
- orice persoanã are un patrimoniu;
- o persoanã nu poate avea decât un patrimoniu care este
unitar şi indivizibil;
- patrimoniul nu poate fi separat de persoana care îl are. 1
La un moment dat în cadrul acestei teorii se confundã
patrimoniul cu personalitatea. Aceastã teorie are scãderea cã
afirmã cã patrimoniul este indivizibil. Subliniam cã în Codul
civil german (B.G.B.) şi în Codul civil elveţian aceastã concepţie
a fost pãrãsitã. De asemenea, dreptul anglo-german nu a admis
niciodatã aceastã teorie.

2. Teoria patrimoniului de afectaţiune - a apãrut la

începutul sec. al XX-lea în Germania şi a fost preluatã apoi şi de
doctrina francezã. Ideea centralã a acestei teorii rezidã în aceea
cã unitatea drepturilor şi a obligaţiilor constituite ca o
1 D. Ştefãnescu, Drept civil, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 104-105.
universalitate nu depinde de apartenenţa la o anumitã persoanã
ci de scopul sau afectaţiunea pe care titularul le-a dat-o acestora.
Aşadar, o asemenea universalitate poate constitui un patrimoniu
distinct, independent de patrimoniul general al fiecãrei persoane.
Deci o persoanã poate avea mai multe patrimonii. Aceasta
pentru cã noţiunea de persoanã sau personalitate şi noţiunea de
patrimoniu trebuie separate. Din cele arãtate rezultã inutilitatea -
în cadrul acestei teorii - indivizibilitãţii patrimoniului. În sfârşit
trebuie subliniat cã aceasta este concepţia care câştigã tot mai
mult teren.

5. Consideraţii generale privind drepturile patrimoniale

Aşa cum am arãtat, conţinutul patrimoniului este alcãtuit

din drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Ele reprezintã acele
drepturi subiective care au un conţinut economic, evaluabil în
bani. Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi
drepturi de creanţã.
Drepturile reale - sunt drepturi subiective patrimoniale în
virtutea cãrora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite
de lege, nemijlocit, asupra bunului la care se referã, fãrã a avea
nevoie de concursul altor persoane.
Clasificarea drepturilor reale. - Drepturile reale se clasificã
în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Drepturile
reale principale sunt acelea care au o existenţã independentã faţã
de alte drepturi; deci ele nu depind de alte drepturi cum ar fi, de
exemplu, proprietatea, uzufructul etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care depind de
existenţa altor drepturi, cum este de exemplu, dreptul de gaj.
O altã clasificare deosebeşte drepturile reale prevãzute de
Codul civil de drepturile reale prevãzute în alte acte normative.
Drepturile reale principale prevãzute de Codul civil sunt:
dreptul de proprietate care poate fi publicã sau privatã, dreptul
de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de
servitute şi dreptul de superficie.
 Drepturile reale accesorii reglementate de Codul civil sau
de alte acte normative sunt: dreptul de gaj sau de amanet,
dreptul de ipotecã şi privilegiile.
Sunt apoi drepturi reale reglementate de alte acte normative
decât Codul civil:
- dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor
publice (Legea nr. 15/1990);
- dreptul de folosinţã asupra unor terenuri (Legea nr.
58/1974, art. 30);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri pentru
construirea de locuinţe (Legea nr. 50/1991);
- dreptul de folosinţã asupra unor terenuri atribuite unor
societãţi cu capital român şi strãin etc.
Drepturile de creanţã (sau personale)- sunt drepturi
subiective patrimoniale în temeiul cãrora titularul lor sau
subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv
numit debitor , ca acesta sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva,
adicã sã îndeplineascã o obligaţie corelativã prin executarea
cãreia se realizeazã dreptul creditorului. 1
Schematic putem clasifica conţinutul patrimoniului în: 1.
drepturi reale care pot fi drepturi reale principale (dreptul de
proprietate şi dezmembrãmintele sale - uz, uzufruct, abitaţie,
servitute şi superficie) şi drepturi reale accesorii (gaj, ipotecã şi
privilegiu); 2. drepturi de creanţã. Obligaţiile corelative care pot
fi: obligaţii propter rem (reale de a face) şi obligaţii scriptae in
rem (opozabile terţilor).
Obligaţiile propter rem şi cele scriptae in rem sunt obligaţii
reale. Acestea reprezintã o categorie intermediarã între
drepturile reale şi drepturile de creanţã. Obligaţiile reale - care
se referã, de regulã, la stãpânirea unui bun - se caracterizeazã
printr-o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanţã şi mai
restrânsã decât a drepturilor reale. 2
Obligaţiile propter rem sunt îndatoriri care decurg din
stãpânirea unui bun şi obligã la îndeplinirea unor sarcini în

1 Pentru detalii, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generalã, Ediţia a

IV-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 44-52.
2 L. Pop, op. cit., p. 24
legãturã cu acel bun3. Aceastã obligaţie se transmite oricãrui
deţinãtor al bunului şi înceteazã pentru cel care nu mai deţine
bunul. Aceste obligaţii sunt de douã feluri: legale ( de exemplu,
cele prevãzute în Legea nr. 18/1991 pentru deţinãtorii de
terenuri agricole şi silvice cum ar fi: obligaţia de a le cultiva,
obligaţia de a asigura protecţia solului etc.) şi convenţionale care
se nasc prin acordul pãrţilor (de pildã, obligaţia pe care şi-o
asumã proprietarul unui fond aservit atunci când se constituie o
servitute de trecere, de a efectua lucrãrile necesare exercitãrii
servituţii etc.). O astfel de obligaţie este propter rem deoarece ea
se va transmite o datã cu fondul aservit fãrã a mai fi nevoie de o
nouã convenţie1 .
Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de
creanţã dar sunt, totodatã, strâns legate de stãpânirea unor bunuri
imobile de cãtre o altã persoanã decât proprietarul lor. De
exemplu, potrivit art. 1441 C.civ. cel ce dobândeşte proprietatea
asupra unui imobil închiriat sau arendat2, are obligaţia sã
respecte contractul de închiriere sau de arendare pânã la
expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Proprietarul
actual al bunului este un terţ în raport cu pãrţile contractului de
închiriere sau arendare; pentru acest motiv se spune cã asemenea
obligaţii sunt opozabile terţilor.

Practicã judiciarã.
1. Acţiunea introdusã de vânzãtor contra primului
cumpãrãtor pentru rezoluţiunea vânzãrii pe motiv cã nu s-a
achitat preţul (actul fiind simulat) - cu toatã caracterizarea legii -
are un caracter mixt întrucât se invocã atât un drept personal de
creanţã ce conduce la rezoluţiunea contractului, cât şi un drept
real ce conduce la restituirea imobilului liber de orice alt drept
real ce s-ar fi constituit de cumpãrãtor. Discuţiunea ar fi numai
3 I. Lulã, Privire generalã asupra obligaţiilor "propter rem", Dreptul nr. 8/2000, p.
18
1 I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj, 1984, p.
65-70.
2 Pentru detalii privind contractul de arendare, a se vedea, L. Lefterache, Cr.M.
Crãciunescu, Legea arendãrii nr. 16/1994. Comentatã şi adnotatã, ediţia a II-a,
Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 39-48.
în ce priveşte competenţa care pare a fi indicatã de
caracterizarea expresã a acestei acţiuni cuprinsã în art. 1368
C.civ. (Trib. Dorohoi, sec. I, dec. nr. 115 din 17 apr. 1923, în C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. III, p. 486).