AT I T U D I N I 01

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE Mă py
…semNe bUNe ANUl Are!
Co

editorial - monahul Filotheu

2009 a venit la noi cu paşi mari, grăbiţi. Am crezut, în umbra Duhului

Bisericii, în bunătatea vremilor pe care le trăim, oricâte catastrofe ar fi
părut că s-au abătut peste noi. Şi ea purcede din mila pe care Proniatorul
o face cu noi, cei de acum, aducându-ne în luptă cu vitregia clipei de
faţă pentru a câştiga veşnicia; pentru aceea şi
veşnicia începe în singura unitate de timp ce ni
s-a dat să o trăim, clipa unei respiraţii.
Orice vreme îşi are încercările ei şi luptătorii
pentru înveşnicire. Unii luptă să înveşnicească
în Dumnezeu clipa, să o îndumnezeiască, iar
alţii luptă să o înveşnicească în iad, în îngerul
morţii, să o îndrăcească. Adevărata durere
vine din aceea că nu realizăm că de bună voie
ne aşezăm când într-o parte, când în cealaltă
a liniei de bătălie dintre cele două tabere. Dar
ceea ce ni se întâmplă dincolo de voia noastră
este crucea pe care Tatăl, Bunul Proniator, ne-
o dă să o purtăm.
Anul 2009 aduce crucea unei crize mondiale a
sistemului bancar, conceput încă de la început
pentru a înlănţui omenirea. Ni se spune că
„au dispărut” 58 de trilioane de USD2, pe care
trebuie să-i plătească nu doar americanii, ci
toţi cei 6 miliarde de oameni de pe pământ, în
întreaga lor viaţă, şi, ca să nu le fie greu doar
lor, şi copiii, şi nepoţii lor. Criza aceasta nu este
prima din istorie. Exceptând criza petrolului de
acum 30 de ani, provocată de lipsa de măsură
a consumului, criza Americană din 929,
exportată întregii lumi imediat după aceea, este foarte asemănătoare cu Anul 2009 aduce crucea unei
cea de astăzi. O mare sumă de bani a dispărut, pentru a se instrumenta crize mondiale a sistemului
mai apoi un război care să schimbe ordinea mondială. Doar Dumnezeu bancar. Ni se spune că „au
ştie dacă acest scenariu se va repeta. Oamenii obişnuiţi doar descoperă că dispărut” 58 de trilioane de
toţi marii politicieni şi bancheri vorbesc despre o nouă ordine mondială ca USD, pe care trebuie să-i
rezultat al crizei financiare, şi că au devenit sclavi ai sistemului, nefericiţi plătească nu doar americanii,
de astă dată3. Poate şi de aceea Antihrist va fi primit ca eliberatorul cel ci toţi cei 6 miliarde de
oameni de pe pământ, în
 „… căci trebuie ca pomenirea lui Dumnezeu să fie mai deasă decât respiraţia” (Sf. Grigorie de întreaga lor viaţă, şi, ca să nu
Nazianz, Cuvîntul 27, Împotriva Evnomienilor, par. 4)
2 http://www.portfolio.com/views/columns/wall-street/2008/0/5/Credit-Derivatives-Role-in- le fie greu doar lor, şi copiii,
Crash şi nepoţii lor.
3 Vezi articolele lui Ovidiu Hurduzeu despre „sclavii fericiţi” în volumul A treia forţă: România
profundă.
 0 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 03

U stir ht
O a
TR nă rig
mult aşteptat, un izbăvitor din robia pe care mai marii zilei de astăzi ne- sau pentru păcatele noastre fără de număr şi fără de hotar. Dacă însă li se

-V e
Ă
au pregătit-o, nouă şi urmaşilor noştri, iar păruta lui eliberare va fi cea mai va îngădui această enormă mişelie, e limpede că orice recurs la Adevăr,

D
PE ă py
cumplită tiranie din istoria întregii omeniri, o robie asumată, voluntară, Frumos, Bine, Dreptate, Milă, adică la Dumnezeu-Omul Hristos, va fi
care va veni prin lepădarea puterii raţionale a sufletului, anularea de bună socotit drept extremism, fanatism şi ultra-naţionalism, şi s-au întors la
Co

voie a voinţei şi împietrirea desăvârşită a simţirii inimii faţă de tot ceea noi vremurile în care a fi creştin va fi tot una cu a fi gata de moarte pentru
ce este politic incorect4 (corectitudinea politică fiind noua dogmă şi noul Hristos, gata de a-L mărturisi, cu preţ de suferinţă şi de sânge6, de data
cod de legi al sistemului viitorului). Dar ca să nu fiu proroc mincinos, aceasta fără a mai putea fi auziţi ori cunoscuţi. Veacul XXI de la Hristos
M

mă voi opri la a spune doar că ceea
ce va urma va fi cumplit, va fi mult
mai rău decât tot ceea ce putem să ne
închipuim acum.
O parte din această urâciune care
va stăpâni pretutindeni este nevoia
resimţită şi la noi de o nouă ordine
politică. Cei 20 de ani brucanieni au
însemnat un timp foarte binecuvântat
faţă de ceea ce urmează de acum:
Puţinii indivizi frustraţi care s-au
ostenit din răsputeri să otrăvească
sufletele intelectualilor din România
acestei perioade cu anti-creştinism,
anti-românism, anti-tradiţionalism,
anti-clericalism, anti-dogmatism, an-
ti-canonicitate, imoralitate ori liber-
schimbism, pun astăzi la cale o mare
mişcare politică, după modelul neo-
conservatorismului american5. De
mâine, fiii răsfăţaţi ai bolşevicilor
şi reeducaţilor primilor ani de co-
munism vor vorbi despre unitate,
moralitate, decenţă, normalitate,
părându-li-se că suntem proşti şi
am uitat că în ultimii 20 de ani au
Diavolul are trei cozi: şuierat cu limbile despicate împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale în
pentru cei saraci - reviste subvenţionate precum 22, Dilema, Idei în dialog şi altele cărora
comunismul, pentru cei istoria le-a vădit nonsensul existenţei.
credinciosi - ecumenismul Dacă aşa sau altfel se va întâmpla în România, rămâne ca Dumnezeu să
iar pentru cei bogati - rânduiască, pentru sângele şi lacrimile Mucenicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor,
masoneria” (Parintele 4 „În acele zile, trei patimi cumplite vor stăpâni în lume, simbolizate de numărul apocaliptic 666,
Paisie Aghioritul). şi anume: minte fără de judecată, adică plină de iuţime, de răzbunare şi ucidere; poftă fără de
minte, adică vor domni pe pământ desfrânarea, sodomia şi beţia; minte plină de imaginaţie sau
închipuire pripită adică oamenii vor fi amăgiţi de tot felul de griji, gânduri, tulburări şi patimi, încât
nu vor mai avea timp să se roage, să citească, să cugete la moarte” (Pr. Ioanichie Bălan, Convorbiri
duhovniceşti, Dialog cu Pr. Cleopa).
5 Vezi lucrarea Reconstrucţia dreptei. Între experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional
românesc, de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, şi ecourile pe care ea le-a trezit în publicaţiile
intelighenţiei de la noi.
le aduce Ortodocşilor din România experimentul paşapoartelor şi per-
miselor auto biometrice. Până acum Germania a fost singura ţară din Când încetează Tainele
lume care a primit paşapoartele electronice, dar România, prin oamenii Bisericii a mai fi Taine? În
săi politici, îşi doreşte să fie premiantă şi, pe lângă cipurile pe care nemţii chiar clipa în care clericul
şi le-au pus în paşapoarte, se vor include şi amprente biometrice: amprenta care le săvârşeşte se leapădă
irisului şi amprenta digitală. Nu ni se spune, însă, şi nu vom putea verifica de credinţa apostolică şi
niciodată ce vor conţine cipurile din paşapoarte şi din permisele auto şi la ce patristică a Bisericii, stă pe
bun atâtea măsuri de siguranţă într-o ţară atât de mică, unde depăşirea vitezei faţă împotriva Evangheliei
legale, conducerea sub influenţa alcoolului şi contrabanda cu ţigări sunt de zeci şi recunoaşte ereticilor pute-
de mii de ori mai numeroase decât falsificarea actelor. Este uluitor tupeul celor rea săvârşirii vreunei Taine,
ce vor să ne bage pe gât noile acte, dar uluitoare este şi trădarea politicienilor Duhul Sfânt încetează a mai
şi nepăsarea cetăţeanului obişnuit. Libertate, unde eşti? Celor ce credeau că lucra prin mâinile sale. De
totuşi sufletul românului nu-şi va pierde libertatea, de vreme ce «unde este aceea, responsabilitatea ier-
Duhul Domnului, acolo este libertatea»7, le putem spune că, dacă până arhilor faţă de adevărul de
astăzi Tainele Bisericii au fost singurele care dădeau libertate sufletului credinţă al Bisericii este tot
creştin, şi vor rămâne în veac arma cea mai puternică de luptă împotriva una cu a fi gata clipă de clipă
răutăţii veacului prin puterea Duhului Sfânt, e strigător la cer cum se pentru moarte. Nu degeaba
caută de către anumiţi „ortodocşi” minimalizarea şi dispariţia lor. Cum a rânduit Biserica primelor
aceasta? Când încetează Tainele Bisericii a mai fi Taine? În chiar clipa în veacuri ca arhiereii să se
care clericul care le săvârşeşte se leapădă de credinţa apostolică şi patristică aleagă dintre călugări, adică
a Bisericii, stă pe faţă împotriva Evangheliei şi recunoaşte ereticilor dintre cei mai fierbinţi pen-
puterea săvârşirii vreunei Taine, Duhul Sfânt încetează a mai lucra prin tru credinţă. Sunt însă şi din
mâinile sale.8 De aceea, responsabilitatea ierarhilor faţă de adevărul de cei care au crezut că pot să-l
credinţă al Bisericii este tot una cu a fi gata clipă de clipă pentru moarte. înşele pe Dumnezeu vânând
Nu degeaba a rânduit Biserica primelor veacuri ca arhiereii să se aleagă arhieria de parcă ea s-ar
dintre călugări, adică dintre cei mai fierbinţi pentru credinţă. Sunt însă şi da de la oameni, nu de la
Dumnezeu, şi nu s-au făcut
6 Mt. 5:: Fericiţi sunteţi când vă ocărăsc pe voi şi vă prigonesc, şi spun tot graiul rău împotriva
voastră, pentru Mine, minţind. vrednici numelui de păstori
7 - 2 Cor. 3:7 episcopi (supra-veghetori)
8 Theodorit al Kyrului, Istoria Bisericească, 4:23 Despre Hirotonia lui Moise Monahul: […]
„împăratul Valens a poruncit ca acest minunat bărbat să fie dus la Alexandria şi acolo să primească ai turmei lui Hristos, ci s-au
darul arhieresc, căci acest scaun era mai aproape. După ce Moise a fost adus şi a văzut că Lukie
încearcă să-i pună mâna pentru hirotonie, a zis: «Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci vădit a fi năimiţi prin înseşi
nu se pogoară Darul Duhului Sfânt dacă tu îl chemi.» Lukie însă a zis: «De ce vorbeşti bănuind
acestea?» Şi Moise i-a răspuns: «Nu bănuiesc ceea ce ştiu sigur. Tu lupţi împotriva dogmelor
vorbele şi faptele lor, şi sim-
apostolice şi înveţi cele împotriva lor, iar cele făcute împotriva legii se potrivesc cuvintelor de hulă. plii credincioşi sensibili la
Căci ce nelegiuit nu a pătruns oare prin tine în adunările bisericeşti? Care din bărbaţii vrednici de
laudă nu au fost alungaţi? Ce cruzime barbară nu au ascuns faptele tale cutezate de tine în fiecare gândul mântuirii îi cunosc
zi?» Moise spunea acestea cu curaj, iar Lukie îl auzea cum vorbea şi se pornea spre ucidere, dar se
temea ca nu cumva să se reaprindă războiul care abia încetase. Pentru aceasta Valens a hotărât ca
bine.
Moise să fie încredinţat spre hirotonie altor episcopi pe care el şi i-a ales. După ce a primit darul
arhieresc cu o credinţă vrednică de toată lauda, Moise s-a dus la cei care-l ceruseră şi i-a condus pe
calea adevărului prin învăţăturile apostolice şi prin puterea de a face minuni”.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
Orice vreme îşi are
încercările ei şi luptătorii
pentru înveşnicire. Unii
M
luptă să înveşnicească
luptă
în Dumnezeu clipa, să o
îndumnezeiască, iar alţii
luptă să o înveşnicească în
iad, în îngerul morţii, să
o îndrăcească. Adevărata
durere vine din aceea că nu
realizăm că de bună voie ne
aşezăm când într-o parte,
când în cealaltă a liniei de
bătălie dintre cele două
tabere. Dar ceea ce ni se
întâmplă dincolo de voia
noastră este crucea pe care
Tatăl, Bunul Proniator, ne-o
dă să o purtăm.
0 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 
0
din cei care au crezut că pot să-l înşele pe Dumnezeu vânând arhieria de de către cei care ar fi trebuit să-i aplice canoanele 06/SCRiSOARE Că CăTRE
ăTRE
parcă ea s-ar da de la oameni, nu de la Dumnezeu, şi nu s-au făcut vrednici Sfinţilor Apostoli, plus tăcerea lor desăvârşită CREDiNCiOşii B.O.R R-
numelui de păstori episcopi (supra-veghetori) ai turmei lui Hristos, ci s- în faţa numeroaselor mărturii de apostazie a lui Danion Vasile
12/P RiNTELE ARSENiE BOCA
12/Pă
au vădit a fi năimiţi prin înseşi vorbele şi faptele lor, şi simplii credincioşi Nicolae Corneanu şi a altora care şi-au continuat
ÎN DOSARELE C.N.S.A.S.
sensibili la gândul mântuirii îi cunosc bine. Recenta împărtăşire din otrava nestingheriţi lepădarea de credinţă, plus invitarea 17/ iNEDiT COMENTARiU LA
papistaşă a mitropolitului Timişoarei şi atitudinea sa faţă de Ortodoxie papei prin oamenii politici intermediari, acestea P
PATER iC Părintele Arsenie Boca
după apostazia sa, la care adăugăm cocoloşirea sa şi minimizarea gestului toate ne arată că sfârşitul este lângă uşi. Un imens 22/CiNE ţi ţiNE ORTODOxiA
tăvălug mondial nivelator al conştiinţelor şi înrobitor ROMâ âNEASCă?
NEASC
interviu cu Păr. Justin Pârvu
al sufletelor şi trupurilor, o mincinoasă „conştiinţă”
28/CE SE MAi AUDE DE TANACU T ?
politică ce va dobândi puteri inchizitoriale, un sinod interviu cu Păr. Justin Pârvu
care se leapădă de adevăraţii slujitori ai Bisericii9 31/R DU GyR SAU DESPRE
31/RA
şi iubeşte apostaţii şi apostazia, iată semnele bune GRATUiTATEA EROiSMULUi -
ale anului 2009! Din mila Sa cea mare Dumnezeu Păr. Gheorghe Calciu
ne cheamă să purtăm cu bărbăţie aceste cruci. Nu 36/AT
36/A
ATiTUDiNi ALE LAiCATULUi
ORTODOx ROMâN?
era deloc roză situaţia socio-culturalo-economico-
39/A iTiDiNi şi ATiTUDiNi…
39/AT
politică a imperiilor în care au propovăduit Sfinţii 46/ 2009 – PROBLEMă – REACţiE
Apostoli; şi totuşi au îndrăznit şi au biruit lumea! - SOLUţiE M. Ecaterina Fermo
Hristos le-a dat putere să treacă cu înţelepciune de 54/BiSERiCiLE OCCiDENTALE
şarpe şi blândeţe de porumbei prin toate ispitirile la Arhitect Nicolae Tulban
59/NU Mă VO V i LEPă
LEP DA DE TiNE,
care lumea antică i-a supus. Şi toţi şi-au pus sufletul
iUBiTăT ORTODOxiE!
Tă
pentru turmă mărturisind pe Hristos. Creştinii de 66/Să AVEM
A CURAJUL ACESTA,
azi suntem chemaţi la aceeaşi mare încercare, aceea DE A MăM RTURiSi ADEVă DEV RUL
DEVă
de luptă împotriva unui sistem foarte bine articulat şi Danion Vasile
pus la punct, prin lepădarea de faptele trupului şi ale 74/Gâ
GâN
Gâ DUR SMERi
âNDURi SMER TE ALă ALăTUR
ăTURi
TURi
DE CREAţi
CREAţiAţiA MARELUi BRâ RâNCU
RââNCUşi
întunericului şi prin scoaterea de sub praf a armelor
Virgil Maxim
Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga 84/ADEVăEV RUL DESPRE EMiNESCU –
EVă
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, LA 120 DE ANi DE LA UCiDERE
blândeţile, înfrânarea poftelor –, prin împlinirea Victor şi George Roncea
tuturor poruncilor Evangheliei, prin răstignirea 95/iNTERViU CU PăRiNTELE
TEOFAN - duhovnicul mânăstirii Nera
trupurilor împreună cu patimile şi cu poftele. Avem
PTA Pâ
PTAţi
97/LUPTAţi P Nă
N LA CAPă
CAPăT ăT! Apel al
puterea să o facem, suntem singurii şi ultimii care o Părintelui
rintelui Justin Pârvu către credincioși.
putem face şi avem, tocmai pentru aceea, datoria de 100/PROOROCiE A Pă PăRiNTELUi
a o face. Hristos, Cel ce ne-a poruncit să îndrăznim, PAiSiE AGHiORiTUL!
căci cu El vom birui şi noi lumea, ne aşteaptă. La
redactor/ Fundația Petru Vodă & Editura Crigarux
mântuitori şi îndrăzneţi ani!
colaborator/ Dan Puric
layout/ www.atelieruldegrafica.ro
tehnoredactare/ Bogdan Dumitrescu
prelucrare foto/ Atelierul de grafică
corectură/ Claudia Maria Chira
fotografie/ Tomoaki Minoda, Maria Ștefănescu,
Sorin Radu, Călin Piescu Laurian Țoța
adresă/ Fundația Petru Vodă, comuna Poiana
Teiului, Jud. Neamț
telefoane/ 0788 729 140, 0723 241 568
e-mail/ office@atitudini.com
9 E bine să ne aducem aminte că Ieromonahul Daniil şi maicile Neonila,
Anastasia, Pahomia şi Siluana de la Tanacu sunt în închisoare pentru web/ www.atitudini.com
încă vreo câţiva ani buni. tipar/ Autograf
 0 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 
0

U stir ht
O a
TR nă rig
scrIIso
scrIsoAre
scr soAre
soA re că
căTre creDINcIoşII În legătură cu comportamentul sacramental şi li- mitropolitului în numele acestei pocăinţe sunt

-V e
Ă
bIserIcII
bIser
bI serIIc
cII
c II orToDoxe româNe turgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, răspunzători într-o anumită măsură pentru lipsa

D
PE ă py
Danion Vasile monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii pedepsirii mitropolitului.
Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Înaintea Sinodului din iulie 2008, la întrunirea
Co

Iubiţii mei fraţi şi surori în Hristos, Vremurile pe care le trăim sunt Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini, mi-
vremuri de mare confuzie şi apostazie. Acest an 2009 pare a fi un an de ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit tropolitul recunoştea public – şi răspunsul său a
mari frământări sociale, politice, economice şi financiare. E lesne de înţeles niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau fost foarte discutat înaintea Sinodului din iulie
M

Am vorbit despre cazul meu,
dar niciunul dintre membrii
Sinodului nu a luat cuvân-
tul. Niciunul nu a interven-
it. Prin ridicarea mâinii s-a
decis ca gestul meu să
nu fie condamnat, cu o
singură excepţie: cea a
Mitropolitului de Cluj,
Bartolomeu Anania.
că, asemenea oricărui imperiu păgân
din trecut, noul imperiu politico-
economic care se conturează din ce în
ce mai clar va încerca să sufoce credinţa
cea dreaptă în Hristos, credinţa
Bisericii Ortodoxe. Se apropie nu
numai împlinirea profeţiilor legate
de o conducere politică mondială, de
pecetluirea cu semnul fiarei (adică
implantarea micro-cipului), ci şi
împlinirea profeţiilor legate de căderea
unui mare număr de oameni – clerici
şi mireni – în apostazie. Tocmai de
aceea e foarte important să încercăm
să rămânem aproape de învăţătura
Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi.
Avem datoria de a rămâne tari
în credinţă şi de a atrage atenţia
păstorilor noştri atunci când suntem
în faţa unei situaţii de criză. Una
dintre cele mai importante probleme
cu care se confruntă Sfântul Sinod
este apostazia Mitropolitului Nicolae
Corneanu care, după ce s-a împărtăşit
la o liturghie greco-catolică, a fost
iertat fără să se fi pocăit pentru gestul său. Unii ierarhi, preoţi, teologi şi
mireni consideră că problema „Corneanu” s-a încheiat prin decizia Sfântului
Sinod din iulie 2008:
„În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a luat în discuţie împărtăşirea Înalt Preasfinţitului
Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi
concelebrarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un
ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari.
Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care
au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul
şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare.
credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să
se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină.
De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric
ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu
slujitori ai altor culte.
Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea
cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta
sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o
ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea,
în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a
credincioşilor mireni” (www.basilica.ro).
Chiar dacă mitropolitul s-ar fi pocăit pentru păcatul
său, după învăţătura Sfintelor Sinoade (cf. canoanele
45 și 46 apostolice) ar fi trebuit să fie caterisit. Totuşi,
el a fost iertat, invocându-se o pocăinţă inexistentă.
Astfel, toţi ierarhii care au fost de acord cu iertarea
– că nu se pocăieşte pentru fapta sa. Întrebat de
preşedintele AZEC, domnul Răzvan Bucuroiu:
„Înalt Preasfinţia Voastră, după ce emoţia a trecut,
vă pare rău pentru acest gest?”, răspunsul a fost
şocant: „Sincer să spun, nu-mi pare rău, doar că
regret că am dat un prilej la comentarii din cele
mai felurite, şi majoritatea destul de negative. Ar
fi trebuit să calculez foarte bine gestul pe care l-am
făcut atunci, dar a fost un gest spontan şi, să zic
aşa, o comuniune în Hristos, pe care am simţit-o
alături de ceilalţi – să zic - creştini, pentru că sunt
cu adevărat creştini şi ei, şi nu ne desparte în fond
nimic, decât pe plan, să zicem, jurisdicţional,
acceptarea primatului papal, pe care, sigur, noi o
privim sub alt unghi şi din alt punct de vedere – dar
încolo nu există niciun fel de deosebire între noi.
Ne asemănăm şi ne identificăm, aş zice, din toate
punctele de vedere” (sublinierile ne aparţin – n.n.)
Mitropolitul nu numai că nu regretă greşeala – ci
regretă doar că a dat prilej unor comentarii negative
– ci, mai mult, afirmă că, în afara învăţăturii
despre primatul papal, Ortodoxia se identifică cu
catolicismul.
La întrebarea pusă de Radu Preda: „Credincioşii
care vor continua să vă întrebe cum vedeţi pastoral
situaţia, pentru acei credincioşi care văd în asta o
sminteală, cum le răspundeţi acelora? Nu celor
care, ca să zicem aşa, sunt fani ai intercomuniunii,
ci celor care, de pildă, au nelămuriri teologice.
Pentru că înţeleg că dumneavoastră aveţi o viziune
foarte coerentă, o înţeleg, fără să o pot accepta,
bineînţeles, în integralitatea ei, dar cum răspundeţi
acestora, pastoral? Îi puteţi sfătui pe credincioşii
dumneavoastră să meargă la orice biserică, nu
contează la care, pentru că oricum euharistia este
peste tot aceeaşi?”, mitropolitul a dat un răspuns
îngrijorător: „Nici nu îi voi îndemna, nici nu le voi
 0 AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
interzice. Dar există acest sentiment de comuniune între credincioşii pe
-V e
Ă
care eu îi păstoresc, sentiment [pe] care l-am împrumutat şi eu de la ei,
D
PE ă py
[pe] care ni l-am - să zic aşa - comunicat unii altora de ani de zile, şi acest
sentiment îl au şi ei. N-am avut, să zic aşa, niciun cuvânt de reproş din
Co
partea nimănui, ci dimpotrivă, când unii dintre cei care au urmărit presa
sau care au mai aflat câte ceva din comentariile care s-au făcut, au venit la
mine să-mi spună: «Vă lăudăm, vă apreciem pentru tot ceea ce aţi făcut,
M
vă admirăm.» Am rămas, vă mărturisesc, foarte
emoţionat de reacţia aceasta a credincioşilor”. Altfel
spus, mitropolitul locului, cel rânduit de Dumnezeu
pentru a veghea ca turma să păstreze dreapta-
credinţă, nu le interzice credincioşilor „să meargă la
orice biserică, nu contează la care, pentru că oricum
euharistia este peste tot aceeaşi”. Cuvintele din
întrebare păreau formulate astfel încât mitropolitul
să fi dat un răspuns ortodox, să fi precizat că nu te
poţi împărtăşi în orice „biserică”, ci doar în Biserica
Ortodoxă. Mai mult, ierarhul mărturisea că este
impresionat de deschiderea multor credincioşi
bănăţeni care – după cum se ştie – nu văd nicio
diferenţă între împărtăşirea într-o biserică ortodoxă,
romano-catolică sau greco-catolică. Mitropolitul
ştie că unii ortodocşi se împărtăşesc în Timişoara şi
în biserici romano-catolice sau greco-catolice, şi nu
le interzice să facă aceasta…
După întâlnirea AZEC, la care intervenţiile
mitropolitului au şocat publicul, a avut loc Sinodul
din iulie 2008. Iată cum descrie Mitropolitul
M-am aflat faţă în faţă Banatului, Nicolae Corneanu, acest sinod, în interviul care i-a fost luat
cu misterul fraternităţii şi de Francesca Strazzari în luna august 2008 (apărut în revista italiană Il
am fost acoperit de harul Regno, nr. 6/2008, p. 57-58„ (http://www.revistalumeacredintei.ro”)):
dumnezeiesc. Însă, sunt „Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea
convins că vor mai trece a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care
mulţi ani pentru a ajunge a concelebrat un botez (n.n. - slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua
la aceste gesturi. Abia după de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu,
aceea vor deveni normale.” dar niciunul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Niciunul nu a
intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat,
cu o singură excepţie: cea a Mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania.
Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal
laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: Care este
părerea voastră?» Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.”
Fiind întrebat: „Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor,
teologilor, credincioşilor?”, mitropolitul a răspuns: „Din partea episcopilor,
nicio critică. Niciunul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici
AT I T U D I N I 
0
verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa circumstanţe, să se facă un asemenea gest?”
Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a „Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se
intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune,
anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi
un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul la acel punct. Între cele două Biserici nu există
meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile
primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor
Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele
vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să
ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să
ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte
pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere
cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne
pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi
priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor
mii de persoane, care au aprobat gestul meu”. Mai
mult, mitropolitul afirmă că textul comunicatului
a prezentat situaţia altfel decât ar fi fost la Sinod,
prezentând lucrurile din altă perspectivă: „Odată
închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei
a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur,
în care se regăseau cuvinte precum «tulburare» în
interiorul Bisericii Ortodoxe Române, «neplăcere»,
«pocăinţă», «corecţie» (aici Corneanu surâde!!!)
[menţiunea îi aparţine jurnalistei – n.n.]. Sunt
sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că
gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul
aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era
îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare,
binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar, şedinţa intercomuniunea este o etapă”.
Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără Deşi hotărârea Sfântului Sinod este clară: „Sfântul
acuze, fără învinuiri.” Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh,
E foarte interesant că mitropolitul afirmă că prezenţa preot, diacon, monah, monahie sau credincios
cuvântului pocăinţă în respectivul comunicat e prea mirean din Biserica Ortodoxă Română să se
dură. E încă o dovadă că mitropolitul nu s-a pocăit împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină”,
pentru apostazia sa. Dacă pocăinţa mitropolitului mitropolitul Corneanu afirmă că gestul poate fi
ar fi fost reală, ar fi fost făcută publică, aşa cum repetat pentru a se ajunge la intercomuniunea
public a fost şi gestul său apostat. Dar, nu numai dintre Biserici, intercomuniune pe care o consideră
că el nu regretă gestul, ci crede că poate fi repetat: o etapă premergătoare unirii Bisericilor. Istoria
„Există anumite momente, condiţii particulare, Bisericii ne arată însă foarte clar că nu poate exista
într-un climat de intensă spiritualitate, în care intercomuniune înaintea primirii dreptei-credinţe
suntem determinaţi să facem gesturi curajoase”. de către cei care au părăsit-o. Mitropolitul, prin
Când ziarista l-a întrebat: „Dar, în consecinţă, se acest interviu, afirmă implicit faptul că el contestă
creează impresia că a sosit momentul, în anumite hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
 10 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 11

U stir ht
O a
TR nă rig
Române privitoare la intercomuniunea cu heterodocşii. Cât priveşte Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Corneanu, Mitropolit când a spus că Sinodul din iulie s-a desfăşurat fără

-V e
Ă
reacţiile împotriva gestului său apostat, mitropolitul are o atitudine tipic ortodox al Banatului. În cuvântul său de salut, învinuiri, nefiind nevoie ca el să se pocăiască.

D
PE ă py
ctară: „S-au publicat în România studii, articole asupra inte
sseectară: intercomuniunii Eminenţa Sa a spus: «Pentru mine este o onoare că Dacă „furtuna a trecut”, aşa cum îşi doreşte
din cauza gestului meu. Au existat multe comentarii. Din punct de vedere am putut fi aici cu Excelenţele Voastre, mă bucur mitropolitul, şi cazul este închis, înseamnă că
Co

canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este şi vreau să exprim dorinţa de a rămâne în frăţietate mitropolitul a fost sincer în rătăcirea sa, şi atunci a
vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. (…) deplină, după cuvântul Mântuitorului nostru Isus greşit întreg Sinodul care l-a iertat.
A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, Hristos. În aceste momente, mă simt şi eu alături de Oricum ar fi, iubiţi fraţi şi surori în Hristos, vă rog
M

dar m-am aflat într-un moment cu
totul excepţional, pe care l-am trăit cu
o asemenea intensitate interioară încât
am închis ochii. M-am aflat faţă în
faţă cu misterul fraternităţii şi am fost
acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt
convins că vor mai trece mulţi ani pentru
a ajunge la aceste gesturi. Abia după
aceea vor deveni normale.” Mitropolitul
cunoaşte rânduiala canonică, dar afirmă
că harul dumnezeiesc îl acoperă atunci
când calcă această rânduială. O astfel de
atitudine este similară cu a curvarului
care zice că desfrânarea nu e păcat, sau
cu a homosexualului care zice că relaţiile
homosexuale sunt binecuvântate de
Dumnezeu.
Întrebarea „Preasfinţia voastră, vă simţiţi
nevinovat?” primeşte următorul răspuns:
„Da, în mod absolut. Acum furtuna a
trecut. Cred că, pe moment, totul s-a
terminat. Cel puţin aşa sper”. Mitropolitul
consideră că problema este încheiată,
şi afirmă cât se poate de clar: „Gestul
rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă”.
Afirmaţiile Mitropolitului Corneanu ne arată că el nu se pocăieşte pentru
păcatul său. Dacă s-ar fi pocăit, pocăinţa sa ar fi fost făcută public, în scris
şi prin viu grai.
Există două posibilităţi: ori el nu s-a pocăit nici în faţa Sfântului Sinod,
şi atunci Sfântul Sinod a greşit invocând această pocăinţă inexistentă şi
iertându-l, ori el a mimat pocăinţa în faţa Sfântului Sinod, pentru a fi
iertat. Dacă pocăinţa sa a fost falsă, fiind motivată doar de dorinţa de a fi
iertat, atunci ierarhii Sfântul Sinod trebuie să rejudece cazul Corneanu.
Ierarhii catolici din România au apreciat gestul mitropolitului apostat,
invitându-l la Sesiunea de toamnă a Conferinţei Episcopilor Catolici din
România din 23 septembrie 2008: „O prezenţă cu totul deosebită şi mult
apreciată, la prima parte a sesiunii de dimineaţă a şedinţei, a fost cea a
Excelenţele Voastre şi rog pe bunul Dumnezeu să Vă
dea har mult pentru ca lucrările ce se vor desfăşura
să fie spre binele tuturor şi spre preamărirea lui
Dumnezeu. Amin.» Întreaga asistenţă a aplaudat
cuvântul de salut al Eminenţei Sale. A urmat apoi
discursul Excelenţei Sale, Nunţiul Apostolic în
România şi Republica Moldova, Mons. Francisco-
Javier Lozano, care, după ce a salutat asistenţa, s-a
adresat Mitropolitului Corneanu, spunând că el
constituie, prin viaţa sa şi prin comportamentul său,
un exemplu ce arată mare ataşament la Cuvântul
Evangheliei şi la Ecumenism. De aceea, Episcopii
Catolici îi mulţumesc pentru fidelitatea şi curajul
de a trăi Cuvântul Evangheliei. Este o mărturie
vie a Cuvântului exprimat de Domnul nostru Isus
Hristos Ut unum sint”
Iubiţii mei fraţi şi surori în Hristos, daţi-vă seama
că mitropolitul Corneanu e un ierarh apostat. În
măsura în care e lăudat de ierarhii catolici ai zilelor
noastre, e osândit de toţi Sfinţii Părinţi care au scris
împotriva împărtăşirii cu heterodocşii şi împotriva
ereziilor catolice.
Să stăm tari în rugăciune, cerându-i Bunului
Dumnezeu să îi lumineze pe ceilalţi ierarhi ai
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să
îl judece pe Mitropolitul Corneanu după canoanele
Sfinţilor Părinţi. Situaţia este foarte gravă. După
cum ştiţi, unii credincioşi, smintiţi de iertarea
necanonică a mitropolitului la Sinodul din iulie, vor
să părăsească Biserica Ortodoxă Română. Suntem,
într-un fel, răspunzători faţă de atitudinea pe care o
are Sfântul Sinod în acest caz.
Vorbiţi cu preoţii voştri, vorbiţi cu duhovnicii
voştri, încercaţi să vorbiţi cu ierarhii voştri. Trebuie
să se adune Sfântul Sinod încă o dată, pentru a
rejudeca acest caz Corneanu. Viitorul ne va arăta
dacă mitropolitul Corneanu a minţit sau nu, atunci
să nu lăsaţi sufletele voastre prinse de amăgeala
apostaziei. Nu consideraţi că subiectul Corneanu
ţine de trecut, făcându-vă părtaşi faptelor sale.
După Sinodul apostat de la Ferarra-Florenţa,
poporul credincios a refuzat să ia parte la slujbele
făcute de ierarhii care au vândut credinţa ortodoxă,
semnând unirea cu catolicii. Chiar dacă, deşi unirea
fusese semnată, ierarhii ortodocşi au refuzat să se
împărtăşească cu ierarhii catolici. Oare cum trebuie
să reacţioneze credincioşii care se află sub păstorirea
mitropolitului Nicolae al Banatului?
Să ne rugăm, fraţilor, pentru mitropolitul Nicolae,
ca el să îşi înţeleagă greşeala şi să se lepede de
înşelarea în care se află. Să ne rugăm, fraţi şi surori
întru Hristos, ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române să îl judece pe mitropolitul Nicolae după
rânduiala Sfintei Biserici, şi nu după înţelepciunea
acestui veac, în numele unei iubiri care acoperă
păcatul.
Şi să ne rugăm ca, oricât de mari vor fi ispitele din
vremurile care vin, în care confuzia, apostazia şi
desfrâul vor cuceri atâta lume, noi să stăm tari în
dreapta credinţă, sprijinindu-ne unii pe alţii.
Să mă iertaţi că am îndrăznit să vă scriu, dar
simt nevoia să împart cu voi durerea provocată de
afirmaţiile mitropolitului apostat.
Cu dragoste în Hristos, Danion Vasile.
(Interviul luat Mitropolitului Corneanu de Francesca Strazzari se
poate citi pe www.revistalumeacredintei.ro/sct_3/st_255/o_ultima_
declaratie_socanta_a_mitropolitului_corneanu_gestul_ramane_
nu_ma_pocaiesc.htm).
 1 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 13

U stir ht
ArHIV
ArrHIVă
HIVă 
HIVă -11-00

O a
TR nă rig
fete. Ceea ce n-am reuşit întrucât tocmai în anul acela, 929, Ministerul

-V e
Ă
PărINTele
PărINT
Păr INTe
INT e ArseNIe bocA îngăduie şi fetelor să studieze teologia şi m-am pomenit cu vreo câteva

D
PE ă py
îîN
NDDos
DosArele
os c.N.s.A.s. colege. Iar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată
vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică - Gh.
Co

Autobiografie Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam
Subsemnatul m-am născut în 90, Sept. 29, în Vaţa de Sus, jud. problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa,
Hunedoara. Şcoala primară şi liceul - în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe studiind mistică comparată a diferitelor religii superioare, ca să văz: prin
M

Asta îmi este toată misiunea
şi rostul pe pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri,
deşi eu sunt nevrednic.
Pentru asta sunt solici-
tat în toate părţile, ca să
propovăduiesc iubirea lui
Dumnezeu şi sfinţirea
oamenilor prin iubire.
atunci mi se remarca o anumită înclinaţie
spre singurătate şi spre probleme de
religie, chiar peste puterile mele de atunci.
Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel
Kant: „Religia în limitele raţiunii”, iscălită:
„Boca Zianu cl. IV. Lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu
am rămas orfan de tată, care era cizmar
de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul
său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată
pentru ca să nu mai pierd timpul, - ceea
ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat
până acum, şi de multe ori mi-a folosit
în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut
foarte mult: matematicile, fizica, religia,
desenul şi muzica. Terminând liceul şi
luând bacalaureatul la prima prezentare,
înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă
aveam avere sau garantau tutorii pentru
mine intram la aviaţie la Cotroceni,
- ceea ce n-a fost, împiedicându-mă
sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia
contemplativă, sau speculativă, şi în 929
m-am înscris la Academia Teologică din
Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut
casa părintească spre a-mi putea continua
studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu
mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin
sentinţa de divorţ, ca fiind pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la
şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii
călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu
deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele
note caracteristice: o deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai
fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i fie greu când va afla
că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită
disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa, de
pildă, mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nicio cunoştinţă cu
proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul
vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văz dacă e
adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe şi asupra
instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi
controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a
dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde
şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă.
Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea
aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea
din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de
studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi
parveneau pe această cale.
Toate aceste mă interesau să le aflu şi să le probez în
vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci
stam în curtea şcoalei cu poarta deschisă. Cu colegii nu
ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcoalei, a
vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul
cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat
lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire
când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea
mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă.
Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Studiam foarte mult.
Vorbăria mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc mi Timpul ce-mi mai rămânea
l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care liber acasă îl foloseam citind
s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma şi discutând teologie cu
strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului şi purta titlul: încă un coleg de-al meu
„Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 933. În care studia conservatorul.
vacanţe mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Aşa s-a întâmplat că odată,
Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul plăcându-mi foarte mult
următor, 933-34, la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am scrierea mistică a Sfântului
terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe Dl. Francisc Şirato, ioan Scărarul, am tradus-o
Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. în româneşte, în vreme de
La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi cinci luni. M-a ajutat foarte
grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea mult la închegarea convin-
şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de gerii mele de-a intra în
multe ori era pus în imposibilitate să-şi ţină cursul. Abia aici m-am lovit de călugărie.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Asta îmi este toată misiunea
şi rostul pe pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri,
deşi eu sunt nevrednic.
Pentru asta sunt solicitat
în toate părţile, ca să
propovăduiesc iubirea lui
Dumnezeu şi sfinţirea
oamenilor prin iubire.
1 AT I T U D I N I
mişcările politice studenţeşti şi, cari mi-au produs o impresie neplăcută.
În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât
Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul universităţii, ci
ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Belle-artes ne tratau ca fiind în afară
de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am
fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo
mişcare politică.
Vremea petrecută în bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată.
Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta.
Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam
de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul
Radu-Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani
am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine
că nu mă ocup cu nicio pierdere de vreme. Pe-acolo
mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu
ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea
total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din
copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca
un înger păzitor).
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea
liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu
încă un coleg de-al meu care studia conservatorul.
Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte
mult scrierea mistică a Sfântului Ioan Scărarul,
am tradus-o în româneşte, în vreme de cinci luni.
M-a ajutat foarte mult la închegarea convingerii
mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toiu’ şi
se discuta de ea în toate părţile. Eu, ca un independent de politic, nu mi-
am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai
chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din
Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegii întâmplători prin curte
până în trotuarul străzii „Calea Griviţei” pe care trecea convoiul de la
Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea
Griviţei. Deci am privit o parte din convoiu şi pe cei doi morţi. Atât tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam la alţi
profesori pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă
discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu
Iţhoc Steinberg, - eram prieteni. Îi spuneam câteodată: măi Steinberg, tu
eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să
fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta
te voiu concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că
AT I T U D I N I 1
ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică la o biserică
din Bicsadul Oltului care era de zugrăvit în frescă, împreună cu profesorul
meu, Costin Petrescu.
Îndată după terminarea acelui an de practică, ce însă a fost mai scurt,
am plecat, trimis de mitropolitul Nicolae Bălan, în sfântul Munte, ca să
deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca
nimeni din cei ce au fost legionari vreodată să nu
poată ieşi din ţară Eu, neavând absolut nimic la
activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa
„sans Russia”, de la prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi
încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii:
a României, a Constantinopolului şi a Atenei,
precum şi a celor două guverne: român şi grec,
precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla
chemare către desăvârşirea interioară prin
meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 Iunie 938. Ţin minte data
aceea, că intrând în ţară pe la Moraviţa, am văzut
drapelele româneşti, de acel 8 iunie de odată.
De la data aceasta până la Paştile anului viitor
când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte
de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău
cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca” şi
alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În vinerea Domnului după Paştile anului 939,
am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul
şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu-
Sâmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Toate preocupările mele
Al doilea an - la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura erau şi sunt până astăzi
degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor interioare, nu exterioare.
şi evlavie la mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie unul: Părintele Vorbăria mi-a fost urâtă de
Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia, - eu simţindu-mă când mă ştiu. Chiar numele
nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la mănăstire după puteri. călugăresc mi l-am ales
Într-o iarnă, probabil prin 94, ne trezim cu o avalanşă de oameni de pentru că Avva Arsenie îşi
toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre alesese nevoinţa tăcerii, prin
necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram care s-a desăvârşit interior.
preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor, sau
a păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a
propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi om adevărat, precum şi
a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice
împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
La intrarea în cursul
superior de liceu am rămas
orfan de tată, care era cizmar
de meserie şi foarte bun
pedagog cu fii-său. ştiu
până astăzi că m-a bătut
odată pentru ca să nu mai
pierd timpul, - ceea ce i-am
făgăduit cu lacrimi şi n-am
uitat până acum, şi de multe
ori mi-a folosit în viaţă. În
cursul liceului mi-au plăcut
foarte mult: matematicile,
fizica, religia, desenul şi
muzica. Terminând liceul
şi luând bacalaureatul la
prima prezentare, înclinam
spre ştiinţele pozitive,
dar dacă aveam avere sau
garantau tutorii pentru
mine intram la aviaţie la
Cotroceni, - ceea ce n-a
fost, împiedicându-mă
sărăcia. Drept aceea a biruit
înclinaţia contemplativă,
sau speculativă, şi în 1929
m-am înscris la Academia
Teologică din Sibiu.
1 AT I T U D I N I
faţă de Dumnezeu, să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetă cetă-
ţenească, dajdie, etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat,
suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat
poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu,
iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă
reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în împărăţia de obârşie, de
unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercarea cuminţeniei şi a iubirii
noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat
cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate
părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor
prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
R. Vâlcii, 17 Iulie, ’45 Ieromonahul Arsenie
AT I T U D I N I 1
INeDIT comeNTArIU lA PATerIc
Al PărINTelUI ArseNIe bocA1
Despre ispite
Avva Antonie: Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască.
Adică fără ispite nu te poţi mântui.
Mântuirea înseamnă un alt mod de a trăi, dobândirea altei firi, nu aceasta
care o avem. Pentru că aceasta trebuie toată topită,
scărmănată, omorâtă prin tot felul de ciopleli, altfel
nu e cu putinţă să crească firea după Dumnezeu.
Mântuirea e imposibilă fără ispite pentru că numai cu
prilejul lor ne cunoaştem; dându-ţi seama de greşeli
şi felul cum puteai să rezolvi, adică cunoscând ceva în
vremea ispitei, tot e ceva, adică este un început spre
creşterea duhovnicească (aceasta în cazul încercării
când ţi se face îndreptare).
Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se
ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi).
Ispitele au rostul:
. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel
iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa
aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi
încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva
mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au
însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea
duhovnicească la care eşti. În încercări (ispite) îţi trebuie o convingere, Smerenia e dulama lui
adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realităţi religioase, adică Dumnezeu. Uscăciunea
realităţi trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le sufletească nu e deznădejde,
trăieşti. Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ţi: Nu trăi o viaţă ci e una din nevoinţele cele
aşa de grea, nu-ţi chinui tinereţea. Toate aceste momeli te sustrag de la fără de voie, care mai mult
temelia, Hristos şi de la crucea Lui şi te dai spre plăcere, spre cruţare de spală sufletul decât ostene-
sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie lile cele de voie.
puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău,
care să-ţi ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos. În
felul acesta, încercările dovedesc de ţi-e mai drag de tine sau de Hristos.
Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos,
treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te laşi cu totul în conducerea lui
Dumnezeu. Nu-i altă soluţie decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit
cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Şi dacă am fi curaţi cu inima, L-am vedea şi acum.
. Însemnări din manuscrisele de la Sinaia

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
În încercări trebuie să ai o
casă a ta, care să fie întărită
pe o temelie puternică, să
ai ceva trainic, un foc, un
cărbune aprins în sufletul
tău, care să-ţi ajute ca în
încercări să n-o luăm către
noi, ci către Hristos.
La mulţi le-a zis: nu plecaţi
din ţară că ţara noastră are
destinul ei şi va da cei mai
mulţi mucenici.
1 AT I T U D I N I
La ziua judecăţii ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi
noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici
în înţelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.
Alte cugetări duhovniceşti:
• Să nu adormi cu mintea obosită, în duşmănie pe cineva.
• Prilejurile sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire şi îngăduite de
Dumnezeu. Le deosebim:
- Când sunt de la diavol, simţi tulburare.
- Când sunt de la fire, ne apărăm.
- Când sunt îngăduite de Dumnezeu, simţim o pace, bucurie, mulţumire.
• Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
• Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
• Decât ceartă mai bine pagubă.
• Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
• Pentru valoarea mântuirii nicio suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ,
numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
• Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de
păcate. La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei
şi va da cei mai mulţi mucenici.
• Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor
veni vremuri foarte grele.
• Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
• Să vă pregătiţi pentru martiraj.
• În rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la
ispita lepădării de Dumnezeu.
• Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe
nedrept, să te bucuri.
• Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti
mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
• Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu
ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
• Să nu ai niciun amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea
de Dumnezeu.
• Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.
• Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne
cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.
• Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
• De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
• Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
• Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de
credinţă.
• Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.
• Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte
AT I T U D I N I 1
sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
• Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în
chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti,
ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă
cu candela stinsă.
• Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împăr-
tăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările
vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.
• Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
• Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea
intra prin uşile închise.
• În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
• Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu,
se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi
şi cu îngerii.
• Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe să tacă.
• Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
• Să cultivăm energia voinţei.
• Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă,
cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
• Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare
de umilinţă şi smerenie. În momente de limpezime
• Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice. Destinul nostru e de minte, să ne dăm seama
colosal de înalt: îndumnezeirea. că la mijloc e o patimă, un
• Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. duh rău care ne trage de
Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care minte cu o logică foarte
înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) strânsă, ca să ne scoată
apar bolile. afară din ascultarea de
• Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care Dumnezeu. Să ne dăm
omul trebuie să le îndeplinească. seama că mai avem ceva în
• Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia noi neatins de logica aceasta:
mâna toată. conştiinţa. Deci să ascultăm
• Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, conştiinţa, nu dreptatea
cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului noastră. Să căutăm, că mai
Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi este cineva care ne-ar putea
în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în ajuta să ajungem la linişte.
care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Dacă întinzi mâinile către
Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă ajutor, vei fi ajutat. inima
iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci înfrântă şi smerită Dumn-
eu-l e ateu. Nu te poţi lua „la trântă” cu el fără „Doamne Iisuse...”, şi nu ezeu nu o va urgisi.
poţi zice „Doamne Iisuse...” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.
• Faceţi măcar 00 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.
• Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci
când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
 0 AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
• Dacă uiţi să zici „Doamne Iisuse...”, zi: „Doamne, nu uita de mine cum
-V e
Ă
uit eu de Tine”.
D
PE ă py
• Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu
pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile,
Co
te însoţesc dincolo.
• Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui
Dumnezeu.
M
• Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una
din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală
sufletul decât ostenelile cele de voie.
• Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui
Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru
alţii.
• Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui
Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă.
Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte
un asemenea dar.
• Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă
în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.
• Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în
ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
• Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui
Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
• Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când
dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti.
Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat,
dacă nu, să-l ajutăm.
• Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui
Dumnezeu se ascunde.
• Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar
cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.
• Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.
• Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi
trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
• Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
• Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu
te mândreşti.
• Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspunzi
înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.
• Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte.
Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.
• Răbdând canonul şi zicând: „aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.
• Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îm-
blânzeşti câinele.
AT I T U D I N I 1
• Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.
• Pe vârful limbii călăreşte satana.
• Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu
te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
• Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te
pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
• Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi
cu ea mântuirea.
• Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că
nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi
gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în
ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după
pofta ta.
• Prin unire se măresc lucrurile mici, prin
vrajbă se prăpădesc şi cele mari.
• Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănă-
stirea de obşte e neorânduială.
• Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul
nostru, ca şi când am locui în casă cu un
şarpe, că aşa şi este.
Formele în care se dezvoltă
şi se înmulţeşte mândria în suflet
Viaţa duhovnicească are multe greutăţi
de învins, mai ales din partea mândriei.
Patima importanţei, boala locului de cinste
sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei,
neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, po-
somorârea, groaza de umilinţă, toate acestea
sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte
mândria în suflet. Mândria şi toţi puii ei
sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de
făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub
influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei. Ce e de făcut?
În momente de limpezime de minte - că sunt - să ne dăm seama că la mijloc
e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să
ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu. Să ne dăm seama că mai avem
ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa,
nu dreptatea noastră. Să căutăm, că mai este cineva care ne-ar putea ajuta
să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima
înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 3

U stir ht
O a
TR nă rig
cINe
cIN e ţIN
ţINe
ţ INe
e or
orToDoxIA româNeAscă? asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi care au câte 5-6 copii, care suferă în mizerie şi multe

-V e
Ă
Interviu cu Părintele Justin Pârvu, polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într- lipsuri, că ni s-a dus buhul în toată lumea? Dacă ar

D
PE ă py
realizat de monahia Fotini, adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar face acest lucru, într-adevăr ai crede că urmăresc
3
 3 decembrie, 00 ceea ce s-a remarcat îndeosebi la noi, a fost faptul că ceva bun.
Co

România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte - Păi cum să ajute familiile cu copii dacă ei vor să
- Părinte, Sf. voastră cum vedeţi cinstirea acestor martiri anticomunişti pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin decimeze populaţia?
înainte de canonizarea propriu-zisă, prin facerea de icoane şi acatiste? jertfele lui, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste - Întotdeauna aşa a şi fost, din vremea partidului
M

- Dacă Biserica noastră
Ortodoxă îşi va lepăda
credinţa strămoşească şi va
nesocoti canoanele Sfinţilor
Părinţi, atunci, cu durere o
spun, Biserica oficială va fi
prăbuşirea noastră…
Eu văd în aceste manifestări un lucru foarte bun, pentru că viaţa acestor
martiri este deja cunoscută în sfinţenia
lor, prin faptele lor, prin toată conduita
lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în
mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în
sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au
jertfit pentru adevărul acesta ortodox.
Acum, pentru noi, cel mai important
este să ne apropiem de jertfa lor cât mai
mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire
la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri
n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte
moaşte, n-aveau sfinţi, n-aveau icoane
făcătoare de minuni, însă au intervenit şi
aşa am obţinut pe cuvioasa Paraschiva,
aşa am obţinut icoane făcătoare de
minuni, la care se închină tot poporul
astăzi. Acestea toate au fost, în sfârşit,
valori aduse din lumea aceasta ortodoxă
şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu
cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi
ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de
năvălirile şi greutăţile istorice prin care
am trecut în decursul timpului, moaşte
şi icoane care au acoperit pământul cu
rugăciunea şi cu prezenţa lor. Dar şi
secolul acesta al XX-lea, care a rodit
aceşti tineri care au luat drumul crucii
şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte
că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi
totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor
şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele
lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor
sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial
şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea
îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura
ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.
al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani
a fost şi este ţara noastră, este România ortodoxă
cu tineretul acesta de jertfă care, în sfârşit, a luat de
coarne taurul comunismului şi al tuturor străinilor
care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Însă nu este
suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci
mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră,
căci aşa s-a plămădit ortodoxia asta până astăzi.
- Nu vedeţi că acum fac experimente pe noi cu vaccinul
Gardasil…, despre care se spune că ar avea drept
efect sterilizarea…
- Experienţele care se fac pe noi, încât au ajuns să
ucidă şi tineretul şi copiii aceştia, sunt asemenea
experimentelor iudaice făcute pe poporul evreu. Nu
vedeţi cu câtă ură s-au pornit asupra pruncilor noştri?
Întocmai ca la Naşterea Mântuitorului când iudeii
căutau să-L ucidă pe Hristos şi au omorât atâţia
prunci nevinovaţi; îl luau de la pieptul mamei lor, îl
treceau pe sub sabie fără pic de milă, şi asta numai
pentru ura şi mânia lor împotriva lui Hristos. Astăzi
asistăm la acelaşi fenomen. Distrug viţa română din
pântece, să nu cumva să se mai perpetueze ortodoxia
în lume. Este aceeaşi metodă dar sub altă formă, cu
aceeaşi ură, aceeaşi răutate, sălbăticie şi până azi.
Aici se vede cât îi doare sufletul pe cei din guvernul
României, că în loc să ofere copiilor din şcolile
noastre altfel de bunuri, cărţi, ajutoare materiale,
îmbunătăţirea şcolilor, să se ocupe de formarea lor
culturală care să fie cât mai aproape de adevărul
istoric şi de tradiţia poporului nostru creştin – aşa
ca să le dea o mângâiere şi materială şi spirituală -
ei îi omoară. Dacă ei nu au avut acest interes până
acum, s-au trezit deodată acum mari protectori ai
copiilor – că pe de o parte ei apar ca nişte îngeri, dar
pe de altă parte sunt nişte demoni împieliţaţi. De ce
n-ar veni sub o formă umană în ajutorarea familiilor
comunist. Cum se recrutau membrii de partid,
de pildă? Într-o şedinţă se discuta despre unele
elemente care ar fi foarte potrivite de recrutat în
partid, dar dacă erau cumva creştini care merg la
biserică… „Cutare membru de partid este bun,
dar nu vezi că merge la biserică, îşi botează copiii,
îşi cunună feciorii?” – şi nu-l mai puteau înscrie
în partid. Pe de altă parte, noaptea, de pe la ora
unu, îşi cununau copiii lor în mănăstirea Bistriţa,
în paraclisul Sf. Ioan de la Suceava, membrii de
partid, şi nu membrii oarecare, erau oameni de
elită ai partidului, cu mare răspundere. Se făceau
şi cununii, se făceau şi botezuri. Mi-aduc aminte,
veneau, erau anumite zile frumoase aşa pe care le
sărbătoreau ei şi aveau icoane acasă, sechestrate de
la diferite mănăstiri, biserici, muzee, veneau cu nişte
cadouri de rămâneai uimit de câte o icoană veche de
vreo 5-600 de ani. Printre camerele securităţii era şi
un depozit pentru icoane şi obiecte de cult de mare
valoare luate de prin mănăstiri.
- Şi ce s-a întâmplat cu aceste obiecte? Au mai fost
recuperate?
- Nu, nici vorbă, s-a făcut comerţ cu ele peste hotare.
Mi-aduc aminte, într-una din zile, i-au adus unui
stareţ de la o mănăstire, cea mai veche şi frumoasă
icoană luată de la mănăstirea Putna şi dată acestui
stareţ, care era omul de petreceri şi de mese şi omul
lor. Ei, securiştii, preferau să se adăpostească şi să
se distreze aici, la mănăstiri, unde era totul gratuit
şi călugării obişnuiţi cu „duhul ascultării”. În
sărbătorile Crăciunului, în mănăstiri, se tăiau câte
doi-trei porci, doi mergeau la securitate, şi unul care
rămânea pentru zilele în care veneau ei la mănăstire,
cu tot cu familii.
- Părinte, credeţi că Biserica ar trebui să recunoa-
scă colaborarea cu comunismul? Ţine de datoria lor
morală sau mai multă sminteală s-ar face?
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
- Dar la câtă sminteală au făcut ei până acum, ce-ar
-V e
Ă
mai fi una în plus? La ora actuală este o situaţie cum
D
PE ă py
nu se poate mai degradantă în rândul oamenilor
Bisericii. Nu suntem noi în măsură să-i discredităm,
Co
dar n-au ştiut decât să se măgulească pe lângă acest
regim, condamnat de întreaga umanitate de azi. Şi,
pe de altă parte, s-au folosit de popor ca să-i atragă
M
de partea regimului – pentru că intenţia lor era
să-i vadă poporul pe capii Bisericii alături de capii
comunişti, şi aşa îşi câştigau credibilitatea. Dar toate
acestea nu erau decât de faţada lumii. Dar pe de
altă parte unde se pomenea oră de religie în şcoală?
Unde să pomeneşti un elev să meargă la biserică,
când directorii şcolii stăteau la poarta bisericii să
vadă cine intră sau iese din biserică? Asta era de fapt
realitatea. Unde erau icoanele în şcoli? Unde erau
cărţile de cult bisericesc, că abia găseai o psaltire şi
un ceaslov? Mai interesant este că imediat înainte de
revoluţie, securistul venea de la Bucureşti şi aducea
ceasloave şi psaltiri pe la mănăstiri în ţară. Pe
securist nu-l întreba nimeni ce duci acolo? Dar totuşi
s-a menţinut practica aceasta ortodoxă în interiorul
poporului nostru, nu s-a pierdut. De bine, de rău,
copiii nu au rămas nebotezaţi, soţii nu au rămas
necununaţi. Dar acum Dumnezeu ştie cât şi în ce
măsură e valabilă toată lucrarea aceasta a noastră, ca
să stai la o cununie sau la un botez după aceea să stai
la o şedinţă bolşevică de partid, să scoţi din guşă ce-ai
mai auzit, ce-ai mai văzut, ce se mai spune, ce se mai
crede. E greu să spui o predică frumoasă, elegantă,
cu atâta patos şi zel, de parcă ies porumbeii din gura
predicatorului, iar după aceea s-o amesteci cu apa
tulbure a comunismului. E o defăimare a harului
lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu cred că a trecut cu
vederea greşelile noastre şi a lucrat în neamul acesta,
pentru credinţa poporului şi martiriul mucenicilor
noştri din închisori şi de prin munţi. Nu ierarhii şi
preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii
din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut
copiii în duhul acesta al adevărului ortodox. Ce se
citeşte în Vieţile Sfinţilor, despre mamele, părinţii,
care-şi cresc copiii în duhul Evangheliei - astăzi le
trăim practic în viaţa de familie a neamului nostru şi
ne dăm seama cât de apropiaţi suntem faţă de aceste
adevăruri pe care Sfinţii Părinţi ni le-au lăsat nouă
ca nişte faruri de lumină spre viitorul neamului
nostru. Ei vor să distrugă copiii noştri, tineretul,
să distrugă lumea din rădăcinile ei. Iată, de pildă,
mizeria şi criza financiară – mamele n-ar trebui să-
şi lase copiii să se ducă de la 6-7 ani prin ţările
occidentale să câştige o bucată de pâine, să se ducă
să-şi piardă identitatea lor de ortodocşi şi de români.
Că vin unii şi-mi spun că nu mai ştiu nimic de copiii
lor de vreo 3-4 ani. Chiar astăzi a venit o familie şi
plângea cu lacrimi fierbinţi că nu ştie nimic de 7 ani
de copilul lor plecat de acasă. Şi iată asta este urgia,
crima şi pacostea asta venită peste noi - răutatea
acestor oameni care oprimă creştinismul de 2000 de
ani. Ne confruntăm cu aceeaşi primejdie iudaică, ca
de acum 2000 de ani şi până în prezent. Şi cred că în
prezent este mai activă ca oricând. De acum înainte
nu ştiu încotro mai mergem, pentru că acum nu mai
avem justificare că suntem în vreme de prigoană,
forţaţi de împrejurări, acum de bună-voie ne vindem
ortodoxia ecumenismului.
- Păi, nu vedeţi că ei nu au fost în stare să-şi ţină
promisiunile făcute la sinodul din iulie, prin care s-a
stabilit să nu se mai facă ierurgii cu eterodocşii…
- Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda
credinţa strămoşească şi va nesocoti canoanele
Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica
oficială va fi prăbuşirea noastră…
- Am tot auzit în ultima vreme ierarhi spunând că
tainele catolicilor ar fi valide sau că oricine este botezat
în numele Sfintei Treimi, indiferent de confesiune, se
mântuieşte, adică botezul catolicilor ar fi valid.
- Eu aşa cred în botezul lor, dacă au renunţat la
primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme
cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă
Treime şi ce valoare mai are botezul lor? Numai la
noi e botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în
numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe
Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat
atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi
jertfele mamelor.
- Cu prilejul acestor sărbători doriţi să transmiteţi
ceva mamelor?…
- Mamele au fost şi rămân creştinele care au contribuit
AT I T U D I N I 
la realizarea sfinţilor, savanţilor, a oamenilor de creaţie. Ele sunt cele care
au umplut bisericile, au umplut mănăstirile cu feciori, cu preoţi care
slujesc neîncetat liturghia în bisericile şi mănăstirile noastre. Ele sunt
cele care au ostenit zi şi noapte, la pieptul lor au ţinut copiii, acolo i-au
întors cu ochii spre Maica Domnului în rugăciune, i-au îndumnezeit şi i-
au crescut în duhul acesta ortodox, aşa după cum şi creştinismul nostru se
naşte astăzi în peştera Betleemului, în sfânta familie a Fecioarei Maria şi a
dreptului Iosif. Ele, mamele, duc mai departe toată
frumuseţea, în obiceiurile, colinzile, cântecele lor
de doruri, de noapte şi de zi deasupra copilaşului,
aşa ca să le cânte tradusă Evanghelia în doinele şi
cântările poporului nostru.
Mamele care au refuzat să vaccineze copiii, deşi nu au
prea multe cunoştinţe medicale, dar prin experienţa
lor practică şi bunul lor simţ, şi-au dau seama că tot
ceea ce apare aşa deodată nu e lucru curat şi simt
că nu e bun pentru copilul lor, pentru că au această
experienţă frumoasă de zeci de ani şi se opun la tot
ce apare aşa în afara lucrurilor normale cu toată
puterea lor, să apere cu tărie sănătatea pruncilor
lor, şi sănătatea trupească, şi sănătatea sufletească.
Pentru că cine socoteşte să ia viaţa aceasta trupească
prin ucidere, prin mizerie, prin lipsuri… sunt
dispuşi să ia şi viaţa sufletească. Şi de aceea mamele
au acest bun simţ şi intuiţie duhovnicească de a
apăra cu toată puterea viaţa şi frumuseţea acestor
tineri, lăsaţi de Dumnezeu ca să umple raiul cu ei. La ora actuală este o
- Cum vedeţi întoarcerea tinerilor români în ţară odată cu criza aceasta situaţie cum nu se poate
financiară care a cuprins toată lumea? mai degradantă în rândul
- Poporul român poartă azi nişte asemănări cu istoria poporului evreu. oamenilor Bisericii. Nu
Poporul evreu a fost în robia egipteană, a fost în robia babiloniană, a suntem noi în măsură să-i
fost în toate greutăţile şi conflictele pentru că este singurul popor din discredităm, dar n-au ştiut
istorie care mereu a arătat o nemulţumire până în zilele noastre. Au cerut decât să se măgulească pe
la început să li se dea conducători - li s-au dat bătrâni să-i sfătuie. Au lângă acest regim, condam-
cerut după aceea judecători – bătrânii nu sunt buni – le-a dat Dumnezeu nat de întreaga umanitate
judecători. N-au fost buni nici judecătorii – au cerut să aibă prooroci. Le- de azi. şi, pe de altă parte,
a dat Dumnezeu prooroci - n-au fost buni nici proorocii. Apoi au cerut s-au folosit de popor ca să-i
să aibă regi. Le-a dat Dumnezeu regi şi împăraţi – dar n-au fost buni nici atragă de partea regimului
împăraţii. Au cerut de la Dumnezeu să continue în istorie să stăpânească – pentru că intenţia lor era
lumea. Iată că Dumnezeu le-a dat să stăpânească lumea, pentru că unde să-i vadă poporul pe capii
este un evreu, acolo este şi pofta de stăpânire, pentru că acesta a fost Bisericii alături de capii
idealul şi în viaţa, şi în visele lor – să stăpânească. Pentru că ei mereu au comunişti, şi aşa îşi câştigau
fost şi sunt într-o nemulţumire continuă. Reluând ideea de mai înainte, credibilitatea.
tot ei au născut şi revoluţia franceză, ei au născut şi naţionalismul şi ideea

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Socotesc că e o binefacere
de la Dumnezeu ca să
revenim aici, să ne putem
lucra pământul cu mai
puţini dolari sau euro şi să
ne putem găsi aici în sărăcia
noastră, aşa cum au lucrat şi
strămoşii şi părinţii noştri
de altădată, că nu s-au dus
peste hotare să cerşească la
unguri, să cerşească la ger-
mani, să cerşească în ţările
galice existenţa lor.
 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 
de naţiune. Dar pe de altă parte tot ei au născocit şi lupta între naţiuni şi acum vin copiii noştri de dincolo, îi sfătuiesc să vină mai cu grijă, mai cu
deznaţionalizarea. „Trebuie să le desfiinţăm, trebuie să venim cu revoluţia atenţie, şi să dea cu adevărat cinste şi valoare acestui pământ sacru de
franceză să spunem omului despre egalitate, fraternitate şi libertate”, unde ne tragem şi hrana noastră şi sănătatea noastră. De aceea socotesc
aceste principii care nu sunt decât utopie. Sigur că nu se poate vorbi de că e o binefacere de la Dumnezeu ca să revenim aici, să ne putem lucra
egalitate, pentru că una este tata, alta este mama, altul este feciorul mai pământul cu mai puţini dolari sau euro şi să ne putem găsi aici în sărăcia
mare. Că stea de stea se deosebeşte în strălucire… alta este slava lunii, alta noastră, aşa cum au lucrat şi strămoşii şi părinţii noştri de altădată, că
este slava stelelor, alta este în sfârşit viaţa societăţii din lumea noastră. nu s-au dus peste hotare să cerşească la unguri, să cerşească la germani,
De aceea ei au venit şi au născocit comunismul, au născocit revoluţia din să cerşească în ţările galice existenţa lor. A stat aici, a muncit pământul,
98 din Rusia, au născocit marxismul şi au măcinat creştinismul rusesc. a creat doina lui Eminescu, aici a creat poezia lui Alecsandri, amintirile
Ortodoxia rusească a fost decimată de această concepţie iudaică, concepţie lui Creangă, suferinţa cântată în versuri de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi
care vine şi până în zilele noastre. Acum sigur că tânărului acesta al nostru, toţi marii noştri oameni de cultură, toţi cântăreţi ai vieţii noastre creştine
scos din rădăcinile fireşti ale credinţei, ale ortodoxiei, punându-i-se la ortodoxe. De aici ar fi bine să reînnodăm firul acesta şi să reluăm mai
dispoziţie farmecul acesta al televizorului, al calculatorului, aceste tehnici departe viaţa în pregătirea noastră pentru veşnicie. şi dacă nu ne-a binecuvântat
răufăcătoare pentru om, pe lângă binefacerile lor – sigur că a devenit un om Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbuşeşte muntele acesta, Dumnezeu prin suferinţele
răzvrătit, un om dezrădăcinat din ascultare, din dragoste faţă de familie, bastionul Ortodoxiei – au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii lor, măcar să aducem la
de părinţi. Iată acum, la 8 ani, copilul, aduce în casă pe iubita lui, mama supravieţuitori ai Ortodoxiei. lumină sfinţenia lor şi să ne
îl primeşte şi de aici încep căsătoriile acestea dezastruoase, de probă. închinăm lor ca unor sfinţi,
Trăiesc câte şase-şapte ani, zece ani aproape şi în cele din urmă, poate care se roagă pentru noi. Cu
se iau, se căsătoresc cu mare greu. Şi fac şi ei cununia religioasă datorită cât noi vom avea mai mulţi
presiunii părinteşti. Ce iese din aceşti doi tineri consumaţi, epuizaţi, după sfinţi, oficial şi neoficial, cu
o trăire de viaţă de la 5-6 ani? Ce oameni pot să mai iasă din ei? Şi iată- atât şi mila lui Dumnezeu
ne, poporul nostru, un popor babilonian. Şi a venit Dumnezeu cu mânia va fi peste noi şi vom putea
Lui astăzi şi ne-a împrăştiat în toată lumea, ne-a împrăştiat în lumea avea îndrăznire înaintea lui
întreagă şi am ajuns să nu mai trăim nici măcar într-o unitate, cum trăia Dumnezeu, prin sfinţii şi
poporul evreu, - ei erau oarecum într-o conservare permanentă; ei totuşi martirii noştri.
îşi păstrau identitatea lor religioasă şi naţională. La râul Babilonului,
cântarea acesta pe care o avem noi în Biserică, şi plânge foarte frumos
înstrăinarea noastră de patria pământească şi cerească. „Cum să cântăm
cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita Ierusalime, uitată
să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi
voi aduce aminte de tine”. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, acest tineret al
nostru a uitat de tot – nu mai are Ierusalim, nu mai are biserică, nu mai
are şcoală, nu mai are armată, nu mai are regi, nu mai are împăraţi, nu
mai are cărturari, nu mai are învăţători, nu mai avem conducători… Toţi
netrebnici ne-am făcut – şi atunci mânia lui Dumnezeu vedeţi cât este
de mare! Iar aceste fenomene de acum în care străinii ne iau şi ne aruncă
în graniţele noastre poate să fie şi o revenire, şi un început de pocăinţă de
toate fărădelegile şi răutăţile pe care le-am făcut şi le facem şi acum. Păi se
vede şi de la distanţă planul acesta diabolic pe care îl fac asupra noastră.
Unde s-a mai pomenit ca o ţară ortodoxă ca România să mărşăluiască pe
străzile Bucureştiului, capitala noastră curată şi sănătoasă de altă dată,
cu obiceiurile şi frumuseţea lui ortodoxă – să găzduiască acum aici toate
blestemăţiile pământului, să transformăm pământul acesta de sfinţenii,
de rai, în loc de pângărire şi de spurcăciune a fărădelegilor?! Şi faptul că

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Să ştiţi că toate aceste
metode de denigrare a
Bisericii nu vor putea opri
credinţa poporului român,
care dintotdeauna a alergat
şi va alerga la rugăciunile
Bisericii de tămăduire a
neputinţelor trupeşti şi
sufleteşti, care se înmulţesc
din ce în ce mai mult.
Dacă citim molitfele Sf.
Vasile nu înseamnă că ne
întoarcem în Evul Mediu,
că asta ar însemna că
dacă citim Evanghelia ne
întoarcem în antichitate.
 AT I T U D I N I
ce se mAI
mAI AUDe De TANAcU?
Interviu realizat de Victor roncea
Părinte, cu ocazia acestor sărbători, aţi putea să adresaţi un cuvânt de
încurajare pentru Părintele şi maicile de la Tanacu, care suferă închisoare
pe nedrept?
Dar eu am stat 6 ani închis, fără să am privilegiul de a mă bucura de
sărbătorile acestea frumoase ale Ortodoxiei în libertate, în sânul familiei
sau în sânul Bisericii. Dar am avut marea bucurie să simt că, aşa prigonit
cum eram, sunt de fapt în chiar sânul Părintelui ceresc. Aşa şi părintele
Daniel, dacă reuşeşte, să se bucure de starea asta de umilinţă şi smerenie,
trăind într-o lume a tâlharilor, lipsită de orice bun simţ. El trebuie să
gândească anume că nu suferă degeaba, ci undeva, în trecutul lui, al
părinţilor, moşilor sau strămoşilor lui, cineva a făcut o greşeală şi acum a
picat pacostea pe el ca să ducă să răscumpere povara asta a trecutului. Şi
această cruce nu este o osândă, ci ea este o mare vrednicie. Cât priveşte
anii pe care îi duce în puşcărie, sunt nişte ani, nu obişnuiţi – pentru că
una e să stai într-o elită de oameni de deţinuţi politici, aşa cum am stat
noi în închisori, şi alta este să stai într-o mocirlă de haiduci, de borfaşi,
de ţigani, de tot ce are societatea mai urât. Desigur că îi vine foarte greu
lucrul acesta, dar cu cât va răbda acum această stare de lucruri, cu atât
Dumnezeu îl va pune într-o stare mai aleasă, în care se va bucura de toată
necinstea şi orbirea acestor oameni care l-au pus acolo.
Sfinţia voastră cum aţi privit această poveste dureroasă cu Tanacu?
Bineînţeles că procesul Tanacu nu este un proces obişnuit pentru nişte
oameni oarecare ai dreptului civil, juridic; acest proces necesita oameni
capabili să înţeleagă procesul spiritual al evenimentelor, oameni ai Bisericii.
Pentru că este lucru puţin credibil ca un tânăr intrat la mănăstire la 4-
5 ani să ajungă un criminal ordinar şi să fie acuzat de crimă. Pentru
că adevărul care s-a pus în valoare a fost numai ceea ce s-a prezentat în
gazetă. Şi tot primele informaţii ale ziarelor au fost preluate mai departe şi
de toate instanţele judecătoreşti. La aceasta a mai contribuit şi atmosfera
creată de cei ce s-au lepădat de el – pentru că el a fost un preot care a
cam incomodat, din toate punctele de vedere, mă refer la conducerea
bisericească pe care a avut-o acolo. Acest proces trebuia să revină unei
comisii foarte serioase, mai exact unor duhovnici, unor oameni care să
cunoască rânduielile bisericeşti şi care le mai şi pun în aplicare. Pentru
că avem de-a face cu nişte oameni care nu au habar de rânduiala citirii
molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, rânduiala de alungare a duhurilor
necurate care stăpânesc sufletul unui om.
Deci aceste rânduieli nu sunt ceva străin de duhul Bisericii…
Era de datoria Bisericii să explice însemnătatea rânduielilor şi rugăciunilor
care se citesc la cei bolnavi cu trupul, sau cu sufletul, pentru că Evanghelia
spune clar că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi – de
aceea Însuşi Mântuitorul îndeamnă bolnavii să alerge la rugăciunile
preoţilor, iar preoţii au datoria de a primi orice
bolnav care vine să le ceară ajutorul. Dar, din păcate,
ierarhia bisericească nu numai că ca nu a explicat
însemnătatea rugăciunilor Bisericii, ci s-a lepădat
chiar de unele rânduieli bisericeşti, întocmite cu atâta
grijă şi evlavie de Sfinţii şi marii Părinţi ai Bisericii.
De unde să aibă judecătorul noţiuni în ce priveşte
cazurile de demonizare şi întreaga viaţă a cultului
nostru ortodox? Un om normal nu şi-ar putea
imagina că un preot, care a dat dovadă de dragoste şi
devotament faţă de enoriaşii săi, să răstignească un
copil, fata aceasta, că a legat-o, lăsând-o în chinuri
să moară de foame şi de sete. Numai un om bolnav
putea să se gândească la aşa ceva. Dar în spatele
acestor regizări este de fapt un sistem demonic, care
urmăreşte să denigreze Biserica Ortodoxă, regie
la care din păcate au participat chiar fii ai acestei
Biserici. Păi ce ar face ei într-un spital de nebuni,
de alienaţi? Nu-l pune pe cel bolnav în cămaşa de
forţă? Nu-l ţine legat acolo de picioarele patului câte
24 de ore? Şi cine ştie dacă îi mai dă careva o cană de
apă. Dar câţi mor acolo şi nu mai cercetează nimeni?
Că intră cu o boală în spital şi ies cu cinci boli – de
aceste lucruri nu se mai interesează nimeni.
Oare cât de intenţionaţi au fost oamenii aceştia de
la Tanacu să ucidă? Oare era pentru prima dată
când Părintele Daniel citea molitfe de dezlegare unor
demonizaţi?
Păi, îmi aduc aminte, pe vremea mea, eram începător
la mănăstirea Durău, prin 938. Era a treia zi de
Paşti şi oamenii continuau să vină la mănăstire
cu cei bolnavi, cu căruţele cu boi. Şi se aud dint-
odată ţipete şi răcnete – o femeie de la Fărcaşa
era grav bolnavă, demonizată. O prietenă de-a ei a
legat-o cu nişte aţe, a pus-o în căruţă şi a adus-o la
mănăstire. Părintele Pahomie, bătrânul, le spune
credincioşilor: „Din seara asta ţine toată lumea post
şi rugăciune, până când i se citesc toate rugăciunile
necesare”. Şi părintele s-a apucat de citit molitfele,
cu ea bolnavă, în faţa icoanei Maicii Domnului; o
ţineau vreo trei femei. Când ajunge părintele pe la
molitfa a treia a Sf. Ioan Gură de Aur, sare femeia în
sus de sub epitrahil şi se repede în gâtul părintelui.
Cu greu au reuşit credincioşii să-i scoată mâinile din
AT I T U D I N I 
gâtul părintelui. El, chiar dacă era mai ameţit, nu a
renunţat la citit şi a mers mai departe cu molitfele.
Şi i-a citit în seara aceea, i-a citit la miezul nopţii,
i-a citit a doua zi, şi a adormit femeia. A dormit
liniştită vreo patru, cinci ore. Când se trezeşte, nu
mai avea nimic, era complet sănătoasă. Iată unul din
efectele acestor rugăciuni. Şi la câte astfel de cazuri
n-am mai fost eu martor!
Da, se pare că Biserica s-a pliat întocmai poziţiei
mass-mediei şi era cât pe ce să desfiinţeze aceste
practici şi rugăciuni din viaţa bisericească.
Bine, dar cine au întocmit aceste molitfe? Cele mai
cunoscute sunt încă din secolul IV, molitfele Sf.
Vasile şi apoi cele ale Sf. Ioan Gură de Aur. Cine
spune să nu se mai citească molitfele Sfântului
Vasile este ca şi cum ar spune că nu mai sunt valide
rugăciunile în Biserica Ortodoxă. Am terminat – nu
se mai face Maslu, nu se mai fac rugăciuni pentru
bolnavi, şi poate niciun soi de rugăciune. Şi atunci
probabil ne vom aştepta la o vindecare aşa din senin,
în afara harului lui Dumnezeu. Şi Tainele ce rol mai
au, dacă noi spunem că este o înapoiere a Bisericii
prin citirea acestor vechi rânduieli? Dacă citim
molitfele Sf. Vasile nu înseamnă că ne întoarcem
în Evul Mediu, că asta ar însemna că dacă citim
Evanghelia ne întoarcem în antichitate. Şi în Evul
Mediu nu au fost Sfinţi care se rugau pentru lume?
Câţi nu se fac sănătoşi prin aceste rugăciuni din
tradiţia bisericească? Nu este o tradiţie inventată
de Părintele Daniel de la Tanacu, este o practică
folosită de vechii Părinţi ai Bisericii şi, cu toate că
erau mai înapoiaţi, vindecau mai multe suflete decât
vindecăm noi, cei păcătoşi de azi. Păi, câţi părinţi
nu vin aici, la mine, cu copiii lor care nu pot dormi
noaptea? Plânge şi răcneşte bietul copil de parcă n-
ar fi om. Ei bine, aceşti copii capătă astfel vindecare,
liniştire, chiar dacă medicii nu le găsesc nicio cauză
şi nu le acordă nicio şansă. Însă, să ştiţi că toate
aceste metode de denigrare a Bisericii nu vor putea
opri credinţa poporului român, care dintotdeauna
a alergat şi va alerga la rugăciunile Bisericii de
tămăduire a neputinţelor trupeşti şi sufleteşti, care
se înmulţesc din ce în ce mai mult. Şi dacă acest caz
de la Tanacu a avut un sfârşit tragic,
 30 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 31

U stir ht
O a
TR nă rig
asta nu înseamnă că părintele a făcut-o cu intenţie. Şi judecata care a fost rADU Gyr sAU

-V e
Ă
făcută, a fost pripit făcută. Iar ca un judecător să poată face o judecată DesPre GrATUITATeA eroIsmUlUI

D
PE ă py
dreaptă, trebuie să fie un om credincios, un om duhovnicesc. În viaţa Pr. Gheorghe calciu
bisericească nu se merge cu calcul, cu dovezi şi cu părerile gazetarilor.
Co

Trebuia adunaţi vreo patru, cinci duhovnici îmbunătăţiţi din ţara asta, Eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor,
să-l fi pus la încercare, în ce măsură este sănătos cu mintea, cu sufletul şi sau persoanelor singure. Sensul pe care îl dăm noi eroismului în
cu inima şi aceştia să dea un verdict, oameni care cunosc viaţa şi realitatea această accepţie nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar
M

duhovnicească a lucrurilor. Iar dacă totuşi este condamnat, mai există şi cu eroismul cruciaţilor, celor de
nişte protecţii, pentru că acest om a servit Biserica lui Hristos – era firesc bună credinţă. Această categorie
un regim adecvat. Pentru că trebuie să-l redai societăţii mai bun decât l-ai de eroi sunt circumstanţiali, tran-
luat. Care este rolul închisorilor? Nu îl vâri acolo şi nu-l mai vezi zece ani zitorii, determinaţi de spiritul
până când a ieşit din puşcărie, ci urmăreşti o îndreptare a lui… Dar omul vremii, de entuziasmul creat local
acesta sigur stă nevinovat, şi bineînţeles şi măicuţele dimpreună cu el. şi temporar, sau de apelul unor
Toate aceste lucruri rămân o pată puternică pe seama Bisericii Ortodoxe. persoane harismatice care pun în
Începând din secolul IV şi până astăzi, există în molitfelnicele bisericeşti faţa unei generaţii un scop precis
aceste tipuri de rugăciuni, de exorcizare şi timp de atâtea secole poporul şi tangibil.
s-a servit de ele. Este o necinste şi insultă adusă popoarelor creştine, Eroismul gratuit este cel care nu
implicit. Cine nu cunoaşte măreţia acestor molitfe ale Sfinţilor Vasile vizează o victorie în materie, ci
cel Mare şi Ioan Gură de Aur, stâlpii Ortodoxiei, nu cunosc şi nu trăiesc în spirit. Incertitudinea victoriei
nimic din ortodoxia noastră. nu impietează eroismul persoanei
Rugăciunile de exorcizare sunt consemnate în mai multe manuscrise, care îl practică, aşa cum pocăinţa
astfel: cele mai vechi mss. cu textul original sunt: – pt. Molitfele Sf. Ioan cuiva nu impietează asupra per-
Gură de Aur – Sinaiticus 982 (sec. 3), f. 20; – pt. Molitfele Sf. Vasilie severării în ea, chiar dacă nu avem
cel Mare – Cryptensis G.b.2 (sec. ), Grotaferrata, f. 05; Sinaiticus 973 certitudinea că suntem mântuiţi.
(sec. 2), f. 06; – pt. Molitfele Sf. Grigorie Thaumaturgul – Cryptensis Taina mântuirii stă în mâna
G.b.2.VI (sec. 3), f. 84. Cele mai vechi rugăciuni de alungare a dracilor s- Domnului, taina eroismului stă în devoţiunea celui care a primit harul Eroismul este o stare de
au păstrat în Codex Barberinus Graecus 336, din secolul 8, unul din cele acestei virtuţi. Eroismul lui Don Quijote era unul gratuit. El a pornit spirit. Ea aparţine unei
mai importante manuscrise liturgice din lume, în care apare pentru prima lupta împotriva duhurilor rele, a strigoilor, a cavalerilor răi, fără o altă generaţii, unui popor,
dată textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. ţintă, dincolo de dorinţa de a-i birui. Eroul (nu în sens de personaj) tragic sau persoanelor singure.
se distinge de orice alt erou prin neaderare la istorie şi la temporalitate. Sensul pe care îl dăm noi
El trăieşte într-o altă dimensiune care este cea mistică. Toate eroismele eroismului în această
gratuite sunt mistice, chiar dacă nu apar explicit ca atare. accepţie nu are nimic de-a
Propensiunea spre eroismul gratuit al lui Radu Gyr mijeşte încă din opera face cu eroismul militar,
lui de tinereţe, probabil, cu puţin înainte de contactul lui cu Mişcarea nici măcar cu eroismul
legionară, care teoretiza un eroism gratuit – programat. Tinereţea lui cruciaţilor, celor de bună
Radu Gyr se dezvoltă sub steaua acestui eroism care era al generaţiei credinţă. Această categorie
lui. După apariţia României Mari, visată de atâtea generaţii din secolele de eroi sunt circumstanţiali,
anterioare celui de al doilea război mondial, generaţiile noi, din 22 şi tranzitorii, determinaţi
ulterioare, erau contaminate de „visul” antecesorilor lor şi nu puteau să-şi de spiritul vremii, de
găsească un echilibru pentru a-şi justifica existenţa într-o Românie Mare, entuziasmul creat local şi
diferită de cea visată. Opţiunea lor s-a îndreptat spre purificarea morală a temporar, sau de apelul unor
naţiunii, spre asanarea sufletească a unui neam lovit de toate calamităţile persoane harismatice care
modernismului, care, atunci, ca şi acum, aducea o înţelegere neconvenabilă pun în faţa unei generaţii un
a libertăţii şi a egalităţii, pentru un popor ieşit de curând din lanţurile scop precis şi tangibil.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Ceea ce scrie Gyr în poezia
lui, nu este o îndemânare
poetică, nici o falsă
suferinţă pe care poetul şi-o
poate însuşi ca pe ceva real,
ci o premoniţie, o înainte
vedere şi o înainte trăire
a unei suferinţe şi a unui
ideal intangibil, dar cu atât
mai de dorit, pentru că şi
idealul şi poetul se plasează
dincolo de condiţia umană
obişnuită.
3 AT I T U D I N I
unei robii politice şi influenţionale ale marilor puteri creştine şi păgâne.
Numai astfel se explică eroismul gratuit al generaţiilor pe care le-am
pomenit, atracţia sacrificiului şi punerea totală a lor sub scutul naţiunii şi
sub binecuvântarea Bisericii. Ei trăiau sub zodia lui Eminescu, nu numai
ca gândire şi poezie, ci şi ca situare în conceptul împlinirii într-un timp
infinit, expus în arta poetică a lui Eminescu, din poezia La Steaua: „Era
pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e!”
Eroismul gratuit al lui Gyr nu este o consecinţă a şederii lui în închisoare,
unde claustrarea, întoarcerea spre sine, contemplaţia şi rugăciunea devin,
cu necesitate, modul de a trăi viaţa şi a învinge opresiunea născută din
simplul fapt al reeducării spaţiului de mişcare fizică şi spirituală. Germenii
unei asemenea disponibilităţi pentru sacrificiu apar încă din tinereţe. Una
din poeziile sale în care sunt subsumate elemente de sacrificiu gratuit prin
substituirea persoanei este Domnişoara Lizeta, dedicată tatălui său, fost
actor la teatrul naţional din Craiova.
Domnişoara Lizeta a murit
Şi niciun clopot nu a dăngănit
Ca freamătul în aer să şi-l piardă
Şi nu s-a înclinat măcar un steag cernit.
La poartă,
Căci domnişoara locuise-ntr-o mansardă
Domnişoara Lizeta e moartă.
Cum, cum? Nu s-a găsit niciun ins
S-aprindă lumânarea ce s-a stins?
Dar cea mai programatică poezie de tinereţe a lui Gyr este Don Quijote.
Fascinaţia operei lui Cervantes asupra poeţilor, filosofilor, a oamenilor
de litere şi, mai ales, asupra tinerilor, a fost, şi în
multe cazuri mai este încă, extraordinară. Tipurile
moderne privesc mai suspicios opera aceasta, tinerii
nu prea înţeleg gratuitatea eroismului donquijotesc,
oprindu-se mai mult asupra comicului situaţiilor
româneşti, dar în perioada anterioară modernizării
excesive a lumii apusene şi a blazării generaţiilor,
magnetismul eroului lui Cervantes era irezistibil
pentru cei care înţelegeau că au o chemare dincolo
de limitele lumii acesteia.
Este impropriu să faci afirmaţii într-un domeniu atât
de fulgurant şi atât de sensibil ca sacrificiul gratuit
al unui erou care nu aspiră la victorii de spectacol,
care nu consideră lumea o scenă şi care nu joacă
un teatru de exhibiţie. Înţelegerea se conturează
din integritatea poeziei, neclamoroasă şi cuminte
în expunere, la prima vedere, dar cu un fluviu
subteran de semnificaţii care te invadează treptat,
confiscându-ţi sentimentul şi mişcarea sufletească.
Gyr expune compact detaliile, cu aceeaşi minu-
ţiozitate cu care o face şi Cervantes, dar relatarea este
la persoana întâi, poetul nu-şi ascunde identificarea
sa cu eroul. Nu ascunde nici atracţia exercitată de
ideal asupra lui şi nici inutilitatea sacrificiului său
eroic.
Voi râcâi cu grijă rugina de pe za
Şi-n pod găsi-voi spartă o chivără. M’auzi?
I-oi drege buza ştirbă la loc, din mucava
Şi o voi strânge-n braţe lung timp, cu ochii uzi.
Mi-ai ascuţi de-o piatră cu gându-n lume lancea
Şi-o noapte aştepta-voi în friguri zorii când,
Mi-oi săruta mârţoaga pios pe botu-i blând,
Pornind călare-alături cu soarele din Mancha.
Gyr, ca propriul său erou, nu citeşte cărţile autorilor
de romane cavalereşti. El ştie ceea ce Don Quijote
nu ştia: că dincolo de evenimentele osificate ale
lumii acesteia, dincolo de cimitirul istoriei, demonii
distrugerii spirituale lucrează neobosiţi. Trăind în
această lume a aparenţelor materiale, Gyr îşi are ca
însoţitor lumea că înţelepciunea ei cu aripi frânte,
lumea cuminte şi supusă legilor care o conduc, dar
el ştie că acest tip uman, reprezentat de Sancho
AT I T U D I N I 33
Pancha, nu este decât groparul eroului nebun. În
urmă, Sancho Pancha îşi va certa mereu şi-şi va
propti-n călcâie măgarul lui cuminte. Va da din cap
prostimea: Este nebun! Dar eu voi merge numai
suflet şi numai vis ’nainte.
Cum ar putea un tânăr din vremea noastră, care
ascultă muzică rock şi-şi vopseşte părul în două sau
cinci culori, să înţeleagă asta: A merge numai suflet
şi numai vis ’nainte? Visul lor este lipsit de suflet,
protestul lor faţă de vidul societăţii se poate exprima,
cel mult, prin numărul de cercei trecuţi prin nas,
urechi sau alte părţi ale trupului. Dar, fără îndoială,
dincolo de aceste acte materiale, există încă ceva.
Poezia lui Gyr nu are umor, nimeni nu-şi râde de
donquijotismul lui, toţi îl compătimesc, sau îl evită, ca
pe un nebun viteaz care şi-a asumat nebunia vitează
într-o lume îngropată în materia şi cuminţenia ei.
Ceea ce scrie Gyr în poezia lui, nu este o îndemânare
poetică, nici o falsă suferinţă pe care poetul şi-o
poate însuşi ca pe ceva real, ci o premoniţie, o înainte
vedere şi o înainte trăire a unei suferinţe şi a unui
ideal intangibil, dar cu atât mai de dorit, pentru că
şi idealul şi poetul se plasează dincolo de condiţia
umană obişnuită. Purtându-şi cu mândrie armura,
prin lumea meschină, poetul se consideră unic şi
chiar este unic printre tipurile umane comune în
care se desfăşoară.
Hei! Nimeni n-o să poarte veşmânt medieval
Mai scump ca zaua ştearsă cu trudă de rugină.
Ca Rosinanta, nimeni n-o să mai aibă cal
Şi nici în vis ca visu-mi să ardă de lumină.
Sfinţenia cavalerului pe urma castelor de fum, cu
trupul lui însângerat şi vânăt de ciomege va rămâne
veşnic un mister şi o zonă interzisă hangiilor şi
bucătarilor lumii. Prezenţa lui Gyr – Don Quijote
în lumea hangiilor apare ca o provocare la nebunie.
Cuminţii ştiu că lumea merge înainte prin nebunii
duhului şi ei nu vor ca ceva să se schimbe. De aici şi
vrăjmăşia împotriva acestei categorii de nebuni.
Când Iisus, în ţara Gadarenilor, alungă dracii din
cel îndrăcit, îngăduindu-le să intre în turma porcilor
care se şi îneacă din cauza asta, cetăţenii gadareni

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Eroismul gratuit este cel
care nu vizează o victorie
în materie, ci în spirit.
incertitudinea victoriei
nu impietează eroismul
persoanei care îl practică,
aşa cum pocăinţa cuiva
nu impietează asupra
perseverării în ea, chiar
dacă nu avem certitudinea
că suntem mântuiţi. Taina
mântuirii stă în mâna
Domnului, taina eroismului
stă în devoţiunea celui care a
primit harul acestei virtuţi.
3 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 3
vin la El şi-I cer să plece din ţara lor. Este ca şi cum I-ar fi spus: „Lasă-ne Sunt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis,
în pacea noastră să ne creştem porcii, cum i-am crescut şi până acum. Noi Identitatea certă m’ar ţine’ncătuşat.
nici nu vrem altceva”. Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis,
Un nebun trece prin hanuri şi castele şi răstoarnă o lume bine osificată Pe care-l ştiu că este, deşi nu l-am visat.
pe temeliile ei cuminţi. Ticurile şi obişnuinţele sunt zdruncinate, Vagabondez cu gândul, convins că-l urmăresc,
schematismul sufletesc se dezarticulează, lumea se răstoarnă: Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar
Şi, în zadar, de-o viaţă, mă chinui să păşesc,
Şi totuşi, huiduită mi-o fi armura’n drum Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.
Şi nimeni cavalerul cel trist nu-l va’nţelege Va veni o vreme când o anumită parte a societăţii va prelua sarcina cavalerilor
Cât e de sfânt pe urma castelelor de fum, neînfrânţi, ce mor? Trăgând să mor alături de-o veche lumânare,
Însângerat de pietre şi vânăt de ciomege. Voi auzi pe Sancho bocind şi pe preot:
Cum a putut să’ncapă un vis atât de mare
Generaţia lui Radu Gyr şi generaţia noastră au trecut prin această lume În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijote?
de hangii şi paznici ai unei mentalităţi instituţionale, însângeraţi de pietre
şi vineţi de ciomege. Neînţeleşi şi neacceptaţi, ei au trecut printr-o lume Poate că protestul tineretului de astăzi şi de mai de ieri împotriva Generaţia lui Radu Gyr şi
măcinată de incapacităţi spirituale şi de ideea că a muri pentru un ideal, convenţionalismului social, exprimat prin inele în nas, lanţuri, fuga de generaţia noastră au trecut
sau, cel puţin, a suferi pentru el este o boală psihică numită fanatism sau acasă, viaţa pe sub poduri, mâncaţi de păduchi, nu este decât o formă prin această lume de hangii
intoleranţă, după autorul care face consideraţia. viciată a Don Quijotismului generaţiilor noastre şi dinainte de noi, care şi paznici ai unei mentalităţi
Virgil Ierunca, în Jurnal de exil, 3 Mai, 950, scrie despre Nicu Naum, se chinuiesc să păşească din urma de măgar pe urma Rosinantei. Şi unii instituţionale, însângeraţi
legionar care şi-a păstrat sufletul de „frate de cruce” până la moarte şi pe au reuşit! Mă refer la acei tineri revoltaţi care, în America, au descoperit de pietre şi vineţi de
care l-a vizitat la spitalul din Paris, următoarele: „Îi sunt simpatic, nu ştiu pe Dumnezeu, idealul naţional, sacrificiul pentru aproapele, şi chiar ciomege. Neînţeleşi şi
de ce, fiindcă fanatismelor sale de legionar intransigent, eu îi opun stările monahismul; vorbesc de tinerii care au murit în România, în 989, fără neacceptaţi, ei au trecut
mele macerate de îndoială, de deznădejde şi de confuzie. Nu voi înţelege a le păsa dacă era „util”, fără a-şi pune problema dacă erau manipulaţi printr-o lume măcinată de
niciodată tinereţea acestor oameni care-şi convertesc puritatea, suferinţa sau nu. Ei au simţit chemarea eroismului gratuit şi au chemat-o, părăsind incapacităţi spirituale şi
şi sărăcia în voinţă de speranţă. Sunt neclintiţi şi tari. Poate pentru că pentru totdeauna urma măgarului. de ideea că a muri pentru
sunt nişte săraci cu duhul seduşi de temeritatea cruciatului”. un ideal, sau, cel puţin, a
Ierunca este un intelectual şi nu a înţeles nimic din Victor Naum şi cei Mi-o năluci, în urmă, că am învins toţi zmeii, suferi pentru el este o boală
ca el. Nu mintea seacă, oricât de subtilă (e cazul lui Ierunca ) va putea Că sunt biruitorul întregului pământ psihică numită fanatism sau
înţelege eroismul gratuit. Nu convertirea purităţii în „voinţă de nădejde” Şi că-mi adoarme ochii, blând, mâna Dulcineii, intoleranţă, după autorul
îl explică pe Don Quijote, sau pe Nicu Naum şi categoria lor, ci sensul Şi voi muri departe de morile de vânt. care face consideraţia.
mistic al luptei lor pe un tărâm interzis raţiunii, unde aceasta nu poate fi
decât bucătăreasă sau hangiu. Cât de departe de morile de vânt a murit Radu Gyr?
Însetoşat, hangii nu-mi vor întinde cana
Şi aripile morţii mi-or rupe carnea, dar
M’o strânge scutierul călare pe măgar
Şi va porni cu mine să-mi afle castelana.
Şi visu’o să-mi sărute şi-o să-mi amoarte rana.
Să fie asta o premoniţie a nebunului care nu-şi converteşte puritatea în
voinţă de nădejde, ci rămâne fidel purităţii şi gratuităţii eroismului? Va
fi o vreme, oare, în care tipul Sancho Panza va lua în spate pe nebunul
doborât să-l ducă spre împlinirea visului, la Dulcineea?
Costache Oprişan, în Poemul Noologic, spune despre Unamuno:
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 

U stir ht
O a
TR nă rig
00
00
 00 – Problemă
Problemă – reAcţIe - solUţIe mi s-a spus că datorită unor turnătorii mincinoase Macel în Gaza, Paşapoarte şi Premise Biometrice).

-V e
Ă
monahia e
ecaterina
caterina Fermo la „cabinetul 2”, făcute de mai-marii Mănăstirii „Oamenii, însă, cu cât mai multe nevoi vor veni

D
PE ă py
Cernica, părintele nostru drag era căutat drept peste ei, cu atât mai mult rău vor face şi, în loc să se
(recesiune
(r ecesiune mondială, măcel în Gaza, vrăjitor şi uzurpator al „regimului”. Anii au trecut pocăiască, se vor înrăi împotriva lui Dumnezeu. Iar
Co

Paşapoarte şi Premise biometrice)
Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?
Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze
M
şi, spre groaza şi spaima mea, văd împlinindu-se fărădelegile săvârşite de ei vor întrece fărădelegile
pas cu pas tot ceea ce dânsul a prezis cu har de la menilor din vremurile potopului. Toţi vor vor
oamenilor vor-
Domnul nostru Iisus Hristos, pe care L-a slujit bi numai despre rău, tendinţele vor fi numai

timp de patruzeci şi două de credincios până la mutarea sa. Şi îndrăznesc să zic

O dată la 30 de secunde
o bomba cade în Gaza.
Aproximativ 40 de
palestinieni au fost ucişi
astăzi în urma ofensivei
terestre israeliene, potrivit
unor surse medicale citate
de AFP. Armata israeliană
a anunţat astăzi oficial că
un soldat al forţelor sale a
fost ucis în luptele din Fâşia
Gaza, aceasta fiind prima
victimă israeliană anunţată
oficial de la declanşarea
operaţiunii terestre.
luni./Şi şi-a deschis gura sa
spre hula lui Dumnezeu, ca să
hulească numele Lui şi cortul
Lui şi pe cei ce locuiesc în cer./
Şi i s-a dat să facă război cu
sfinţii şi să-i biruiască şi i s-
a dat ei stăpânire peste toată
seminţia şi poporul şi limba şi
neamul. (Apocalipsa 3: 4-7).
Vrem nu vrem, recunoaştem
oficial sau pe la colţuri, am
ajuns să trăim vremuri „de
bejenie”, vorba scriitorului.
Uimirea mea a fost foarte
mare în primele clipe când
am realizat acestea. Îmi
amintesc că abia mă botezasem şi părintele Argatu, în lumina căruia
am primit primii paşi, ne descria cu lux de amănunte cum va cădea
comunismul, făcându-se praf (era în anii 985-986). Dar mai ales ne
spunea cum vor pătrunde cele mai puternice ispite, cele mai grave tentaţii
din lumea largă, care se vor năpusti peste bietul popor român (care va
reacţiona exact invers decât ar aştepta Domnul), drogurile, crimele,
desfrânările de tot felul, până la recunoaşterea oficială a căsătoriei între
homosexuali şi lesbiene. Toate acestea vor pătrunde adânc în sufletul şi
viaţa de zi cu zi a românului, zicea părintele Argatu în anii ’86. Desigur
că noi, cei prezenţi la astfel de prevestiri, ne înfioram, dar mărturisesc
sincer că aveam o umbră de îndoială, iertată să-mi fie comparaţia (căci
nu sunt nici măcar umbra lor), precum odinioară ucenicul Motovilov se
îndoise de înaintevederea Sf. Serafim de Sarov. Desigur credeam, poate
aşa peste 00 de ani, cine ştie, oricum noi nu apucăm! Dar ceea ce ne
dădea fiorii cei mai mari era proorocirea căderii bisericii instituţionale,
a conducătorilor ei, a duhovnicilor şi, implicit, a lumii întregi care se va
rătăci în „uscăturile şi stufărişul plin de şerpi”. De fapt, îndoiala mea a
ţinut doar până în ziua când am văzut maşina securităţii la uşa părintelui
Argatu şi pe fetele ce aveau în grijă casa părintelui, zburând ca potârnichile
la vânătoare! Târziu, atunci când sufletul meu putea să suporte adevărul,
şi eu vorba cu duh din patericele sfinţilor părinţi „să
nu fie!”, şi totuşi, „ciuma” şi-a extins ghearele din ce
în ce, iar noi (poporul), căci el constituie adevărata
biserică, ne aflăm în dezorientare, în manipulare,
şi, îndrăznesc să zic, în multă naivitate şi neştiinţă!
Este trist că am ajuns şi noi poporul român (creştini
de 2000 de ani, creştinaţi de Sf. Apostol Andrei,
fapt cu care nu încetăm să ne mândrim) să ducem o
viaţă plină de dorinţe şi împliniri materiale, căutând
chiar numai mijloacele cele mai rentabile pentru a
obţine maximum de avantaje materiale, cu orice
risc, chiar al exodului, căci iată: din 22 de milioane
am ajuns între 7-8 milioane de români, care am
rămas să ne luptăm cu morile de vânt pe acest
pământ. Dacă totul s-ar opri aici şi am avea timp
să gândim şi să lucrăm asupra acestui aspect, poate
că ne-am reaminti ce fericiţi trăiau străbunii noştri,
fără tehnologie, fără IMB-uri, ATV-uri, vile şi
plimbări în insulele Bahamas! Şi mulţi se mântuiau
şi mulţi se sfinţeau. Oare să ne fie chiar aşa de mirare
că trăim vremuri pre-apocaliptice? Iată ce spunea
marele analist al secolului XX – XXI, Ieromonahul
Serafim Rose, care a trăit în haosul Americii anilor
70-80, şi a fost ucenic al Marelui Făcător de Minuni
Sf. Ioan Maximovici: „Acum e mai târziu decât ni
se pare. Apocalipsa se desfăşoară deja”...spunea el la
sfârşitul anilor ’80-’82. Au trecut de atunci aproape
30 de ani, cred că e inutil să ne aducem aminte ce
s-a întâmplat pe Terra noastră dragă în răstimpul
acesta. Dar putem să facem măcar bilanţul anului
2008 şi începutul lui 2009. Plin de surprize „Moş
Craciun”… sau „Moş Gerilă” sau „Ded Moroz”,
„Mikulos” „Sarsaila”, „Mikiduţă” şi cine ştie câte
nume o mai fi având, a venit în sfârşitul anului 2008
începutul anului 2009 cu „mari surprize” care mai de
care mai uimitoare şi strivitoare: Recesiune Mondială,
rele, aplecarea va fi spre rău, prietenia va avea ca
scop răutatea, peste tot – reaua tâlhărie, reaua
constrângere, reaua izolare, reaua dezbinare. Cu
toate acestea, se va crede ca şi făcătorul de rău se
mântuieşte. Atunci, posedând capital mare, se vor
tângui că nu au nimic, se vor văicări că nu au de
ajuns. Atunci vor da aurul în camăta, îşi vor creşte
procentele şi vor cere milostenie pentru a se hrăni;
vor plânge că nu au ce manca. Principalul scop va
fi sporirea capitalului (comorii), pentru a aduna cât
mai multă bogăţie; şi, cu cât mai mult se va înmulţi
lăcomia câştigului de bani, cu atât mai mult se vor
înmulţi şi necazurile în lume”.
Dacă ne vom întoarce în urma cu 80 de ani, vom
observa din punct de vedere economic, social şi politic
o stare de criză pe întreg globul pământesc, foarte
asemănătoare cu cea pe care o trăim în anul 2009... şi
astfel ajungem, la ceea ce analiştii vremurilor actuale
numesc PROBLEMĂ – REACȚIE – SOLUȚIE.
Dacă lucrurile ar fi spuse de la început, pe faţă de
către conducătorii şi guvernanţii pământului, atât
în ce priveşte planurile lor economice cât şi cele
social politice, să nu mai vorbim de cele secret
militare, omenirea s-ar deştepta ca la un semn...
fiind evident, potrivnici unei sclavii mondiale, unei

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Autentificarea pe baza
venelor din deget ar putea
înlocui amprentarea şi
sistemele biometrice de
recunoaştere a feţei şi
a retinei. Companiile
din Europa au început să
implementeze un sistem
biometric avansat patentat
în Japonia care identifică
oamenii după modelele
unice de vene din interiorul
degetelor lor. Autentificarea
prin venele din deget,
introdusă pe scară largă de
băncile japoneze în ultimii
doi ani, e considerată a fi
cea mai rapidă şi mai sigură
metodă biometrică.
 AT I T U D I N I
conduceri fasciste. A fost oare vreodată consultat vreun popor sau vreo
naţiune în legătura cu puterea Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.)
asupra întregului sistem uman, sau a binecunoscutului NATO, centrul
puterii militare, care tinde să deţină controlul asupra întregului glob
pământesc?! Dar prin PROBLEMĂ – REACȚIE – SOLUȚIE se poate
manipula omenirea (indiferent de culoarea pielii, culoarea politică, sau
apartenenţa religioasă) în aşa fel încât să ceară poporul să se facă ceva.
Astfel cei ce stăpânesc pământul vor obţine ceea ce vor vor. Aşadar „EI” creează
PROBLEMA, desigur fiind altcineva care să facă asta
(şi să fie responsabil pentru asta) – vezi terorismul ca
PROBLEMĂ mondială, criza petrolului, problemele
teritoriale ale Orientului Mijlociu şi nu în ultimul
rând  Septembrie.
Apoi PROBLEMA este prezentată prin mass-
media al cărui control este deţinut (oriunde pe glob)
de aceeaşi oameni care deţin puterea şi Băncile şi
Guvernele şi Religia, etc. Pusă astfel PROBLEMA
– în media – publicul va reacţiona, pentru că mai
mare putere de manipulare a lumii de la Polul Nord
la Polul Sud nu există decât în media. Desigur se va
auzi, cum de fapt s-a auzit mereu în toate colţurile lumii, pe toate limbile,
glasul poporului care va spune: Trebuie să se facă ceva! Acest lucru nu mai
poate continua asa! (vedem recent problema gazelor cu ruşii, războiul din
Gaza şi multe alte grozavii). Eh!...în momentul acela „cheie”, intervin „EI”
(care au creat PROBLEMA, dând vina pe oricine altcineva) şi ne oferă
minunata SOLUTIE – microcipul. Pentru exemplificare avem experienţa
celor două războaie mondiale, sursă de îmbogăţire a celora care le-au creat:
masoneria, evreii sionişti, familiile regale.
Un crach financiar poate duce, desigur dacă eşti printre cei „fericiţi” care
cunosc realitatea bine ticluită cu mult timp în urmă la o super-îmbogăţire,
căci tu anunţi căderea, apoi cumperi pe nimic şi relansezi preţul
îmbogăţindu-te. Un război „bine ticluit” poate duce la o îmbogăţire rapidă
a unor grupuri, de obicei aceleaşi prin acapararea unuia din elementele
necesare vieţii pe pământ – petrolul.
Dar până la urmă tot „Ei” vin cu minunata soluţie prin intermediul
fiecărui stat:
controlul total al omenirii prin intermediul tehnologiei
avansate – microcipul.
Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci,
şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă
sau pe frunte./Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai
cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei./Aici este
înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr
de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. (Apocalipsa 3: 6-8)
Autentificarea pe baza venelor din deget ar putea
înlocui amprentarea şi sistemele biometrice de
recunoaştere a feţei şi a retinei. Companiile din
Europa au început să implementeze un sistem
biometric avansat patentat în Japonia care identifică
oamenii după modelele unice de vene din interiorul
degetelor lor. Autentificarea prin venele din deget,
introdusă pe scară largă de băncile japoneze în
ultimii doi ani, e considerată a fi cea mai rapidă
şi mai sigură metodă biometrică. Dezvoltată de
Hitachi, ea verifică identitatea unei persoane pe baza
structurii vaselor de sânge de sub piele. Easydentic
Group, liderul european în industria biometrică
cu sediul în Franţa, a anunţat că va folosi această
metodă de securitate, utilizată de Hitachi într-o
gamă de sisteme de acces pentru Regatul Unit şi
în pieţele europene. În Japonia, mii de bancomate
folosesc tehnologia de identificare a venelor din
deget. Hitachi a anunţat astăzi că va introduce
20.000 de astfel de sisteme de autentificare la
chioşcurile şi magazinele care aparţin la două
companii japoneze, care vor utiliza dispozitivele
pentru a proteja confidenţialitatea informaţiilor
clienţilor cerând vânzătorilor să se autentifice înainte
de a accesa baza de date a clientului. Reţeaua de
vase de sânge este capturată prin transmiterea de
raze în infraroşu din diferite unghiuri prin deget, de
obicei degetul mijlociu. Aceasta se poate face într-
un mic dispozitiv ataşat la un perete sau ca parte a
unui bancomat. Lumina este parţial absorbită de
hemoglobina din sânge, iar reţeaua de vase capilare
este capturată de o cameră ce arată profilul tri-
dimensional al venelor din deget, care e unic. Acesta
este transformat într-un simplu cod digital, care este
apoi comparat cu înregistrarea anterioară a profilului,
pentru a verifica identitatea unui individ. Chiar
despre gemeni se spune că au sistemul de vase din
deget diferit. Hitachi susţine că, deoarece venele sunt
în interiorul organismului, invizibile cu ochiul, este
extrem de dificil să le schimbăm şi să le manipulăm.
În timp ce amprente pot fi „ridicate” şi scanate fără
ca o persoană să realizeze asta, este extrem de puţin
probabil că profilurile de vene ale degetelor oamenilor
pot fi luate fără ca aceştia să fie conştienţi de acest
AT I T U D I N I 
lucru, a afirmat compania. Posibilitatea macabră
ca nişte criminali să se folosească de un deget tăiat
a fost înlăturată de oamenii de ştiinţă de la Hitachi,
deoarece autentificarea nu se poate face dacă sângele
nu curge prin deget. Hitachi spune că autentificarea
venelor din deget este mai puţin costisitoare decât
scanarea irisului sau recunoaşterea feţei/vocii şi
că rata de respingere este mult mai mică decât cu
amprentarea. Şi oamenii nu trebuie să-şi aducă
aminte de un codul PIN. Sistemul celor de la Hitachi
este utilizat pentru a verifica identitatea utilizatorului
ce scoate bani din bancomat, la sistemele de acces pe
bază de uşi şi la accesarea reţelelor de calculatoare din
Japonia. O alternativă tehnică, dezvoltată de Fujitsu,
scanează palmele mâinilor oamenilor să identifice
în mod similar modelul unic de vene. Acest sistem a
obţinut, de asemenea, recunoaşterea internaţională.
Recent, la Carolinas Health Care System, cu sediul
la Charlotte, Carolina de Nord, primul furnizor de
servicii de îngrijire medicală din Statele Unite a pus
în aplicare această tehnologie.
Aparatele de scanare a palmelor, care sunt legate
la bazele de date de înregistrare a pacienţilor din
spitale, sunt utilizate pentru a permite accesul în
departamentul de urgenţă, ambulatoriu şi la toate
punctele de înregistrare a bolnavilor internaţi şi a
celor ce vin la consultaţii”.
La astfel de ştiri noi nu avem dreptul să tăcem! Lipsa
de perspicacitate şi dreapta judecată a guvernan-
ţilor şi a unor preoţi, chiar şi a conducătorilor
bisericilor lumii, ne va împinge pe noi cei ce căutam
cu adevărat mântuirea într-o situaţie limită în care
va trebui să alegem: ori sistemul antihristic, ori
moartea prin foame.
 0 AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
Paşapoarte biometrice
-V e
Ă
Masoneria mondială a impus în România paşapoartele cu cipuri elec elec-
D
PE ă py
tronice care conţin datele biometrice deşi a fost dovedită deja nesiguranţa
acestora. Bineînţeles politicienii români s-au conformat supuşi, România
Co
fiind singura ţară din lume care a implementat direct ambele sisteme
de identificare (facială şi amprente digitale). Primii care vor primi acest
tip de paşaport vor fi locuitorii judeţului Ilfov, urmând ca până în 30
M
iunie sistemul să fie funcţional în toată ţara. Sfatul nostru: schimbaţi-
vă paşapoartele acum cât mai puteţi primi din
cele fără cip.
Ministrul Administraţiei şi Internelor, Gabriel
Oprea, a vizitat, miercuri, Centrul Naţional
Unic de Personalizare a Paşapoartelor Elec-
tronice unde, începând cu această zi, se vor
produce noile tipuri de paşapoarte, care conţin
50 de elemente de siguranţă, faţă de 32 existente
pe actualele documente. Elementul de noutate
al paşaportului biometric este introducerea
unui cip care include datele personale ale
deţinătorului. Noile documente conţin 50 de
elemente de siguranţă, faţă de 32 existente pe
actualele paşapoarte.
Noile paşapoarte sunt dovadă a faptului că
România îşi poate îndeplini responsabilităţile
pe care le are că ţară membră a Uniunii Europene.
Introducerea unor elemente suplimentare
de siguranţă şi, bineînţeles, controlul strict
la graniţe au rolul de a împiedica exportul
şi importul de infracţionalitate, consideră
ministrul Administraţiei şi Internelor.
Potrivit sursei citate, România este singurul
stat din lume care emite un model de paşaport
electronic care cuprinde, chiar de la momentul
introducerii, ambele elemente de identificare,
respectiv imaginea facială şi amprentele digitale.
Începând cu 3 decembrie 2008, România,
ca stat membru UE, poate emite paşapoarte
electronice în conformitate cu Regulamentul
nr. 2252/2004 al Consiliului Europei, privind
standardele pentru elementele de securitate şi
elementele biometrice integrate în paşapoarte
şi în documente de călătorie emise de statele
membre. Conform Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 94/2008 pentru stabilirea unor
AT I T U D I N I 1
măsuri privind punerea în circulaţie a paşapoartelor electronice, precum
şi producerea altor documente de călătorie, personalizarea paşapoartelor
electronice se realizează de către Centrul Naţional Unic de Personalizare
a Paşapoartelor Electronice, care funcţionează în structura Direcţiei
Generale de Paşapoarte a M.A.I. Conform aceluiaşi act normativ,
producerea blanchetelor (paşapoarte în alb) se realizează de către
Compania Natională Imprimeria Natională”. Deci, acceptând de buna
voie acest sistem, noi vom participa la construirea
noii ordini mondiale.
Henry Kissinger şi noua ordine mondială
La începutul acestui articol povesteam despre
proorocirile Parintelui Argatu, aproape în totalitate
împlinite. Ţin minte că unul din numele vehiculate
mereu în predicile dânsului referitoare la vremea
antihristică, era: Obama trebuie sa profite de
situatie si sa impuna o noua ordine mondiala” Henry
Kissinger, şi spunea că el va juca un rol important în
perioada instalării antihristului.
„Preşedintele ales îşi preia mandatul într-un moment
în care se petrec transformări simultane în multe
parţi ale lumii. Obama poate să dea un nou impuls
politicii externe americane, în parte şi pentru că
ascensiunea lui este atât de extraordinară şi admirabilă. Obiectivul lui este Cele trei PROBLEME din
de a dezvolta o strategie completă pentru America în această perioadă, începutul acestui an sunt
când o nouă ordine mondială poate fi creată. Este o mare oportunitate”, cheia pe care o foloseşte
crede Henry Kissinger (foto), fost secretar al Departamentului de Stat satana printre oameni
american în timpul preşedintelui Richard Nixon. Ultima ştire fierbinte pentru a ajunge stăpân prin
despre implicarea în lumea politică a misteriosului personaj Henry supunere totală, fizică şi
Kissinger o aflăm din presa zilei: Henry Kissinger pe 5 Ianuarie 2009 a sufletească a întregului glob
zis: „Criza internaţionala oferă o mare oportunitate pentru crearea unei pământesc, dar la toate ace-
Noi Ordini Mondiale”. Obama este „mesia” ei. stea, noi nu trebuie să luam
Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci aminte decât la cuvintele
este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Mântuitorului care spune:
(Apocalipsa 3: 6-8) „cine este credincios în
Desigur mulţi se vor întreba, ce legătura poate avea Noua Ordine puţin, acela va fi credincios
Mondială cu criza financiară, cu noile modele de paşapoarte şi buletine şi şi în mult”.
cu acest citat din apocalipsă. Oare de ce numărul 666, este atribuit direct
Antihristului? Începutul acestei taine îl găsim din cercetarea Vechiului
T stament unde, la capitolul Regi 0:4, aflăm că împăratul Solomon
Te
îi obliga pe supuşii din ţările cucerite să-i plătească un impozit de 666
talanţi de aur, aşadar numărul 666 era un simbol de supuşenie fiscală.
Iată de ce diavolul a ales 666 să fie un fel de impozit luat de la creştini în
favoarea sa. Numărul în sine nu conţine nimic rău, însă acest număr este

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Conform planurilor ma-
sonice „Regele”, „Mesia”
trebuie să fie încoronat în
templul refăcut din ieru-
salim. Însă astăzi pe acel loc
se află moscheea lui Omar.
După cum vedem, nici evreii
şi nici arabi nu au reuşit
pană acum să învingă în
acest război fanatic. Acesta
este motivul clar al întregii
zguduiri mondiale, insta-
larea falsului Mesia. Spun
Sfinţii Părinţi că cea mai
mare virtute a oamenilor
în perioada premergătoare
instalării antihristului este
dreapta judecată.
 AT I T U D I N I
folosit cu un scop special, cu viclenie, în baza lui întocmindu-se un dosar
electronic al întregului glob pământesc. Aflăm cu uimire, chiar cu spaimă
că în America fiecărui om care primeşte cetăţenie americană i se atribuie
un număr electronic la care poate renunţa cu condiţia să părăsească ţara.
Este foarte curios totuşi, că numărul oricum rămâne, adică el funcţionează
nu numai când eşti în viaţă ci rămâne şi după moarte. Omul moare iar
numărul rămâne. Oare de ce se impun astfel de acte unor persoane care
nu sunt contribuabili, cum ar fi pruncii, pensionarii
şi călugării?
Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa
nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a
scurtat acele zile. (Mc. 3:20)
Din vieţile sfinţilor se cunosc multe despre pri-
goanele creştinilor din primele veacuri. Evident
noi ne deosebim foarte tare de creştinii primelor
veacuri, atât în ce priveşte curăţenia duhovnicească
cât şi cea trupească, dar duhul lui Dumnezeu
şi Cuvântul Lui promis nouă, este întotdeauna
acelaşi. Totul depinde numai de noi. Nu numai să
vorbim despre Dumnezeu, ci să şi trăim în Hristos.
Realitatea virtuală tinde să înlocuiască realitatea prezentă şi omul preferă în
acea realitate virtuală, chiar dacă îşi dă seama că îşi pierde sensul existenţei
sale. Sensul existenţei omenirii este mântuirea şi căpătarea locului din
împărăţia cerurilor. Cele trei PROBLEME din începutul acestui an sunt
cheia pe care o foloseşte satana printre oameni pentru a ajunge stăpân prin
supunere totală, fizică şi sufletească a întregului glob pământesc, dar la toate
acestea, noi nu trebuie să luam aminte decât la cuvintele Mântuitorului care
spune: „cine este credincios în puţin, acela va fi credincios şi în mult”. Aceste
cuvinte ne trezesc pe noi şi ne fac atenţi să nu acceptăm nici cel mai mic
compromis tehnologic sau politic, menit să ne subjuge antihristului şi să
ne pierdem mântuirea. Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui
(Mt. 24:3)
războiul din Gaza
Am lăsat special la urmă problema cea mai fierbinte de pe globul pământesc
- războiul din Palestina. O dată la 30 de secunde o bomba cade în Gaza.
Aproximativ 40 de palestinieni au fost ucişi astăzi în urma ofensivei terestre
israeliene, potrivit unor surse medicale citate de AFP. Armata israeliană a
anunţat astăzi oficial că un soldat al forţelor sale a fost ucis în luptele din
Fâşia Gaza, aceasta fiind prima victimă israeliană anunţată oficial de la
declanşarea operaţiunii terestre. Potrivit presei israeliene, un important
responsabil Hamas ar fi fost rănit tot astăzi. Printre palestinienii morţi
figurează şi 22 de civili, potrivit sefului serviciilor de urgenţă palestiniene,
doctor Mouawiya Hassanein. Peste 200 de persoane au fost rănite. În
AT I T U D I N I 3
paralel, Hamas susţine că a reuşit să răpească soldaţi pentru Al Jazeera. Conform planurilor masonice
ai forţelor statului evreu şi a lansat 25 de rachete pe „Regele”, „Mesia” trebuie să fie încoronat în templul
teritoriul israelian. refăcut din Ierusalim. Însă astăzi pe acel loc se află
În cea de-a noua zi de război în Orientul Mijlociu, moscheea lui Omar. După cum vedem, nici evreii şi
trupele israeliene au ajuns în oraşul Gaza. După nici arabii nu au reuşit pană acum să învingă în acest
bombardamente aeriene intense asupra poziţiilor război fanatic. Acesta este motivul clar al întregii
Hamas, armata israeliană a lansat sâmbăta seara zguduiri mondiale, instalarea falsului Mesia. Spun
ofensiva terestră în regiune. O coloană de tancuri
israeliene, susţinută de aviaţie, a parcurs o distanţă
considerabilă în teritoriul palestinian, iar marina
israeliană împiedică deplasările pe şoseaua de-
a lungul coastei, ceea ce efectiv împarte enclava
în două, au declarat martori oculari. Tancurile
israeliene au deschis focul asupra mai multor
obiective ale grupării radical islamiste, cu scopul
de a elimina orice punct de rezistenţă. Trupele
Hamas au răspuns cu rachete Qassam. Martori au
precizat că au auzit explozii şi tiruri de tanc la nord
de tabăra de refugiaţi de la Jabaliya, în zona pe unde
trupele israeliene au intrat pe teritoriul palestinian,
parcurgând mai multe sute de metri. Sfinţii Părinţi că cea mai mare virtute a oamenilor în
Bilanţul provizoriu al victimelor după cele nouă zile perioada premergătoare instalării antihristului este
de război a ajuns la peste 493 de morţi şi aproximativ dreapta judecată. Dacă nu o putem avea, dacă nu o
4000 de răniţi”. Peste 700 de palestinieni şi-au putem nici măcar intui, atunci să ne lăsăm conduşi
pierdut viaţa în urma ofensivei israeliene în Gaza, în minte şi inimă de profeţiile sfinţilor şi marilor
dintre care o treime au fost femei şi copii, iar alte duhovnici teologi (Sf. Metodie – anul 30 d.H, Sf.
3.000 de persoane au fost rănite. Totuşi, de la sediul Nil, Sf. Lavrentie de Cernigov, Sf. Paisie Aghioritul,
organizaţiei din Damasc, Musa Abu Marzouq, Sf. Efrem Sirul şi nu în ultimul rând dragul nostru
liderul biroului politic al Hamas, îşi exprimă părinte Sf. Ierarh Calinic de la Cernica).
convingerea că gruparea separatistă este pe punctul Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e
de a câştiga războiul cu Israel. El anunţă că există spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă
trei condiţii care trebuiesc îndeplinite înainte de a dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească
fi luat în considerare orice plan de pace: agresiunea încă. Iată vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să
israelienilor trebuie să înceteze, toate căile de acces dau fiecăruia, după cum este fapta lui.
trebuie să fie deschise (inclusiv cea din Rafah, dintre (Apocalipsa 22: -2)
Gaza şi Egipt) şi Israel trebuie să se retragă definitiv Proorociile Sf. Nil, Izvorâtorul de Mir – Sf. Munte
din Fâşia Gaza. „Nu spunem că vom înceta să mai Athos, secolul XVI.
lansăm rachete din Fâşia Gaza spre Israel, noi
vorbim doar despre încetarea agresiunii israelienilor
la adresa civililor din Gaza. Noi trimitem un mesaj
când lansăm rachete. Acela că nu ne vom preda,
că trebuie să ne luptăm cu Israel şi că vom câştiga
această luptă. Ştim că vom pierde o grămadă de
oameni, dar vom câştiga”, a declarat Marzouq
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 

U stir ht
O a
TR nă rig
DesPre
DesP
Des Pre
P re b
bIserIcIle occIDeNTAle simbol. Există multe cărţi despre cum se produc, cum lucrează (chiar şi

-V e
Ă
Arhitect Nicolae Tulban nelimitat) aceste simboluri, nu este locul aici a descrie sau explica. Aici

D
PE ă py
se poate doar semnala nocivitatea lor, mai ales în folosirea lor în anumite
După ce Sfintele Taine au fost transformate în accidente şi ulterior în locuri, unde ele au fost introduse artificial, pentru a „facilita” înţelegerea a
Co

simboluri, relaţia oamenilor cu Dumnezeu s-a schimbat. Dumnezeu a ceea ce trebuie pur şi simplu trăit.
devenit doar vizitator între oameni, El a fost exilat în cerurile Lui, pentru ca Această stare de despărţire de Dumnezeu a devenit caracteristică pentru
pe pământ să intervină doar la solicitarea oamenilor sau la furie. Sau când omul occidental. Este mult mai simplu să se considere mai aproape
M

îi vine o idee trăsnită precum cea de
a-şi omorî Fiul pentru a-i răscumpăra
pe oameni. Pentru un astfel de Dum-
nezeu nu se poate construi o casă ca
„reşedinţă permanentă”. Nu are rost.
Pentru El trebuie făcute case în care să
se simtă bine, să se relaxeze, pentru a
i se atenua furia sau pentru a înţelege
mai bine ce îi cer oamenii. Iar oamenii
s-au gândit că este mai bine să renunţe
la acea plicticoasă idee de a construi
casa lui Dumnezeu după asemănarea
Împărăţiei Acestuia, tocmai pentru
că există acest risc – de a-L plictisi, şi,
cum vine foarte rar, de a nu se simţi
bine între noi. Iar cum azi toate cele
ale Lui sunt simboluri (şi nu „...ale
Tale dintru ale Tale...”, cum spune
Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan
Gură de Aur), ne permitem să credem
că nu exagerăm spunând că din
simboluri se construiesc bisericile de azi, şi nu din piatră şi cărămidă.
Aşadar oamenii au purces la un nou mod de a construi (sau poate e mai bine
spus a simboliza) casa Lui. Cum cărămizile – înţelegând aici prin cărămizi
toate cele ce alcătuiesc o biserică – au devenit simboluri, s-a purces la a
studia bine simbolurile şi relaţiile dintre ele. S-a construit o hermeneutică,
bine fundamentată, cu autoritate asigurată prin multe citate şi note de
subsol, de la cei mai înţelepţi oameni (evident, nu de la El). Chiar şi ce a
spus El s-a considerat a fi spus de mulţi oameni, de la Moise la Ioan. Ca să
fie clar pentru toată lumea, grija cea mai mare este perechea de numere care
urmează invariabil oricărui nume de prooroc, evanghelist, apostol sau ce-o
mai fi. S-a construit aşadar o metodă de a cunoaşte adevărul, dar un adevăr
închipuit de om, de omul occidental mai ales.
Toată această construcţie conceptuală, din simboluri, este transpusă şi în
arhitectură. Arhitectura nu se mai face pentru a aduce efectiv o lume în
alta – lumea Împărăţiei în astă lume – ci pentru a construi în cea de-a doua
ceva care să amintească de prima. Şi acel ceva este denumit, în occident,
de simboluri decât de El Însuşi. A pierdut relaţia directă cu chipul şi
asemănarea cu Dumnezeu numai prin voia proprie. Din acest motiv nu
mai simte nevoia de a trăi alături de El, pătruns de El, de a se mai uni cu Pentru meşterii athoniţi,
El. Preferă ca în locul lui să se înconjoare de simbolurile Lui, simboluri ca şi pentru toţi construc-
care însă nu Îl poartă în ele precum o icoană. Cu aceste simboluri nu se torii Bizanţului, clădirea
umple de El, ci îşi aminteşte de El. bisericii este participarea
Construcţiile conceptuale care au format scolastica şi apoi i-au urmat la viaţa Împărăţiei, este un
(oare nu este aici ceva numerologic: de când numărul anilor Domnului nu act liturgic. imperfecţiunile
se mai scrie cu trei, ci cu patru cifre...) - aceste construcţii l-au deformat bisericilor bizantine le dau
făcându-l să uite că viaţa nu este învăţătură, ci vestire. Evanghelia nu este acestora personalitatea
un sistem filosofic, ci mărturisire până la moarte. Au curs râuri de cerneală care le caracterizează și
pe tema aceasta în aproape două milenii. S-a exprimat această mărturisire pe care arhitectura gotică
şi în piatră. Iar mărturisirea transpare prin comparaţii chiar între biserici și o îndepărtează cu toată
chiar biserici construite în preajma trecerii din primul în al doilea mileniu puterea din catedrală. În
creştin. arhitectura bizantină, locul
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate face decât în Duh. Împărtăşirea şi materialul de construcţie
Lui către oameni nu se face prin învăţătură, ci prin vestire – distincţie se întâlnesc pentru a re-
făcută deja de Sfântul Apostol Pavel. Inutilitatea elocinţei, a înţelepciunii capitula totul în relaţia pe
omeneşti în vestirea lui Dumnezeu a fost amintită de dumnezeiescul care Biserica o presupune,
apostol în câteva rânduri, de exemplu în prima epistolă adresată Co- relaţia de iubire a Tatălui şi a
rintenilor – „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, Cuvântului întrupat.
dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui
Hristos”(Cor. :7).
La 963, Sf. Athanasie Athonitul, susţinut de prietenul său Nichifor
II Focas (proaspăt împărat bizantin la acea vreme), începe construirea
Katholiconului Marii Lavre de la Sfântul Munte. Cam în aceeaşi vreme,
dar la aprox. 00 de ani mai târziu, şi ceva mai la vest, abatele Suger începe
construirea Abației St. Denis. Puse faţă în faţă, imaginile celor două
biserici sunt practic expresia vizuală a cuvintelor pauline. Marea Lavră
binevesteşte prin fiecare detaliu, prin cel mai ascuns cotlon. Cărămizile
puse una peste alta, lemnele din care sunt alcătuite şarpantele şi planşeele,
ca şi balustradele şi scările, toate dau mărturie pentru rugăciunile care
au însoţit construirea. Fiecare mistrie de mortar pusă între cărămizi
parcă lasă încă să se audă rugăciunea neîntreruptă a călugărilor care au
construit acolo. Fiecare imperfecţiune lăsată vizibilă de către constructori
dă mărturie nu pentru lipsa lor de îngrijire, ci pentru preocuparea lor
continuă pentru desăvârşirea interioară a constructorului, prin asceză

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Arhitectura nu se mai
face pentru a aduce efec-
tiv o lume în alta – lumea
Împărăţiei în astă lume – ci
pentru a construi în cea de-a
doua ceva care să amintească
de prima. şi acel ceva este
denumit, în occident,
simbol. Prin arhitectura
bisericii, bizantinii nu au
urmărit prezentarea lui
Dumnezeu ca ideal de
perfecţiune a gândirii
umane, cum au făcut-o
constructorii gotici.
Clădirea bisericii – atât ca
verb cât şi ca substantiv –
nu este decât expresia
euharistiei.
 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 
şi nu pentru desăvârşirea exterioară a clădirii înălţate spre cer. Prin şi cu succes „cercetată” spre a găsi la ea toate formele în lucrarea de arhitectură eclezială rupe atributul
arhitectura bisericii, bizantinii nu au urmărit prezentarea lui Dumnezeu în care arhitectura poate comunica un sistem [liturgic] de substantiv [arhitectură], erminia
ca ideal de perfecţiune a gândirii umane, cum au făcut-o constructorii filosofic. De altfel asta a făcut şi Panofsky în lucrarea devenind hermeneutică, arhitectura devenind
gotici. Clădirea bisericii – atât ca verb cât şi ca substantiv – nu este decât binecunoscută. Abaţia nu este bunăvestire, ea este laică. Aici şi astfel se poate găsi diferenţa dintre
expresia euharistiei. învăţătură. lucru şi lucrare. Prin hermeneutică se realizează
Călugării care au construit Lavra şi mănăstirile care i-au urmat au trăit Diferenţa dintre catedrala gotică şi biserica bizantină înţelegerea profundă a textului biblic, dar acest
în rugăciune, nu în sisteme filosofice. Să nu uităm că Sfântul Athanasie – trecând peste toate diferenţele de scară, de text este luat ca simplu lucru, legătura dintre ele
Athonitul a plecat la Domnul direct de pe schelă. dimensiuni – este una de orientare. Prima, catedrala
Pentru meşterii athoniţi, ca şi pentru toţi constructorii Bizanţului, gotică, este orientată de la pământ către cer. A doua,
clădirea bisericii este participarea la viaţa Împărăţiei, este un act liturgic. biserica bizantină pleacă din Cer pentru a-L aduce
Imperfecţiunile bisericilor bizantine le dau acestora personalitatea care le pe pământ. În timp ce formele gotice se înalţă către
caracterizează, personalitatea pe care arhitectura gotică o îndepărtează cu cer cu toată îndrăzneala, biserica bizantină învăluie
toată puterea din catedrală. În arhitectura bizantină, locul şi materialul de liturgic lumea aceasta cu Împărăţia. Despre Sfânta
construcţie se întâlnesc pentru a recapitula totul în relaţia pe care Biserica Sofia din Constantinopol, Procopie, cronicarul
o presupune, relaţia de iubire a Tatălui şi a Cuvântului întrupat. Împăratului Iustinian, spunea că este ţinută de sus,
Despre bisericile athonite nu s-a scris „ştiinţific” mare lucru. O recunosc de Cer, cu un fir de aur. Relaţia aceasta cu Cerul
autorităţi în domeniu. Cyril Mango pomeneşte doar de trei lucrări, dintre şi cu pământul este determinantă pentru forma
care doar una de sine stătătoare. Dar bisericile athonite, ca de altfel toate bisericii bizantine. Catedrala gotică, în schimb, este
cele ortodoxe, nu rezonează cu spiritul ştiinţific, scolastic. Ele „ascultă” construită pentru a dovedi de fapt chinul presupus
de spusele Apostolului şi nu ne învaţă, ci ne vestesc. Ele sunt în armonie de eliberarea de forţa gravitaţiei. Stâlpii catedralei
cu cântările pe care le găzduiesc, cu fumul tămâiei care iese abundent din gotice sunt supuşi la imense apăsări, la un efort de
cădelniţele neobosite, cu imensul candelabru mişcat de aripile heruvimilor. compresiune ieşit din comun, după cum dovedesc
Bisericile de la Sfântul Munte sunt în armonie până şi cu întunericul care şi multele şi elaboratele nervuri pe care aceştia le
le învăluie în timpul Sfintei Liturghii. au, nervuri extraordinar de bine corelate cu cele
Pe de altă parte, abaţia de la Saint Denis, ca de altfel oricare dintre ale bolţilor. În bisericile bizantine, arhitecţii nu
catedralele gotice, este întruparea, materializarea învăţăturii scolasticii, s-au sfiit să folosească chiar coloane recuperate din
monumental descrisă de Panofsky ca sistem în scrierea lui de referinţă templele antice – pentru că în bisericile bizantine
pentru acest câmp2. Pentru abate – o combinaţie ce-i drept reuşită între stâlpii nu sunt supuşi la compresiunile din cele
ceea ce sunt arhitectul şi ctitorul pentru arhitectura bizantină – esenţială gotice, ci la întinderea pe care o primesc din faptul – dintre înţelegere si text – se face ca lucru. În
era tocmai prezentarea lui Dumnezeu ca ideal de perfecţiune umană. că ţin pământul atârnat de Cer. erminie, pe de altă parte, această legătură are loc
Pentru el nu avea în niciun fel importanţă materialul de construcţie Nu este locul aici pentru a dezvolta o analiză la nivel de lucrare, de împreună lucrare, depăşeşte
sau locul în care se construia. Dovedesc aceasta toate tehnicile gotice de adâncă. Doar de a semnala că o asemenea analiză stadiul de lucru. “Interpretul” din cea de-a doua
construire. Pentru ‘imaginea’ lui Dumnezeu se trece peste orice obstacol. privind arhitectura ortodoxă poate fi şi trebuie situaţie – cel care ia textul Scripturii ca lucrare
Se dărâmă zone întregi din oraş. Se aduce piatră de la distanțe enorme. curând începută, plecând nu de la cunoaşterea, ci şi nu ca lucru – este net diferit de primul. Pentru
Se construieşte cu o precizie de ceasornic. Efortul de a sculpta coloanele de la trăirea a ceea ce ea materializează. În răsărit că a lucra, după erminie, pe Text – şi, in extenso,
gotice, cu nenumăratele lor nervuri, ca şi fiecare piatră din bolţile ogivale mijloacele ştiinţifice ca mijloace ale înţelepciunii pe toate modurile de expresie eclezială – fie ele
nu este niciodată prea mare pentru a-L exprima pe Dumnezeu. acestei lumi nu sunt eficiente. Ştim de la Sfântul picturale, muzicale sau arhitecturale presupune şi
Abația de la Saint Denis, ca materializare a învăţăturii, poate fi cu spor Apostol Pavel... un lucru mult mai profund – a permite Textului
 „A comprehensive study is still lacking”. - C. Mango – „Byzantine Architecture”, Harry Abrams, Or prin această occidentală îndepărtare de să lucreze asupra ta. Iar aceasta nu se întâmplă
NY, 986. Lucrarea pomenită este “Notiţă despre arhitectura Sfântului Munte”, de G. Bals, Dumnezeu am ajuns a-I construi acestuia casa în primul caz. Hermeneutul, uzual occidental
apărută în Buletinul CMI, Bucureşti, 93. Între timp, a apărut o singură monografie, anume cea
realizată de Paul Mylonas, alături de multe articole în periodice si crestomații. – clădirea bisericii. Erminia arhitecturală poartă – mai ales protestant, dar şi catolic – şi neuzual
2 „Dar înseamnă că ei [scolasticii, n.n] spre deosebire de Platon și Aristotel, se simţeau obligaţi să-
și expliciteze ordinea și logica gândirii, că principiul de manifestatio, care determină orientarea și pecetea metodelor de lucru ştiinţifice pentru un ortodox, după ce ortodoxia a fost atinsă şi vlăguită
scopul gândirii lor, guverna deopotrivă și expunerea acestei gândiri, supunând-o la ceea ce am putea demers care nu trebuie făcut nici ştiinţific, nici de pietism, disecă textul cu propriile-i mijloace,
numi postulatul clarificării de dragul clarificării.” -E. Panofsky – „Arhitectură gotică și gândire
scolastică”, Anastasia, Bucuresti, 999 – pg. 69. metodic, ci în Duh şi în Adevăr. Lipsa Duhului fără să-i permită acestuia să lucreze. În acest fel se
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
păstrează permanent distant faţă de text, neîncercând să intre cu textul
-V e
Ă
într-o lucrare comună.
D
PE ă py
La fel se întâmplă şi în exprimarea prin arhitectură în spaţiul eclezial.
Arhitectul poate, reuşeşte să lucreze cu spaţiul „de la distanță”, luându-l ca
Co
un lucru, să se implice doar în înţelegerea lui, fără a purcede la împreună-
lucrarea cu acest spaţiu pentru a aduce Împărăţia pe pământ. Este ceea
ce se practică cu precădere în occident, după evul mediu, dar invadează
M
şi spaţiul ortodox, mai ales după diseminarea
pietismului în „stupidul secol XIX”, ca să
folosesc cuvintele lui Nae Ionescu. Ori,
prin arhitectura bisericească ortodoxă nu se
urmăreşte prezentarea unor culmi ale ştiinţei,
lingvisticii sau care-o mai fi, ci împreună-
lucrarea dintre om şi Dumnezeu. Aşa cum
occidentalul tinde asimptotic la perfecţiune,
ortodoxul este convins că el poate deveni
desăvârşit. Pentru că scrie în Evanghelia după
Matei: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Mt. 5:48).
Arhitectura bisericii poate fi studiată astfel
mult şi bine. Aristotelicele categorii pot fi
construite, integrate şi diferenţiate pe multă
hârtie. Există deja studii ale bisericilor
şi studii ale istoriei studiilor bisericilor.
Există până şi vaste şi profunde abordări
funcţionaliste, care scot din piatră seacă
argumente despre cum avea loc serviciul
liturgic, chiar şi în perioada apostolică. Dar
niciunde nu s-a pus problema existenţei
cel puţin a unei capacităţi de vestire, de
bună vestire pe care aceste edificii o au prin
spaţiul lor interior şi prin spaţiul pe care
îl (re)ordonează în exteriorul lor. Pentru
arhitectura bisericilor ortodoxe această
vestire este fundamentală. Orice analiză a
acestor clădiri cu mijloace occidentale nu se
apropie de ele, chiar dacă este foarte utilă
pentru izolarea în timp şi spaţiu a unor
elemente esenţiale. Bisericile ortodoxe nu se
supun categoriilor occidentale, pentru că nu
provin din acele categorii.
Biserica ortodoxă rămâne reşedinţa perma-
nentă a lui Dumnezeu, în timp ce bisericile occidentale sunt în concluzie
case de vacanţă ale lui Dumnezeu.
AT I T U D I N I 
NU mă VoI lePăDA De TINe,
IUbITă orToDoxIe!
În 452, toamna, fostul arhiepiscop al Kievului, acum cardinal papal, este
trimis la Constantinopol să întărească unirea de la Florenţa. Bizantinii
aveau nevoie de ajutorul apusean în faţa pericolului turcesc. Preţul era
supunerea faţă de papă. Isidor ajunge în Constantinopol cu puţin înainte
de  noiembrie. Ghenadie era monah
atunci în mănăstirea lui Harsianit
şi plecase acolo de la mănăstirea
Pantocrator unde trăise mai înainte
chiar şi ca mirean. La  noiembrie
afişează celebra scrisoare pe uşa chilei
sale. Apoi este chemat la palat unde pe
5 noiembrie trebuiau să se întâlnească
slujitorii bisericeşti cu cardinalul Isidor
şi cu înalţii demnitari pentru a pune la
cale unirea. Pe 27 noiembrie Ghenadie
trimite tuturor cetăţenilor şi clericilor
un ultim avertisment. El va fi nevinovat
de cele ce se vor întâmpla şi nu va
participa la liturghia din 2 decembrie
452 din Sfânta Sofia unde au slujit
grecii cu latinii şi au fost pomeniţi
papa Nicolae şi patriarhul unionist
Grigorie, fugit atunci la Roma.
scrisoarea sf. Ghenadie către cetăţenii din Ei ne ameninţă, dar noi
constantinopolAceastă [scrisoare] a fost afişată pe uşa nu ţinem minte răul. Ei ne
chiliei la 1 noiembrie, după ce a venit cardinalul înfricoşează, dar noi privim
O, sărmani cetăţeni, aţi pierdut toate, şi acum lepădaţi şi dreapta credinţă ţintă la Dumnezeu. Ei ne
în chip ruşinos şi fără conştiinţă. În loc să scăpaţi la Dumnezeu în necazul clevetesc, fiecare cu ce-i dă
ce vă înconjoară, voi vă despărţiţi de Dumnezeu? Eu sunt fără de vină. la gură, dar noi îi iubim.
Îl am pe Dumnezeu martor şi pe sfinţi, şi pe voi, că nu am fost în vreun Căci ce altceva se cuvine să
lucru lipsit de grijă. Şi acum mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că rea facă omul, pe de-o parte,
unire faceţi. Pieriţi! Huliţi împotriva mea şi mă ameninţaţi? Dar chiar deprins cu filosofia, iar pe
dacă m-aţi omorî, după cum mă ameninţaţi, eu sunt gata şi de moarte. Ce de alta, creştin adevărat
folos îmi este să trăiesc, ca să văd părăsirea voastră de către Dumnezeu? prin harul lui Dumnezeu
Doamne, nu lăsa pe oamenii aceştia să cadă în păcatul acesta; nu prin şi monah neîmpătimit de
pieirea noastră să fie socotită dreaptă credinţa ortodoxă şi în Răsărit şi în lucrurile lumii şi care este
Apus şi în insule. Căci dacă noi o nesocotim, atunci şi de Tine ne spălăm şi va fi aşa cu ajutorul lui
Dumnezeu?
 În sensul că dacă Constantinopolul cade în urma lepădării de ortodoxie a cetăţenilor lui,
înseamnă că ortodoxia este adevărata credinţă şi Dumnezeu a arătat-o adevărată prin pieirea
capitalei apostate.
 0 AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
pe mâini. Mai bine dă-i câştig de cauză, fără ca noi
-V e
Ă
să pierim. Dă-le urechi să audă, de vreme ce este cel
D
PE ă py
ce grăieşte voia Ta. Iar dacă nu, Doamne, răpeşte-
mă degrab din viaţa aceasta, mai înainte să văd pe
Co
cel ce adună2 roadele unei atât de mari neruşinări.
Nu mă voi lepăda de tine, iubită ortodoxie! Nu voi fi
mincinos faţă de tine, credinţă predanisită de Părinţi,
M
până ce duhul meu rămâne în trupul acesta! Mai
mult cu nimic să nu mă mai ispitiţi, oamenilor, că eu
nu mă voi face părtaş vreodată unei astfel de uniri,
fiindcă în acest chip [cum vreţi voi] nici cu latinii nu
veţi fi uniţi, şi de Dumnezeu veţi fi despărţiţi, şi veţi
dobândi şi necinstea veşnică. [Varianta dată de Duca
(Istoria turco bizantină 36, 3)].
Sărmani romei, pentru ce v-aţi înşelat şi v-aţi
depărtat de nădejdea în Dumnezeu şi aţi nădăjduit
în puterea francilor şi, împreună cu Oraşul care va
fi nimicit, aţi lepădat şi dreapta voastră credinţă?
Milostiv fii mie, Doamne! Mărturisesc înaintea Ta,
că nevinovat sunt de o greşeală ca aceasta. Ştiţi voi,
2 Probabil se referă la sultanul turc care va lua Constantinopolul.
sărmani cetăţeni, ce faceţi? Şi împreună cu robia ce
va veni peste voi aţi lepădat şi credinţa predanisită
de părinţi şi aţi mărturisit necredinţa? Vai vouă la
judecată!”. Acestea şi altele mai multe scriindu-le şi
afişându-le pe uşa chiliei sale, s-a închis înăuntru şi
hârtia a fost citită.
scrisoarea sf. Ghenadie către eclesiastici
Această scrisoare a fost trimisă slujitorilor bisericeşti,
marelui eclesiarh Silvestru şi marelui hartofilax
Agalianos în ziua când slujitorii bisericeşti au fost
convocaţi în mod oficial şi public la palatul lui Xilala.
Şi aceasta a fost prima convocare oficială şi publică
după ce toate s-au pregătit în secret prin intermediul
cardinalului4 şi a celor trei arhierei ai anului acestuia.
Scrisă în 15 noiembrie.
„Sfinţi Părinţi, eu am vrut să vin – după cum şi
fac întotdeauna –, dar nu ştiu deloc limpede ce se
doreşte de la adunarea aceasta. De aceea, aflaţi voi
pentru ce vă cheamă. Poate va fi acolo şi cardinalul
său şi va vrea să spună ceva, sau poate sfatul acesta
are loc ca să vină altcândva şi să vorbească înaintea
tuturor şi a voastră, şi pentru ca voi să vă apăraţi
înaintea lui după rânduiala bisericească. Dacă vin [la
mine] unii de la voi cu vreo absurditate deşartă, prin
hotărâre împărătească, şi eu vreau să vină. Iar voi
să nu suferiţi a auzi sau a grăi ceva fără mine. Eu vă
dau deja părerea mea. Dacă această adunare va avea
loc pentru că ei vor şi acordul slujitorilor bisericeşti
la unirea ce s-a făcut în popor, dar care, vai!, e
despărţire de Dumnezeu, lăsaţi-mă netulburat,
fiindcă au cunoscut de mii de ori părerea mea în
această problemă şi atotputernicul nostru împărat
şi sfetnicii lui şi voi toţi, şi cu puţine zile înainte i-am
trimis prin preacinstitul între ieromonahi domnul
Ignatie douăsprezece capete clare despre această
problemă, pe care şi voi le ştiţi. Eu altceva decât ceea
ce spun totdeauna nu voi spune vreodată. Fiindcă
acel Sinod de la Florenţa îl socotesc după cum îl
socoteşte şi Dumnezeu şi adevărul şi toţii creştinii
care sunt fii adevăraţi ai Bisericii de Răsărit, şi
urmez cu smerenie părerea Sfinţilor Părinţi şi
3 Palatul unui oarecare bogătaş Teodosie Xilala.
4 Isidor fostul mitropolit al Kievului, acum cardinal al papei.
conştiinţa mea. Şi ca să spun mai limpede, aşa
socotesc acel Sinod [de la Florenţa]: după cum a
fost pseudo-ecumenic cel din vremea [împăratului]
Constanţiu, care a scos [din simbol], precum i s-a
părut, termenul „deofiinţă”5. Fiindcă eu am o astfel
de părere: cel care l-ar pomeni pe papă sau ar avea
părtăşie cu cineva care îl pomeneşte, sau ar sfătui, sau
ar îndemna [pe cineva să-l pomenească], pe acesta eu
îl voi socoti la fel cum a făcut sfântul şi marele Sinod
de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină
şi a caterisit atunci pe cei care o cugetau, adică pe
Bekkos şi pe cei de un cuget cu el6.
Eu nu socotesc un lucru mic pomenirea papei
sau a vreunui episcop [de felul amintit mai sus],
ci [mă gândesc] la comuniunea duhovnicească a
ortodocşilor şi la supunerea desăvârşită faţă de
adevăraţii păstori, care se face prin pomenire. Iar
sinoadele şi ceilalţi [Părinţi] hotărăsc că dacă ne
întoarcem de la cugetul unora7, atunci trebuie să
fugim şi de părtăşia cu ei. Şi celelalte asemenea câte
le hotărăsc, le ştiţi. Iar mai presus de toţi şi Domnul
nostru zice: „Dar străinului nu-i vor urma, ci vor
f gi de el, că nu ştiu glasul străinilor” (In . 0, 5).
fu
Să nu-mi fie mie a face Biserica mea – maica cea
sfântă a ortodocşilor – eretică, primind pomenirea
papei, atâta vreme cât papa mărturiseşte şi crede
acele lucruri din pricina cărora nu a fost primit de
Biserica noastră. Căci dacă cineva [dintre ortodocşi]
va mărturisi că acela [papa] învaţă acum în chip
drept cuvântul adevărului, mărturiseşte [de fapt] că
înaintaşii săi sunt eretici. Deci părerea mea aşa este
şi era totdeauna, şi va fi, şi voi fi totdeauna în afara
comuniunii cu papa şi cu cei ce sunt în comuniune
cu el, cum au fost şi părinţii noştri, a căror dreaptă
credinţă se cuvine să o imităm şi noi, fiindcă sfinţenia
şi înţelepciunea lor nu le avem8.
Iar termenele de timp pe care le şuşotesc pe ascuns
părinţii latinismului, ca să acapareze pe furiş
5 Sinodul de la Niceea Traciei din 359-360 (vezi Teodoret al Cyrului,
Istoria bisericească, II, 2, PSB 44, pp. 0-2).
6 E vorba de sinodul din 285 de la Vlaherne din vremea patriarhului
Grigorie II Cipriotul. Sinodul a fost ţinut în urma tulburărilor
pricinuite de unirea grecilor cu latinii la Lyon în 274.
7 Credinţa dogmatică.
8 Neavând sfinţenia şi înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, trebuie să
ne ţinem strâns de formulările lor dogmatice pentru a nu cădea în
primejdia de a le înţelege greşit.
AT I T U D I N I 1
poporul de rând şi să acopere latinismul, acestea le
socotesc străine de atitudinea sinceră bisericească
şi creştinească, şi sunt împotriva lui Dumnezeu şi a
raţiunii drepte. Căci când a auzit cineva de o credinţă
şi unire bisericească făcute doar pentru un timp
anume? Dacă o astfel de unire e bună, pentru ce să
nu fie pentru totdeauna, nu doar pentru o perioadă
determinată. Iar dacă e rea, pentru ce să aibă loc
fie şi pentru singură zi? Şi ce altă condiţie poate să
aducă unirea celor ce cugetă şi cred în chip drept,
decât faptul că cei uniţi cugetă şi propovăduiesc la
fel? Totuşi ar putea fi vorba de un astfel de termen
determinat: ca papa să scoată din Simbol pe „şi din
Fiul”, după cum şi noi am făcut cu „numai din Tatăl”
şi cu „nu din Fiul”9, deşi este dogmă dintru început
a Bisericii de Răsărit, precum şi dascălii latinilor
mărturisesc. Şi cu toate acestea noi nu rostim aceste
expresii în simbol. Şi trebuie ca pe de-o parte aceste
contradicţii să fie cercetate, iar pe de alta Simbolul
să fie şi pentru noi, şi pentru papă ca la început.0
Acest termen de timp ar avea sens. Iar ceea ce spun
ei, nu e amânare bisericească, adică o amânare
temporală a cercetării [diferenţelor de dogmă], ci
acordul nostru pentru o vreme la adaosul din Crez
şi la unirea florentină, care a validat în chip rău acest
adaos, şi un latinism pentru o vreme; şi măcar de ar
fi pentru o vreme şi nu pentru totdeauna, după cum
vedem la cei ce îl practică.
Oare nu aceleaşi argumente s-au adus şi în vremea
împăratului de mai înainte de către unii stricaţi [la
minte], iar noi am dovedit că ele sunt absurde şi
împotriva conştiinţei şi vrednice de ocară pentru toţi
oamenii, şi pentru ortodocşi, şi pentru eterodocşi?
Ar trebui, mai degrabă, fie să ne unim cu latinii, fie
să nu ne unim, şi atunci vor urma şi celelalte câte le
presupune unirea sau despărţirea2 .
O astfel de părere având eu, precum dintotdeuna
9 Ambele se referă la purcederea Duhului. Sau prima se referă la
naşterea Fiului şi a doua, la purcederea Duhului.
0 Deci nu e destul doar scoaterea din Crez a lui Filioque, ci trebuie
cercetată credinţa în amănuntul ei, pentru ca scoaterea din Crez să fie
expresia unei demers interior.
 Odată ce a fost de acord conştient, chiar dacă pentru o vreme, cu
erezia, e puţin probabil ca omul să se mai poată întoarce, pentru că s-a
dat de bună voie rob în mâna duhurilor nevăzute.
2 Nu se poate face o unire în anumite aspecte în nădejdea că în timp
se va ajunge la unirea deplină.
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
ştiţi şi voi, şi toţi, şi aşa având-o totdeauna de acum
-V e
Ă
înainte, cel ce vrea să fie în părtăşie cu mine să fie în
D
PE ă py
părtăşie cu această părere, iar cel ce nu vrea să facă
ce vrea. El va vedea.
Co
Iar despre ceea ce e de folos Oraşului3 spun că
izbăvirea Oraşului sunt acelea pe care le-am grăit în
mănăstirea Pantrocratorului – dacă ele s-au făcut şi
M
încă se vor face – şi nimic altceva. Dar nu se vor face,
şi ştiu că nu se vor face. Însă trebuie ca Dumnezeu şi
eu nevrednicul Său rob să fim fără de vină.
Am mai făcut cunoscut marelui duce, ba, mai degrabă,
i-am scris pe larg, după cum ştie preacinstitul mare
eclesiarh şi preacinstitul dikeofilax, să-i aducă la
cunoştinţă împăratului că cele ce vor ei să le facă
sunt ţinute ca întrutotul rele şi de către Dumnezeu
şi de oameni, şi de ai noştri şi de cei din afară4, şi de
duşmani şi de aliaţi, şi niciunire nu vor fi acestea, nici
neunire, nici nu va mai fi de acum înainte Biserica
Constantinopolului în rând cu ortodocşii dacă
acestea se vor duce la îndeplinire după cum vreţi.
Şi ceea ce am cerut de la început, îndată după ce a
venit cardinalul, dar voi nu aţi vrut, aceasta iarăşi o
spun şi vă sfătuiesc: să vin la palat şi să fie acolo cele
trei tagme ale cetăţenilor, adică senatul, biserica şi
reprezentanţii civililor; să vină şi cardinalul cu câţi
veneţieni şi genovezi vrea el, şi voi arăta cum acest
lucru pe care îl zoreşte cardinalul5 va fi nefolositor în
toate aspectele lui. Iar folositor este ca cele bisericeşti
să rămână aşa cum sunt şi să nu fie mişcat din ele nici
cât de puţin, nici într-o parte, nici în alta, când este
o asemenea tulburare a lucrurilor. Dar pentru că ei
făgăduiesc să ajute Oraşului (şi nu contează dacă
ajută sau nu6) să fie pace în Oraş, să se facă neapărat
una din două: sau să vină de acolo apocrisiari fără
nicio teamă şi să facem aici sinod, sau să meargă
acolo cel puţin şase feţe bisericeşti, dintre cele mai de
seamă, şi să dezbată despre unire în chip bisericesc
şi duhovnicesc şi liber. Căci dacă se face mai întâi
pace [în Oraş] vom avea [ca ajutătoare] şi sfătuirea,
şi părerea celor mai de seamă dintre cei de o credinţă
cu noi, adică a aghioriţilor şi a preasfinţilor patriarhi;
3 Constantinopolul, oraşul prin excelenţă al Imperiului bizantin.
4 Cetăţenii şi străinii.
5 E vorba de unirea temporală cu latinii.
6 Nu oamenii aduc pacea, ci Dumnezeu.
şi dacă se va face ceva, fie că mergem noi acolo, fie că
unii de acolo vin aici (ceea ce ar fi şi mai bine), acest
lucru [ce se va face] va fi bine primit şi lui Dumnezeu,
şi împreună cu nădejdea în El va fi acceptat fără
reţinere, cu toată tăria şi în chip duhovnicesc, şi de
creştini7. Şi va rămâne unirea noastră nesfâşiată
câtă vreme şi împăratul nu înclină pătimaş în vreo
parte. Căci [numai] astfel e cu putinţă să se facă şi
ceva bun, dacă Dumnezeu, Căruia Îi sunt cu putinţă
cele cu neputinţă oamenilor, va milui pe creştini,
şi va da atunci cale şi chip unirii adevărate cu care
cunoscătorii şi înţelepţii din amândouă părţile,
mişcaţi de Dumnezeu, vor fi de acord cu conştiinţă
dreaptă. Dacă vreţi asta, eu v-am spus: voi veni şi voi
grăi acestea pe larg, şi trag mare nădejde să pot să-i
înduplec pe unii, dovedindu-le că cele ale sfatului lor
sunt nefolositoare şi vătămătoare, şi cele ale sfatului
meu sunt folositoare. Şi, pe lângă acestea, de vreme
ce nădăjduiţi şi oarecare ajutor de acolo, [vă spun că]
această ridicare dreptcredincioasă [a ochilor voştri
către Dumnezeu] ar putea să arate deşarte şi acele
nădejdi, şi astfel să nu-L mai ofensaţi pe Dumnezeu
[prin necredinţa în El]. Iar dacă pentru a înfăptui
latinismul, pe care îl vreţi în chip ruşinos, puneţi
acum, spre amăgirea celor mai simpli, termene
de timp şi nădejdile unor cuvântări şi cercetări
împreună [a problemelor de credinţă], sfârşitul
acestui sfat rău va fi cum a şi fost adeseori. Dar eu,
chiar dacă întregul Răsărit s-ar duce în Apus, nu mă
voi duce; iar dacă întregul Apus ar veni în Răsărit
voi tăcea, şi deja tac de pe acum. Căci din clipa în
care voi toţi şi adunarea voastră de acum vă veţi face
latini, cu cine şi pentru cine şi ce să mai grăiască
smeritul Ghenadie în apărarea dogmei părinteşti?
Acestea le-am scris marelui duce, precum ştiu
preacinstiţii amintiţi, însă mult mai pe larg. Căci
acum ei au trecut la faptă. Este şi la mine o copie
a acelei scrisori, şi marele duce m-a informat că:
„Degeaba te osteneşti, părinte, pentru că pomenirea
papei e gata să se facă şi este cu neputinţă să se
întâmple altfel. Şi e mai bine să nu o împiedici cu
7 În acest fel unirea nu ar fi avut doar o latură legală formală, validată
prin hotărâre oficială, ci ar fi avut şi adeziunea duhovnicească şi
lăuntrică a creştinilor.
nimic, pentru că nu vei izbuti nimic, chiar dacă vei
veni să te întâlneşti cu noi ca să facem ceva”. Şi eu
i-am răspuns: „E mai bine să nu vă faceţi latini. Dar
dacă aţi hotărât cu tărie să vă faceţi, şi deja v-aţi
făcut, [atunci, într-adevăr,] toate sunt degeaba şi eu
sunt fără de vină în privinţa aceasta”. Aşadar, sfinţi
Părinţi, nu am fost fără de grijă nici în ce priveşte
acest folos, şi nu am fost nicidecum indiferent în ce
priveşte credinţa şi folosul care vine de la Dumnezeu
şi de la evlavia noastră cea dreptcredincioasă către
El. Domnul să deschidă ochii tuturor, iar dacă nu,
măcar să vă păzească pe voi, sau pe cei mai buni
dintre voi, statornici în credinţa părintească, ca
pentru voi să fie o oarecare nădejde de la Dumnezeu.
Prin rugăciunile voastre să mă miluiască şi pe mine,
păcătosul. Dar mult mă întristez.
Metanie [vă fac la toţi].
Să se citească [această scrisoare] pe faţă, în auzul
tuturor.
scrisoare înainte de căderea
constantinopolului
Prezenta scrisoare a fost dată în această zi în întregul
Oraş, fiind transcrisă în multe copii, cu şase luni
înainte de căderea Constantinopolului, care a avut
loc în 29 mai.
27 noiembrie, Genadie păcătosul, rob al lui
Dumnezeu şi cel mai mic între cetăţenii de bun
neam ai Constantinopolului, către toţi clericii
şi mirenii. Ştiţi bine cu toţii că petrecerea mea
împreună cu voi de-a lungul întregii mele vieţi nu
a fot vătămătoare oraşului nostru în nici un lucru,
nici nu va fi cuiva dintre voi, decât dacă cineva pe
nedrept mă va învinovăţi sau mă va cleveti sau mă va
face nebun. Iar dacă cu ceva am fost de folos sau am
cinstit oraşul acesta, şi îndeosebi pe unii, cu darul
lui Dumnezeu care mi l-a dat, şi dacă, oraşul acesta,
atât cât îl va mai ţine Dumnezeu, îmi va păstra vreo
amintire pentru multele bunătăţi [ce i le-am făcut],
[singur] Dumnezeu o ştie, Cel Ce îmi va şi răsplăti.
Iar acum, chiar dacă pentru legea Domnului şi
pentru dragostea către voi cetăţenii, unii hulesc
împotriva noastră pentru că nu vrem să ne despărţim
de predania părintească şi să ne unim fără de ruşine
AT I T U D I N I 3
cu aceştia, împotriva lui Dumnezeu, totuşi noi ne
rugăm pentru ei. Ei ne ameninţă, dar noi nu ţinem
minte răul. Ei ne înfricoşează, dar noi privim ţintă
la Dumnezeu. Ei ne clevetesc, fiecare cu ce-i dă la
gură, dar noi îi iubim. Căci ce altceva se cuvine să
facă omul, pe de-o parte, deprins cu filosofia, iar pe
de alta, creştin adevărat prin harul lui Dumnezeu şi
monah neîmpătimit de lucrurile lumii şi care este şi
va fi aşa cu ajutorul lui Dumnezeu? Dar pentru că
e cu putinţă ca, din pricina păcatului meu, răutatea
unora şi năpasta sortită oraşului să ducă şi la ucideri
de oameni care nu au făcut nimic nedrept, şi fiindcă
ei au călcat legea în legătură cu sfinţii, dată nouă
de Domnul în capitolul 28 de la Matei, care zice
că şi acum împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila
şi cei ce se silesc o răpesc9, lucru pentru care mai
cu seamă mă ameninţă, de aceea [spun acestea]:
mai întâi, ca nimeni să nu mă învinovăţească mai
târziu că am tăcut de frică în vremea acestei siluiri;
în la doilea rând, ca să nu poată învinovăţi cineva
primejdia cum că a venit pe neaşteptate; în al treilea
rând, ca să nu mă clevetească cineva către unii mai
simpli că eu sunt vinovat – fie că voi trăi, fie că voi
muri – pentru nimicirea adevărului. Acestea vi le
mărturisesc şi vouă, căci de acum înainte voi tăcea.
„Căci cel înţelept, zice, va tăcea, fiindcă vremea e
rea.” (Am. 5, 3)
În ce priveşte punctul al treilea (ca să încep cu
sfârşitul), vă spun că dacă m-am folosit vreodată de
această problemă bisericească20 spre folosul propriu,
şi ceea ce am grăit sau scris nu a fost potrivit
conştiinţei mele, anatema să fiu de la Dumnezeu!
Dacă m-am făcut monah fie din împotrivirea faţă de
latinismul ce se face acum, fie din pricină că doream
vreun fel de cinste trecătoare, care piere odată cu
viaţa aceasta, şi nu pentru făgăduinţele pe care le-
am făcut de multă vreme lui Dumnezeu şi pentru
pocăinţa cea adevărată împreună cu Dumnezeu2 şi
8 E vorba de cap. .
9 Împărăţia se ia prin silirea omului asupra sa însuşi, nu prin silirea lui
de către alţii, cum făceau unioniştii cu cetăţeni constantinopolitani.
20 Sfântul era acuzat că se folosise de polemica împotriva latinismului
pentru a-şi face un renume şi, în general, că s-a folosit de Biserică şi de
problemele cu care se confrunta Ea în interes propriu.
2 Minunată precizare: pocăinţa nu o face omul singur şi nici măcar în
faţa lui Dumnezeu, ci împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu se pocăieşte
împreună cu omul, asumă şi El suferinţa şi nevoinţa omului,
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
pentru fuga de toată cinstea şi odihna omenească,
-V e
Ă
să fie pedepsit veşnic sufletul meu! Dacă nu mi-a
D
PE ă py
fost şi nu-mi este planul de a trăi acum şi în viitor
restul vieţii în sfântul munte al Atonului şi dacă nu
Co
am căutat cu adevărat acest lucru, adeseori, ca să
dobândesc experienţa lui Dumnezeu, dacă Domnul
mi-ar îngădui, să nu văd faţa Domnului! Dacă m-
M
a reţinut în Oraş vreun alt gând în afara faptului
de a nu mi se părea vreodată nici mie, nici tuturor
creştinilor ortodocşi că din pricina plecării mele din
Oraş s-au primejduit cele ale credinţei, să fiu şters
din cartea celor vii! Dacă, privind starea credinţei şi a
Bisericii, am fost indiferent în ceva, deşi mai dinainte
văd şi vorbesc de aceste ispite de la Dumnezeu, nu
m-aş fi blestemat pentru aceasta pe mine însumi.
Şi vă am martori pe toţi, pe preaînălţatul împărat
şi pe slujitorii bisericeşti şi aproape toată lumea, că
astfel de sfaturi ale mele au fost date pretutindeni.
Dacă nu doresc pacea Bisericilor şi unirea într-un
cuget a tuturor creştinilor, însă să fie cea adevărată
şi duhovnicească, şi bisericească, şi dreaptă, şi
mântuitoare22, să nu-mi petrec viaţa în pace! Dacă
nu mă încredinţează conştiinţa că este dreaptă şi
nemitarnică, având dragoste nefăţarnică şi faţă de
împărat, şi faţă de patrie, şi faţă de voi toţi, şi faţă
de fiecare în parte, să nu-mi ierte Domnul păcatele!
Dacă vreodată în toată viaţa mea m-am purtat cu
viclenie faţă de aproapele în vreun lucru sau, ca să
le spun iarăşi pe toate într-un cuvânt, am negustorit
vreodată cu vreun lucru al lui Dumnezeu pentru
folosul meu, deşi sunt legat cu mii de păcate, să-
mi pună Domnul înaintea feţei mele fărădelegea
mea la judecata viitoare! Acestea sunt mai limpezi
decât soarele pentru cei ce privesc nepătimaş şi cu
conştiinţă bună.
În ce priveşte primul punct, spun şi mărturisesc că
eu, împreună cu ceilalţi trei preasfinţi patriarhi, pe
sfânta maică – Biserica aceasta23 – am avut-o pururea
şi o am ca maică adevărată a creştinilor ortodocşi, în
poartă împreună cu omul greutatea pocăinţei. Unul din aspectele
întrupării este acesta: Hristos se face împreună penitent cu noi,
asumând şi vindecând păcatul nostru.
22 E limpede că substratul unirii cu latinii era politic şi material,
mincinos şi vătămător.
23 Biserica Ortodoxă Care, potrivit prorociei Domnului, nu va fi
învinsă de porţile iadului.
care, ca la începutul propovăduirii, potrivit prorocirii
Domnului, se lucrează curăţirea credinţei de tot
felul de impurităţi ale apostaziei, şi toate dogmele
acestei Biserici le îmbrăţişez ca dumnezeieşti şi
prea adevărate şi mântuitoare. Dintre acestea este
şi faptul că Duhul Sfânt purcede, adică Îşi ia fiinţa,
din Dumnezeu şi Tatăl, precum zice Simbolul
tuturor sinoadelor ecumenice, iar nu din Tatăl şi
din Fiul, cum zice Simbolul latinesc şi cum explică
definiţia florentină prin explicaţii nemaiauzite.
Mă alipesc şi de sfântul şi marele Sinod împotriva
latino-cugetătorului Bekkos şi îl socotesc cu tărie
ecumenic24, fiindcă absenţa schismaticului [papă]
nu îi ia ecumenicitatea, şi mă cutremur de hotărârea
înfricoşată a acelui Sinod dimpreună cu afurisirile
şi anatemele [date de el], ca de o hotărâre sfinţită şi
dumnezeiască, care a exprimat în „oros”-ul său cele
cuvenite şi în legătură cu dogmele latineşti, şi în
legătură cu pomenirea papei25. Rămân în făgăduinţa
pe care am dat-o fericitului [Marcu] al Efesului, când
s-a mutat la Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi a
îngerilor şi a oamenilor; am aceleaşi păreri cu cele pe
care le-am arătat în discuţia cu episcopul Kortonei,
făcută pentru dovedirea adevărului nostru, şi cu cele
din multe şi felurite scrieri pe care le-am expus, cu
darul lui Dumnezeu, în apărarea credinţei părinteşti
în „Mărturisirea” credinţei mele, ba, mai degrabă, a
Bisericii soborniceşti, pe care am expus-o în întregime,
înainte cu trei ani; îmi menţin şi semnăturile pe care,
împreună cu slujitorii bisericeşti care atunci au fost de
acord cu mine, le-am semnat în vremea perioadei mele
de legat26 şi, mai apoi, după solia lui kyr Vrienie, cu
care [solie] eu nu am avut părtăşie; [aceste semnături
se refereau] la faptul ca noi să nu primim vreodată
pomenirea papei câtă vreme suntem despărţiţi şi în
dezacord cu el în ce priveşte dogmele de căpetenie
ale credinţei, potrivit hotărârii amintitului Sinod şi a
tuturor sfinţilor noştri Părinţi şi învăţători.
24 E vorba de sinodul din 285 de la Vlaherne.
25 Nota Lambros: „Acel Sinod afuriseşte şi dă anatemei pe cei care
vor avea vreodată părtăşie cu papa prin pomenirea lui, câtă vreme el
nu-şi îndreaptă greşelile din pricina cărora Biserica sobornicească a
ortodocşilor a tăiat pomenirea lui, şi dintre care greşeli una şi cea mai
mare este înnoirea răuslăvitoare din Simbol” (p. 34).
26 Sf Ghenadie a fost cel puţin cinci ani (443-448) judecător
general al romeilor.
AT I T U D I N I 
Iar despre punctul al doilea, adică despre necazul venit pe neaşteptate,
aceasta spun: pentru mine nimic nu este mai dulce, nimic mai de dorit
decât a muri pentru adevăr. Totuşi, nu am nicio pricină dreaptă pentru
acest lucru (pentru că eu mă lupt după lege şi nu vreau să vă arunc în
osândă din pricina mea), chiar dacă unii uneltesc asupra mea pe ascuns
sau pe faţă, sau dacă ei nedreptăţesc cu ceva pe vreun alt om care nu a
făcut nimic nedrept şi care se preocupă de dogmele şi legile părinteşti.
Şi pentru că mulţi socotesc folositor ceea ce eu
adesea şi de multe ori am spus şi am arătat că e
nefolositor, din această zi eu voi tăcea, iar voi
faceţi cum vreţi. Credinţa este slobodă şi nesilită.
Nici eu nu trebuie să fiu oprit de către voi, nici
voi, de către mine, şi, de aceea, nici nu vă mai
opresc, de vreme ce, oprindu-vă în tot chipul, nu
am realizat nimic, nici nu voi fi părtaş vreodată
unei asemenea uniri, şi [de acum] nici nu-mi dau,
nici nu-mi voi da vreodată vreo părere despre
aceasta. Eu de acum voi fi unit cu Sfinţii noştri
Părinţi, ale căror duhuri umplu ţinutul ceresc şi
ale căror cărţi şi învăţături, pentru cei ce cred şi
le înţeleg bine, [umplu] lumea aceasta a noastră;
[voi fi unit] şi cu cei ce sunt uniţi cu ei [cu Sfinţii
Părinţi], oricare şi oriunde ar fi cei ce păzesc în
chip dreptcredincios şi înţelept dogma noastră
ortodoxă şi părintească27. Şi de acum, cuvânt de
la mine nu veţi mai vedea, de vreme ce aţi întărit
răul. Acesta am făcut-o de dragul vostru, purtând
de grijă ca să nu aveţi un astfel de păcat faţă de
mine şi, prin mine, faţă de Veghetorul dreptăţii. Iar dacă pentru acest Nu mă voi lepăda de tine,
lucru – anume, pentru că nu sunt părtaş la o asemenea unire şi pentru iubită ortodoxie! Nu voi
că îmi păzesc credinţa părintească neamestecată cu eterodocşii şi cu cei fi mincinos faţă de tine,
care au părtăşie cu ei, şi pentru că nu-mi schimb cu nimic împotrivirea credinţă predanisită de
[la unire] [făcând pogorământ] din pricina situaţiei presante [de acum], Părinţi, până ce duhul meu
şi pentru că tac –, voi aţi mai vrea să spuneţi şi să faceţi orice altceva, eu rămâne în trupul acesta! Mai
unul nu numai pentru cele pe care le-am spus mai înainte şi le-am scris mai mult cu nimic să nu mă mai
dinainte şi le-am sfătuit, dar nu v-am înduplecat, ci şi pentru nedreptatea ispitiţi, oamenilor!
pe care o veţi face mai departe faţă de mine, după cum mă ameninţaţi, eu
sunt fără de vină la Dumnezeu şi voi suferi cu bucurie ispita, sau chiar
şi moartea, pentru mărturia dogmei părinteşti şi dreptcredincioase, spre
slava lui Dumnezeu.
27 În ultimă instanţă, Biserica este comuniunea în Duh a tuturor celor de aceeaşi credinţă
dogmatică conştientizată mintal, simţită cu inima şi exprimată prin fapte şi atitudini lăuntrice şi
exterioare. Spaţiul şi timpul nu mai au valoare într-o astfel de comuniune. Doar harul poate face
perceptibilă o astfel de comuniune.

U stir ht
O a
TR nă rig
mărTUrIsIrI
-V e
Ă
D
PE ă py
CoIs
M s
rI
TUr
TU
măr
A fost întrebat Sf. Valeriu
Gafencu, noul mărturisitor,
dacă preoţii şi ierarhii
trebuie să facă politică. şi el
a răspuns aşa: „Preotul este
călăuzitorul duhovnicesc al
omenirii creştine, dar este
interesat de problemele
întregii omeniri”. Prin
urmare, este angajat în toate
problemele omeneşti şi cu
atât mai mult în cele de ori-
entare a lumii. Dacă, deci,
politica înseamnă orientare,
preotul se ocupă de politică.
 AT I T U D I N I
să AVem
să AVem c
cUrAJUl AcesTA,
De
e A măr
mărTUrIsI ADeVărUl
predică la Hramul mănăstirii Petru Vodă,
 noiembrie 00 - Danion Vasile
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil dimpreună cu toate Puterile cereşti,
dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune,
Căpetenii, preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, rugaţi-
vă lui Dumnezeu pentru noi să mergem pe calea dreptei
credinţe, să urmăm poruncile Evangheliei astfel încât să
ajungem în Împărăţia Cerurilor. Amin.
Astăzi, Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos îi prăznuieşte
pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aţi auzit cuvântul
apostolului: „Dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri,
şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit
dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi dacă vom fi nepăsători
la astfel de mântuire, care luând obârşie din propovăduirea
Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce-au ascultat-o, împreună
mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe
feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt” (Evr. 2: 2-4).
Voi începe cuvântul de astăzi vorbind despre ajutorul
minunat pe care Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil
l-au dat celor iubitori de mântuire. Cunoaştem minunea pe
care a făcut-o Sfântul Arhanghel Mihail cu tânărul Arhip
şi cu biserica din Hones pe care au vrut s-o surpe păgânii,
inundând-o, minune care este prăznuită de Biserica Ortodoxă
pe data de 6 septembrie. Ce s-a întâmplat?
Lângă Ierapoli, unde a predicat Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, Sfântul Arhanghel Mihail a ocrotit
în mod deosebit un anumit loc, arătându-se acolo şi făcând multe
minuni. Ridicându-se pe locul acela o biserică la care venea mulţime de
credincioşi, idolatrii s-au gândit să o distrugă - şi au încercat să mute
cursul a două râuri: Likokastros şi Kufos, vrând astfel ca prin vâltoarea
apei, prin puterea apei, să fie dărâmată biserica şi să nu se mai pomenească
puterea adevăratului Dumnezeu. Păgânii au lucrat vreme de zece zile, şi
când au dat drumul la barajul de pământ care mutase cursul apei, apa se
apropia cu putere de biserică, unde se afla tânărul Arhip care se ruga la
Dumnezeu. Şi, rugându-se, l-a văzut pe Sfântul Arhanghel Mihail care
i-a zis: „Ieşi din biserică înainte de a te înghiţi apele”! A ieşit Arhip din
biserică, surprins de vedenia care i se arătase - era o coloană de foc care
urca până la cer - şi Sfântul Arhanghel Mihail i-a spus: „Ridică-te, stai
în stânga mea şi nu-ţi fie frică”! Şi, în momentul în care apele se apropiau
cu putere de biserică, Sfântul Arhanghel Mihail a făcut semnul crucii pe
stânca ce era înfiptă în spatele bisericii şi a spus: „Până aici ţi-a fost”! Şi
a lovit cu un baston bolovanul de acolo despicându-l,
şi apele au intrat în pământ. Arhanghelul a făcut
semnul crucii şi a zis: „Să curgă apele aici”! Şi apele,
care trebuia să distrugă biserica, au arătat puterea
dumnezeiască, au arătat că Dumnezeul creştinilor
este Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul care a
făcut cerul şi pământul.
Am să pomenesc acum despre o minune pe care a
făcut-o Sfântul Arhanghel Mihail în Sfântul Munte
Athos, la mănăstirea Dochiaru. Ştiţi foarte bine
cât de greu se ridică o mănăstire, ce mari eforturi
materiale se fac, şi cum Dumnezeu trimite în
chip minunat ajutoare pentru ridicarea bisericii, a
unui paraclis, a chiliilor… Aşa s-a întâmplat şi la
Dochiaru: un tânăr muncitor a găsit o mare comoară;
şi, ducându-se la stareţul mănăstirii i-a spus despre
comoara pe care o aflase, iar părintele stareţ a trimis
trei părinţi ca să-l ajute să aducă mulţimea de galbeni
pe care o găsise muncitorul. Ei bine, în momentul
în care au văzut acea comoară mare, călugării nu
au rezistat ispitei şi s-au gândit să-l omoare pe
tânărul care găsise comoara şi l-au aruncat în mare,
gândindu-se că se vor întoarce la mănăstire şi vor
spune părintelui stareţ că nu a existat nicio comoară
şi că tânărul muncitor minţise. În momentul în care
au legat o bucată de marmură de gâtul tânărului
şi l-au aruncat în apele mării, tânărul s-a rugat:
„Sfinţilor Arhangheli, salvaţi-mă”! Şi imediat s-au
arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca nişte
vulturi cu aripi de aur, l-au tras din apă şi l-au dus
imediat în biserica mănăstirii Dochiaru. Călugării
şi-au împărţit aurul şi l-au ascuns în afara mănăstirii,
după care s-au întors la părintele stareţ. Până să
ajungă cei trei părinţi la mănăstire, ipodiaconul care
s-a dus să deschidă biserica - pentru că era vremea
Utreniei şi trebuia să pregătească biserica pentru
slujbă - l-a văzut înăuntru pe tânăr şi s-a speriat; a
crezut că este o vedenie. S-a dus la părintele stareţ şi
i-a zis: „Părinte stareţ, am văzut ceva în biserică, am
văzut o fantomă în biserică şi nu pot să intru”, a spus
părintele speriat. „Nu-ţi fie frică, a răspuns părintele
stareţ, fă-ţi cruce şi intră cu curaj”. Şi, când a intrat
în biserică, l-a văzut pe tânăr dormind în biserică
cu piatra, cu bucata de marmură, legată de gât. Şi
AT I T U D I N I 
când l-au trezit, tânărul i-a întrebat: „Unde mă
aflu? Mi se pare că sunt în mare unde m-au aruncat
călugării”…
„Nu ştii unde eşti? Eşti în mănăstire, la biserică. Eu
sunt egumenul Neofit, spune-mi, cum ai ajuns aici”?
Şi atunci tânărul a povestit cum a fost aruncat în
mare de călugări şi cum a fost salvat în chip minunat
de Sfinţii Arhangheli. Dimineaţă, când au venit cei
trei călugări la mănăstire, stareţul i-a întrebat: „Ce
s-a întâmplat cu comoara”? „Minciună a fost, părinte,
ne-a înşelat tânărul acela”! „Bine - a zis stareţul -
haideţi să mergem la biserică şi să-I mulţumim lui
Dumnezeu”. Şi au intrat în biserică şi l-au văzut
atunci pe tânăr care mai avea încă piatra legată de
gât, ca semn al minunii care se întâmplase. Părinţii
aceia au fost daţi afară din mănăstire, iar tânărul a
intrat în obştea mănăstirii şi biserica a fost pictată în
cinstea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Trebuie să înţelegem că aşa cum Sfinţii Arhangheli
l-au ajutat pe acest tânăr iubitor de Hristos, aşa ne
pot ajuta şi pe noi, dacă la vreme de necaz ştim să
le cerem ajutorul. Ce se întâmplă însă cu cei mai
mulţi oameni atunci când dau de necaz? Se grăbesc
să-şi împărtăşească necazurile, să se plângă unii
altora şi foarte puţini se gândesc să ceară ajutorul
lui Dumnezeu, să ceară ajutorul sfinţilor, să ceară
ajutorul Sfinţilor Arhangheli. Vrem să fim ajutaţi de
sfinţi, vrem să fim acoperiţi de Sfinţii Îngeri, dar nu
ştim să le cerem ajutorul.
Am să vă spun o minune mai recentă, care a avut loc
în anul 987: o femeie era bolnavă, se afla în comă, şi
rudele familiei au căzut cu rugăciune către Sfântul
Arhanghel Mihail. Şi în timp ce oamenii se rugau,
Sfântul Arhanghel Mihail i s-a arătat bolnavei, fiind
puţin supărat şi i-a spus aşa: „Vreau să-mi întind
aripile şi să vă acopăr, dar îmi este greu!”
De ce n-a vrut Sfântul Arhanghel Mihail să-i aco-
pere? Pentru că fratele bolnavei fusese amăgit de o
sectă, trecuse la martorii lui Iehova - care nu sunt
martori ai Lui Dumnezeu Cel viu, sunt martori ai
diavolului. Crezând că fac cele ale lui Dumnezeu,
fac cele ale diavolului. Şi pentru aceasta Sfântul
Arhanghel Mihail, văzând că fratele bolnavei nu
voia să lepede înşelarea şi să ceară şi el ajutor pentru
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 

U stir ht
O a
TR nă rig
sora sa bolnavă Dumnezeului celui Adevărat, Sfântul Arhanghel Mihail lucrat doar prin prigonitorii din afară ai Bisericii, a Ultima referire pe care am să o fac la acest părinte

-V e
Ă
nu a vrut să-i acopere. lucrat şi prin unii ierarhi nevrednici, cum a fost acest cu viaţă sfântă, Dimitrie Gagasthatis, este legată de

D
PE ă py
După ce bolnava i-a vorbit despre arătarea ce o avusese, vreme de o lună apostat, Ioachim al Cozaniei, care l-a condamnat la momentul în care au venit comuniştii să atragă lumea
acest eretic s-a frământat, a încercat să găsească adevărul şi în cele din moarte pe vrednicul de pomenire părinte Dimitrie la rătăcirea lor şi au început să-şi facă propagandă,
Co

urmă şi-a înţeles rătăcirea, a înţeles că se afla departe de Dumnezeul şi a trimis soldaţi ca să îl ucidă. Pentru părinte, batjocorind biserica. Apropiindu-se de biserică,
Cel viu. Şi după ce a luat hotărârea de a se apropia din nou de Biserica venirea acestui detaşament de luptători de gherilă părintele n-a mai rezistat, a căzut în rugăciune la
Ortodoxă, Sfântul Arhanghel Mihail i s-a arătat din nou bolnavei, – însoţiţi de un arhimandrit - a fost un moment Sfântul Arhangheli, după care a pus mâna pe un
M

Daţi-vă seama, înainte
de moarte, părintele, în loc
să cadă în deznădejde, avea
inima senină, ştiind că-L
mărturiseşte pe Hristos
şi se uneşte cu Hristos.
În clipa în care a început
Canonul de pocăinţă, s-a
auzit un zgomot, o lovitură
puternică în iconostas,
iar icoana Sfinţilor
Arhangheli s-a mişcat.
bucuros şi zâmbitor.
I-a spus că se va face bine, i-a făcut
cruce şi a dispărut. Şi bolnava n-
a fost singura care a văzut această
vedenie; bolnava din patul de alături a
mărturisit că a văzut şi ea un bărbat
înalt, îmbrăcat în alb, care însă era
foarte înalt, mai mare de doi metri,
care nu călca pe pământ şi care atunci
când mergea nu făcea zgomot. După
această arătare a Sfântul Arhanghel
Mihail, femeia care nu fusese doar
bolnavă, ci ajunsese chiar în comă, s-a
tămăduit.
Să înţelegem că dacă vrem să fim
ajutaţi de Dumnezeu, dacă vrem să
fim ajutaţi de Sfinții Îngeri, trebuie
să ţinem dreapta credinţă. Trebuie să
ţinem dreapta credinţă oricât de greu
ne-ar fi, chiar dacă vom fi batjocoriţi
t
tjocoriţi
sau prigoniţi pentru credinţa noastră.
Pentru că mulţi încearcă să amestece adevărul şi frumuseţea Ortodoxiei
cu tot felul de învăţături mincinoase.
Am să spun acum câteva minuni pe care le-a făcut Sfântul Arhanghel
Mihail în lupta împotriva comuniştilor. Şi am să vorbesc despre câteva
minuni pe care le-a făcut în Grecia, Grecia care după anii 942 a fost greu
încercată de comunişti. Din păcate, chiar unii preoţi şi episcopi au trecut
de partea comuniştilor. Se vorbeşte în zilele noastre despre prigoana din
secolul XX din România, despre prigoana din Rusia, dar nu se pomeneşte
aproape nimic despre prigoana din Grecia, Grecie care în zilele noastre
are parte de o înviere a mişcării comuniste. Cea mai puternică mişcare
studenţească în Grecia este mişcarea tinerilor comunişti şi a tinerilor
anarhişti, care sunt împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. În 945,
comuniştii făceau propagandă încercând să-i atragă de partea lor pe preoţi.
Văzând că părintele Dimitrie Gagasthatis, un preot cu viaţă sfântă,
făcător de minuni, nu vrea să treacă de partea lor, comuniştii s-au dus la
episcopul Ioachim al Cozaniei. De-a lungul istoriei Bisericii, diavolul nu a
foarte, foarte trist. Dar părintele Dimitrie şi-a pus
nădejdea în Dumnezeu şi a cerut voie să se roage
Sfinţilor Arhangheli, înainte de a fi ucis; pentru că
părintele Dimitrie avea mare nădejde în ajutorul
Sfinţilor Arhangheli, a intrat în biserică, s-a rugat
la icoana Sfinţilor Arhangheli şi a început Canonul
de pocăinţă, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul
nostru”. Daţi-vă seama, înainte de moarte, părintele,
în loc să cadă în deznădejde, avea inima senină,
ştiind că-L mărturiseşte pe Hristos şi se uneşte
cu Hristos. În clipa în care a început Canonul de
pocăinţă, s-a auzit un zgomot, o lovitură puternică
în iconostas, iar icoana Sfinţilor Arhangheli s-a
mişcat. Părintele a auzit foarte multă hărmălaie şi,
când a ieşit din biserică, a văzut că cei care au vrut
să-l ucidă, plecaseră. Fugiseră, pentru că se apropiau
duşmanii lor...
De multe alte ori, fiind în faţa morţii, părintele
Dimitrie a cerut ajutorul Sfinţilor Arhangheli şi l-a
dobândit. Am să vă spun acum o altă minune care o să
surprindă, pentru că arată cum Sfinţii Îngeri, Sfinţii
Arhangheli vin în ajutorul nostru. În anul 945, pe
data de 20 octombrie, un detaşament s-a apropiat
de părintele Dimitrie, soldaţii au tras spre el, dar
gloanţele trase au trecut prin sutana părintelui, însă
pe părintele nu l-au atins. Daţi-vă seama ce minune:
părintele a fost împuşcat, gloanţele au trecut prin
haina preoţească, dar nu l-au atins! Şi, văzându-i
pe soldaţi că se apropie de el, părintele Dimitrie
s-a rugat: „Arhanghele Mihail, sunt în primejdie,
salvează-mă”! Şi atunci s-a arătat Sfântul Arhanghel
Mihail ca un fulger. Pe şeful soldaţilor l-a aruncat
jos de pe cal, tăindu-i cu sabia curelele de la şa. Şeful
soldaţilor şi-a frânt şira spinării, iar ceilalţi soldaţi
au îngheţat pe loc. Şi unul dintre soldaţi a venit la
părintele şi i-a zis: „Iartă-ne, păstorul nostru, du-te
pe calea ta, ai dobândit păzitori puternici”.
baston şi s-a dus cu curaj, lovindu-i pe comunişti,
încercând să le oprească propaganda blasfemiatoare.
Şi Dumnezeu a fost de partea părintelui şi misiunea
comuniştilor în acea zonă a eşuat, foarte, foarte
puţini oameni trecând de partea comuniştilor.
Ce să înţelegem din aceste minuni? Trebuie să
înţelegem că lupta împotriva comunismului nu a
fost doar o luptă trupească, a fost în primul rând o
luptă duhovnicească. Că cei care au luptat împotriva
comunismului au fost ai lui Hristos dacă au stat pe
baricadele Bisericii, au fost ai lui Hristos dacă au fost
gata să apere cu preţul vieţii Biserica şi învăţăturile
lui Hristos. Din păcate, în vremurile noastre, aşa
cum părintele Dimitrie Gagasthatis era îndemnat
să propovăduiască de la altar învăţătura comunistă,
în vremurile noastre se fac presiuni asupra Bisericii
pentru a amesteca învăţătura cea bună cu învăţătura
acestei lumi. Se fac presiuni asupra Bisericii să
vorbească despre marile avantaje ale integrării în
Uniunea Europeană, fără să pomenească Biserica
de blasfemiile pe care le cere de la noi Uniunea
Europeană. Se zice: „preoţii n-au voie să facă po-
litică”. De ce? Pentru ca ei să fie manipulaţi şi
să propovăduiască înţelepciunea acestei lumi.
Cu adevărat, preoţii nu trebuie să facă o politică
părtinitoare, dar ei trebuie să facă o politică a lui
Hristos - nu o politică lumească, fiind repere pentru
oameni şi învăţându-i să deosebească binele de rău,
în această societate din ce în ce mai confuză. A fost
întrebat Sfântul Valeriu Gafencu, noul mărturisitor,
dacă preoţii şi ierarhii trebuie să facă politică. Şi el a
răspuns aşa: „Preotul este călăuzitorul duhovnicesc
al omenirii creştine, dar este interesat de problemele
întregii omeniri. Prin urmare, este angajat în toate
problemele omeneşti şi cu atât mai mult în cele de
orientare a lumii. Dacă, deci, politica înseamnă
orientare, preotul se ocupă de politică.”
 0 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 1

U stir ht
O a
TR nă rig
Trebuie să înţelegem că, dacă în viaţa noastră socială nu vom avea ca reper noştri în secolul XX, ştiţi că astăzi ni se pune ai acestei mănăstiri. Ştiţi foarte bine că această

-V e
Ă
învăţătura lui Hristos, ne vom rătăci. Trebuie să înţelegem că, dacă nu vom pumnul în gură şi nu avem voie să mărturisim că au mănăstire este prigonită. Am auzit şi părinţi, şi

D
PE ă py
folosi reperele pe care le-au dat mărturisitorii din prigoana comunistă, nu fost sfinţi! De ce nu avem voie să mărturisim?! călugări de la alte mănăstiri spunând: „De ce mergi
vom şti să facem faţă încercărilor cu care ne confruntăm astăzi. Vedem că Părintele Savatie Baştovoi a făcut un sondaj de opinie: la Petru Vodă? E o mănăstire de răzvrătiţi!” De
Co

în lume există o dorinţă de schimbare foarte, foarte puternică. În America „de ce nu sunt canonizaţi martirii?” Şi răspunsul dat ce e o mănăstire de răzvrătiţi? Pentru că aici se
a fost ales un preşedinte negru, (de fapt mulatru, dar mass-media a de marea majoritate a oamenilor a fost: „pentru că dă mărturia cea bună, şi oamenii sunt învăţaţi să
accentuat că este negru…). Unii au ales acest preşedinte pentru că vor se opune puterea politică!” Aceeaşi putere politică se răzvrătească faţă de înţelepciunea acestui veac,
M

schimbarea tuturor tradiţiilor; care ieri i-a prigonit pe mărturisitori, aceeaşi putere
vor să se renunţe la orice repere politică astăzi se opune cinstirii mărturisitorilor.
morale, vor să existe pur şi simplu o Dar Dumnezeu face minuni prin ei. Ştiţi, poate, că
dictatură a minorităţilor împotriva la Aiud s-au făcut minuni prin moaştele sfinţilor care
maj a orităţii, aşa cum încearcă, de
aj au pătimit acolo. Părintele Augustin, mărturisind
exemplu, homosexualii să-şi im- minunile ce se fac acolo, spunea aşa: „A venit un
pună dictatura lor. A fost ales acest grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din
preşedinte şi pentru că foarte mulţi temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei.
oameni s-au săturat de modul în Mi-a mărturisit: Părinte, n-am vrut să vă spun, dar
care s-a desfăşurat istoria ultimilor totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat. Îi dăduse
zece ani şi vor o schimbare în părintele când venise acolo nişte oseminte ca să le
sens netradiţionalist. Înaintea ducă doctoriţa la spital. Femeia a mărturisit: Când
alegerilor se punea problema cine am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, pe drum, am
va veni la preşedinţie: o femeie sau aţipit. Şi când am aţipit, am văzut în faţa ochilor
un negru? Poate că Dumnezeu le va un tânăr foarte frumos cu multe hematoame pe
da oamenilor puterea să înţeleagă cap şi îi curgea sânge. Şi era foarte frumos la chip.
că mass-media ne dirijeazăiijează într- Când l-am văzut, m-am înspăimântat. S-a menţinut
o direcţie greşită. Atunci când câteva clipe vedenia, după care a dispărut, şi, în locul
mai marii acestei lumi vor spune: chipului lui, a apărut o cruce foarte luminoasă care
„acesta este bine, acela este bun, a persistat câteva clipe, după care m-am trezit şi
de la acela va veni salvarea”, noi să am bufnit în plâns. Sfântul i s-a arătat femeii”. De
Părintele Savatie Baştovoi stăm şi să ne gândim că salvarea pe care o vor ei nu seamănă cu salvarea ce i s-a arătat? Pentru că ea a avut evlavie faţă de având pacea lui Hristos. A spus Sfântul Ioan Gură
a făcut un sondaj de opinie: pe care o vrem noi. Şi dacă acest nou preşedinte american este arătat pe pătimitorii din închisorile comuniste. Nu trebuie să de Aur că decât să păstrăm o pace mincinoasă, mai
„de ce nu sunt canonizaţi canalele de televiziune ca o nouă salvare, ca cel care va aduce lumea într-o aşteptăm toţi semne şi minuni, dar în momentul în bine să avem război. Arătaţi prin faptele voastre că
martirii?” şi răspunsul eră nouă, să ne dăm seama că această eră nouă nu înseamnă vremuri mai care ne rugăm acestor noi sfinţi cu credinţă, ei vor ştiţi să vă hrăniţi din cuvintele duhovniceşti pe care
dat de marea majoritate a bune pentru Biserică, ci, dimpotrivă, înseamnă vremuri de prigoană. face minuni în viaţa noastră. le întâlniţi aici.
oamenilor a fost: „pentru că Părintele Arsenie Papacioc spunea într-un interviu foarte frumos că trebuie Bucuraţi-vă că sunteţi fiii duhovniceşti ai acestei Există o hartă - unii poate aţi văzut-o - cu iradierea
se opune puterea politică!” să fim pregătiţi să mărturisim Adevărul cu preţul vieţii noastre; să nu ne fie mănăstiri! Bucuraţi-vă că Petru Vodă este cu ade- duhovnicească de care a avut parte învăţătura
Aceeaşi putere politică teamă. Spunea aşa: „Nu vă jucaţi cu Adevărul, că avem impresia că murim, vărat inima duhovnicească a Ortodoxiei româ- Sfântul Paisie Velicicovski. O hartă în care sunt
care ieri i-a prigonit pe dar nu murim. Nu vă temeţi! Să ştii că nu poţi să aperi Adevărul dacă nu neşti pătimitoare, pentru o vreme în care atâtea şi însemnate locurile în care ucenicii Sfântul Paisie
mărturisitori, aceeaşi te-ai îmbrăcat mai întâi în haina morţii. Acum sunt semne de sfârşit de veac atâtea mănăstiri nu au curajul de a vorbi împotriva au răspândit învăţătura dascălului lor în zeci şi zeci
putere politică astăzi şi dracul vrea să schimbe adevărul - a spus părintele Arsenie Papacioc. Şi mi rătăcirilor veacului. În atâtea şi atâtea mănăstiri se de mănăstiri şi schituri. Ei bine, tot aşa există o
se opune cinstirii se pare – zicea - că sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă haina tace. Veniţi la această mănăstire unde se învaţă ceea hartă duhovnicească cu schiturile şi mănăstirile şi
mărturisitorilor. morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori pentru Adevăr. În momentul în ce au învăţat Sfinţii Părinţi, unde se dă hrana cea parohiile care s-au hrănit şi se hrănesc din învăţătura
care aperi Adevărul, deja eşti pe tine cu haina morţii”. bună, hrana cea tare împotriva rătăcirilor acestui care vine de la această mănăstire Petru Vodă, cu
Trebuie să avem curajul acesta de a mărturisi Adevărul, de a rămâne pe veac, împotriva ereziei ecumenismului. Dovediţi învăţătura care vine de la părintele Justin. Arătaţi
calea Adevărului, oricât de greu ar fi. Ştiţi că au fost prigoniţi mărturisitorii prin faptele voastre că sunteţi fii duhovniceşti prin viaţa voastră că sunteţi ucenici ai părintelui

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Părintele Augustin,
mărturisind minunile ce
se fac acolo, spunea aşa: „A
venit un grup de sârbi cu ev-
lavie la martirajul românesc
din temniţele comuniste şi
era şi o doctoriţă printre ei.
Mi-a mărturisit: Părinte,
n-am vrut să vă spun, dar
totuşi vreau să vă spun ce
mi s-a întâmplat. Îi dăduse
părintele când venise acolo
nişte oseminte ca să le ducă
doctoriţa la spital. Femeia a
mărturisit: Când am plecat
de la Aiud spre Petru Vodă,
pe drum, am aţipit. şi când
am aţipit, am văzut în faţa
ochilor un tânăr foarte fru-
mos cu multe hematoame
pe cap şi îi curgea sânge. şi
era foarte frumos la chip.
Când l-am văzut, m-am
înspăimântat.
 AT I T U D I N I AT I T U D I N I 3
Justin. Folosiţi-vă de cuvintele lui câtă vreme mai este în viaţă. Acum îl şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile
avem cu noi, peste cinci ani cine ştie cum va fi!? Ia gândiţi-vă, dacă v-aş în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să
spune că aseară, la Vecernie, la Tekirghiol, părintele Arsenie Papacioc a le cinstim cu evlavie”. Şi, dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost
trecut la Domnul, inimile voastre ar fi pline de tristeţe, pentru că aţi fi vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne,
vrut să mai trăiască, să fie alături de noi. Şi, slavă Domnului, părintele să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la
Arsenie este în viaţă, aşa cum este şi părintele Justin. Încercaţi să fiţi lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.
alături de aceşti părinţi nu doar pe ultimul drum, ducându-vă la slujba Ca, închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în
lor de înmormântare; încercaţi să fiţi alături de aceşti părinţi pe ultimul Biserica Ta, după cum li se cuvine, îm-
drum pământesc, în ultimele luni, ani de zile ai vieţii lor. Mergeţi lângă preună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi
ei, ei ne arată calea jertfei. Spunea ieroschimonahul mucenic Daniil de la mucenice. Şi împreună cu ei să Îţi adu-
Rarău că practicarea rugăciunii lui Iisus este mucenicie. Cu adevărat, toţi cem slavă, cinste şi închinăciune Ţie,
creştinii sunt chemaţi la mucenicia nesângeroasă, care este trăirea după Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tată-
cuvântul lui Hristos. Şi dacă veţi fi ucenici ai lui Hristos, veţi fi la rândul lui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi
vostru prigoniţi. Acum suntem împreună la acest praznic, dar cine ştie ce pururi şi în vecii vecilor. Amin.”
va fi cu noi peste cinci, zece, douăzeci de ani!? ***
Un episcop mărturisitor din Ucraina, preasfinţitul Ipolit de Vinogradov, Danion Vasile a prins într-adevăr toată
după un simpozion împotriva globalizării - această mişcare care-şi doreşte sensibilitatea vremurilor în care trăim.
instaurarea Guvernului Mondial şi a lui Antihrist - spunea câtorva preoţi Este omul care a luat asupra sa cea mai
şi credincioşi: grea formă a jertfirii pentru Hristos, măr-
„Acum suntem împreună şi ne bucurăm că suntem împreună, fraţi în turisirea, lucru pentru care Dumnezeu
Hristos, dar poate peste ani şi ani de zile vom fi închişi, unul în Ucraina, îl va apăra mereu şi-i va da putere să
altul în Moldova, unul în Grecia, unul în România. Să ne bucurăm că înfrunte aceste ispite şi duhul acestei
suntem acum împreună şi să purtăm în inimile noastre această bucurie lumi antihriste care defaimă cultul nostru
pe care ne-o dă Dumnezeu, căci suntem împreună”. Să ne ajute bunul ortodox. El apără prin cuvânt, prin faptă
Dumnezeu să mergem pe calea pe care ne-au arătat-o mărturisitorii şi prin trăirea lui şi duce mai departe, cât
Bisericii, să mergem pe calea pe care ne cheamă acum părintele Justin. este posibil, crucea martirilor noştri. Nu
Am să închei acest cuvânt, rostind împreună cu voi rugăciunea pentru putem fi nişte creştini integri, dacă nu ne
proslăvirea Sfinţilor mucenici. Pentru că dacă noi vom şti să-i cinstim pe mărturisim credinţa. (…) Fratele nostru,
aceşti sfinţi, dacă îi vom canoniza în inimile noastre, Dumnezeu va face Danion, este autorul şi oratorul nostru
această minune şi vor fi trecuţi şi în Sinaxarele Bisericii; pentru că în cer aşteptat de mult prin toate bisericile
sunt deja împreună cu marii mucenici ai Bisericii: noastre, care sunt azi pustiite de cuvânt
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel mărturisitor, pentru că preoţii noştri şi-
în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane au uitat misiunea. Am putea spune că
să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această este într-adevăr un apostol al vremurilor
puţină rugăciune. Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă noastre şi Dumnezeu să-l binecuvânteze
pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă cu cuvânt dătător de viaţă, să trăiască în
bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul nădejdea unui viitor încununat al ţării
mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca noastre care să lucească precum luna între
pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei stele şi omul între sfinţi.
dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija (Părintele Justin Pârvu, din postfaţa volumului lui Danion Vasile – Zorii
noastră, şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră. Apocalipsei, Editura Egumeniţa, 2008)
Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Gră-
dinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi
cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 

U stir ht
O a
TR nă rig
câ e
câTeVA
câ eVA
VA G
GâNDUrI smerITe AlăTUrI Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate

-V e
Ă
De
e creAţIA
creA
creA mArelUI brâNcUşI1 spune „Eu sunt Cel-ce-Sunt” (Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia

D
PE ă py
Virgil m
maxim minţii (a sufletului) fiind desăvârşită la înger şi ireversibilă deci în spirit
ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării) a morţii
Co

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini! Cu şi a învierii, spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca
fulgere de lumină supranaturală, adică revelaţii. De aceea orice judecată posibilitate de salvare, plătind cu dispariţia vremelnică moartea trupului
rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, material (apoteozând eternitatea) învierea în trupul imaterial. De aceea
M

Cine vrea să despartă opera
lui Brâncuşi de creştinismul
românesc, nu va înţelege
nimic din creaţia lui. Toate
elementele de simbol,
ancestral am putea spune
folosite de acest mare crea-
tor, se purifică şi se topesc
în viziunea creştină.
ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de
condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică,
împotriva, întâi, a celui ce-o rosteşte şi
n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude
dacă n-o respectă. De aceea zice Iisus:
„Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit,
acela vă va judeca”.
De aici şi starea de vinovăţie pentru
actul cunoştinţei pe care îl are cineva,
f ţă de actul cunoaşterii, adică ne-tran-
fa
sformării lui în act de trăire. Pentru
că această noţiune nu mai e o simplă
noţiune de inventare la nivelul memoriei,
ci are obligaţie de conştiinţă pentru
experimentare, o hotărâre care are putere
de viaţă şi de moarte, pentru cel care a
luat cunoştinţă de ele.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul
iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit
raţiunea creată a îngerului, şi oful lui,
pe care raţiunea respectivă l-a îmbră-
cat în haina expresiei a cuvântului
rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a
Dumnezeu-Cuvântului în Fiul Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoş-
tinţa Adevărului, e chemat de Cel ce l-a
rostit (Tatăl), la comuniunea cu El, prin
împlinirea lui. Acesta e înţelesul expresiei Mântuitorului: „Nimeni nu
poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.
Şi acum, aparent o diversiune: două sunt păcatele fundamentale pe care
dumnezeul-creat-omul le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului
său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu
Creatorul, şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea,
fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele
decurgând toate celelalte.
 Nuntaşul cerului, poeme creştine
îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea duhurilor sfinţite,
prin întunecare, prin răsturnarea lui, Exist (Sunt) în Non-Exist (Nu Sunt),
rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însuşi cuvântul „Non”, un
“nu” opus oricărui cuvânt, de fapt, singurului, care le cuprinde pe toate, care
se confirmă prin cunoaşterea şi recunoaşterea Eului şi a eului celorlalţi. De
aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul - cine zice
că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele său, iar Mântuitorul
spune clar: „Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în Noi”.
De aceea păcatul acesta este groaznic pentru duh, respectiv pentru diavol.
Căci în timp ce Dumnezeirea cuprinde în Sine trei ipostaze - Existenţa,
Enunţarea ei şi Realizarea, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, - diavolul reducându-
se la monos-ul, fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a
enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei.
Desfiinţează astfel esenţa Existenţei - Dragostea, înlocuind-o cu opusul ei
- ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se
totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a
trăi în şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina Celui ce le are pe toate
din Sine, în Sine, şi prin Sine, (a se, per se, in se).
Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite, Dictonul lui Brâncuşi
adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, -«să creăm ca Dumnezeu»-
care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Apostol Pavel scoate însemnează pentru el a
pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. Dumnezeu desfiinţează reîncărca materia cu sensul
naşterea din poftă bărbătească şi trupească, prin preluarea creaturii într-o pe care Creatorul l-a avut
înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii ab initio în intenţia Sa, în
din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui Satan asupra creaţiei. Planul Său, adică de a o
Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar face nemuritoare, de a o
după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză, pentru că în înveşnici.
acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient.
Sfântul Apostol Petru pune pe Anania şi Safira în situaţia de a-şi rosti în
spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în
trup dar pentru satisfacţiile trupeşti, şi mândria falsei lepădări de cele
pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos
în Biserică.
Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Apostol Pavel explică cu
claritate, fără echivoc: „Orice păcat pe care-l face omul este în afară de
trupul său mistic, dar cine săvârşeşte desfrâul, curvia, păcătuieşte în
însuşi trupul său mistic”.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Dacă în această trilogie
de la Târgu-Jiu nu vedem
sufletul neamului românesc
în lumina recunoştinţei
celor vii pentru primirea
celor mutaţi în Dumnezeu
ca jertfe pentru Adevărul
revelat, mărturisit şi apărat
de-a lungul a două mii de
ani, pe acest pământ, ce
altceva am putea vedea? Ar
fi o blasfemie!
 AT I T U D I N I
Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce
urmează. Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi,
nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau
cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci
actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea
vieţii, conştient că harul lucrează...
De aceea cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de creştinismul românesc,
nu va înţelege nimic din creaţia lui.
Toate elementele de simbol, ancestral
am putea spune folosite de acest mare
creator, se purifică şi se topesc în
viziunea creştină.
Aceste elemente revelate cu anticipaţie
omului, pentru a-L recunoaşte prin ele
pe Cel ce le-a purtat dintru început în
Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte
în arta străveche românească. Brân-
cuşi nu este un creştin de paradă,
nici unul de rit. El se ridică deasupra
formulelor şi formelor mărturisite,
deşi se serveşte de ele. Dar face din
ele idei, transfigurându-le, trecându-
le în metafizic, prin înţelesul pe care
le capătă acestea în spirit, imprimând
formelor linia ascendentă, sublimând
parcă materia, obligând spiritul prin
contemplare să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială, ci duhul ei este
acela care dă sens existenţei văzute,
adică a formei receptate. Din orice
existenţă văzută, percepută de altfel
prin toate simţurile noastre trupeşti
şi sufleteşti, trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de
existenţă individuală, unică. Orice existenţă devine pasibilă dispariţiei,
morţii, procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile
de reprezentare existenţială. Ori, Brâncuşi realizează tocmai acest act.
El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin duhul care a
informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic,
cu spiritul artistului ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum
creatura Etern, este văzut, întâlnit, cunoscut, în creaţia Sa.
Şi această corespondenţă între spirite are loc tocmai pe acest soclu
material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii
a spiritului Creatorului Etern. De aceea dictonul lui Brâncuşi - «să creăm
ca Dumnezeu» - însemnează pentru el a reîncărca materia cu sensul pe care
AT I T U D I N I 
Creatorul l-a avut ab initio în intenţia Sa, în Planul Său, adică de a o face
nemuritoare, de a o înveşnici.
O sculptură, sau orice creaţie artistică - zicem noi, extinzându-se gândul
lui Brâncuşi, nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă
în cer: în înţelesul său spiritual.
Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o
atingem, va zice un părinte al pustiei, Sfântul Antonie cel Mare.
Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu
a dat sens existenţei material subiective, realizând existenţe material Boala de care suferă
spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, astăzi omenirea şi de care
încarcă materia, existenţele-subiectele create, cu un suflu duhovnicesc pe va suferi orice om şi orice
care o comunică duhului ce le contemplă. comunitate omenească care
Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu se desparte de Biserica lui
Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest fapt. Hristos este inaniţia
Aceasta în întâlnire îi va fi fatală, va trebui să mărturisească Adevărul. Şi spirituală, neputinţa de a
nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub împlini dragostea faţă de
toată zidirea, recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice. Dumnezeu şi de aproapele
Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea Divină, care-i va satisface lui. Aproape nimeni nu
dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul său Întrupat, întru vrea să mai trăiască prin
Care şi prin Care sunt toate, crescând în acest act de cunoaştere pe măsura Adevărul Etern. Fiecare vrea
dorinţei de desăvârşire. să trăiască prin adevărul său
Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi particular, egoist.
orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este
inaniţia spirituală, neputinţa de a împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi
de aproapele lui. Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul
Etern. Fiecare vrea să trăiască prin adevărul său particular, egoist. Un
egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar, în această postură, cei
în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci „Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi
nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi”, zice Mântuitorul. Iată
sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că
vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avram, fără recunoaşterea,
mărturisirea şi consumarea Adevărului, în Însuşi Trupul şi Sângele
Dumnezeului - Om, Pâinea coborâtă din Cer, şi că slujirea societăţii, in-
vocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre
Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică. „Fără Mine nu
veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.
Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu
duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme, Dumnezeirea,
este un act mort. Finalitatea nu-l va integra.
Iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal
conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat, proiectat de
(în) Eternitatea Divină, împreună cu cei ce primesc slujirea Lui. Toată opera
lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului
românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului cel Viu.
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică
-V e
Ă
de interese, nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme
D
PE ă py
însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bigotă de
credinţă… La noi creştinismul este un stil de viaţă, şi nu spun eu pentru
Co
prima dată acest lucru, de aceea am zis mai sus, creştinismul românesc.
Un stil de viaţă inconfundabil, la care sufletul românesc al comunităţii
şi al persoanei, n-a trecut prin hotărâri administrative sau politice, nici
M
din necesitatea de a suplini o lipsă, ci din dragostea de a comunica cu
Adevărul, revelat în Cuvântul care strigă: „Veniţi la Mine, Eu sunt lumina
lumii”. În acest ataşament la Dumnezeire, sau mai bine zis, în această
stare de comuniune cu Dumnezeu, poporul nostru s-a născut aşa cum se
naşte un ou în coaja sa, sau am putea spune, o inimă în trupul său.
Poate că acest fapt, s-ar putea explica, dar noi nu facem acest lucru, ci doar
constatăm istoriceşte şi implicit spiritualiceşte.
Constatăm că în istoria acestui neam, orice cutremur spiritual determinat
de vreo formă de păcat existent în trupul său l-a întors la Dumnezeul Lui,
nu la dumnezeul „lumii”. Şi aceasta este un fapt care pare curios multora,
consecvenţa acestui ataşament şi comuniunea rămânând nealterată
faţă de formă şi fondul iniţial. Căci pentru român, fiecare neam are un
Dumnezeu care nu e ca al lui său şi al lui. Dumnezeul românului ar
putea fi Dumnezeul oricărui neam sau popor, dar dumnezeul fiecărui
popor sau neam n-ar putea fi Dumnezeul românului. De ce? Pentru că în
Dumnezeul lui, românul îi cuprinde pe toţi aşa cum sunt, necenzurându-
le libertatea prin vreo constrângere văzută sau nevăzută (câte bordeie,
atâtea obiceie), păstrându-şi deci aceeaşi libertate pentru sine, fără vreo
constrângere, fără vreo cenzură exterioară, sau impusă de cineva chiar în
numele lui Dumnezeu, afară doar de cea interioară, de cea a conştiinţei
lui. Libertatea conştiinţei îi dă românului condiţia de Om.
De aceea el nu va lupta niciodată pentru proprietatea pământului, socială
şi naţională, despărţind-o de legea de viaţă a acestui pământ, legea
românească fiind legea sinonimă cu legea creştină, iniţială, în care s-a născut
Oarecum parafrazând, şi pe care a moştenit-o nealterată. El nu se teme de cel străin ca individ,
Brăncuşi, plămădind tina ci de spiritualitatea lui, de atitudinea lui sufletească faţă de libertatea
acestui pământ românesc, celorlalţi. De aceea, chiar sacerdotul oficial, pentru el este un iniţiat şi
ne unge ochii minţii, un investit, dar nu şi un cenzor al conştiinţei lui, dacă nu se identifică cu
trimiţându-ne la Siloamul Adevărul, în numele căruia vorbeşte. Nu se sminteşte, despărţindu-se de
Târgu-Jiului: duceţi-vă la Adevăr, în cauza greşelilor lui omeneşti, ci lasă loc judecăţii Supremului
Târgu Jiu şi spălaţi-vă ochii Judecător: „mare-i grădina lui Dumnezeu”, va zice, făcându-şi cruce. Dar
minţii în baia contemplării când acest iniţiat se identifică cu viaţa sau cu Adevărul pe care-L cunoaşte
ca să vă vedeţi nemurirea în foarte bine şi el, românul, atunci sacerdotul e un sfânt al lui Dumnezeu.
actul recunoştinţei faţă Şi nu numai el, sacerdotul, ci orice semen al său care egalează sfinţenia. Şi
de Dumnezeu. sfinţenia pentru român, nu trebuie decretată de vreun sobor; aceasta este
o treabă de ordin inventariativ. El simte această sfinţenie care i se impune
cu un flux ca o putere, din care nu poate ieşi sau peste care nu poate trece,
AT I T U D I N I 
ignorând-o! Recunoaşterea acestei puteri, a duhului sfinţit al aproapelui
său, stă într-un act tăcut de venerare interioară, a acestui chip care s-a
transfigurat în lumină.
De aceea acel chip rămâne pentru el Icoană. Icoana vie, cu puteri fecundative,
tainică, a tuturor puterilor lui spiritual morale mai întâi, şi apoi bio-fizice,
dorind aceeaşi înălţare, devenindu-i model sau reper în viaţă.
De aceea, poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului
românesc, că pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi
Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia,
Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu, nu ca
nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii
sfinte din casa lui care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.
Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în
Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu, într-un act de corespondenţă vie cu
cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul-
aspaţial, în Veşnicul Prezent Dumnezeiesc.
De aici şi sentimentul şi chiar siguranţa integrării lui în creaţia şi în
planul divin, ca element creat pentru eternitate între alte elemente eterne
în Dumnezeu … şi abia acum putem privi, aş spune mai bine, putem
contempla opera lui Brâncuşi, căci de fapt în toată diversitatea ei aparentă,
ea este una, aceea a depăşirii timpului şi spaţiului, a zborului, a înălţării,
a transfigurării taborice…
Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis: „Du-te şi te spală în
scăldătoarea Siloamului”, care, tălmăcindu-se, înseamnă trimis. Oarecum În acest ataşament la Dum-
parafrazând, Brăncuşi, plămădind tina acestui pământ românesc, ne unge nezeire, sau mai bine zis, în
ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului: duceţi-vă la Târgu această stare de comuniune
Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii în baia contemplării ca să vă vedeţi nemurirea cu Dumnezeu, poporul
în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. nostru s-a născut aşa cum
Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti, Masa Tăcerii, rotundă se naşte un ou în coaja sa,
ca o pâine şi ca o ţară, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjură, Brâncuşi, sau am putea spune, o
ca un sacerdot investit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieţii, inimă în trupul său.
naşterii şi morţii, Învierea, prin liturghia, dragostea de cunoaştere a
Absolutului divin, spre care actul de cunoştinţă, laudă şi mulţumire se
înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse, modulele coloanei,
într-o continuitate infinită.
Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului
românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea celor mutaţi
în Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi apărat de-a
lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva am putea vedea? Ar
fi o blasfemie!
Dar iată mă aflu într-o postură care mă jenează în cuget - eu să vorbesc
despre Brâncuşi. Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere
a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice
 0 AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
şi despre el ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini.
-V e
Ă
Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a cărui
D
PE ă py
vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse
ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Co
Despre Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu
a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis.
I s-a dat cu o cărămida în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este
M
pe rol, dar va fi pus!
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era piatră
de poticnire a tuturor, repet, a tuturor poli-
ticienilor zilei.
Tâlharul de pe cruce e primul creştin care
moare în actul jertfelnic suprem împreună
cu Hristos. E primul care recunoaşte, măr-
turiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire,
transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi
primeşte răspunsul prompt: „Astăzi vei fi cu
mine în rai!”
Analizându-se opera lui Eminescu, de fapt
nepublicată niciodată integral, căci astfel
ar fi condamnat la moarte post mortem, nu
se spune nimic despre acest spirit creştin.
Dar ştiţi dumneavoastră Rugăciunea către
Maica Domnului: Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor…
Aceasta este caracteristica sufletului lui
Eminescu: Rugăciunea. Toate aceste flori,
acele minuni ale creaţiei, versificate, împo-
dobite ca nişte icoane, iradiind de lumină,
sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-
zisă este numai una, este un acccident.
Nu domnilor, e fondul de cinste spirituală,
de prosternare în faţa atotputerniciei Divi-
nului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui
zbuciumate, dornică de Absolut.
Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt
teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente
cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu,
Brâncoveanu, îl pun pe acelaşi perete sfânt din casele românilor. Eminescu
e un drept al neamului românesc, ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor
pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie
instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. „Fericiţi cei prigoniţi pentru
dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin,
AT I T U D I N I 1
socialist, democrat, sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii
autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu,
pentru tot ce faci în calitate de conducător.
Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor
capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea,
cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât
să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o
încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa
şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii lui orbitoare, creaţia
fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor
rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza luminii Lui decât acelea ce-L
vor fi preamărit.
De aceea nu „Luceafărul”, nu „Trecut-au
anii”, sau oricare alt poem genial va însoţi
pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui
Hristos, ci „Rugăciunea”. Cu Maica
Domnului, ducându-l de mână, se va
înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos.
Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară
/ Din valul ce ne bântuie / Ridică-ne,
ne mântuie / O, maică preacurată / Şi
pururea Fecioară / Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină
de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-
a încântat în faţa frumuseţilor creaţiei
divine, şi pe aceste frumuseţi le-a cântat,
închinându-ne şi pe noi, ca într-o noapte
de vrajă, luminat, sufletul lui trezit în faţa
zorilor a văzut chipul aurorei hristice, şi
a alergat conştient, căzând în genunchi,
într-un act de contemplare şi adorare a
adevărului nedisimulat în cuvinte de
vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei,
a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre omeneşti. „Înţeleptii
lui Dumnezeu făpturii n-au slujit ci Făcătorului”2. În această cântare de
laudă a Maicii lui Dumnezeu şi, implicit, a Hristosului, Eminescu face
din darul său, talantul său, prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.
E cel mai mare act de viaţă pe care dumnezeul-creat-omul îl poate aduce
dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi
ierarhia valorilor culturii.
Astăzi veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu pri-
mordialitatea valorilor politico-economice. Pofta inimii, pofta ochilor şi
2 Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 3

U stir ht
O a
TR nă rig
trufia vieţii. Aşa i-a zis şi Satana Mântuitorului pe muntele Qarantaniei: Goethe a spus despre

-V e
Ă
„Iată lumea şi slava ei, Ţie Ţi-o voi da, dacă Te vei închina mie, căci mie- Mozart că a compus ceea ce

D
PE ă py
mi este dat să o dau cui voiesc”. au visat alţii să compună.
Mințea… ca şi în Eden… Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa Parafrazându-l pe Goethe
Co

mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, aş putea spune despre
că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre Brâncuşi că, la vremea lui,
materiale şi spirituale. De ce? „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu a sculptat ceea ce alţii nici
M

Deci orice gând, orice
cuvânt, orice faptă, intenţie
sau chiar gest, care nu duce,
nu indică sau nu sugerează
obiectul slujirii supreme,
Dumnezeirea, este un act
mort. Finalitatea
nu-l va integra.
şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. n-au îndrăznit să viseze
Astăzi chiar în spatele aparentei fapte bune, stă afaceristul. Nimic nu se că vor putea sculpta – şi
face pentru Hristos, adică dezinteresat. „Fără Mine nu veţi putea face anume, esenţa lucrurilor.
nimic”, zice Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea Brâncuşi ne-a învăţat să
divină, fiind străină Adevărului veşnic, căci este pământească, lumească, privim altfel lumea din
drăcească. Dumnezeu nu Şi-o revendică, pentru că nu I-a fost atribuită. jur. Coloana infinitului
Un alt „dumnezeu” o revendică, egoismul luciferic. este o esenţă a neamului
De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un românesc şi anume, priv-
stil de viaţă. Românul, când dăruieşte ceva, zice „primeşte darul acesta ind chiar analiza plastică
şi zi bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte, mulţumire lui Dumnezeu). – cei care văd acele romburi
De aceea Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze care merg una după alta
sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia înlănţuite, n-au de unde
spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa să ştie că ele sunt profilele
de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată unor coşciuge suprapuse
sub candela icoanei Sfintei Fecioare, o mamă suferind lângă o surioară una peste alta, ultimul fiind
paralitică, şi, jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite un coşciug deschis. Această
pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda Bisericii, stilizare extraordinară
din umilinţă, în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului ei, esenţializează sacrificiul
crucificat şi înviat, suprema mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă etern, sacrificiul veşnic
pentru cealaltă viaţă. pe care îl are poporul
Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. român. De fapt, prin
Uitaţi-vă la toată simplitatea şi comportarea vieţii lui, aproape aceasta poporul român se
schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau legitimează în Comunitatea
la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mai mult această capacitate europeană cu o fiinţialitate
de jertfă e mai de admirat cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. cu totul şi cu totul aparte.
Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci cu mămăligă, Din punctul acesta de
cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul vedere Brâncuşi mi se pare
acestui nabab al spiritului românesc. artistul cel mai impor-
Acestei icoane i se cuvine cinstire. tant, deoarece a readus
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti ai neamului esenţa şi în acelaşi timp
românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit prin aceşti drepţi. Şi sunt transcendenţa artei pe care
foarte mulţi! La Marea Judecată îi veţi putea privi în ochi? secolul xx o pierduse.
(Dan Puric)
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
ADe
ADeVărUl
AD eV
VărU DesPre emINescU –
Văr
-V e
Ă
lA
A 1
10
10
0DDe ANI De lA UcIDere
D
PE ă py
Victor şi George roncea - prin contribuţia
dl-ui Profesor Nae Georgescu
Co
2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut
o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă,
M
circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse
în discuţie publică iar conturul activităţii
sale politice şi jurnalistice este luat în calcul
pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină
lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap,
cântând „Deşteaptă-te române”! Manualele
şcolare sunt pline de parascovenii despre
Eminescu dar omit astfel de mici „amănunte”,
în timp ce continuă perseverent să descrie
circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare
a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică.
Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi
alimentează mituri mincinoase pe seama lui
Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba
română predau tâmpenii peste tâmpenii
pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-
a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie
manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi
de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de
stat este statul român care recompensează
detractorii lui Eminescu şi pune la loc de
cinste pe falsificatorii memoriei acestuia? Tendinţa detractorilor este de a-
l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea,
„demitizarea” şi „prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă
expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordonat de o grupare
descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic.
Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să
fie numit poet naţional, ba nu era „politically correct”, ba aşa, ba pe dincolo.
Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi
(mai ales) în „cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii,
chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece
până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine,
fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o
operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadrează în ciclul firesc al
„ajustărilor” contemporaneităţii.
Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect
comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din
AT I T U D I N I 
re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle
scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 50
de ani de circulaţie neîntreruptă, numele său nu s-a estompat nicio clipă.
Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este
chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului
bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre
Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut
şi vor mai apărea mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat
sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.
„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea
sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului
contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai
deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa
literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este
o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de „persoane de stat”
- precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent
aşa zis „progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă
să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă
demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic
comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu.
Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar
fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la Eminescu a atras una
renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, dintre cele mai complexe
reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului „oficial” manevre de dezinformare
despre Eminescu. şi intoxicare specifice
domeniului serviciilor
eminescu – cadavrul… speciale. Posteritatea sa a
Însă purtătorul de cuvânt al „ideilor progresiste”, totodată reprezentant la fost deformată şi manevrată
nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. de toate regimurile politice
Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre care s-au succedat în
modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat România. Restabilirea
„Inactualităţii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai adevărului despre Eminescu
recent, în 2006: este o datorie de onoare
- „Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi a breslei ziariştilor. Ca şi
ieşim din zodia naţionalului”. mulţi alţi ziarişti, Eminescu
- „Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai dă bine”. a intrat în malaxorul
- „înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor aparatului represiv (a fost
proclamate la lumina zilei”. arestat de opt ori), al poliţiei
- „azi, Eminescu a devenit suspect”. politice şi - mai mult decât
- „patul lui Procust al noului canon importat din ţările progresiste a arătat atât - a devenit o problemă
fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e politic incorect”. (şi o afacere) de Stat.
- „Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”.
- „Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”.
- „cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică,

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
În 28 iunie 1883 se strânge
laţul. Este luat pe sus de
poliţie şi băgat cu forţa
la ospiciu. Sunt încălcate
desigur toate normele legale
şi i se înscenează unul dintre
cele mai murdare procese de
defăimare şi lichidare civilă
la care au participat inclusiv
„apropiaţi” interesaţi prin
diferite mijloace.
 AT I T U D I N I
nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit, adică să fie progresistă”.
„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc
să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din
debara”.
Sintagma utilizată de Patapievici, „cadavru din debara” pleacă de la
expresia, folosită „în ţările progresiste”, „skeleton from the closet”, cu
sensul de secret stânjenitor. De expresia „corps in the closet” nu am auzit
încă. Există însă sintagma „cadavru
politic” şi mi se pare destul de plauzibilă
ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat
sau nu), mai ales având în vedere faptul
că accentul pus asupra temei politice în
textul „manifest” al viitorului secretar de
stat pus de administraţia prezidenţială
să reprezinte cultura României în lume.
Compunerea imaginii Eminescu-cadavru
spune, intertextual, poate mult mai mult
decâtt a intenţionat autorul. Vocaţia ex ex-
cremenţială din textele de debut ale lui
Patapievici se rafinează aici, intervenind o
subtilă abordare exegetică necromaniacă.
Concepţia de abordare a tezei este tot
în cheie politică, de aici şi invocarea
integrării euro-atlantice, un proces pro-
fund politic şi de siguranţă naţională, nu
cultural. Un „text manifest” similar în
concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot
amploaiat al mai multor administraţii
prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat
mai din timp decât Patapievici, în 998, în
Dilema, publicaţia ministrului de externe
al României, Andrei Pleşu. „Eminescu
trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire
politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai
puţin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea
siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu, poate şi deoarece NATO era
încă o fata morgana la vremea aceea pentru România „progresistă”.
Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere
cultural şi politic, inadecvat, „irecuperabil”, „suspect”, „învechit”, „nul”, iar
junii şi junicile care vor nume „afară”, care aspiră la sincronie europeană,
au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi
care ar fi modelele „adecvate”, „euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar
„sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile
de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi
pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine.
În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou
a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi
facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii
„progresişti” ai lui Patapievici.
În plan politic, „sincronia”, adecvarea clasei politice
actuale, conformă în întregime noului canon importat
din „ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile
recente din 2008 când din 8,3 milioane de români
cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane,
cea mai scăzută rată de participare din perioada
postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi
şi cei 2 milioane de români dinafara graniţelor între
cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai
grăitoare amendarea de către popor a actualei clase
politice, cu tot cu modelele „bine văzute afară”.
Chipul nou al clasei politice actuale, „înnoite”,
„progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept
cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde
parlamentari infractori, escroci, derbedei, securişti,
foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-
şef/om politic de succes.
Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/
Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici,
stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de
noi formatori ai bursei de valori cultural-politice.
„Bursa” unde s-au „tranzacţionat” cel mai intens
valorile conforme noului canon importat din „ţările
progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv
sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar
bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat „patul
lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile
mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele.
Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu
prin utilizarea de către Patapievici a imaginii
„patului lui Procust al noului canon” spune totul
despre ucenicii, calfele şi „meşterii” (Maeştrii)
noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam
sadic şi diabolic, un torţionar mitologic, devenit
simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin
mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda
sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii
comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin
fundaţii pretins (nou) europene.
AT I T U D I N I 
Procust şi sfârşitul „noului canon” politic
Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust,
a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu,
invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele
de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi
modelul politic eminescian se dovedeşte a fi astăzi
doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor
de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun
chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici,
clasa politică „progresistă” din care au făcut şi fac
parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian.
Jefuirea patrimoniului naţional (vezi fie doar şi
Romtelecom, Petrom, Rompetrol), distrugerea
sistemului de învăţământ (certificată de nivelul
precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor),
fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea
unor standarde anticreştine în sânul societăţii
româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea
pornografiei cu accente sataniste) sunt „opere” ale
clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de
maeştrii „noului canon”, de „progresiştii” patului
lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt
finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au
pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.
Sistem politic „bine văzut în afară”, dar care a fost
acum, iată, invalidat „înăuntru”, chiar de alegători
– de marea majoritate a poporului român. Poporul
român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon
politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de
modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat,
„politic incorect”.
„Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de
mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut
caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi
inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea
intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii
cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de
rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât
negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre,
meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar?
Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari
trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin
nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)
  AT I T U D I N I AT I T U D I N I 

U stir ht
O a
TR nă rig
Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârşirea şcoalei primare, advocaţi Dosarul eminescu

-V e
Ă
fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi

D
PE ă py
nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi
stâlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care l-au dorit pe Eminescu cadavru în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe
Co

înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice „progresiste”,
guvernează azi Româna”.1 invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic, lansat acum doi
Arionii, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema
M

unui om politic contemporan cu ziaristul,

ministrul cultelor şi instrucţiunii publice,
Virgil Arion, cel care a avut un rol important,
ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea
ziaristicii eminesciene prin ruperea în două
a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca
netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion
a jucat un rol decisiv în această operaţiune
de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice,
deoarece era vizat direct, şi cu autoritatea
publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt,
modelul maiorescian al unui Eminescu-poet,
diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de
munca istovitoare ca ziarist etc.
Poate judeca oricine cu uşurinţă „adecvarea”
la realitatea de atunci dar şi la actualitatea
momentului politic de azi a celui pe care
Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae
şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.
Marea majoritatea a românilor a înţeles deja
că sistemul ticăloşit a ocupat România iar
cadavrele politice care împut aerul României
sunt „ticăloşiţi” care se află în băncile Parl-
amentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât
despre scheleţii vechiului sistem nici măcar
nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere,
în posturi de „preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile sfârşitului abrupt al vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu, a
mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca
despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un
din care face parte. demers investigativ dedicat „colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema
„Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai
total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu, care a
metoda lui Tezeu, de „rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete
pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă. realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. „Codul
Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum
se intitulează seria de volume - cuprinde mii de pagini de documente,
 Mihai Eminescu, art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. , dec. 877, Opere, X, p.9 şi
0. însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa,

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Un astfel de „plan de
măsuri” în ce-l priveşte
pe militantul societăţii
conspirative „Carpaţii”
- Mihai Eminescu -
poartă semnătura a însuşi
împăratului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o
ţintă de stat, o ameninţare la
adresa siguranţei imperiale!
Context care dezvăluie un
Eminescu geopolitician
şi naţionalist implicat în
acţiuni conspirative pentru
proiectul Daciei Moderne
– România Mare.
Oricum, este primul ziarist
căruia i se pune căluş în gură
în această manieră dură.
Metoda va fi perfecţionată
sub comunism.
0 AT I T U D I N I
fotocopii ale originalelor unor acte secrete din arhivele imperiale austro-
ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările
zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor
note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel
de „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative „Carpaţii”
- Mihai Eminescu - poartă semnătura însuşi a împăratului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei
imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist
implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne –
România Mare.
Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal
implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă
operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului
Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni
conspirate executate cu profesionalism.
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare
şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost
deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat
în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de
onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti, Eminescu a intrat în
malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori) al poliţiei politice
şi - mai mult decât atât - a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.
Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei,
politicii. Din 876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până
la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 877 este redactor
la Timpul, din 880 redactor-şef şi redactor pe politică până în 883. În
mod brutal, în iunie 883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa
într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel
pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern
român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această
manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.
Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România,
amendând atât pe liberali cât şi conservatori pentru politica de cedare în
interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant,
scria cu patos dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu
notează – „Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin
universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”.
„Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o „neobişnuită căldură sufletească”,
Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător
„iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea
păturii superpuse”.
eminescu - omul politic naţional
Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod.
AT I T U D I N I 1
Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-
şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator.
Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia
lui Eminescu: „Cei 0 capi ai lui, şi al -lea, domnul Mihai Eminescu,
redactor la ziarul Timpul”.
Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică
aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât
faţă de politica de opresiune ţaristă („o adâncă barbarie”) cât şi faţă de
cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză colegii, fruntaşii
conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de
speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 880 mai ales după ce atacă
proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care
acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii
aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de
la Budapesta îi oprimă pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică,
blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă
şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet
şi conservatorii se cuplează cu liberalii – „la ciolan” cum ar zice azi Ion
Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor
la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către
Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit,
acesta protestează: „Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci
caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă Pe scurt un ziarist de
să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?”. Ca urmare, marcă, o voce puternică, un
în noiembrie 88 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este spirit radical şi incomod.
retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe Mihai Eminescu avea
care acesta îl condusese. o funcţie publică foarte
importantă ca redactor-şef
eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale al ziarului Timpul, care era
În 882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter organ oficial al Partidului
conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – „Societatea Carpaţii”. Conservator. Maiorescu,
Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice „întreprindere la organizarea Partidului
românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro- Conservator, a arătat clar
Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din poziţia lui Eminescu:
care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi „Cei 10 capi ai lui, şi al
în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. 11-lea, domnul Mihai
Manifestările organizate de „Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod Eminescu, redactor
deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. la ziarul Timpul”.
„Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de
mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul
Austro-Ungar şi alipirea la ţară dar executa şi acţiuni conspirative.
Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 882, redactată de ministrul
plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către
ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta:

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Este apoi otrăvit lent cu
mercur, sub pretextul unui
pretins tratament contra
sifilisului, este bătut în cap
cu frânghia udă, i se fac
băi reci în plină iarnă, este
umilit şi zdrobit în toate
felurile imaginabile. Nu
mai are unde să scrie, se
resemnează cu situaţia sa
de condamnat politic şi îşi
asumă destinul – nu fără
însă a lupta până în ultima
clipă. Creierul său, după
autopsie, s-a constatat că
are 1495 de grame, aproape
cât al poetului german
Schiller. iar apoi este
„uitat” pe fereastră, în soare.
Creierul său era o dovadă
stânjenitoare a falsităţii
teoriei sifilisului – deoarece
această boală mănâncă
materia cerebrală.
 AT I T U D I N I
„ Societatea Carpaţilor a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat
„Societatea
o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea
ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele
informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo
să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul
de a admite existenţa unei Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat
cea mai mare precauţie.
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea
de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care
pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina
pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în
favoarea unei „Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la „Româna
liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit
cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”2.
Un alt raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austro-
Ungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care
rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt”
şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai
ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un
agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar
vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este,
nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (Numele acestuia
reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu
ocazia arestării lui Eminescu: „informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu
că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de
alienaţie mintală”).
Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept
un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională,
coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din
oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a
creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea
politică a românilor. Pe lângă Societatea Carpaţii, au mai apărut la
Budapesta societatea Petru MaiorMaior, la Viena România jună, la Cernăuţi
Junimea, Dacia, Bucovina şi Moldova, în Transilvania - societatea Astra şi
în vechea Românie - Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în
vechea Românie, care avea filiale inclusiv la Paris. Toate aceste organizaţii
se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens
infiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde
numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea
lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas
cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl
însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: „Eminescu este în permanenţă
2 Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/, f.89-92, Haus – Hof - und
Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.59.
urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea
sub observaţie mişcarea (iridenta) ardelenilor din
Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”.
O notă informativă a baronului von Mayr denunţa
articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la
expansiunea catolicismului în România.
În 883 Eminescu realizează un tablou al
maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi
îl ridiculizează pe rege, pe Carol I, pentru lipsa sa de
autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica
externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor
cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru
toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau
pe toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină
cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost
nefastă pentru puterile externe din jurul României,
deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil
şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este
informat şi simte că i se pregăteşte ceva.
„moartea civilă”
În 28 iunie 883 se strânge laţul. Este luat pe sus
de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate
desigur toate normele legale şi i se înscenează unul
dintre cele mai murdare procese de defăimare
şi lichidare civilă la care au participat inclusiv
„apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.
Ziua de 28 iunie 883 este o zi foarte importantă
pentru istoria şi politica României nu doar datorită
arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-
Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român
timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o
telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa
cu războiul. În cursul verii, Imperiul Austro-Ungar
a executat manevre militare în Ardeal pentru
intimidarea Regatului României iar presa maghiară
perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei.
Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de
asemenea o scrisoare de ameninţare, în care soma
România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea,
de asemenea, satisfacţii. Guvernul a desfiinţat
Societatea Carpaţii chiar la cererea reprezentantului
Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel
care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată
AT I T U D I N I 3
cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu
au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului
Societăţii Carpaţii, au fost devastate sediile unor
societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate
pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese
ardelenilor.
Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze
tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla
Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi
Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-
Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea
Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni
care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru
eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor
asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor
manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice
proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia
semnării tratatului era anihilarea revendicării
Ardealului de la Bucureşti. „Directiva de sus” s-a
aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui
Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa-zisele
„interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor
– potenţială mare figură politică a României Mari,
tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei
lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost
semnat până la urmă în septembrie 883, ceea ce a
mutat lupta ardelenilor în Ardeal.
lichidarea
Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine
regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele
politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu
este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a
sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi
toate documentele – cică să nu fie distruse –
depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu
nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile,
notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat
nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante,
care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze
Eminescu ca lider al Societăţii Carpaţii. Planurile
lui Eminescu, vizau contracararea consecinţelor
unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea
germană, proiecte cu adevărat „subversive”, mergând

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Directiva de sus” s-a
aplicat la diferite nivele.
Declararea nebuniei lui
Mihai Eminescu este
unul dintre ele. Aşa-
zisele „interese de stat”
l-au nimicit pe tânărul
redactor – potenţială mare
figură politică a României
Mari, tocmai în anul când
împlinea 33 de ani, vârsta
jertfei lui ioan Botezătorul
şi a lui iisus. Tratatul a fost
semnat până la urmă
în septembrie 1883,
ceea ce a mutat lupta
ardelenilor în Ardeal.
 AT I T U D I N I
până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au
fost dejucate prin metodologia tipică „măsurilor active” specifice serviciilor
secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul „operativ”.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică
- romantică, se inventează povestea unei boli venerice.
Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament
contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină
iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde
să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă
destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă.
În 888,
888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti,
unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la
3 ianuarie 889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică
ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel, a
conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află,
însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât
de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie
889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost
pusă la index.
Defăimarea
Defăimarea sa nu a încetat însă mai bine de 20 de ani de la uciderea
sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de
intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin
contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş,
fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului
Vuia - că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.
Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie:
„Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a
peste 00 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate
de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.
Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 6 Iunie 889, existând un
raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a
constatat că are 495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar
apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare
a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia
cerebrală. În manualele de astăzi continuă însă propagarea operaţiunii de
dezinformare coordonată de serviciile secrete ale Austro-Ungariei. „Ţinta”
Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi „grupuri de prestigiu” - în
fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de
destructurare a valorilor simbolice ale României.
AT I T U D I N I 
INTerVIU cU PărINTele TeoFAN,
DUHoVNIcUl măNăsTIrII NerA
Interviu realizat de maica Gudiila,  ianuarie 00
1.Părinte Teofan, lumea tumultoasă şi plină de griji de azi, cărora nu te
mai poţi sustrage, împiedică cu ceva lucrarea noastră de pocăinţă? Cum
reuşim să facem lucrul acesta, fără de care lucrarea nostră de mărturisire
este inutilă?...
Aş aduce înainte un cuvânt minunat al
Părintelui Nicolae Steinhardt: “Nu spune Uite
ce au făcut din mine, ci Uite ce am făcut eu din ce
au făcut ei din mine”. Ce condiţii mai „minunate”
decât cele oferite de lumea contemporană putem
afla noi, generaţia de astăzi, atât de iubitoare în
a poza în postura de victimă şi gata oricând a
arunca vina pe vremurile cumplite pe care ne
este dat să le trăim? Presiuni asupra minţii şi
asupra inimii noastre din toate părţile: născuţi
în păcate, de cele mai multe ori din familii
cu o viaţă înstrăinată de cele ale Domnului,
educaţi într-un sistem de învăţământ ale cărui
temelii s-au îndepărtat de multă vreme de
Evanghelie, intrând apoi în jungla relaţiilor
socio-profesionale ale căror principii sunt, în
cvasitotalitatea lor, cu totul potrivnice legilor
Duhului. Cu alte cuvinte, spre ce lucrare de
pocăinţă mai putem năzui în această vâltoare
care ne absoarbe şi ne ameţeşte cu lovituri în
toate planurile fiinţei noastre? Mai mult decât atât, nici nu ştii ce-ai putea De ce să nu fie vremurile
să-i mai zici cuiva care vine la tine şi cu argumente patristice, cum ar fi acestea cumplite un motiv
acest cuvânt din Pateric, care pare a depărta cu sute de ani-lumină şansele în plus pentru a deveni mai
noastre de biruinţă în lucrarea lăuntrică: „A mers odată avva Arsenie într- serioşi, mai temeinici, mai
un loc, şi era acolo trestie şi se mişca din cauza vântului. Şi a întrebat fierbinţi către Domnul,
bătrânul pe fraţi: Ce este sunetul acesta? Iar fraţii i-au spus că este sunetul mai plecaţi spre milă către
trestiei. Zis-a bătrânul către dânşii: Cu adevărat, de va şedea cineva în linişte ceilalţi, mai bărbătoşi? De
[isihie] şi va auzi glas de pasăre, inima nu mai are aceeaşi linişte; cu atât mai ce să nu fie greul acestor zile
mult voi, având sunetul trestiilor acestora”(Avva Arsenie, cuv. 25). Scăparea apocaliptice un argument
o aflăm însă tot în Pateric: „Şezând odată avva Isaac la avva Pimen, s-a pentru mai multa noastră
auzit glas de cocoş. Şi i-a zis lui: Sunt vietăţi aici, avvo? Iar el, răspunzând, responsabilizare pe calea
i-a zis: Isaac, de ce mă sileşti să vorbesc? Tu şi cei asemenea cu tine îi auziţi pe pocăinţei? De noi depinde.
aceştia, iar cel ce se trezveşte, n-are grijă de acestea”(Avva Pimen, cuv. 07).
Aşadar, depinde de felul în care noi, ca persoane, ca făpturi zidite după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ne raportăm la realitatea obiectivă
din exteriorul nostru. Să nu uităm că pe Sfântul Siluan l-a cercetat harul
  AT I T U D I N I
U stir ht
O a
TR nă rig
atunci când slujea la trapeza mănăstirii, acolo unde
-V e
Ă
se pregătea masa pentru mii de călugări şi pelerini.
D
PE ă py
Cunosc tineri ale căror rugăciuni fierbinţi se înalţă
înflăcărat înaintea Domnului din metrourile şi
Co
tramvaiele Bucureştilor, neîmpiedicate de apostazia
contemporană, ba chiar aş zice mai mult aprinse de
aceasta… De ce să nu fie vremurile acestea cumplite
M
un motiv în plus pentru a deveni mai serioşi, mai
temeinici, mai fierbinţi către Domnul, mai plecaţi
spre milă către ceilalţi, mai bărbătoşi? De ce să
nu fie greul acestor zile apocaliptice un argument
pentru mai multa noastră responsabilizare pe calea
pocăinţei? De noi depinde.
2. Cum reușești să te învinuiești mai mult pe tine
decât pe ceilalți?
Dacă aş fi duhovnicul celui care se problematizează
astfel, aş şti desigur cât şi cum anume dăruieşte
din energiile sale pentru a izbândi acest lucru. Un
indiciu că te afli pe calea cea bună este vederea
propriei stări de cădere şi ticăloşire, echivalată de
Părinţi cu începutul vieţii duhovniceşti. Îi urmează
asumarea păcătoşeniei şi lucrarea de izbăvire din
robia patimilor, lucrare ce se întinde la cei mai mulţi
dintre noi de-a lungul întregii noastre vieţuiri pe
pământ şi care duce în chip firesc la prihănirea de
sine şi la o tot mai mare asumare a responsabilităţii
nu numai pentru păcatele tale, ci chiar ale tuturor
celorlalţi. Dacă nu este aşa, pe undeva am pierdut
direcţia cea bună şi avem o nevoinţă eretică, cum
bine spunea Părintele Rafail Noica.
. Care trebuie să fie atitudinea noastră, ca fii
ai Bisericii, faţă de cei care luptă prin fel şi fel de
căi, alţii mai direct, alţii mai pe la spate, împotriva
Adevărului Bisericii?
Vorbind despre aceasta, un părinte aghiorit
contemporan spunea că în lupta împotriva forţelor
întunericului trebuie să folosim armele lui Hristos.
Prea adesea uităm, din nefericire, acest lucru, prinşi
în iureşul „războiului de apărare a Adevărului”.
Trecem poate prea uşor peste faptul că mai întâi
trebuie să agonisim Duh Sfânt şi toate armele lui
Dumnezeu. Socotelile lui Dumnezeu nu sunt ca
cele ale oamenilor. Deşi fiecare suntem înaintea
Lui mai preţioşi decât lumea întreagă la un loc, nu
suntem niciunul dintre noi indispensabili în această
lucrare. Are Domnul uneori un fel atât de paradoxal
de a lucra... Iată un mic exemplu: în plină lucrare
de convertire a neamurilor, în cea mai clocotitoare
epocă a Bisericii, Dumnezeu îl ţine întemniţat în
Cezareea pe Pavel (cel ce s-a ostenit cel mai mult
– dacă este îngăduită această comparaţie – dintre
Apostoli) ceva mai mult de DOI ANI! Cine dintre
noi şi-ar permite într-un asemenea conflict să ţină
o atât de mare perioadă ca rezervist un combatant
de talia lui Pavel? Îmi cer iertare pentru limbajul
de specialitate, era numai pentru a sublinia într-un
fel cele spuse. Desigur, departe de mine gândul să
îndreptăţesc în vreun fel laşitatea sub toate formele
ei, lipsa de fermitate şi responsabilitate, duhul
căldicel, duplicitatea şi alte asemenea ticăloşii.
Fiecare trebuie să-şi cerceteze conştiinţa şi, cu
binecuvântarea duhovnicului, să purceadă la luptă.
Atenţie însă la armele folosite!
4. Care credeţi că ar fi atitudinea cea mai viabilă
pentru viaţa Bisericii, azi?
Să ne întoarcem la pocăinţă, cât mai grabnic şi cât
mai deplin.
AT I T U D I N I 
esTe VremeA mUceNIcIeI!
lUPTAţI PâNă lA cAPăT! NU Vă TemeţI!
mănăstirea Petru Vodă, 1 Ianuarie 00
cuvioşii mucenici ucişi în sinai şi raith
Arhimandritul Justin Pârvu
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam, cu multă durere şi îngrijorare vin să vă După părerea mea ne aflăm
adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi în vremurile în care singura
conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios cale de mântuire este
care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de mucenicia. De-abia acuma
este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf este momentul să mărturisim
de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra cu propria noastră viaţă,
Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei până acum ar fi fost o risipă
Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de energie. Din păcate noi nu
de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, avem un tineret ortodox la fel
al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi de riguros ca cel al grecilor,
aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în al nostru este mai evlavios,
care ne aflăm. ce-i drept, dar şi mai lipsit
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui de vlagă şi de reacţie. Se ştie
Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că foarte bine cât de curajos au
voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar reacţionat grecii dar şi sârbii,
iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru când au protestat împotriva
toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii acestor cipuri şi a sistemului
oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a însemnării şi controlului
cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul total al identităţii.
Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă Vă cer, aşadar, în numele
cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe Mîntuitorului Hristos, Care
cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca a spus „Oricine va mărturisi
să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să pentru Mine înaintea
nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele oamenilor, mărturisi-voi
fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 3:6-7). şi Eu pentru el înaintea
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin Tatălui Meu, Care este în
lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într- ceruri. iar de cel ce se va
un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect lepăda de Mine înaintea
care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună oamenilor şi Eu Mă voi
pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric lepăda de el înaintea Tatălui
ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Meu, Care este în ceruri.”
Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru (Matei 11: 32-33), să cereţi
nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de autorităţilor române să
codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, abroge legile care permit
un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. îndosarierea şi urmărirea
Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate electronică a creştinilor,
pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc renunţarea la libertatea cu
Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. care ne-am născut.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Acum e timpul
Co
jertfei. Prin vorbărie
şi prin conferinţe
nu mai facem nimic.
M
Fiecare este dator să-şi
mântuiască sufletul. Fiecare
să se intereseze şi să vadă că
ne aflăm în faţa unui mo-
ment de cumpănă în care ai
de ales: să-ţi pierzi sufletul
sau să-ţi salvezi sufletul. Cel
care nu s-a interesat până
acum, nu e târziu încă să afle
şi să se dumirească.
 AT I T U D I N I
Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii
mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine
prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate
şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept
de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar
câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor
voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de
Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muce-
niciei! După părerea mea ne af lăm
în vremurile în care singura cale de
mântuire este mucenicia. De-abia acuma
este momentul să mărturisim cu propria
noastră viaţă, până acum ar fi fost o
risipă de energie. Din păcate noi nu avem
un tineret ortodox la fel de riguros ca cel
al grecilor, al nostru este mai evlavios,
ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de
reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos
au reacţionat grecii, dar şi sârbii, când
au protestat împotriva acestor cipuri şi
a sistemului însemnării şi controlului
total al identităţii. Tinerii lor au fost
formaţi de mici în duhul acesta patristic,
atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei
au noţiuni de Vechiul Testament, de
Noul Testament; din tată-n fiu s-a pre-
dat această tradiţie patristică. De pe
timpul comunismului încoace, noi am
dovedit că rămânem constanţi slugi
altora, uitând de curajul şi demnitatea
românilor de altădată. Toate popoarele
vecine au încercat să scape de comunism,
să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare.
Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei
popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări,
a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă
deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste
provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic,
nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin
neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică,
de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că
el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să
meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie
de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi
aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi
ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini
mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa
încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si
tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de
azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin
relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de
credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea
şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri.
Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii
în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul”
– păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau
de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele.
Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să
facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi.
Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi,
biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în
faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor
Adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe
mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o
astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv
şi depăşit – ba chiar mai fac şi glume pe seama ta.
Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea,
atunci ce să mai spui de bietul credincios care
săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori
pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea
tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea
acestui popor – de la învăţători, profesori până la
preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mântuitorului Hristos,
Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de
cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu
Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este
în ceruri.” (Matei : 32-33), să cereţi autorităţilor
române să abroge legile care permit îndosarierea şi
urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la
libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea,
osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu,
de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat
AT I T U D I N I 
sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta,
prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin
trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi
am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea
acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori
absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea
izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare
în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne
punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul
şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm
mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la
sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep
şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul
nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii
în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele
noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi -
pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest
cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare
să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui
moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi
sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a
interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se
dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin con-
ferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române
drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii
noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să
mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact
ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în
mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară,
să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi,
altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi
până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început
creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă.
Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră! Iubiţi
fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac
un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu
semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei
pe care o păstoriţi.

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE ă py
Co
M
Dumnezeu în felul Său îi
va elibera pe creştini şi-i
va înălţa din nou la linia
de plutire. şi Bizanţul va
reveni. şi ştiţi de ce? Pentru
că popoarele europene se
vor reuni la loc. Cine le va
dirija? Nimeni! Noi doar să
păstrăm credinţa ortodoxă.
100 AT I T U D I N I
cUVIosUl
cUVI
cUVIos
osUl
osU l PAI
PAIsIe AGHIorITUl:
„orToDocşII
or
o rT
To
oD
o D se Vor cIocNI
cU ceII DIN NATo”
cU ce
Din volumul mica Filocalie a
cuviosului
cuviosului Paisie Aghioritul,
editura egumeniţa, 00
Focul care s-a aprins în Balcani se va extinde.
Stăpânirea rusească de astăzi se va răsturna
şi popoarele ortodoxe ale Balcanilor se vor
ciocni cu popoarele din NATO, pe terenul
Turciei, care va dispărea de pe hartă. Ciprul
va primi o palmă vremelnică de la turci. Din
această conflagraţie generală, însă, se va naşte
Bizanţul. Toate sunt conduse de Logosul
divin, nici de americani, nici de evrei. Aceştia
se impun câteodată, pentru că Dumnezeu
îngăduie, ca să-i pedepsească pe ai Săi.
Vechiul Israel, evlavioşii din vechime, evreii,
au fost pedepsiţi de 7 ori. Şi au fost robi timp de
70 de ani la perşi. Când s-a încheiat pedeapsa,
aceştia au revenit. A fost o pedeapsă, o palmă
dată de Dumnezeu, ca să se trezească. Aceşti
evrei au fost vechiul Israel. Astăzi, noul
Israel suntem noi, şi pedeapsa noastră este
de 70 de ori câte 7 şi nu înşeptită, pentru
că noi am avut cunoaşterea dumnezeiască.
Robia noastră de 70 de ori câte 7 (453 de la
cucerirea Constantinopolului) concretizată
prin Islam, de-abia acum se încheie. Acesta
a fost canonul lui Dumnezeu pentru păcatele
noastre. Ceva asemănător s-a întâmplat cu poporul rus. Înainte cu 50 de ani
m-am întâlnit împreună cu Bătrânul meu, Iosif Zăvorâtul, cu un călugăr
rus, bătrân de vârstă. Ca să-l întărim despre cele înfricoşătoare întâmplate
poporului rus, prin încercarea credincioşilor de către comunism, am vrut
să-i dăm curaj, spunându-i cuvinte de mângâiere. Acesta însă a zis : „Nu
este nimic, este o pedeapsă care va ţine 70 de ani”. „De unde ştii?” l-am
întrebat. Şi răspunsul lui a fost: „În 97, când s-a instaurat comunismul,
creştinismul a fost scos în afara legii şi cel care ucidea creştini era socotit
erou. Creştinii au intrat în panică şi cei bogaţi au evadat spre Europa, alţii
au alergat către biserici, nădăjduind că Dumnezeu va face minunea să-i
salveze. Într-o mare biserică, a Sfinţilor Apostoli, au intrat aproape 5000
de creştini. Bolşevicii, când i-au găsit, au pus foc bisericii. Unul dintre
creştini n-a murit, ci a reuşit să se urce pe turle, a stat lângă o fereastră
AT I T U D I N I 101
şi a respirat. Deci, acesta mi-a zis că atunci când se pe seama oricărui alt neam, în afară de greci. Acum
apropia moartea şi oamenii şi plângeau şi strigau, însă nu mai suntem greci, romei, bizantini, suntem
s-au arătat cei 2 Apostoli şi le-au spus că nu pot oameni îndumnezeiţi. Ne-am înălţat pe culmi.
să-i ajute, pentru că Dumnezeu nu îngăduie. «Este Este păcat faptul că astăzi diavolul a reuşit şi ne-a
pedeapsa pentru păcatele voastre, care va ţine 70 de înrobit cârmuitorii. Deplâng Grecia vremurilor de
ani!» au zis ei. acum, nu mai are nimic sfânt. Ca să se salveze ţara,
Acestea ni le-a spus călugărul rus, cu 50 de ani
înainte. În perioada care s-a scurs de atunci aproape
că am uitat cuvintele lui. Când a căzut însă turnul de
hârtie al «bunăstării răsăritene», atunci mi-am amintit.
Am stat şi am numărat şi am văzut că erau exact 70
de ani. Acum şi canonul nostru al celor 70 de ori
câte 7 se încheie şi lucrurile vor reveni. Acum legea
duhovnicească va fi aplicată în diferite chipuri. Întâi
de toate, Dumnezeu va pedepsi pe marii vrăjmaşi
ai Ortodoxiei: Islamul şi Catolicismul. Aceştia care
lovesc nemilos Ortodoxia vor fi nimiciţi. Chiar şi
cei care au distrus civilizaţia bizantină nu sunt
turcii care au cucerit cetatea, ci cruciaţii europenii,
catolicii, care i-au încurajat pe turci să distrugă
Bizanţul. Aşadar, pe urmaşii lor, Dumnezeu îi va
aduna acolo înlăuntru şi vor fi ucişi. Voi sunteţi mai
tineri şi veţi vedea, de vreme ce veţi fi în viaţă. Acum
va fi marea conflagraţie, Armaghedonul. Ceea
ce s-a pornit acum în Balcani nu se va opri. Ceea
ce-l împiedică să se răspândească este stăpânirea
rusească împărţită, care stă în coasta americanilor.
Însă poporul rus îi va arunca şi popoarele creştineşti
ale Balcanilor vor reveni. Ruşii vor acum să iasă ar trebui ca toţi conducătorii ei, oriunde s-ar găsi, să
la Marea Mediterană, acesta va fi imboldul. Însă fugă în exil, să plece, pentru că cei care sunt astăzi
nu va fi acesta adevărul, ci faptul că Dumnezeu sunt corupţi. În acest timp toate au fost vândute,
îi provoacă precum instrumentele Lui. Aceştia sionismul internaţional îşi aplică astăzi programul
coborând vor stinge şi vor pierde într-o săptămână pus la punct aici vreme de 80 de ani.
vijelia turcească. Şi, când vor ajunge prietenii Astăzi, însă când toţi suntem îngenunchiaţi şi nu
Turciei (adică urmaşii cruciaţilor), adică popoarele mai există nădejde, Dumnezeul părinţilor noştri va
din NATO, ca s-o salveze, atunci acolo va fi marea interveni pentru sângele şi moaştele Sfinţilor noştri.
conflagraţie şi vor fi nimiciţi. Ciprul va primi palma Sângele grecesc care s-a scurs pentru Ortodoxie, unit
de la turci (pentru că acum este neatins), dar va fi astăzi, va deveni un râu năvalnic care îi va îneca pe
vremelnică. Turcia se va stinge, şi nu va exista nicio canibalii care se numesc astăzi „mai-marii lumii”.
pagină în istoria universală care să amintească Când a fost dezagregat pentru prima dată atomul
faptul că a existat acest neam osândit. Îmi iubesc şi s-a construit bomba atomică, l-am auzit pe însuşi
mult patria şi mă întristez mult că astăzi fiii grecilor Eisenhower declarând: „Astăzi ne găsim la porţile
se ruşinează să spună că sunt greci. Cuvântul grec matematicii greceşti!” Şi canibalul a spus adevărul!
nu înseamnă rasist. Această trăsătură poate fi pusă Cât despre situaţia din Iugoslavia de dinainte,
 10 AT I T U D I N I

U stir ht
O a
TR nă rig
-V e
Ă
D
PE Mă py
aceasta este mâna Vaticanului, sunt „binecuvântările” Papei, ale „Marelui
Co

creştin”. Maşinaţiile din spatele tuturor acestora le zămisleşte sionismul

internaţional, finanţatorul internaţional, care se numeşte America.
Sioniştii sunt America, ea de fapt nu există. Deci, aceştia după ce primesc
mesajele sataniste, le pun înainte Vaticanului, acesta le preschimbă în
planuri şi în continuare cheamă Islamul să le aplice. Acesta este modul în
care funcţionează astăzi planurile satanice. Aceştia au reuşit să-i înrobească
pe conducătorii noştri. Nădejdiile noastre sunt doar în Dumnezeu, iar voi
Focul care s-a aprins în să vieţuiţi creştineşte, pentru că vă spun cu mâna pe inimă, şi veţi vedea,
Balcani se va extinde. că nu mai avem zile multe. Ceea ce s-a aprins acum în Balcani va continua.
Stăpânirea rusească de Acesta este mobilul prin care Dumnezeu în felul Său îi va elibera pe
astăzi se va răsturna şi creştini şi-i va înălţa din nou la linia de plutire. Şi Bizanţul va reveni. Şi
popoarele ortodoxe ale ştiţi de ce? Pentru că popoarele europene se vor reuni la loc. Cine le va
Balcanilor se vor ciocni dirija? Nimeni! Noi doar să păstrăm credinţa ortodoxă.
cu popoarele din NATO,
pe terenul Turciei, care va
dispărea de pe hartă. Ciprul
va primi o palmă vremelnică
de la turci. Din această
conflagraţie generală, însă,
se va naşte Bizanţul. Toate
sunt conduse de Logosul
divin, nici de americani,
nici de evrei. Aceştia se
impun câteodată, pentru că
Dumnezeu îngăduie, ca să-i
pedepsească pe ai Săi.