Sunteți pe pagina 1din 6

Aventurile lui Miţi

I. Miţi şi satul de pescari

A fost o dată un băieţel slăbuţ şi timid care locuia într-un sat de


pescari. Acolo toţi adulţii şi toţi copiii pescuiau ca să poată supravieţui de
azi pe mâine. Mămicile şi bunicile făceau chiar şi prăjituri din peşte pentru
că aşa învăţaseră din moşi strămoşi.

Băieţelul despre care vreau să vă povestesc ura mirosul de peşte, se


plictisea cu undiţa în mână şi nu ştia cum să fugă când venea vorba de
curăţat solzi sau de adunat icre. Nu mânca mai nimic şi îl bătea vântul de
slab ce era. Părinţii lui îl porecliseră Miţi pentru că vorbea subţire-subţire de
tot.

Miţi mai avea două surori şi un frate, toţi mai mari decât el. Fetele
erau gata de măritat şi toată ziua trebăluiau prin bucătărie alături de mama
lor, exersând sute de reţete- toate din peşte. Gombo, fratele mai mare, era
mâna dreaptă a tatălui şi stătea lângă el cât era ziua de lungă. Prindea cei mai
mari peşti, făcea cele mai trainice noduri şi era campion la înnot.
Miţi avea 10 ani şi se săturase până peste cap de viaţa pe care o ducea în
satul de pescari. Nimeni nu-l băga în seamă. Toţi bărbaţii erau ocupaţi să se
laude cu capturile lor cele mai impresionante iar femeile scoteau rareori
capul din bucătării. Miţi ar fi vrut să înveţe ceva nou, să vadă alţi oameni şi
mai ales să mănânce altceva în afară de peşte, mămăligă şi usturoi.

Într-o zi, Aurora (sora cea mai mare) stătea la poarta casei şi privea
suspinând în zare. Mirat că fata nu mai stătea printre peşti în bucătărie, Miţi
s-a gândit că poate şi sora lui s-a săturat de viaţa monotonă pe care o duceau.

- Aurora, eu credeam că sunt singurul care gândeşte aşa! Ce bine că nu mai


poţi nici tu!!
- Despre ce vorbeşti Miţi?!

- Te-ai săturat de curăţat şi prăjit peşte, nu-i aşa?

- Of Miţi! Iar începi cu povestea asta? Dacă vrei să ştii, am ieşit din
bucătărie pentru că mama şi tata se certau din cauza ta…

Miţi şi-a plecat capul în jos. Nu era prima dată când tatăl lui se
plângea că băiatul cel mic nu-i bun de pescar şi-i face de râs în tot satul.
Surorile şi mama îi luau apărarea cât puteau, dar nici ele nu înţelegeau de ce
copilul nu vrea să pună undiţa în mână.

Aurora avea lacrimi în ochi şi îşi mângăia fratele.

- Tata vrea să te ia pe baltă dis de dimineaţă. Dacă nu o să prinzi nimic, e


hotărât să te trimită la un unchi care stă lângă mare. Cică dacă nici omul ăla
nu poate să te înveţe pescăria atunci e un blestem la mijloc…

- La mare? i-au sclipit ochii lui Miţi

- Da frăţioare. Ce-o să te faci acolo unde-s valuri şi furtuni? Cum o să prinzi


tu ceva în marea învolburată? Cine o să-ţi mai spună ţie poveşti când nu poţi
să adormi?

- Am auzit că peştele de mare nu miroase ca ăsta din bălţile noastre. Vreau


să plec pe mare! Aurora, o să-ţi găsesc un soţ marinar şi o să te scap de
bucătăria asta!

Sora mai mare începuse deja să plângă în hohote. Ea îl crescuse pe


Miţi, ea îl învăţase să scrie şi să citească, ea îi povestise că undeva departe
există ape cu valuri şi peşti de toate culorile. Acum la doar zece ani, copilul
voia să plece de acasă.
Miţi era fericit însă. Plecarea la mare era exact aventura de care avea nevoie ca să
scape din satul de pescari. Fără ca părinţii să ştie, băieţelul şi-a împachetat toate lucrurile
şi a aşteptat entuziasmat să se crape de ziuă.

Capitolul II- Miţi încearcă să plece de acasă

Miţi nu a dormit toată noaptea de emoţie. Cum s-a crăpat de ziuă, a şi alergat în
dormitorul tatălui să-i dea trezirea. Pescarului nu-i venea să creadă. Până atunci trebuia să
tragă de Miţi ca să-l convingă să se ridice din pat şi acum băiatul părea atât de fericit şi de
entuziasmat…”Cine ştie, poate i-o fi venit mintea la cap”- şi-a spus tatăl în gând.

Miţi era hotărât însă să se poarte aşa de neîndemânatic încât să fie exilat cât mai curând la
unchiul de la mare.

Cum a pus piciorul în bărcuţa părinţilor, cum a făcut prima boroboaţă- a “scăpat”
borcanul cu momeală în stufărişul mlăştinos. Faţa tatălui s-a întunecat:

- Momeală nu mai avem, peşte nu mai avem cu ce să prindem. Ce crezi tu că o să


mâncăm astăzi?

- Poate aşa în sfârşit nu o să mai mâncăm peşte! a bătut Miţi din picior. Îi părea rău că îşi
enervează tatăl dar asta era singura lui şansă de a pleca de acasă.

- Tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu şi toţi strămoşii satului ăsta au mâncat numai
peşte. Toată viaţa lor! Făină de peşte, untură de peşte, borş de peşte, chiftele de peşte,
budincă de peşte. Ăştia suntem! Asta e tradiţia noastră. Dacă nu-ţi convine n-ai decât să
umbli după câini cu macrou în coadă!

- Vreau să umblu! Vreau să văd altceva!

- Eu am văzut altceva, Miţi. Am fost pe mare şi am transportat ciocolată, cafele, tutun,


bomboane şi tot felul de mărunţişuri pentru bogătani. Nişte fandoseli. Cu banii pe care-i
aruncau oamenii ăia pe mofturi, familia noastră ar fi avut peşte până la adânci bătrâneţi,
fără să ne mai trezim la 4 dimineaţa.

- Tată, eu vreau să văd lumea! Vreau să gust fandoselile alea şi să vi le aduc şi vouă
acasă. Rostul tău e peştele. Eu n-am un rost aici şi vreau să mi-l găsesc în altă parte.
Vreau să învăţ lucruri noi…

- Păi nu ai fost tată la şcoală? Ai învăţat laolaltă cu toţi…


- Vreau mai mult.

Pescarul îl privea aproape speriat. Miţi nu mai era băiatul lui ci parcă o fantomă care se
ruga de el să o elibereze.

- Cine ştie păcatele cui trebuie să le ispăşeşti tu?! Ăsta lucru curat nu e dar e limpede că
nu pot să mă pun împotriva la ce mă rogi. Duhurile astea care te pun să pleci de acasă…
sper să te şi protejeze la drum, că tare eşti slab şi copil măi Miţi. Îţi pregătesc o luntre şi
până la amiază o să fii gata de drum. Promite-mi că te opreşti pe la unchiul, el o să ştie să
te îndrume pe mare.

- Promit!

Mama şi surorile lui Miţi l-au petrecut plângând până la luntre. Cu câteva haine mai
groase, un vraf de cărţi despre exploratori(moştenire de la un străbunic marinar) şi o
desagă plină cu biscuiţi de peşte tari ca piatra, băieţelul slab şi piţigăiat s-a aşezat în
luntre şi s-a pus pe vâslit din greu. Pana la mare chiar şi cei mai experimentaţi luntraşi
făceau vreo două săptămâni. Lui Miţi nu-i era frică deloc pentru că simţea că asta e
menirea lui: să vadă lumea. Îl întrista doar familia care plângea de parcă n-avea să se mai
întoarcă acasă.

Capitolul III- Miţi şi furtuna

Miţi a vâslit toată ziua şi a adormit frânt la apusul soarelui. În dimineaţa următoare cerul
se luminase şi soarele începuse să-l dezmorţească pe băieţel. Era o căldură
nemaipomenită şi se auzeau cântece de pescăruşi. Miţi nu mai simţise niciodată o căldură
aşa de puternică. S-a gândit că visează, că doar mai avea multe râuri şi fluvii de trecut
până să ajungă la mare.

Când a deschis ochii, ce să vezi? Se afla în mijlocul mării şi valurile străluceau cuminţi
sub razele soarelui. Speriat, a luat puţină apă în căuşul palmelor şi a gustat-o să vadă dacă
întradevăr e sărată aşa cum îi povestiseră bătrânii din sat. Apa i-a făcut gura pungă şi Miţi
s-a convins că printr-o minune străbătuse un drum de două săptămâni în numai o noapte.

S-a spălat pe faţă, şi-a scos hainele groase şi a rămas în cămaşa de pânză şi s-a apucat să
caute în cărţile lui cu exploratori o explicaţie pentru o asemenea ciudăţenie. Cum stătea el
şi se scărpina nelămurit în creştetul capului, un pescăruş a poposit în luntreacea mică.
Miţi l-a întrebat în glumă:

- Cum oi fi ajuns eu aici măi pescăruşule? Ce mare e asta?

Pescăruşul a croncănit ascuţit.

- Hai că am şi înnebunit. Vorbesc cu păsările. Ce să ştie orătania asta proastă?!

-Ba te rog frumos să-mi vorbeşti civilizat! s-a auzit glasul ceremonios al păsării

Miţi era gata să cadă din barcă. Speriat, şi-a făcut cruce.

- Nu avem timp de poveşti! Toată noaptea ne-am chinuit să te ferim de furtuni când tu
dormeai ca un marinar slab ce eşti. Adună-ţi toate lucrurile în sac şi pregăteşte-te pentru
cele mai mari valuri pe care le-ai văzut în viaţa ta!
Miţi nu înţelegea nimic.

-Sunteţi mai mulţi?

- Da, dragă! Ce să-ţi fac dacă ai plecat de acasă?! Mama şi surorile tale s-au rugat toată
noaptea de peşti, de păsări şi de toate vietăţile să aibă grijă de tine. Plângeau aşa de tare
încât noi, pescăruşii, fiinţe grozav de sensibile, nu am mai rezistat şi ne-am hotărât să te
ajutăm. Acum gata cu vorba! Înţelege că vine o furtună mare de care nu prea văd cum te-
am putea proteja..

- Dar totuşi cum am ajuns aşa de repede pe mare?

- Avem metodele noastre.

În timp ce băieţelul şi pescăruşul purtau această conversaţie, cerul se întunecase şi stropi


fierbinţi de ploaie începuseră să picure. În zare se vedeau fulgere roşiatice şi peşti de
toate culorile săreau îngrijoraţi la suprafaţa apei, curioşi să vadă ce se întâmpla.

- Vaaaai ce peşti frumoşi! La noi în baltă de ce n-or exista peşti aşa de frumos coloraţi?!

Pescăruşul tropăia nervos pe marginea luntrei.

- Strângeţi o dată lucrurile dacă nu vrei să le pierzi. Uite şi tu în ce mă bag dacă sunt
sensibil la plânsetele femeilor…

Apoi a scos un şuierat scurt şi 40 de păsări au aterizat pe apă în jurul luntrei. Miţi îşi
strângea hainele şi cărţile şi privea uimit la organizarea pescăruşilor.

- Ascultarea la mine! a tunat pescăruşul şef. Peste vreo 300 de valuri o să înceapă
învolburarea. Băieţelul ăsta tolomac a plecat de acasă “să vadă lumea” pentru că nu-i
plăcea să-şi ajute părinţii la prins peşte. Dacă păţeşte ceva în furtună, n-o să mi-o iert
niciodată pentru că aşa cum aţi auzit şi voi, maică-sa şi surorile s-au rugat toată noaptea
de noi să ne îngrijijm de rătăcitor. 40 de pescăruşi nu au cum să-l poarte până la mal . Ce
avem de făcut?

Păsările tăceau. Un peştişor albastru şi-a permis să intervină cu glas subţire:

- Cunosc eu nişte delfini…

Pescăruşul şef a tunat din nou:

- Bravos! Ruşine pescăruşilor! Un peşte amărât are mai multe idei decât voi. Sunteţi
liberi!Tu peştişorule, roagă-i pe delfini să vină cât mai repede. S-a înţeles?

- Da, să trăiţi! Am fugit!

- Hai succes băiete! Delfinii o să te scoată la mal teafăr.

- Dumneata unde pleci? Mă laşi singur aici?

- Fără smiorcăieli, dragă. Ţi-am explicat că sunt foarte sensibil. Trebuie să mă adăpostesc
de furtună cât mai am timp.
- Bbbine…îţi mulţumesc, a şoptit speriat Miţi în timp ce pescăruşul se înălţa luminat de
fulgere.

Valurile erau tot mai mari şi luntrea scârţâia tot mai mult. Miţi se lungise în barcă şi
tremura cu mâinile la urechi pentru că îl asurzeau tunetele.

- Mămicuţa mea şi surioarele mele dacă trec de furtuna asta promit că fac orice şi mă
întorc acasă la voi. Da mă întorc pe uscat, nu mai pun piciorul în luntreee. Aoleeeu!