PARTEA INTAI Constiinta continuitafiiConstiinta continuitattii Despre tatal meu, care era muzician, se povestea urmatoarea intémplare. Se afla undeva cu niste prieteni cand, de la un aparat de radio sau de la un fonograf, s-au auzit acordurile unei simfonii. Prie- tenii, tofi muzicieni sau melomani, au recunoscut imediat Simfonia a IX-a de Beethoven. L-au intrebat pe tata: ,Ce se canté?” La care el, dupa un lung mo- ment de chibzuins3, a rispuns: ,Seamana cu Beetho- ven.” Toata lumea era cat pe ce si pufneasci in ras: tata n-a recunoscut Simfonina [X-a! ,Esti sigur? ~Da, a spus el, Beethoven din ultima perioada.—De unde stii c&-i ultima perioada?” Atunci tata le-a atras atenfia asupra unei anumite legaturi armonice pe care in tinerete Beethoven n-ar fi putut-o utiliza in nici un caz. Intamplarea nu e desigur decat o inventie mali- fioas, dar ea ilustreaza foarte bine ce inseamna constiinja continuitatii istorice, unul din semnele ce-I deosebesc pe omul apartinand civilizatiei care este (sau era) a noastra. in ochii nostri, totul imbraca forma unei istorii, aparea ca o suité mai mult sau ‘mai putin logici de evenimente, de atitudini, de opere. In prima mea tinerefe, cunosteam, in mo- dul cel mai firesc cu putint’, fr nici un efort, 9cronologia exact a lucrarilor autorilor mei iubiti. N-as fi putut in nici un caz gandi ci Apollinaire a scris Alcools dupa Calligrammes, fiindca daca asa ar fi stat lucrurile, ar fi fost un alt poet, opera lui ar fi avut alt sens! Imi place fiecare tablou de Picasso pentru el insusi, dar si intreaga opera a lui Picasso privita ca un lung drum, ale cirui etape, in succe- siunea lor, le cunosc pe de rost. Faimoasele intrebari metafizice: de unde venim? incotro ne indreptim? au, in arta, un sens concret si limpede, si nu riman deloc fara raispuns. Istorie si valoare Sine inchipuim ca un compozitor contemporan compune 0 sonata aseminatoare, prin forma ei, prin armoniile si melodiile ei, cu sonatele lui Beethoven. Sa ne inchipuim chiar c& respectiva sonata e atat de magistral compusa incat, daca ar fi fost intr-adevar compusa de Beethoven, ar fi facut parte dintre capo- doperele sale. Cu toate astea, oricat de minunati ar fi, dac’ ar fi semnat de un compozitor contempo- ran ar starni rasul. In cel mai bun caz, autorul ei ar fi aplaudat ca un virtuoz al pastisei Cum vine asta? Simtim o placere esteticd ascul- tand osonata de Beethoven si n-o simfim ascultand alta, compusi in acelasi stil si avand acelasi farmec, dar semnata de un contemporan de-al nostru? Nu reprezinta asta culmea ipocriziei? In loc sa fie spon- tana, dictata de sensibilitatea noastri, senzatia de frumusefe este deci cerebral, conditionata de cu- noasterea unei date? 10 Nu-inimic de facut: constiinta istorica este in aga misurd inerenta perceptiei noastre artistice, incat acest anacronism (0 opera de Beethoven datand din zilele noastre) ar fi resimfit spontan (adic& far’ nici 0 ipocrizie) drept ridicol, fals, necuviincios, mons- truos chiar. Constiinfa continuitatii este att de pu- ternica in noi incat intervine in perceperea fiecirei opere de arta. Jan Mukafovsky, intemeietorul esteticii structura- liste, scria la Praga in 1932: , Numai presupunerea valorii estetice obiective da un sens evolutiei istori- cea artei.” Altfel spus: daca nu exist valoare este- ticd, istoria artei nu este altceva decat un imens depozit de opere a caror suits cronologicd mu are nici un sens. $i invers: valoarea estetic’ poate fi perce- put numai in contextul evolutie’ istorice a unei arte. Dar despre ce valoare estetica obiectiva putem vorbi, daca fiecare natiune, fiecare perioada istorics, fiecare grup social are propriile sale gusturi? Din punct de vedere sociologic, istoria unei arte nu are sens in sine, ea face parte din istoria unei societati, Ja fel ca istoria vesmintelor ei, a riturilor ei funerare sinuptiale, a sporturilor si sarbatorilor ei. Cam asa € tratat romanul in articolul pe care i-} consacra Enciclopedia lui Diderot si d’ Alembert. Autorul tex- tului in cauza, cavalerul de Jaucourt, recunoaste ci romanul are o larga rispandire (,aproape toaté lu- mea il citeste”), 0 influent’ morala (uneori utila, alteori nociva), dar nici o valoare specifica proprie; de altfel, nu menioneaz aproape nici un romancier dintre cei pe care-i admiram astazi: nici pe Rabelais, nici pe Cervantes, nici pe Quevedo, nici pe Grim- melshausen, nici pe Defoe, nici pe Swift, nici pe Smollett, nici pe Lesage, nici pe abatele Prévost; uromanul nu reprezinté pentru cavalerul de Jaucourt o art sau o istorie autonome. Rabelais si Cervantes. Faptul c& enciclopedistul nu i-a numit nu e catusi de pufin scandalos; lui Rabelais putin ii pisa daca e romancier sau nu, iar Cervantes credeea ca scrie un epilog sarcastic la litera- tura fantastica a epocii precedente; nici unul, nici celalalt nu se socoteau ,,intemeietori’. Abia a pos- teriori, treptat, practica artei romanului le-a atribuit acest statut. $i el le-a fost atribuit nu fiindcd ar fi fost primii care au scris romane (au existat multi alti romancieri inaintea lui Cervantes), ci fiindca operele lor faceau inteligibils, mai bine decat celelalte, rafiu- nea de a fi a acestei noi arte epice; fiindca reprezen- tau pentru succesorii lor primele mari valori romanesti; si abia cénd a inceput sa se recunoasct in roman 0 valoare ~ 0 valoare specifica, 0 valoare estetica -, au putut aparea romanele, in succesiunea lor, ca 0 istorie. Teoria romanului Fielding a fost unul dintre primi romancieri ca- pabili si gandeasca o poetic’ a romanului; fiecare din cele optsprezece parti ale lui Tom Jones se des- chide printr-un capitol dedicat unui soi de teorie a romanului (teorie facils si glumeat; fiindc& aga teo- retizeaz romancierul: tinand mortis la propriul su limbaj, fugind ca de ciuma de jargonul eruditilor). Fielding si-a scris romanul in 1749, deci la dou’ secole dupa Gargantua si Pantagruel, la un secol si jumatate dup& Don Quijote, si totusi, desi se reven- dict de la Rabelais si Cervantes, romanul este in 12 continuare, pentru el, o art’ noua, in asa misuri incat Fielding se declara pe sine drept ,intemeietor al unei noi provincii in republica literelor...” Aceastti ,nowa provincie” este atat de nou’ incat nici neare un nume inca! Mai exact, are in englez dou nume, novel si romance, dar Fielding evita sa le fo- loseasci deoarece, abia descoperiti, ,noua provin- cie” este deja invadati de ,,un puhoi de romane stupide si povestiri monstruoase (a swarm of foolish novels and monstruous romances)". Pentru a nu fi ba- gat in aceeasi oali cu cei pe care-i dispretuieste, el evita cu grifé termenul «roman»”, desemnand noua arta printr-o formula destul de alambicata, dar re- marcabil de exacta: 0 ,,lucrare prosai-comico-epica (prosai-comi-epic writing)” * Fielding incearc’ sii defineasc arta in cauzi, adic si-i determine rafiunea de a fi, 88 delimiteze domeniul de realitate pe care trebuie si-I lumineze, s8-l explo- reze, si-l surprind&: vom infatisa deocamdatai, ca s& potolim foamea cititorului, firea omeneascit.” Banalitatea acestei afirmatii e numai aparenta; pe atunci, lumea vedea, in roman, o suit de povestiri amuzante, edificatoare, distractive, dar atat; nimeni nu i-ar fi atribuit un scop atat de general, si deci atat de exigent, de serios, precum examinarea ,firii omenesti”; nimeni n-ar fi ridicat romanul la rangul unei reflectii asupra omului ca atare. In Tom Jones, Fielding se opreste brusc in mijlocul naratiunii pentru a declara ca unul dintre personaje 41 uimeste; comportamentul lui ii apare drept ,ab- surditatea cea mai inexplicabili care a intrat * Citatele urmeazd editia: Henry Fielding, Tom Jones Povester uni opl gst vol I-IV, trad rom. Al. lacobescu revit de lon Pas, Editura pentru Literaturd, Bucuresti, 1967. (Nt) 13vreodata in mintea acestei stranii si nemaivazute fapturi care e omul"; intr-adevar, uimirea in fata a ceea ce este ,,inexplicabil” in aceasta stranie si ne- maivazzutd faptura care e omul” reprezinta pentru Fielding cel dintai indemn de a scrie un roman, rafiunea insasi de a-l inventa. ,Invenfia” (si in en- gleza se spune invention) este cuvantul-cheie pentru Fielding; el isi are originea in cuvantul latinesc inventio, care inseamma descoperire (discovery, finding out); inventandu-si romanul, romancierul descopera tun aspect pand atunci necunoscut, ascuns, al, fii omenesti”; inventia romanesca reprezinta deci un act de cunoastere pe care Fielding il defineste drept A ptrunde repede si temeinic adevarata esena a Subiectelor meditafiei noastre (a quick and sagacious penetration into the true essence of all the objects of our contemplation)”. (raz remarcabild; adverbul ,repe- de” ~ quick ~ Iasi sa se infeleaga c& e vorba de un act de cunoastere specific in care intuifia joaci un rol fundamental.) Dar care este forma acestei ,uctiiri prosai-comi- co-epice”? ,intemeietor al unei noi provinci literare, am libertatea si stabilesc orice legi imi plac”, declara Fielding, aparandu-se dinainte impotriva tuturor normelor pe care ar vrea sa i le decreteze «grefierii “literaturii” care sunt, in ochii lui, criticii; romanul se defineste pentru el ~ si asta mi se pare esenfial - prin rafiunea sa de afi; prin domeniul de realitate pe care trebuie s8-1 ,descopere”; forma lui, in schimb, tine de o libertate pe care nimeni n-o poate limita sia cdrei evolutie va constitui o surpriza perpetua. 14 Bietul Alonso Quijada Bietul Alonso Quijada a vrut sa se ridice la rangul personajului legendar al cavalerului raticitor. Pentru intreaga istorie a literaturii, Cervantes a reu- sit exact opusul: a coborat un personaj legendar de pe Soclu: in lumea prozei. Proza: acest cuvant nu inseamna doar un limbaj neversificat; inseamna deopotriva caracterul concret, cotidian, corporal al viefii. A spune ci romanul este arta prozei nu repre- zint& un truism; cuvantul defineste sensul profund al acestei arte. Lui Homer nici nu-i trece prin cap ‘s& se intrebe dacé, dup’ numeroasele lor lupte corp acorp, Ahile si Aiax si-au pastrat toti dintii in gur’. Pentru Sancho si pentru don Quijote ins’, dintii sunt © preocupare permanent, dintii care dor, dintii lipsa. ,[...] trebuie sa intelegi, Sancho, c& [...] un dinte e mult mai de pref decat un diamant.” * Dar proza nu inseamna doar partea neplicuts sau vulgar’ a viefii, ea inseamna totodata si o fru- musefe pana atunci ignorata framusetea sentimen- telor modeste, de pilda prietenia plina de familiaritate pe care Sancho i-o poarta lui don Quijote. Acesta din urmé il cearti pe Sancho pentru ci vorbeste vrute si nevrute, sustinand ci in nici o carte cavalereasci un scutier nu cuteaza s&-i vorbeascai stipanului siu pe-un asemenea ton. Bineinteles c& nu: prietenia lui Sancho este una dintre noile fru- musefi ale prozei descoperite de Cervantes: ,{...] $i un copil ar putea s&-l incredinfeze ci-i noapte in * Citatele urmeaza editia: Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, trad. rom. Ton Frunzett si Edgar Papu, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969. (N.) 15