SIMBOLISMUL

Este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva

parnasianismului a romantismului retoric şi a naturalismului care
promovează conceptul de poezie modernă.
Considerat din perspectivă social-istorică simbolismul este produsul dar şi
expresia stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii
capitaliste de la sfârşitul secolului XIX.
Numele curentului s-a impus prin articolul-manifest intitulat Le
Symbolisme publicat de poetul Jean Moréas în 1886. În acelaşi an, s-a constituit
gruparea care s-a autointitulat simbolistă şi în fruntea căreia era poetul Stéphan
Mallarmé. Alţii l-au considerat şef de şcoală pe Paul Verlaine.
Curentul parnasian a apărut la începutul celei de-a 2-a jumătăţi a secolului
XIX, ca reacţie împotriva romantismului. Reprezentanţii curentului au dus
versul la perfecţiune formală dar au deliricizat poezia golind-o de emoţie.
Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia utilizând un limbaj
poetic inedit, comunicând în deosebi senzaţii neobişnuite, stări sufleteşti
imprecise, vagi, vaporoase.
Simbolismul românesc apare la sfârşitul secolului XIX, perioadă măcinată
de adânci contradicţii sociale. Ca şi în Franţa, simbolismul românesc este
produsul oraşului şi se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a
epigonilor eminescieni şi a sămănătorismului. Simbolismul românesc
parcurge următoarele etape:
1 Etapa estetico-teoretică iniţiată de Alexandru Macedonski în 1880
2 Etapa de căutări şi experienţe desfăşurată între anii 1892-1908
3 Etapa de plenitudine 1908-1914
4 Etapa de declin 1914-1920

Trăsături estetice si ideologice

Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă (pozitivismul limitează
reprezentarea teoretică generalizată a lumii la datele imediate ale cunoaşterii
confirmate de experienţă) şi antiraţionalistă (aderă la filozofia lui H. Bergson
care combate intelectualismul, cunoaşterea abstractă şi gândirea în formule
considerând că esenţa fenomenelor nu poate fi cunoscută prin raţiune ci prin
intuiţie). Simboliştii vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniul filozofiei, al
picturii, al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general.
Termenul simbol provine din cuvântul grecesc “symbolon” care avea
următorul sens: semn de recunoaştere. Simbolul este un substituent, el
înlocuieşte expresia directă şi mediază cunoaşterea pe calea analogiei şi a
convenţiei. Raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este
dezvăluit ci sugerat. Poeţii simbolişti dau imaginilor poetice funcţie implicit ci
nu explicit simbolică. La baza tehnicii simboliste stă sugestia ce redă
corespondenţe, clar-obscurul, spleenul, starea de inefabil.
Corespondenţele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse
ale realităţii. Ideea fundamentală constă în exprimarea unor raporturi intime
între eul poetului (universul mic) şi lume (universul mare) care se traduc la
nivelul receptivităţii prin simboluri. Ele tind să exprime relaţii ce există pe baza
unor afinităţi secrete între componente ale Totului cosmic.
Sinestezia este un mijloc prin care sunt puse în relaţie de echivalenţă
realităţi receptate de simţuri diferite.
Simboliştii sunt preocupaţi de muzicalitatea versurilor. Diferite realităţi
sufleteşti sunt transpuse în poezie ca forme ale muzicii. De aici frecvenţa unor
instrumente muzicale cum ar fi pianul, clavirul, pianina, vioara, fanfara. Muzica
simbolistă este gravă, distonantă, sunetele ei sunt stridente, iritante. Frecventă
în poezia simbolistă mai este şi tehnica refrenului.
Cea mai importantă inovaţie prozodică este introducerea versului liber.
Aşadar vom regăsi în poezia lor strofa asimetrică, versificaţia liberă în ritm
variabil, corespunzător unei muzicalităţi interioare.
Teme simboliste: condiţia poetului şi a poeziei în artele poetice (cea mai
frecventă ipostază a eului liric este cea de poet damnat); tema oraşului (oraşul
este întotdeauna împovărat de tristeţi, blestemat, pustiu, spaţiu al angoasei şi al
spleenului care zdrobeşte individualitatea, amorţeşte spirite); moartea apare de
cele mai multe ori ca rezultat al unui lung proces al dezagregării materiei,
fiinţei, lumii; temele sfârşitului (predilecţie pentru imagini apocaliptice);
iubirea nu se mai împleteşte cu natura ca la romantici ci este un fior tanatic, o
chemare a morţii; natura este fie decor (grădina, parcul) fie stare sufletească
exprimată muzical sau cromatic; viaţa ca agonie; înstrăinarea, alienarea;
captivitatea fiinţei într-un spaţiu închis fără ieşire; evadările ca tentaţii ale
avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase; marea plecare,
călătorie fără ţintă, atracţie spre spaţii orientale exotice.
Motive simboliste: spleenul – amestec indistinct de plictiseală şi tristeţe
abstractă; singurătatea ca povară sfâşietoare; nevroza – amestec de nelinişte
acută şi iritare nervoasă – legată în general de anotimpurile primavara şi
toamna; ploaia – forţă stihială devastatoare, expresie a nevrozei sau a unui sufet
sfârşit, obosit, zdruncinat; toamna şi primăvara ambele provocatoare de
spleen, nevroză, solitudine; vidul, golul, neantul; stări de anxietate, demenţă,
nebunie; coşmarul, halucinaţia, stările febrile, râsul dement, râsul
demoniac, boala; spaţiile sunt închise şi tanatice (cimitirul, cavoul, parcul,
grădina, peştera, grota).
Reprezentanţi în Literatura Română: George Bacovia, Ştefan Petică,
Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Iuliu Cezar Săvescu, Elena Farago.
Reprezentanţi în Literatura Universală: Charles Baudelaire, Paul Verlaine,
Arthur Rimbaud, Stéphan Mallarmé, Réné Ghil.