2 Viorel Sămpetrean

Martie/
Rana care nu se vindecă
Aflu, cu bucurie şi tulburare, că Valentin Leahu s-a hotărât să de-
Aprilie
2011 zlege baierele arhivei pe care o ţinea sub lacăte şi să lege între
două coperte o samă din cuvintele pe care le-a dospit şi copt într-
Corneliu V. Mihail un sfert de veac. O jumătate din viaţa trăită (deocamdată)!
Bucuria provine din întâmplarea care a făcut să ne întâlnim şi,
mai apoi să ne cunoaştem, cu bune şi rele, în ciorchini de ore
pârguite de nesomn, la capătul unor nopţi/zile pe care le-am trăit
A.I.Zăinescu, Darie Magheru, George Boitor, Bogdan Pietriş,
Ioan Flora, George Canache şi mulţi alţii.
12
***
– Bătrâne, eşti o rană pentru mine, spunea Leahu.
Era o „spunere”, nu o recitare.Uneori era abia şoptită, alteori su-
netele se articulau baritonale şi atunci furnicile nopţii se retrăgeau

Tristeţi
cu duioşie şi ardere, cu şoapte ori voci care treceau peste acope10 din paharele golite.
escale literare

rişurile caselor/hrubelor/blocurilor, cu moderaţie ori răzvrătite Erau nopţi în care ne întâlneam fără.să ne fi vorbit dinainte. Al-
octave care izbucneau, parcă, din rărunchii vulcanilor nestinşi de teori erau dimineţi în care ne „despărţeam” fără să ne luăm rămas
mii de ani. bun. Dar el ştia că „Boemul nu trebuie comparat cu alt boem, el

hibernale Era imediat după întâmplările sângeroase din decembrie 1989.

În deschidere de an, cu sufletul spălat
de rele, eram tentat să filtrez totul cu
îngăduinţă şi infinită pertinenţă. Mi-am
propus să brodez dantelării galante, de-
spre oameni şi evenimente, dar realitatea
brutală, hâdă, descompusă, robită de ci-
fre, mi-a deturnat intenţia. Am fost proi-
ectat din nou, printre abjectele subiecte:
Plăcintă, Şoric, Cocoş... şi alte scursori,
buboşi şi stârvuri purulente. Colcăind cu
toţi într-o curte a miracolelor, amintind
de craii lui Mateiu, de groapa lui Oatu
ori de salinele lui Voiculescu. Nimic
demn, nimic sfânt! Un aer infestat de
frică şi delaţiune, ne inundă plămânii
şi conştiinţele. O paranoia, indusă cu
o abilitate monstruoasă, ne cenzurează
convorbirile, asistând sideraţi la re-
luarea practicilor stalinist-dejiste. Sun-
tem trataţi cu milă dispreţuitoare, cu
obrăznicie sfidătoare, de câţiva răzbiţi
care au monopolizat totul (putere, bani,
justiţie) şi care, în delirul lor de grando-
are, ignoră realitatea. Apariţiile lor tele-
vizate izbesc ca o sudalmă!
Un fior inchizitorial ne traversează
biologiile descumpănite, amintindu-ne
că inchiziţia terifiantă a şters diferenţa
dintre rugăciune şi crimă! Nu mai am
timp, dispoziţie, pentru lecturile adânci,
frecarea diurnă pentru un blid cu zeamă
mă frustrează de cea mai minunată vo-
luptate. Poate nu am nici calitatea ori
puritatea de a mă supune unor solitudini
pustnice, abandonând îndelednicirile
profane, în favoarea sacrului. Ar fi prea
mult, mai ales că Jung afirma axiomatic:
“nimeni nu poate clarifica toată obscuri-
tatea din noi”. Mi-am propus să accept
realitatea cu resemnare, fiind avizat din
destinul martirilor că mulţi ar fi preferat
să rămână anonimi, dar în viaţă. Sunt
prea bătrân, prea ros, prea stors de viaţă,
poate laş, ca să mai lupt pentru principii.
Cu vârsta, instinctul vital se uzează, simt
că mă înfofolesc în comodităţi, dar nu
pot să nu semnalez ceea ce îmi repugnă.
Încercam să ne dumirim ce se petrecea sub ochii noştri şi chiar,
ani la rândul, am şurubărit şi am croit gazete şi reviste (la unele
trebuie să fie mai bun decât el însuşi”.
Boem născut şi nu „deghizat”, Valentin – Val pentru boemi –, a
avut răbdarea să asculte, să cunoască mari actori precum Ştefan
am lucrat şi colaborat împreună) pe care le aruncam în valuri pe Iordache sau Gheorghe Dinică, să se bucure de prietenia unui pic-
tarabele burţoase sau le ofeream celor rămaşi cu gura căscată prin tor excepţional precum a fost Bogdan Pietriş. Peste toate cele, a
cafenele ori grădini care transmiteau, prin frunzele rare, iluzia povestit şi altora şi, mai apoi, a scris pentru a fi cetit şi degustat.
răcorii. Făcându-se a nu-i vedea pe clevetitori, bucurându-se de bucuria
Tulburarea are alte temeiuri şi nu se arată oricând, oricum şi ori- celor pe care soarta i-a desemnat să-i fie aproape.
cui. Ea vine din vorbele nevorbite, din lacrimile care nu se văd, ***
din gesturile neînţelese. Ea, tulburarea, dădea ocol, pândea cu Acum scoate de sub rotative întâiul volum intitulat, cum altfel?
migală orarele nopţii şi se cuibărea pe la mesele puţinilor care excepţional,
aveau privilegiul de a gusta din vinul înmiresmat, curtenitor, Apusul vinului în călimară.
binecuvântat, provocator, dar nu vrăşmaş. În acele clipe, departe
de ură, încleştare, şarlatanie, şmecherie coclită prin blide spur- Mă grăbesc să reproduc:
cate, ceartă peltică ori găunoasă, minciuni ori provocări şi mizerii Boema nu-i o simplă epopee,
de neimaginat, invidii ori frustrări, ei bine, atunci, în tăcerea ore- E o alunecare printre stânci
lor scăzute, eram în paza bunului Dumnezeu. e o bibliotecă luată-n brânci
Iar noi respiram în teritoriul sacru al boemei! şi-o sticlă comparată cu-o femeie.
Ei, da! Boema nu-i o cămaşă murdară pe care s-o arunci la coşul Boema e o dragoste amară
cu rufe murdare, dar nu este nici o cămaşă pe care o îmbraci odată fără de care viaţa-mi n-are rost
pe săptămână pen11 boema e o zi de post
tru a te făli în faţa vecinilor ori soacrei, nu este o târguială dar …apusul vinului în călimară”.
nici o înţelegere parafată la tribunal, nu este o trufie, nu este o ***
decoraţie, nu este fală, nu este cu permis de voie între orele 17- Val e născut la început de februarie, eu spre sfârşit (în ani mai
22, nu este o diplomă pe care s-o baţi în perete, nu este un certi- de demult). Asta înseamnă că, în binecuvântata noastră boemie,
ficat, nici referat, nici înscris care să te trimită în raftul cărţilor de suntem închipuirea unor peşti în Oceanul însingurat al tot mai
capătâi, ea nu este nici vădană de prăsilă, dar nici slugă de lins îngânduratului Dumnezeu.
ce-a mai rămas pe la sindrofiile jegoase…
Nu poate fi inventată, există ori nu. Este înlăuntru fiinţei ce-
lor hărăziţi să trăiască după legile ei nescrise dar respectate, cu
neputinţă de încălcat, de neimaginat pentru clevetitori.
Ea este o rană divină (un blestem?) care nu se vindecă niciodată,
nu este o stare de moment.
E drept, legile boemei au creat stiluri menite să ducă la înţelegearea
ei în profunzime (nu au fost ignorate comportamentul social sau
veşmintele). Unele taine le-am „descifrat” din anii studenţiei
când i-am cunoscut pe imperialul Taşcu Ghiorghiu (creatorul
Ghepardului pre limba română, cel care frecventa barul Lido),
sau pe Emil Botta (prezenţă nepământeană în barul fostului hotel
Modern, la doi paşi de strada Arcului unde se afla celestul meu
subsol). Sau, mai târziu, pe Ahoe (Tudor George), Pâcă, Pucă,
Dinu Petrescu
Cronica prostului gust

P.S. Biciuit năpraznic de moartea unor Candidaţi second-hand

camarazi de nepreţuit (patru dispariţii
în două luni), glisez între melancolii şi
deşertăciune, între insomnii şi pustiu
abisal, revoltat pe un Dumnezeu cel puţin
lipsit de discernământ, care-i duce pe cei
buni, lăsând toate râmele şi lipitorile
umane să ne agreseze existenţele.
Marcat de o exasperare nedumerită,
mă întreb cine va descifra, va anu-
la şi va învinge trucurile Satanei,
practicate de o gaşcă impusă de
forţe malefice, străine de neam şi
ţară?!
Un om în pielea goală nu ştie nimic. Un om îmbrăcat este un magazin. Un parlamentar în vacanţă e un om gol. Când vine la Cameră e demn, cu
preţul afişat pe cravată şi eticheta pe pantofi să se ştie în judeţul lui că nu face cumpărături de la second-hand. Un popă fără evantai, caând duce mortul
la groapă e un popă sărac, n-are instalaţie de aer condiţionat. O babă fără ciorapi Lycra nu face mătănii în faţa altarului. Un candidat la deputăţie din
partea judeţului nostru arată aşa cum l-aţi văzut pe prima pagină. Cu privire fie de tapir, fie de boulean sau de cărămidă nouă, dă Doamne să plouă.
Planeta numită Terra a fost concepută, în gândirea primordială a Divinităţii pentru pământ de sobe. Greşeala Creatorului a fost că a permis ca din restul
lutului, calculat greşit în excedent, să se fabrice state şi, pe cale de consecinţă, oameni politici care să le conducă. Iată-I, au început să viermuiască pe
la mitunguri, zâmbitori ca un afiş de circ. Unul are părul mov, culoarea clienţilor de spitale lugubre, psihiatrice. Altul, cu Basedow în ochi şi ceafa lată,
albă, finuţă se vrea corp legiuitor. Încă unul afişează pentru sobrietate un cinism scăpat de sub controlul propriei frunţi, arătând ca un şef de hazna când
scapă tulumba în closet. Încă altul merge printre alegători scărţâind ca o roabă neunsă la timp şi mirosind vehement a urină de pisoi combinată cu pipi
de şoarece. Când, în 1972, Ceauşescu a convocat prima dată pe cei 41 de prim-secretari la Bucureşti, TVR i-a prezentat la sosirea în gară, iar eu am
scăpat de sub control fraza “Doamne, ce feţe de borfaşi “ Trecut-au anii şi acum scap de sub pix altă bazaconie “Orice politician are faţă de borfaş,
păziţi-vă avutul şi băgaţi copii în casă.“ Dar gândul meu e la Creatorul care ar trebui să-şi revadă pe internet programul iniţial. Ce de cărămizi s-ar
face din oamenii politici. Hai, fie şi de chirpici, că nu sunt toţi la fel de escroci. Există borfaşi de mâna a doua. I-aţi văzut la moţiune. N-am azi nicio
concluzie dar parcă spunea cineva că la vot se merge cu parul, iar la moţiune cu securea…
 Silviu Guga Valentin Leahu 3
CE MAI ÎNSEAMNĂ ASTĂZI Note de boemă Martie/
A FI PATRIOT? Cana din crama cu amintiri Aprilie
2011

Ca să fiu sincer, aproape că nu mai ştiam ce înseamnă să fii patriot, ba mai rău, nici
nu mă mai interesa. Aşa se şi explica semnul întrebării din titlul editorialului. Sentimentul 31 Ianuarie 2008
patriotic nu mi se mai părea azi o trăire autentică, ci, mai degrabă, fie o „sechelă” a vechiu-

EDITORIALE
lui regim, fie o „unealtă” a politicienilor ce joacă prost rolul lui Caţavencu şi nu ne mai Dacă n-aş fi fost un observator cu paharul sorbit pe îndelete nu mi-aş fi per-
sinchisim ca să le atragem atenţia asupra proastei prestaţii actoriceşti; ar fi chiar şi aceasta
mis să arunc din taste cuvinte dureros de triste, uneori. Triste ca amintirile
atenţionare un semn al patriotismului. Cât despre literatura care sa stârnească conştiinţa
naţională, ce să mai vorbim. Doar nu suntem pe vremea paşoptiştilor? ce umblă cu pumnalul până la plăsele în adâncul inimii pe care o doresc
Răbufnirile naţionaliste nu trebuie să ne înşele ele depăşesc limita naţionalului şi nu mereu aproape de tinereţe. Chiar dacă hârbul de sanie la care trag iernile
au de a face cu patriotismul. se apropie din ce în ce mai aprig de iarna eternă. Acolo unde vinul se fierbe
Nimeni nu mai ştie cât de mult a plâns Emil Cioran când a spus „Mi-e ruşine că sunt doar în gândurile celor bântuiţi prin bibliotecile, fie ele şi bahice, prin care
român. Acum aţi batjocorii ţara, aţi stâlcii limba şi a blama personalităţile româneşti ( că mi-am plimbat înnoptările de boem. La Casa Sadoveanu, ca un făcut, acolo
ele există totuşi ) este ca o virtute. Patriotismul este un muzeu în care nu mai intră nimeni. au fost primele mari întâlniri ale mele cu pridvorul scriitoricesc, acolo am
Şi totuşi... cred că exagerez pentru că mai simţim mari emoţii în confruntările spor- fost servit de tanti Miţi, de fiica ei Luiza, acolo mi-am petrecut multe din
tive internaţionale, ne mai bucură victoria unora numai pentru faptul că sunt români, mai
serile bune sau rele cu Dan Mucenic, scriitor, ziarist, boem, bahic, prieten,
lăcrimăm când, departe de meleagul natal fiind, mai auzi şi vorbindu-se de bine despre
România. Lecţii autentice de patriotism mai primim din când în când. Se mai întâmplă şi chiar şi naşul fiicei poetei ospătăriţe, din ale cărei versuri n-am fost vrednic
fenomene extraordinare chiar acolo unde nici nu te aştepţi. O asemenea lecţie am primit-o să reţin. Acolo l-am întâlnit şi pe Traian T. Coşovei , mai tânăr cu 20 ani de-
în Ungaria. cât azi, la 56. Traian este un poet minunat, premiat, după cum spune chiar el
Anul trecut oraşul maghiar Pecs a fost Capitală Culturală Europeană şi s-a întâmplat, şi de Uniunea Tineretului Comunist dar şi de Academia Română şi Uniunea
să mă aflu şi eu pe acolo. Mă simţeam bine în mediul cosmopolit, eram european şi nu-mi Scriitorilor. Traian T. este un boem şi un prieten de pahar cum rar întâlneşti.
mai păsa că sunt român. Nepăsarea a durat până în momentul în care am auzit doi com- Poetul din Floreasca! Aşa îi spun vecinii cu care toarnă zilnic poveşti în
patrioţi vorbind tare pe stradă în limba română, crezând că nu-i înţelege nimeni, despre paharele vieţii la cârciumioarele de peste drum de piaţa cu acelaşi nume.
un posibil „curs de dansuri româneşti” care ar avea loc chiar în plin centru, în mica piaţă
Pe Traian l-am găsit în toane bune la el în casă şi i-am făcut o poză pentru
din faţa teatrului. Unul dintre ei era gata să pună pariu că un maghiar nu face niciodată
aşa ceva. Întrebarea lui, „Cum poţi să crezi că un ungur ştie şi mai vrea să şi înveţe pe o revistă pentru adulţi, poetul stând în cadă cu duşul la ureche, protestând,
cineva dansuri populare româneşti?”, mă făcea curios încât m-am luat după ei spre piaţa parcă, împotriva agresiunii tehnicii asupra scriitorilor. Chiar dacă butonea-
teatrului unde, de fapt, şi trebuia să ajung ca să mă întâlnesc cu bunul meu prieten, criticul ză el la computer, adevărata poezie o combate la o maşină de scris minu-
şi cercetătorul Halasz Attila. Ajuns acolo am rămas pur şi simplu uimit, perplex, cum se nată, dar veche, moştenită de la tatăl lui. La Casa Sadoveanu l-am întâlnit
spune mai plastic. O orchestră ce cânta impecabil melodii populare româneşti, dar nici un pe Traian T., care astăzi nu mai soarbe decât bere şi iarna nu prea iese din
membru al orchestrei nu ştia româneşte, o mulţime de oameni de toate naţiile şi de toate apartamentul său, combătând poeme pentru boema ce urmează să-i calce iar
vârstele ascultau explicaţiile unui maestru coregraf, în maghiară şi engleză şi urmau paşii sufletul când va da o brumă de primăvară peste terase. Lui Traian, dar şi lui
învârtitelor, horelor, ciuleandrei, sârbelor, căluşarilor şi în final al periniţei. O dansatoare,
Viorel Sâmpetrean , o altă figură de suflet a boemei, le-am dăruit următoa-
unguroaică bineînţeles, îi ţinea isonul şi lumea prindea repede ritmul şi mişcarea jocurilor
noastre populare. O femeie mai în vârstă flutura un tricolor românesc. L-am văzut pe com- rele versuri: „Bătrâne, eşti o rană pentru mine!/ Mă doare cana ta din crama
patriotul neîncrezător că a început să plângă şi aplauda în neştire. Celălalt chiuia imitându-l cu-amintiri,/ Când ne plimbam butoaiele prin ştiri/ Distruse-a doua zi de-o
pe dansatorul ungur şi eu eram cuprins de o emoţie de care nu mă mai ştiam capabil. Mă dramă. / Neîntâmplate ştiri, adânci butoaie/ Prea adunate-n nopţi netermi-
simţeam iar român şi mi-era ruşine că uitasem sentimentul acesta. Mă uitam cu admiraţie nate.../ Bătrâne, eşti o rană pentru mine!…/ Te simt ca un gurmand, o carte
cum lumea învăţa dansurile noastre populare şi parcă nu le ştiusem frumuseţea până atunci. de bucate…”.
Halasz Attila, originar din Oradea, absolvent al secţiei române a Facultăţii de filologie
din Szeghed, aşa mă găsise, trăind o bucurie imensă că mai pot avea emoţii generate de o
undă a sentimentului patriotic. A trebuit să-i mărturisesc că ungurii lui m-au făcut patriot.
M-a îmbrăţişat pentru că emoţiile mele le prelua şi el. Mi-a înlesnit să fac cunoştinţă cu
„profesorul” de dansuri populare româneşti care însufleţise toată piaţa, Lakatos András.
Acesta este menegerul general al Ansamblului de dansuri romaneşti „Cerbul de aur” din Din volumul Apusul vinului în călimară, apărut în Sibiu, LA ROTISERIE,
Budapesta şi vorbeşte bine româneşte. A fost de câteva ori şi la Sibiu şi e încântat de cân- 3 februarie 2011
tecele şi dansurile din Mărginime. Aflu de la el că acest ansamblu s-a format pentru că
publicul maghiar i-a fost dat rar să vadă pe scenele maghiare dansurile populare romaneşti
şi în casele de dansuri nu s-au învăţat asemenea dansuri. Cei din ansamblul „Cerbul de aur”
învaţă publicul să danseze ca în diverse regiuni folclorice româneşti. Şi când mi-a mai spus
că acest ansamblu urmăreşte să prezinte publicului maghiar „varietatea acestei culturi po-
pulare unice şi foarte interesante”, mândria patriotică m-a copleşit. Eram fascinat de felul
în care îmi vorbea despre splendoarea dansurilor noastre.
Vreţi, dragi români, să învăţaţi dansurile noastre populare, mergeţi la „Törekvés
Művelődési Központ” din Budapesta şi lăsaţi politicienii români şi maghiari să se certe cât
vor. Lakatos András şi Halasz Attila nu vor Ardealul, râd cu poftă când le spunem bancuri
cu Funar sau Tökes şi ne învaţă ce înseamnă a fi patriot.

La jubileu
Dan Mucenic

Zicere în trecere
Incredibil pentru cei care-l cunosc, dar chiar şi pen-
tru aceia care doar îl citesc, Valentin Leahu
are 50 de ani.
Îi aparţine harul de a fi – nu doar de a părea – ima-
ginea însăşi a tinereţii neliniştite,
spontane, vesele, lipsite de prejudecăţi şi de hachiţe.
A scris mereu, şi încă o face, cu nedisimulată plăcere,
cu bucurie. S-a dăruit necondiţionat şi în faţa foii de
hârtie, dar şi în faţa prietenilor, sub privirile admirative
ale eventualelor pahare din preajmă.
Autorul nostru ştie perfect ce înseamnă boema şi
participarea la ea. Ştie că spaţiul acela, spiritual, i-aş
spune, presupune spirit şi gând curat. Nu sunt acceptate
nici ura, nici invidia, nici
prostia, fie ea şi de moment. Acolo domnesc genero-
zitatea, vorba de duh şi, uneori, melancolia.
Multora dintre episoadele cărţii de faţă le-am fost
(măcar) martor. Depun mărturie pentru
autenticitatea relatărilor, deşi nu acesta e meritul din-
tâi al volumului. Primează bunăvoinţa şi
bunacredinţă cu care sunt aşternute rândurile pe care
urmează să le parcurgeţi.
Sunt convins că şi în cărţile ce vor urma vom întâlni
un acelaşi Valentin Leahu jovial, curios şi pus pe şotii.
Va rămâne, în viaţă, acelaşi ideal conviv, căruia să i te
poţi confesa cu plăcere şi tot aşişderea să-l asculţi.
Făcători de gazete şi articleri vor tot fi fiind, dar sunt
mult mai greu de aflat oamenii care să trăiască plenar,
aşa cum o face Valentin, parcursul vieţii, indiferent de
cât de întunecate sau nedrepte i s-au arătat unele dreu-
muri piezişe.
Debutant matur şi matur ce-şi trăieşte clipa ca pe un
permanent debut, Valentin Leahu e sortit, fără putinţă
de ieşire, să suporte şi de-acum înainte fericirea priete-
nilor săi de-a-i fi în preajmă.
Şi sper să aibă îngăduinţa să mă prenumere, şi pe mai
departe, între aceştia.
 4 O amintire despre Noica
Martie/
Aprilie
2011
memorialistică
În anii 70 ai veacului trecut am fost
muzeografă la Casa memorială “Mihai
Eminescu” din Ipoteşti, postură în care
am ajuns prin repartizare ministerială
obişnuită în acea vreme. Neobişnuită
a fost doar scoaterea la repartiţia
absolvenţilor filologi a posturilor din
muzee memoriale, ceea ce atunci s-a
petrecut pentru prima dată deoarece,
dată fiind precaritatea condiţiilor de
muncă a acestei categorii de salariaţi,
programul foarte lung şi incomod,
salariul mult mai mic decât al altor cat-
egorii de absolvenţi - în cazul de faţă
dificultăţile navetei şi frigul din incinta
muzeală - făceau ca lumea să ocolească
aceste oferte. Atunci, în 1972, au fost
totuşi câţiva tineri, chiar din eşalonul
şefilor de promoţie, care au ignorat
aceste inconveniente şi au dat priori-
tate considerentelor spirituale. Aflându-
mă, aşadar, în aceste circumstanţe la
Ipoteşti, am purces la investigarea op-
timei ipostaze deziderabile a concep-
tului de muzeografie memorialistică
intrând în legatură cu instituţiile şi
personalităţile performante în domeniu,
respectiv, Muzeul Literaturii Române,
Casa Pogor din Iaşi, muzeografii de
elită ai timpului precum Al. Oprea şi
Ion Arhip, directorii celor două instituţii
fanion, precum şi cu colaboratorii lor
muzeografi, dar şi cu alţii. Am inves-
tigat numeroase persoane din zonă şi
din ţară în căutarea eventualelor obi-
ecte, documente, informaţii etc., ce ar
fi avut legătură cu familia Eminovicie-
nilor, dar în primul rând, am intreprins
o corespondenţă asiduă cu minţile
luminate ale timpului solicitându-le
opinii în scrisori despre ce cred ei că
ar trebui să existe şi să se intreprindă
la Ipoteşti. Idealul meu era a se real-
iza acolo un aşezământ de importanţa
culturală a personalităţii eminesciene şi
despre care eu, cu fantezia îndrăzneaţă
de poet, visam să reprezinte replica
românească a celebrelor aşezăminte de
la Weimar, Iasnaia Poliana sau Strad-
ford upon Avon.
SilviuCeea
Purcărete
ce am reuşit a fost să abţin
aprobarea şi sprijinul superiorilor ier-
arhici pentru demolarea casei existente,
de Lucia Olaru Nenati
osuarul lucrurilor de preţ
Şi chiar aici avea să găsească exerciţiu spiritual de-o profunzime şi
toate acestea. Inţelegând importanţa de-o intesitate ideatică ameţitoare ce
acestui demers, am adus această ches- mi se părea că-mi dilată, literalmente,
tiune la cunoştinţa superiorilor mei capacitatea intelectuală. Această plim-
ierahici pe lina culturii, alias directorul bare de seară cu Noica, această întâlnire
Muzeului judeţean, Paul Şadurschi şi pasageră, m-a făcut să pot înţelege cum
Gheorghe Jaucă, preşedintele Culturii, a fost posibil fenomenul pedagogiei
oameni serioşi şi pasionaţi de cultură. spirituale de la Păltiniş. A fost aceasta
Chiar dacă, aşa cum am spus, am fost pentru mine doar o « mostră » a acelei
mutată de la Ipoteşti, timp de şase ani uriaşe capacităţi a filozofului de-a
am continuat să sprijin muzeul şi să transmite celor receptivi ceea ce peste
răspund solicitărilor, şi nu în ultimul ani aveam să numesc, cu numele dat
rând, să fac lobby pentru îndeplini- de un gânditor de altă dată, « energie
rea cererii lui Constantin Noica. După luminată », aceea care potenţează efec-
câţiva ani s-au găsit oameni animaţi de tiv capacitatea intectuală a celor cu care
bune intenţii precum Vasile Mareci, pe purtătorul ei intră in contact, făcându-i
atunci lucrător în cultură, şi medicul Iu- să-şi depăşească proprile limite.
liu Buhociu, aflat în corespondenţă cu Fotografia de mai jos a fost făcută
Noica, şi care au dat ajutorul trebuitor în cea seară la un local din Botoşani
preşedintelui Jauca şi în sfârşit, caietele unde am stat alături, el în capul mesei,
manuscrise au fost pentru prima dată cu încă alţi câţiva comeseni, (lângă mine
copiate şi depuse în muzeul ipoteştean fiind dl. Puiu Nicolae, persoana care l-a
spre bucuria lui Noica pe care o însoţit în toată călătoria). Chipul lui
exprimă în chip de gratitudine în cartea destins şi zâmbitor vorbeşte poate de-
sa Introducere la miracolul eminescian, spre bucuria lui de a-şi îndeplini vi-
unde pomenşte pe cei în cauză. sul la Botoşani, chiar dacă în condiţii
Venit în 1984 la Botoşani, filo- rudimentare care nu se compară cu
zoful a avut o întâlnire la Biblioteca performanţa actuală realizată în ediţia
judeţeană cu « lumea bună » a oraşului, Eminescu Mansucrise , iniţiată şi
doritoare să-i asculte verbul, iar după coordonată de acad. Eugen Simion şi
teminarea acesteia, am plecat doar noi care încheie în fapt, acel atât de lung
doi împreună ca unii ce ne cunoşteam, periplu al operei eminesciene de la cre-
greşit reconstituite, şi construirea alteia fie şi din scrisori, spre localul unde urma ator la publicul său. Imi place să cred
pe temeliile dezgropate de noi –prilej să cineze. Pe drum am discutat despre însă că în această imagine pe chipul său
cu care am descoprit si celebra amforă fel de fel de lucruri, ajungând, desigur, se reflectă poate şi impresia dialogului
traco- dacă din ograda Eminovicienilor fatalmente la universul eminescian. Pe ce a continuat efervescent şi în acea
-, să întocmesc tematica de interior a ca- atunci nu aveam nici preocuparea, nici ambianţă până târziu în seară, atât cât
sei reconstituite, să acumulez obiecte şi dexteritatea gazetărească (ce aveau să să constituie pentru mine, dar desigur
documente necesare « populării » aces- vină şi acestea mai târziu în viaţa mea, şi pentru ceilalţi participanţi, substanţa
teia, sa realizez mai întâi două camere ca o etapă distinctă, dar şi ca o pasiune) unei amintiri din cele de păstrat în os-
în stilul epocii pe care le-am suspus si deci nici nu am avut un reportofon uarul lucrurilor de preţ într-o viaţă de
apoi dezbaterii cunoscătorilor. Apoi am şi, vai, nici nu mi-am notat imediat într- om.
întocmit în chip de lucrare de atestare un jurnal derularea acelei conversaţii de
în muzeografie un proiect cadru de dez- care îmi amintesc peste ani doar ca de un
voltare viitoare a aşezământului de la
Ipoteşti în care pentru prima dată apare
ideea construirii unui alt edificiu desti-
nat cunoaşterii, studierii şi propagării
universului eminescian din perspectiva
actualităţii, diferit de casa memorială,
ceea ce avea să devină peste ani Me-
morialul Ipoteşti-Centrul Naţional de
Studii « Mihai Eminescu ».
Dar în acea etapă ulterioară Coperta Caietului-program al
eu nu mă mai aflam acolo, fiind mutată
fără voia mea în cu totul alt loc de Festivalului Internaţional de Teatru – Sibiu 2010
muncă din motive rămase şi azi neelu-
cidate şi supuse suspiciunilor.
Acesta este cadrul general în
care am intrat în legatură cu Constan-
tin Noica despre pasiunea căruia pen-
tru Eminescu aflasem şi a cărui părere
o cerusem prin acele scrisori mai sus
menţionate. Aşa s-a născut un schimb
de scrisori între noi, prima scrisoare fi-
ind aceasta transcrisă şi reprodusă mai
jos. Aceasta a fost prima îndreptare a
sa către zona Botoşanilor în demersul
lui ce avea să se intensifice atât de mult
de-a găsi o instituţie care să accepte şi
să fie capabilă să realizeze reproducerea
manuscriselor eminesciene de la Biblio-
teca Academiei, temându-se el atât de
mult de un posibil cataclism ce ar fi pu-
tut distruge acel tezaur nepreţuit. Ceea
ce s-a petrecut în decembrie 1989 cu
atâtea cărţi şi documente de neînlocuit
aflate la Biblioteca Centrală avea să jus-
tifice, chiar dacă altundeva localizată,
premoniţia lui profetică. Dar atunci el
mi-a scris şi mie la Botoşani încer-
când să găsească poate aici înţelegerea,
Horaţiu
conştiinţa Mălăele
importanţei lucrului şi spri- George Mihăiţă Mihaela Teleoacă
jinul pentru salvarea întru eternitate a
fragilului tezaur eminescian.
 Bogdan
Constantin Noica 5
Martie/
Aprilie
2011

l ips

ESEU
ttttt
ggggg

xxxxxxxxxxxxxxxxxxx
 6 Cititorul de cărţi
Martie/
Aprilie
2011
Etajera cu evenimente
La Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti
(Bdul. Dacia nr. 12) are loc, lunar, Clubul de Proză: La formarea
ideilor. La întâlnirea scriitorilor bucureşteni, moderator a fost
Constantin Stan, preşedinte al Secţiei proză a Asociaţiei Scriito-
rilor din Bucureşti, coordonatoarea clubului fiind scriitoarea
Ştefania Coşovei, o distinsă doamnă din staff-ul Muzeului. Cu
acest prilej a citit şi Horia Tabacu, un fidel colaborator şi mem-
bru de onoare al Cenaclului de la Păltiniş. Horia Tabacu a lec-
turat din cartea sa de debut DRUMUL PÂNĂ LA PIAŢA
ROMANĂ. Horia Tabacu a primit ulterior diploma clubului
pentru cel mai bun debut de volum.
de Ştefan Doru Dăncuş
La umbra scriitorului român
Iată că a venit vremea să vorbesc şi despre excepţionala carte „Corigent
la fericire” (Ed. Emia, Deva, 2003). Am primit-o de la autor prin mail, în
format pdf. Cum nu pot citi pe monitor, am printat-o şi am citit ceva ce nu
prea se compară cu ceea ce se scrie astăzi. E o carte de poezie (spun asta
numai pentru profani, căci poezia asta m-a dus cu gândul la Kirkegaard).
Muzicalitatea fără rimă m-a lăsat mut de uimire: unde am mai întâlnit
aşa ceva? Nichita Stănescu? Nu, el rupea silabele şi dădea rime (Nicu Ali-
fantis a creat ceva fascinant punând versurile lui pe muzică); Ion Gheorghe,
mi-am zis. Nu era. „Imnele” lui Ion Horea? Nu. Georg Trakl, în traducere
română – nu. Am făcut apel la bibliotecă, nu-mi puteam aminti unde am întâlnit forţa asta simplă a
versului dar purtând în fiecare cuvânt o încărcătură ce poate covârşi sufletul omenesc. Nimic n-am
găsit. Nicio urmă de Villon, de Baudelaire.
Am recitit încă o dată cartea; aşa sunt eu, cusurgiu, mereu caut linii directoare, paralele ideatice,
planuri comparative – literatură comparată, ce să mai vorbim. Astfel am dat de Ioan Es Pop şi mi-am
liniştit sufletul: aici stau amândoi, într-un teritoriu greu de înţeles ori
de parcurs, pentru că este vorba de secunde, zile, luni, ani, zeci de ani
trăite de fiecare dintre ei. Mă opresc dezvăluindu-vă numele auto-
rului: Liviu Ofileanu. Cine are posibilitatea, să intre pe „Google”
(internet) să-l caute.
„La prima vedere, poezia este accesibilă tuturor. În
realitate, accesul la straturile ei de profunzime e limitat,
pentru că, fără cultură poetică, receptarea e epidermică, nu se
trece de coaja cuvintelor, nu se simte miezul cuvintelor.
Eu sunt o instituţie. Ca editor, eu sunt omul orchestră,
care face totul pentru apariţia cărţii. Între autor şi carte eu
sunt singurul intermediar. Tipograful preia cartea gata
pregatită pentru tipar!
Aşadar, după mine, potopul. Nu am lăsat în familie
acest microb şi odată cu dispariţia mea fizică se poate pune
crucea pe mormântul editurii, pe mormântul revistei „Vatra
veche”, născută din nevoia de a fi colac de salvare pentru
cărţi, pentru viaţa literară. Măcar puţin, atât cât poate face o
publicaţie de 88 p. A 4 şi difuzată la 5500 adrese de email,
plus cele câteva zeci tipărite pe hârtie.
Îngropăciunea o pot face chiar eu, atunci când voi simţi
că nu mă mai ţin puterile, că nici fizic şi nici financiar nu
mai pot face faţă acestui răsfăţ al meu de a edita cărţi şi
reviste.”
Am ales acest fragment din volumul de interviu al Elenei M. Cîmpan - “NICOLAE BĂ-
CIUŢ – GÂNDUL CARE UNEŞTE” (Ed. Nico, Târgu Mureş, 2010) tocmai pentru că şi eu sunt
în aceeaşi situaţie. Ceea ce spune scriitorul Nicolae Băciuţ în cartea sus
menţionată reprezinţă enunţarea unui adevăr amar şi dureros: artistul a
fost totdeauna o entitate irepetabilă, singulară.
E greu să vorbesc în câteva cuvinte despre ansamblul ideatic
ce se înalţă din paginile volumului. Ar fi greu şi pentru cititor să înţelea-
gă fiinţa “Nicolae Băciuţ” din fragmente disparate cu care mi-aş putea
exemplifica sau justifica o ipotetică recenzie. Ca să ai o privire completă
trebuie să citeşti întregul. Vă invit să o faceţi solicitând cartea pe adresa
revistei “Vatra Veche” sau pe email-ul ei pe care îl găsiţi accesând “Go-
ogle” (internet).
Faptul că am citit „Scene din viaţa lui Anselmus” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, autor: Vasile
Gogea) a fost o întâmplare. Aflat pentru câteva ore la Cluj, scriitorul Flavius Lucăcel n-a ştiut ce
să-mi dăruiască la plecare şi mi-a aruncat în mână o carte; nici nu m-am uitat la ea, abia peste căteva
zile am remarcat-o. Îl ştiu pe Vasile Gogea de la un festival de poezie de la Oradea, mi se pare. N-a
fost prea comunicativ, timorat, cred, de dezinvoltura cu care am abordat-o atunci pe Ana Blandiana.
Aceeaşi tehnică a „ascunderii” găsesc şi în volumul de faţă, deşi prefaţatorul, Ion Bogdan Lefter, se
căzneşte să ni-l înfăţişeze drept o persoană sociabilă. Mie mi-a făcut impresia unui zahăr ars, care
nu este bun nici să fie turnat peste un sfert de spirt sanitar.
Am citit cartea de trei ori, ultima dată pe un tren de noapte. Nici unul dintre cei ce au scris
despre cele „cinci lecturi critice” nu mi s-a părut convingător. La rândul meu, nici eu nu cred că pot
fi credibil când spun că această carte poate fi asemuită „Baletului mecanic” (Cezar Petrescu) sau,
mergând mai departe cu exemplele, cu „Robinson Crusoe” (Daniel Defoe).
Cele 58 de foi tipărite nu reprezintă un roman, dacă ar fi să ne luăm după canoane, ci o
revoluţie fiinţială: Vasile Gogea e încă viu!, pare a striga această apariţie editorială, care aparţine
unui autor ros de indecizii, incapabil de pliere pe structura unei societăţi străine ADN-ului său, prea
onest să cedeze tentaţiei sinuciderii, prea mândru pentru a face paradă de enormele sale posibilităţi
literare. E inutil să-l recomand ca scriitor ce merită citit. Îl cunoaşte toată Transilvania, iar mirosul
de zahăr ars a ajuns deja până în sudul ţării.
P.S. – Voi reveni cu o privire asupra volumului „Exerciţii de tragere cu puşca de soc”,
cumpărat accidental din Bucureşti, de la Târgul de Carte „Gaudeamus”.
 7
lorem ipsum
Martie/
Aprilie
2011

Etajera cu evenimente
Cabinetul de lectură
ipsum
lorem

lorem ipsum

REDACTOR ŞEF:
VALENTIN LEAHU Revistă editată de
«Asociaţia Cenaclul de la Păltiniş»
înscrisă în Registrul special al asociaţiilor
COORDONATORI: Eugen Jitariuc (executiv), Silviu Guga (literar), Dan
Mucenic (editorial), George Macovei (spiritualitate), Eugen Dornescu SENIORI EDITORI: Simona Radu, şi fundaţiilor existent la judecătoria SIBIU
(arte plastice), Ovidiu Calborean (secretar general de redacţie) Silviu Tudor Saladjiar, Lazăr Zahan

COLEGIUL DE ONOARE: Ion Cărmăzan, Horia Tabacu, Dan Mucenic, Mirela Gruiţă, Doru Roşca, Consiliul Revista Cenaclul de la Păltiniş deţine la
Judeţean Sibiu, Petru Ovidiu Dumbrăveanu, Corneliu V. Mihail, N.I. Dobra, Dumitru Augustin Doman, Octavian
Hoandră, Constantin Necula, Romeo Petraşciuc, George V. Precup, Octavian Marin, Rareş Jitariuc
Biblioteca Naţională a României codul
ISSN: 2066-7957
Corespondenţi speciali:
Ela Coţoban (Spania) Ovidiu Paulescu (Roma, Paris), Dan Dănilă (Germania), Pietro Cutugnaru (Rio del Sadu)

REDACTORI: DTP:
Cristina Ana-Maria Leahu, Sabrina Ştef, Bogdan Dumbrăveanu Bogdan Ciuchendea

Relaţii şi scrisori:
valentin.leahu@gmail.com | cenacluldelapaltinis@gmail.com | Tel.: 0745.335.192

Tiparul executat la tipografia Şaguniană,

Str. Mitropoliei nr. 35, Sibiu
 8 Mihail Gagea
Martie/
Aprilie
2011
ICOANE

Repertoriul imagistic al icoanelor lui Mihail Gagea este cel neobizantin românesc.
Gagea nu copiază icoanele ci le prelucrează conform ideilor şi sentimentelor trăite în prezenţa
lucrărilor sale.
Petre Ovidiu DUMBRĂVEANU
Maica Domnului ▼

Iată Omul ! ►
Maica Domnului cu Pruncul ▼

Cristina Maria Simu

Născută pe 29 martie, la Sibiu, artista, fiind şi profesor de Educaţie plastică, a
absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, la Cluj, în 1976. Este membră a
U.A.P., Sibiu.

Cristina ne-a permis să ilustrăm acest număr cu o parte din lucrările sale de grafică
 Gagea ??? 9
Martie/
Aprilie
2011

PICTURĂ NAIVĂ
Născut la 20 septembrie 1942, Vasile Frunzete afirmă că pictează de când se ştie.
Catalogată ca naivă de critica de specialitate, pictura lui este profundă, viguroasă şi
inspirată, artistul operând cu simboluri şi cu sugestii subtile, fie că abordează lumea satu-
lui românesc, teme mitologice, sau subiecte de strictă actualitate. A participat la expoziţii
colective încă de la 16 ani, a avut numeroase personale, în ţară şi străinătate - lista fiind
lungă, de la Bulgaria, Ungaria, Polonia, la Elveţia, Suedia, Canada, Statele Unite - s-a
stabilit, după 1990, în Germania, dar n-a putut să se rupă total şi definitiv de glia natală
şi de filonul de-acasă al inspiraţiei.

N. I. DOBRA - Tribuna

Căluţ necăjit

De sărbători

Ein normales Pferd

Mileniu’ 3 trei

Turnul Babel stricat

 10 Dan Mucenic
Martie/
Aprilie
2011
LUXUL LECTURII
Amantele urii
În 1975, anul în care a fost elaborat şi tipărit romanul „Amantele”, autoarea lui,
austriaca Elfriede Jelinek, a traversat o stare de cumplită depresie. Acest amănunt
biografic poate fi revelant pentru conştientizarea de către ea a faptului că înăuntrul
nostru este dominat de dorinţa de subjugare şi chiar de distrugere a aproapelui.
Sunt momente în care-i dorim morţi, ba chiar răpuşi de mâna noastră, pe cei mai
apropiaţi dintre semeni: părinţi, copii, soţi şi soţii. Deţinem, într-un fond secret al
subconştientului, o putere inumană de încrâncenare şi o forţă teribilă de-a ne ierta
impulsurile. Dezanimalizarea este doar vopsirea primară a instinctelor.
Brigitte, una dintre eroinele din „Amantele”, nu iubeşte pe nimeni, în afară
de sine. Îl urăşte pe buhăitul de soţ, pe care – prin tenacitate – şi l-a apropiat. Ca
să scape, astfel, de obsesia muncii zilnice la o fabrică de confecţii. A luptat pentru
asta, s-a schimonosit, s-a luptat şi a izbândit. Nu vrea iubire, în e silă de-a dreptul de
asta, doreşte doar să devină mamă şi, în acest fel, să-şi dobândească doritul statut de
casnică.
Paula, un alt personaj, iubeşte. Doreşte să-şi depăşească, indiferent de preţ,
condiţia. Reuşeşte iniţial, născând, însă eşuează în final, abandonându-se pornirilor
spre independenţă. Şi devine lucrătoare, în locul Brigittei, probabil.
O altă carte aspră, necruţătoare. Derobând orice romantism de faţadă. Punân-
du-ne în faţa omului care suntem, de fapt: egoist, carierist, cu idealuri mărunte.
Stilul e pe măsură: simplu şi, uneori, rebarbarativ. Se rostogolesc, fără
teamă de ridicol, truisme. Ca-n viaţa plină de truisme, de repetiţii, de tâmpenii ros-
tite sentenţios. Ni se face silă de noi, citind romanul. Ne regăsim acolo, fără nicio
bucurie. Ăştia suntem, pare a zice Jelinek la fiecare început de paragraf, nişte idioţi
şi urâcioşi.
Autoarea nu urăşte lumea. O simte, doar, acut şi se oglindeşte – disperată –
în ea. Ştie că sufletele noastre au ceva din răutatea şi din fixismul animalelor turbate.
Aşa că scriitura sa este devoratoatre, prin simplitatea zicerii, dar şi timorantă – prin
severitatea predicţiilor pe care ni se strecoară printre rânduri.
Un critic spunea că se poate muri între paginile acestei cărţi. Dar probabil
că tocmai asta ar însemna împăcarea cu noi
La “Taverna Viilor”
Misterele “Ochiului”
Am ajuns aici, din păcate, tot mai rar, în ultima vreme. Prezentul devine, mi se
pare?, tot mai ostil, tot mai bulversant. Puţinele răgazuri sunt umplute cu nelinişti.
Totul în jur vuieşte doar a criză. Învăţ, lucrez, citesc, şi refuz, încă, să mă tem în
faţa tuturor ameninţărilor care-mi sunt transmise – nu doar mie, Doamne fereşte!,
ci tuturor, ceea ce este mult mai grav – pe toate căile şi în fiecare clipă. Aflu că vom
trăi mai rău (cam asta înţeleg prin “austeritate”, greşesc?), ceea ce nu e de natură să
mă bucure în vreun fel, şi nimeni nu e dispus să ne ocrotescă în vreun fel, măcar cu
o vorbă bună sau o încurajare. Tonul acestor zile e încrâncenat şi scrâşnit - cel puţin
în presa pe care-o citesc, căci la televizor nu mă mai uit de multă vreme; probabil că
voi renunţa şi la ziare.
Vladimir Nabokov, în schimb, e liniştitor. Şi explică, într-o prefaţă, pe îndelete,
ce şi-a dorit cu acest monunat roman-bujuterie: “Ochiul”. Iată:
“Aşa cum bine se ştie (ca să folosesc o faimoasă expresie rusească), scrier-
ile mele nu sunt numai dăruite cu o totală lipsă a semnificaţiei sociale, dar sunt şi
rezistente la mituri; freudienii se agită avizi în jurul lor, abordându-le cu oviducte
(trompe uterine – n.n.) însetate, pufnesc pe nas şi se retrag scârbiţi. Un psiholog
serios, pe de altă parte, ar putea distinge prin cristalogramele mele ce au sclipirile
ploii o lume a disoluţiei sufletului, în care bietul Smurov (protagonistul romanului
– n.n.) există doar în măsura în care se reflctă în alte minţi, care, la rândul lor, sunt
plasate în acelaşi ciudat, spectaculos, impas ca şi el. Structura poveştii o imită pe
cea a literaturii poliţiste, dar de fapt autorul se dezice de orice intenţie de a păcăli,
intriga, prosti sau amăgi în alte chipuri cititorul. De fapt, doar cine se prinde din
prima obţine o adevărată satisfacţie din OCHIUL. E puţin probabil ca şi celui mai
credul cititor al acestei poveşti care face cu ochiul să îi ia prea mult timp pentru a
înţelege cine e Smurov. Am făcut acest test cu o englezoaică bătrână, cu două absol-
vente de facultate, cu un antrenor de hochei pe gheaţă, cu un doctor şi cu copilul de
doisprezece ani al unui vecin. Copilul a fost cel mai rapid, vecinul – cel mai încet.
Tema OCHIULUI este îndeletnicirea cu o investigaţie care îl conduce pe pro-
tagonist printr-un iad de olinzi şi se termină prin contopirea imaginilor. Nu ştiu dacă
plăcerea intensă pe care am simţit-o acum treizeci şi cinci de ani (în 1930 – n.n.),
potrivind într-un anumit model misterios diferitele faze ale căutării naratorului, va
fi împărtăşită de cititorii moderni, dar, în orice caz, accentul nu trebuie pus pe mis-
ter, ci pe model. A da de urma lui Smurov rămâne, cred, un sport excelent, în ciuda
trecerii timpului şi a cărţilor, a deplasării de la mirajul unei limbi către oaza alteia
(versiunea primă a cărţii a fost scrisă în limba rusă, fiind, ulterior, reluată în engleză
– n.n.). Subiectul nu va fi reductibil în mintea cititorului – dacă am citit corect
această minte – la o îngrozitor de dureroasă poveste de dragoste, în care o inimă
chinuită nu este doar dispreţuită, dar şi umilită şi pedepsită. Forţele imaginaţiei,
care pe termen lung sunt forţele binelui, rămân neclintite de partea lui Smurov,
dar tocmai amărăciunea iubirii chinuite se dovedeşte a fi la fel de îmbătătoare şi
înviorătoare cum ar fi cea mai extatică răsplată a sa.”
Povestea în sine este una de-o dezarmantă simplitate. În centrul atenţiei
tuturor bărbaţilor din cercul despre care am mai spus stă frumoasa Vania. Observa-
torul – „ochiul” – îl ţinteşte cu privirea pe Smurov şi nu mai are niciun dubiu asupra
sentimentelor acestuia. E iremediabil îndrăgostit. „Mărturisesc că mi-a făcut mai
degrabă o impresie bună, în acele prime seri – spune povestitorul. Nu era prea înalt,
© Ion
dar era bine Constantinescu
proporţionat şi energic. Costumul său simplu, negru, şi papionul negru
păreau să sigereze, într-un mod discret, un doliu secret. Faţa sa palidă, îngustă,
era de om tânăr, dar observatorul atent putea desluşi pe ea urmele suferinţei şi ale
experienţei. Un zâmbet tăcut, cumva melancolic, persista pe buzele lui. Vorbea
puţin, dar tot ce spunea era inteligent şi foarte pertient, iar glumele sale ocazionale,
deşi prea subtile pentru a stârni hohote de râs, păreau să deschidă o uşă sercretă în
conversaţie, aducând o neaşteptată prospeţime. Te-ai fi gândit că Vania nu s-ar fi
putut abţine să îl placă de îndată, graţie acelei nobile şi enigmatice modestii, acelei
palori a frunţii şi supleţei mâinilor...”
Evident naratorul – pe care-l ştim a fi oglinda lui Smurov – este încântat de
personaj. Dar ceilalţi membri ai cercului îl privesc în mod diferit pe acelaşi Smur-
ov. Marianna îl consideră un ofiţer violent, în condiţiile în care ea este o pacifistă
convinsă. Sora Vaniei, Evghenia îl crede un tânăr timid, fără mare experienţă de
viaţă. Muhin, fost ofiţer, la rându-i, l-a prins odată cu o poveste mincinoasă, legată
de gara din Ialta, în condiţiile în care în Ialta nu exista gară.
Marea încurcătură e provocată, însă, de apariţia unchiului Paşa, aflat în tre-
cere prin Berlin. „Paşa era volubil, gălăgios şi curios.” Asistând, fără voie, la o
discuţie dintre acesta şi un medic, povestitorul află că Vania îl adoră pe Smurov.
Paşa spune de fapt, în faţa tuturor acest lucru, urându-le fericire celor doi, după care
pleacă.
 Toată şarada este descâlcită de Evghenia, care, revenind în salon după ce-l condusese
pe Paşa, spulberă misterul, adresându-se direct lui Smurov: „Vă rog, scuzaţi-l pe unchiul,
a început ea. Am fost destul de naivă să-i povestesc despre Vania şi Muhin. Pesemne că
a încurcat numele. La început nu mi-am dat seama cât de senil este...” Viaţa este însă mai
complicată decât orice poveste şi infinit mai diversă. Smurov, cu tot interesul pe care-l
arăta Vaniei, pusese ochii pe servitoarea lui Hruşciov, o fată de de doar optsprezece ani,
specializată în „jocuri destrăbălate ale dragostei”.
Dar şi logodită cu un altul pe deasupra. Dar fata mai avea şi obiceiul să fure din gar-
deroba intimă a Evgheniei, dar şi din dulapul lui Hruşciov, ceea ce l-a pus într-o situaţie
delicată pe Smurov, care a venit într-o seară putând o superbă cravată albastră a acestuia.
Până la urmă, servitoarea e gonită şi i se pierde urma.
Smurov rămâne până la sfârşit o necunoscută. Nimeni, însă, nu pare preocupat
să afle adevărul adevărat despre el. Există, astfel, în roman mai mulţi Smurovi, fiecare
cu identitate şi viaţă aparte. Jocul oglinzilor e năucitor, dar nu şi obositor. Neîntrecut
maestru al nuanţărilor, dar şi al simetriilor greu de intuit de la o primă vedere, Vladimir
Nabokov creează, cu „Ochiul”, o mică bijuterie.
Anghelache şi absurdul
Am regăsit, de curând, un editorial al lui Nicolae Manolescu din „România
literară”. Scria laudativ despre un volum, „Anti-Caragiale”, apărut pe atunci într-o a doua
ediţia (rara avis!) la editura „Cartea Românească”. Autorul lui se numeşte Gelu Negrea.
Mărturisesc a nu fi reuşit să ajung în posesia acelei cărţi şi regret mult acest fapt, din două
motive.
Primul îl reprezintă chiar autorul. Pe la începutul lui 1992, când selectam şi antre-
nam echipa de gazetari care urma să editeze cotidianul „Universul Bucureştilor”, m-a abor-
dat un bărbat ceva mai în vârstă ca mine, blond, cu tunsură leonină şi purtând ochelari. Părea
cuminte şi tenace. Aşa s-a dovedit şi ulterior a fi. N-a mai fost nevoie de recomandările
doamnei Mateianu (soţia regretatului mare fotbalist şi antrenor), care era şefa de personal
a societăţii care edita ziarul. Blondul ochelarist, pe nume Gelu Negrea, mă convinsese în-
deajuns. Mi-a fost secretar general de redacţie şi apoi adjunct la conducerea publicaţiei, ceea
ce a şi rămas după ce, în urma mea, a venit şef Dinu Săraru. I-am mai văzut, apoi, numele
prin casetele redacţionale ale unor gazete preponderent de stânga. Am aflat că, filolog fiind,
a mai făcut şi regia de teatru, după care, retrăgându-mă la Giurgiu, nu am mai aflat nimic
despre el.
L-am regăsit, spre marea-mi bucurie, lăudat fără rezerve de Nicolae Manolescu!
Dar, dincolo de asta, al doilea motiv dintre cele de care vorbeam este chiar textul, tot de-
spre Caragiale, pe care Gelu l-a publicat în acelaşi număr al „României literare”. E vorba
despre o seducătoare investigare a resorturilor psihologice care au determinat producerea
sinuciderii celei mai misterioase din literatura noastră: cea a casierului Anghelache din cu-
noscuta „Inspecţiune”. Gelu Negrea procedează cu tact şi inteligenţă, înlăturând abil toate
argumentele formulate până la el de critica literară, conform cărora ciudatul gest era pus pe
seama unei revolte intime a funcţionarului faţă de cei care veneau în control în mod haotic,
neîncercând să prevină delapidările eventuale, ci doar să le consemneze şi să le sancţioneze.
Demonstraţia este subtilă şi spectaculoasă, într-un crescendo cu valenţe poliţiste.
Ce rezultă din toată dezinvolta demonstraţie de lectură „la literă” a lui Gelu Negrea?
Că Anghelache şi-a dat seama că era un potenţial infractor, precum cel care fugise deja, după
ce furase, şi că, oricât s-a străduit (şi a reuşit) să reziste tentaţiei, oricât s-ar mai strădui,
odată şi-odată demonul din el tot va răbufni.
Pentru a nu ajunge acolo, îşi pune capăt zilelor, curat (încă) şi demn. Probă veritabilă
de psihologie abisală aplicată. Banalul Anghelache capătă aură. Devine nu doar profund, ci
de-a dreptul demonic în dorinţa oarbă de-a rămîne angelic, ferindu-se de păcatul de care
ştia bine că nu va scăpa. Dar săvârşeşte, terorizat de simţul onoarei, un alt păcat, încă mai
mare. Numai la ilustrarea teoriei gradualităţii păcatului nu credeam a se fi gândit vreodată
Caragiale! (Sau, cine ştie?...) Dar demonstraţia e strălucită, cuceritoare şi, până la urmă,
convingătoare.
Să fie Anghelache un personaj cu posibilităţi de autoreglare intimă superioare ce-
lor ale marilor personaje din literatura universală? Nicăieri şi niciodată un om nu s-a si-
nucis, cred, pentru că nu a păcătuit, ci ar putea s-o facă, dar doreşte să evite posibilitatea
(transformată în certitudine utopică, însă paralizantă). Ce s-ar fi întâmplat cu o lume plină
de asemenea Anghelache abisali? Probabil că ar fi fost curată, dar pustie!
Noroc, aşadar, că Anghelache este bizara excepţie care, departe de a o răsturna,
confirmă regula, chiar dacă regula e strâmbă. Gelu Negrea are intuiţia artistică din care se
poate ivi, dacă nu cumva s-a şi întâmplat, un critic literar de excepţie.
Mirela 11
Gruiţă
Martie/
Aprilie
2011
Poveşti muritoare
O MUŞAMA
CÂT POLUL SUD
„Genele închid lumina ca nişte obloane. Într-o zi am vrut să mi le tai.
Asta poate pentru că am locuit într-o casă ale cărei ferestre aveau întot-
deauna storurile trase pe jumătate. Să nu ne vadă lumea, spunea mama,
iar eu mă ascundeam sub masă, fericită că muşamaua lungă mă proteja
de zecile de perechi de ochi pe care mi le imaginam privind în interiorul
camerei mele.”
Ella era o femeie de 30 de ani. Încercase de două ori să se sinucidă şi
cazul ei îmi atrăsese atenţia. Ora de consiliere psihologică se terminase,
dar ea, în sfârşit, părea hotărâtă să se destăinuie.
„Când eram adolescentă, visam să mă fac arhitectă şi să proiectez
case cu pereţi de sticlă pentru ca nimic să nu stea între afară şi înăuntru.
Îmi ziceam că am să mă dezbrac în faţa acelor spaţii deschise, provocând
ochii, atrăgându-i şi obligându-i să mă privească. Nu eram prea frumoa-
să, ba pot spune că până la 17 ani arătam ca un băţ, fără forme, şi mai
ales neinteresată de propria persoană. Aveam un mers furişat, căpătat de
acasă, unde orele de somn ale tatei erau sfinte, iar noi, copiii, trebuia să
călcăm în aşa fel încât nici un zgomot să nu-i deranjeze odihna.
Apoi m-am îndrăgostit. Şi, dintr-o dată, am devenit alta. În aşa fel
te schimbă iubirea încât ajunsesem să fiu admirată, curtată şi măritată.
Apartamentul soţului meu era cochet, cu ferestre obişnuite şi jaluzele
dese, care se lăsau o dată cu amurgul.
Degeaba am încercat să-i spun că la etajul şapte nu ne vede nimeni. În
casă şi în amor îi plăcea întunericul. Ajunsesem să dormim în camere se-
parate, iar după ce adormeam venea şi închidea fereastra, lăsând să cadă
cu zgomot zăbrelele peste somnul meu. Ne-am despărţit şi m-am întors
în casa părintească, o casă cu geamuri mici, astupate de draperii groase.
Să nu te pună dracul să nu tragi perdeaua când te culci, spunea mama în
fiecare seară, ca şi cum, de-acolo, din noapte, mii de ochi ne-ar fi răscolit
secretele din viaţa jalnică pe care o aveam.
Când m-au găsit în dimineaţa aceea pe pervazul ferestrei, aproape
leşinată, m-au dus la doctor şi i-au spus că sunt nebună. Luasem un pumn
de somnifere pentru că numai dormind puteam visa câmpuri întinse, văi
în care soarele perpeleşte iarba şi alb, mult alb în vălătuci de nori.
La externare, medicul mi-a recomandat un orăşel lângă mare, acolo
unde, spunea el, lumina dura 18 ore. De ce nu,la Polul Sud?, i-am replicat
eu, acolo şase luni pe an e ziuă. A zâmbit şi mi-a zis că ar fi bine să îmi
refac viaţa.
Din păcate, nimic nu mă ajută. Trec pe străzi şi privesc ferestrele ca-
selor: toate sunt, la lăsarea serii, ca nişte fortăreţe blindate. Cel mai rău
lucru este că, de câtva timp, nu mai visez nori albi, ci gri .”
Nu-i vedeam ochii. Purta ochelari negri,ca orbii. Îşi tăiase genele.
Rugăciunea din zori
Adăpostul copilăriei are geamurile sparte –
le-am peticit cu pagini dintr-o carte.
O carte-n care nu mă mai găsesc cu defel,
ca-ntr-o viaţă lipsită cu totul de ţel.
Adăpostul copilăriei are uşa deschisă,
dar intrarea în el mi-este azi interzisă.
Pot s-arunc doar o privire, un vis,
chiar dacă totul aici s-a decis:
un prezent fumuriu ca o mare pustie,
Silvana ca un nor ce pe ceru-amintirii-ntârzie,
sau un mâine buimac, risipit prin departe,
ca un geamăt în somn, ca un strigăt în
Gruiţă
moarte.
Adăpostul copilăriei e-o casă pustie
în care-o poveste uitată-ntârzie.
 12
Martie/
Aprilie
2011
Nuvela fanariotă
COlegiul de onoare
Zilele vieţii mele erau cuprinse în anii tăi de la naşte-
re până în ziua când ai apărut la conac. Atunci te-am în-
trebat ce cauţi, de unde vii şi când te-ai născut. Am făcut
calculul şi, speriat, îmi apărea un capăt – se repeta cifra
şapte, care e şi început şi sfârşit. La mine a fost sfârşitul,
nu mi-am dat seama. Aveai faţa zâmbitoare, păreai un
om paşnic, senin, trimis de Sultan. Nu mi-am dat sea-
ma până în ultima clipă când te-am întâlnit la ieşirea
din biserică – păreai o umbră prietenoasă, zâmbitoare.
Ce zâmbitor erai când mi-ai tăiat capul, m-ai dezbrăcat,
ai scuipat pe mine şi ai aruncat paraua. Apoi, senin, în
turceşte, ai spus: „Ia-o şi pe-asta, pacoste, zgârcitule!”
Un corp fără cap, zăcând gol, cu o para pe buric, lângă o
baltă de sânge, aşa l-au găsit cei de la curte pe Vodă.
Putea fi oricine, un muritor de rând. Doar Doamna îi ştia
semnele ascunse. O aluniţă, un neg cât un sâmbure de
caisă pe încheietura coapsei.
Ibrahim, trimisul Sultanului, cel care l-a omorât pe
Vodă, este la hanul „Trei Răscruci”. În camera mică şi
întunecoasă, stă şi ascultă capul din traistă, care se la-
mentează, plânge; e ca o muzică discretă, sau aşa i se
pare lui.
Hanul „Trei Răscruci” e pe malul Dunării, îl ţine
un turc, Bin - Basa. Drumeţi, tâlhari, jucători, tot fe-
lul de lume. Ibrahim nu coboară în crâşmă. Stă ascuns.
De altfel, stă şi păzeşte traista cu căpăţâna domnitorului
fanariot pe care trebuie să o ducă Sultanului. În traista
de păr de capră, plină cu miere, stă capul lui Vodă. În
ultimii ani a descăpăţânat trei de când a preluat slujba de
la Mustafa - Bătrânul, cel mai iscusit tăietor de capete.
În prima noapte când a dormit aici, la Hanul „Trei
Răscruci”, capul tăiat, din traista cu miere, a început să
vorbească şi Ibrahim s-a speriat îngrozitor. Vorbele pe
care le rostea erau pentru el neînţelese. O senzaţie de fri-
că, de frig pe şira spinării. Cu timpul s-a obişnuit. Acum
stă şi ascultă, uneori înţelege, alteori nu, dar cuvintele
par pentru el ca o muzică. Capul vorbeşte, vorbeşte, cu
pauze mari şi face calcule, pe care Ibrahim le bănuie, nu
le înţelege. În gând îl blestemă pe Mustafa Bătrânul, cel
care i-a dat slujba asta spurcată.
Mustafa Bătrânul era un om ciudat, cu o singu-
ră mişcare a cosorului reteza capul. Era temut de toată
lumea, i se zicea „Călăul”. În gură ţinea întotdeauna sub
limbă praf de salvie, pe care iute îl scuipa pe grumazul
sângeriu de unde sângele ţâşnea şuvoaie. Brusc, sângele
îngheţa. Aşa se numea planta: salvie sau „îngheaţă sân-
ge”. Mustafa ştergea cosorul, dezbrăca mortul de haine
şi lua tot ce mai avea omul la el: inele, brăţări, arginţi,
aşa era ritualul, aşa era înscrisul – totul îi aparţinea lui.
Era dreptul lui şi norocul lui sau dibăcia lui, căci Mus-
tafa stătea la pândă, afla obiceiurile victimei, îl urmarea
pas cu pas. Un singur om îi cunoştea faţa, turcul care
păzea intrarea la Vodă. La ăla trăgea, la ăla dormea şi
în general ştia să se facă nevăzut, nebăgat în seamă, o
umbră. Asta se învăţa. Şi asta l-a învăţat Mustafa pe
Ibrahim când Sultanul l-a scos la pensie. O săptămână a
durat pregătirea. Faţa acoperită, faţa descoperită, mus-
taţa galbenă, mustaţa neagră, perucă mare, perucă mică,
cercel în ureche, cercel pe tâmplă, după cum era obice-
iul la curtea Domnitorului. Apoi Mustafa s-a apucat să îi
povestească obiceiurile de la Curţile româneşti. Uneori
pânda la curte dura şi câte o lună, până venea momen-
tul descăpăţânării. Viaţa trebuia trăită, nevoile trebuiau
strunite, suspiciunile îndepărtate.
Femei la curţile domnitorului o mulţime, fiecare
domn ţinea o doamnă, o ţiitoare, ţiitoarea ţiitoarei şi
o grămadă mascată de femei, cât un harem, însă toate
măritate cu câte un limbric ipistas, în general curlan-
giu, creţar, cu bucurie la bărbaţi, iar femeile, sulemeni-
te, mâncate şi odihnite, visau la bărbaţi, căci Vodă avea
uneori obiceiuri deprinse de pe la curţile turceşti – i se
mai aducea şi câte un băieţel, o damicelă imberbă, copi-
Ioan Cărmăzan
lă de 11, 12 ani, asta aşa ca o baklava. Şi atunci Mustafa,
după ce făcea pândă, noaptea încăleca geamurile des-
chise şi pătrundea în iatacurile umbrite, se vâra sub pla-
puma femeilor adormite şi le pătrundea. Unele icneau,
altele, speriate, îşi ţineau răsuflarea. Mustafa avea faţa
acoperită cu o mască şi când termina, încăleca geamul şi
dispărea în noapte. Uneori încăleca într-o noapte şi câte
cinci, că Dumnezeu îi dăduse putere la femei. Asta spu-
nea el probabil, că odată cu capul lua şi puterea omului
pe care îl omora – puterea sămânţei, spunea el.
Bătrâna ghicitoare a palatului îşi dădea seama în-
totdeauna că zilele lui Vodă sunt numărate după feţe-
le femeilor de la curte. Când ele deveneau zâmbitoare,
cântau prin curte, râdeau tot timpul, ăsta era semnul că
Vodă îşi trăia ultimele zile. Şi mai avea ghicitoarea un
semn. Avea un om la curtea sultanului care îi trimitea
veşti că trimisul lui Allah pe pământ joacă de câteva zile
tarnavele (un fel de table), închis în palat cu un grec din
Fanar. Ăsta era semnul că sultanul îl aşteptă pe Mustafa
cu capul celui mazilit.
Doamnele de la curte se temeau să vorbească despre
umbra care le călărea noaptea, despre respiraţia lui iute
ca cimbrul, despre căldura mădularului care rupea din
carnea lor şi care, mai apoi, dispărea în beznă. Umbra
nopţii, un vis.
Odată, doamna lui Vodă a povestit la o clacă mai re-
strânsă despre o doamnă care se ruga la biserică să i se
trimită şi ei Zburătorul, fiinţă angelică, om-pasăre, care
pluteşte deasupra ta, respirând parfum şi care, zburând
peste tine, te înfioră până când te îmbrăţişează, apoi te
pătrunde. Şi aici, doamna lui Vodă şi-a pierdut cum-
pătul şi a început să plângă, apoi a ieşit iute, ruşinată,
din încăpere. Celelalte doamne - păţite şi ele de visul
ademenitor - au zâmbit complice şi au început să râdă.
Doamne fereşte! Cele mai bătrâne se uitau cruciş, speri-
ate şi nu înţelegeau de unde atâta bucurie. Doar bătrâna
ghicitoare ştia că zilele lui Vodă sunt numărate.
Cam astea erau poveştile lui Mustafa. Ibrahim ascul-
ta, tăcea şi fuma, mintea lui plecase deja în povestea lui
Mustafa, se şi vedea la curte încălecând frumoase prin-
ţese, doar că în visul lui toate erau fără cap, ca o poveste
de groază şi atunci l-a întrebat pe Mustafa: şi cu capul
lui Vodă ce fac? Cum îl păstrez până îl aduc la Sultan?...
Asta este o altă poveste, i-a spus Mustafa, o să ţi-o spun
atunci când vei fi pregătit. N-a mai apucat să-i spună,
Mustafa a murit a doua zi. Moarte bună sau moarte fu-
rată – poate ştia prea multe şi era bine să ducă cu el în
mormânt tot: şi poveşti şi secrete şi puterea sămânţei
furate de la sufletele celor descăpăţânaţi. Cine ştie? A
mai apucat să-i spună lui Ibrahim doar atât: să nu se
sperie dacă capetele celor plecaţi întru Domnul câteva
zile mai vorbesc. Sunt cuvinte rămase în creier, creier
care e greu de ucis, doar timpul îl omoară şi timpul acela
este măsurat în zile de la descăpăţânare. Uneori cuvin-
tele sunt ca o muzică, alteori sunt poveşti, uneori sunt
spuse în limba oamenilor, alteori în limba animalelor, în
limba pasărilor, chiar şi în limba numerelor, a mai adă-
ugat Mustafa. Da, chiar şi în limba numerelor, căci fie-
care om sau animal sau lucru tinde să devină cuvânt, iar
cuvântul tinde să devină număr, căci fiecare literă e un
număr, aşa cum fiecare pom sau floare e un număr. Lim-
ba numerelor nu o pătrund decât înţelepţii, a căror minte
pătrunde dincolo, acolo unde nu există timp şi spaţiu,
acolo unde omul este fie fără timp, fie fără spaţiu şi unde
totul se măsoară în clipe - clipa asta, clipa aia, unu sau
doi, toţi şi toate plutesc în neant. Noi toţi suntem neant.
Din clipa în care a început iniţierea lui Ibrahim, Mus-
tafa a observat că ceva s-a schimbat în viaţa lui. Parcă
timpul nu mai era ca înainte, senin, lin în faţa lui, ca o
apă liniştită. Ceva nevăzut îl fugărea din spate, ceva, o
nelinişte venită din interiorul lui, bântuit de o ceaţă ciu-
dată, ceva ca o caracatiţă, care ronţăie zile şi ore, parcă
nu-i mai ajungea timpul şi atunci pentru prima dată s-a
gândit Mustafa la moarte. Era ceva îndepărtat, neştiut,
ceva care-i dădea o senzaţie de sfârşeală, ca înaintea
unui leşin. S-a îndepărtat de oameni, el care iubea pe-
trecerile, era vestit pentru chefurile lui până la ziuă, cu
meterhaneaua după el prin tot Stambulul. I se părea de
asemenea că lumea se uită la el altfel de când s-a auzit
că iese la pensie. Până atunci era cel temut, cel respec-
tat, cel care avea privilegiul de a vorbi şi de a sta în faţa
celui ales de Allah şi dintr-o dată parcă lumea se uită la
el ca la un mort, ca la ceva inert, care şi-a pierdut strălu-
cirea – opac şi coclit, ca o tavă veche de alpaca, mâncată
de verzeală şi de umezeală. Din clipa în care i s-a dat
sarcina să îl iniţieze pe Ibrahim, parcă a înviat. Cosorul
a prins viata în mâna lui, îl învârtea ca în tinereţe, apoi
a început să-i povestească lui Ibrahim, care era cam ta-
citurn şi neîncrezător, aşa i s-a părut lui Mustafa, rece şi
distant, fără viaţă în el. O sa aibă zile negre, s-a gândit
Mustafa. Nopţi negre şi lungi, chinuri şi coşmaruri, căci
toate trebuiau ascunse în veselie şi beţie, căci altfel ca-
petele celor duşi te urmăresc ceas de ceas, clipă de clipă.
Fărădelegile lumii sapă răni adânci în inima celui care
nu ştie să-şi ascundă tristeţea, celui care nu ştie să uite,
că totul şi toate sunt un nimic, un neant, o umbră.
Apoi, într-o dimineaţă, a venit un sol înarmat, i-a pus
o glugă neagră pe cap şi a fost dus în faţa călăului. O
bardă şi un butuc!
Unde sunt bogăţiile adunate?
Care bogăţii?
Cele pe care le-ai urzit şi le-ai jefuit de la cei cărora
le-ai luat capul. Nu am luat niciodată nimic.
Vorbe.
Se zice că îi pândeai uneori zile în şir căutând să vezi
când şi unde umblă şi-şi mută averile, le provocai cu
oameni de nimic mutarea sacilor cu bani, apoi îi omo-
rai, omorai şi martorul şi banii îi ascundeai. Te-ai culcat
cu zeci de femei, mai dihai ca într-un harem, făceai pe
prinţul întunericului, într-o lume buimăcită de mâncare
şi sleită de căldurile înăbuşitoare ale verii şi de iernile
aspre, tăioase.
Capul pe butuc. O, Mustafa, prinţul cel negru al
doamnelor fanariote! O, luceafărul iubirilor neîmpli-
nite, capul îţi stă lângă picioare, ca în basmele din „O
mie şi una de nopţi”. Capul e cusut la loc. Mustafa e
înmormântat cu onoruri. Cinste şi onoare în slujba ce-
lui ales de Allah. Ibrahim a participat la înmormântare,
unde s-au tras salve de tun şi apoi un grăjdar de la curtea
sultanului l-a luat deoparte şi i-a zis: Tu eşti cel nou, cel
care îl înlocuieşti pe Mustafa? Ţine traista asta, o traistă
frumoasă, miraculoasă, cu zimţi de nichel, plină cu mie-
re de albine, albine ce trăiesc în insula Corfu. Mierea e
scumpă şi are calităţi nemuritoare. Tot ce stă în mierea
asta stă viu, de zece ori mai viu, e o miere ce poartă în ea
timp. În ea vei aduce la Sultan capetele descăpăţânate.
Apoi grăjdarul s-a făcut nevăzut, de parcă ar fi fost un
vis.
La Hanul „Trei Răscruci”. Capul lui Vodă vorbeşte
acum din traistă. Ibrahim pare adormit. Capul îngână pe
limba pasărilor, numără, fluieră, plânge, se jeleşte, câr-
teşte. E pe înserat şi la geamul deschis s-au adunat toate
pasările lumii, albe, roşii, colorate, papagali, cinteze,
privighetori şi pupeze, răscolite de jalea celui nedrep-
tăţit. O mulţime de pasări, parcă adormite şi ele, ascultă
lamentaţia capului din traistă, în timp ce Ibrahim chiar a
adormit cu capul pe tăblia patului. Ţigara s-a stins între
degetele lui îngălbenite de tutun. Din când în când Ibra-
him tresare, deschide ochii, vede mulţimea pasărilor de
pe pervazul geamului şi i se pare că totul e un vis. Şi
chiar e un vis!
 Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu a anunţat oficial perioada de desfăşurare a celei de-a XVI-
II-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, ce va avea loc anul acesta între 27 mai
şi 5 iunie.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, cel mai important festival anual de artele spec- fdff
13
tacolului din România şi al treilea ca amploare şi importanţă din Europa, propune un program
care aduce la Sibiu participanţi din 70 de ţări şi prezintă peste 300 de evenimente ce se desfăşoară
în peste 60 de spaţii de joc, aşteptând zilnic 60 000 de spectatori. Martie/
Aprilie
2011

PAN.OPTIKUM şi
MENO FORTAS NEKROSIUS

TEATRU
în deschiderea celei de-a XVIII-a ediţii a
Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu
 14
OVIDIU CALBOREAN
Martie/
Aprilie
2011
BUN DE TIPAR
De-o vreme, pe blânda şi devotata Crăciunoaie au
împresurat-o temerile, căci ceea ce era doar o bănu-
ială începea să se adeverească: Moş Crăciun era trist!
Nu, nu era obişnuita nostalgie care comprima spiritul
întreprinzător al Moşului, a doua zi după Sfântul Ni-
colae şi până la Ignat, cu asta s-a obişnuit, fiind taina
cea cumplită a tinereţii lor însângerate... nu, infernul
letargiei a ţesut puteri dincolo de voinţa bărbatului
său, în vreme ce Sărbătoarea Naşterii Domnului îm-
podobi deja cu trei stele călătoare oceanul de omăt al
cerului de iarnă fragedă...
Moş Crăciun, cercetând o parte din papirusurile
bibliotecii din Alexandria, pe care le-a salvat în mod
miraculos de frenezia lui Teofil (surâse, amintindu-şi
de naivitatea vecină cu prostia a confratelui său, când
i-a cerut permisiunea de a se apropia de foc „- arzi
şi tu odată cu păgânii!”, îl afurisise acesta, pentru ca
apoi să-l piardă în vâlvătăi: Moş Crăciun era el însuşi
flacără, o flacără rece şi înşelătoare, fiindu-i uşor să
părăsească locul distrugerii cu atât de multe volume
câte putea căra cu sine ), cercetând aşadar schiţe-
le unor maşinării şi instalaţii, necesare pentru noi
modele de jucării, descoperii un cufăr acoperit cu un
giulgiu de praf...
Desfăcu migălos colbul ţesăturii, până când, aşa
cum se aştepta, întrezări simboluri milenare. Încă
mai domol, deschise capacul, iar acolo găsi straiele
ponosite de episcop, împăturite cu grijă de Crăciu-
noaie:
- Ia te uită... şi, instantaneu, îl încercară lacri-
mile amintirilor, amare şi dulci.
Întocmai ca în Noaptea de Ajun, vedea lumea în-
treagă din largul sferelor astrale, ochiul sufletului bu-
curându-se de icoane ale tinereţii lor, când alergau, el
şi Crăciunoaia, tineri şi nebuni, prin pădurile Traciei.
Se iubeau cu nestăpânită cruzime şi nemărginită tan-
dreţe. Cel mai mult se distrau atunci când, în miezul
verii, întotdeauna noaptea, el se autoincendia, rotin-
du-se prin toată poiana, un glob de foc, străduindu-se
totodată să nu incendieze molizii, „prinde-mă, prin-
de-măăă!”, iar ea, aşternându-şi cosiţele - fuioare de
ploaie, îi domolea entuziasmul, nu înainte ca două-
trei buturugi să fie prefăcute în tăciune.
Au trăit ani fericiţi şi îmbelşugaţi împreună, amân-
doi copii de zei, până în acea înfricoşătoare şi preafru-
moasă noapte. Şi-o amintea cu durere sfâşietoare pe
Crăciunoaie, cu cioturile mâinilor însângerate, având
totuşi tăria să-i pregătească baia Pruncului Sfânt, în
timp ce el, cu securea în mână, sta încremenit lângă
uşa grajdului... Alături o vedea pe Maica Sfântă, cu
privirea dojenitoare, aplecându-se peste ligheanul cu
apă călduţă în care se scălda Pruncul Dumnezeiesc,
în clipele următoare Crăciunoaia venind să-l îmbră-
ţişeze iertătoare, cu mâini reînnoite, cu totul din aur.
Îngrijorarea Crăciunoaiei aproape se transformă
în panică: se apropia Solstiţiul, iar fără bărbatul său,
Sfântul Soare nu putea petrece anul; în aceste condi-
ţii, zilele vor continua să se împuţineze, dizolvându-
se în cele din urmă în noaptea Anti- creaţiei. Iar până
una-alta, profitând de somnolenţa lui şi de confuzia
nopţii adolescentine a iernii, Vrăjitoarele se apucară
de furat de prin gospodăriile creştinilor, încă dinainte
de Ignat!
Pironit în faţa hainelor ponosite de episcop, Moş
Crăciun îşi întoarse sufletul către veselul popor al
Myrei, către cele trei fete frumoase ale negustorului
decăzut şi alaiul de copii care-l însoţea pretutindeni,
în aşa măsură, că l-au obligat să umble pe acoperi-
şuri, precum Serafimii cei nătângi, pentru a păstra
misterul darului, până în zori, când bunătăţile arun-
cate pe horn ajungeau în odăile în sărbătoare...
tristeţea lui moş crăciun
Auzind glasul rugătoar al muierii sale, Moş Cră- trala căciulă din lână brumărie de miel, las’ deoparte
ciun se scutură pentru o clipă din somnolenţă. că lâna de oaie-i de aur!
Începea să desluşească cauza slăbănogelii sale: - Ai dreptate, ai dreptate, încuvinţă Moş Cră-
mâhnirile lui erau noi nouţe, doar de cinzeci-şaizeci ciun, cam morocănos, vezi bine că nu-i venea uşor să
de ani încoace. se despartă de vechiul său costum iniţiatic...
- Pfuu, asta trebuie să fie, se dumiri pe de- a- Au mai fost şi alte transformări, cum ar fi renunţa-
ntregul Moş Crăciun! rea împodobirii mărului din ogradă pentru a fi substi-
tuit cu bradul verde (şi aici Moşul a bombănit, „bine,
Apropierea Marii Sărbători încălzi diamantul nop-
ţii de iarnă matură cu strălucire de aur, ca mâinile
Crăciunoaiei.
Aceasta, cu fermitate de neclintit, coborî cele două
mii de scări, câte cioplise timpul în castelul lapon al
lui Moş Crăciun, câte una pentru fiecare an, începând
cu acea crudă şi miraculoasă noapte, pentru a salva
Crăciunul.
În acel an, pe la casele orăşenilor, mai ales, umbla
zvonul că n-o să mai apară nici un Moş Crăciun, si-
tuaţie în care nici Sărbătoarea Naşterii Domnului nu
va mai fi retrăită. Situaţia era încărcată de un firesc
dramatism, iar lumea începea a se strânge pe străzi,
cu lozinci şi pancarte, ca la revoluţie:
- Să vină Moş Crăciun! Să vină Moş Crăciun!
Să vină... şi tot aşa, tare şi sacadat. Desigur, ca în ori-
ce astfel de împrejurare, s-au găsit şi contestatari, şi
spărgători de mitinguri, publicişti rău voitori, canalii
care aruncau cu globuri şi bomboane de pom în ma-
nifestanţi...
Primăriile, prefecturile, guvernele, au intrat în
alertă...
Moş Crăciun refuza cu îndărătnicie să adune da-
rurile în sacu-i uriaş (cam vechi şi petecit, dar încă Cristina Simu
strălucitor), să înhame renii, să ungă sania cu ceară
din lumina Luceafărului de seară, să încalţe botinele muiere, da’ bradul verde se pune la morţii care n-au
pentru gerul cerului, să-şi tocmească barba. Pe măsu- apucat să nuntească”), precum şi altele, dar le-a ac-
ră ce începea să înţeleagă, nepăsarea devenea supă- cepta pe toate, n-ar mai fi mâhnit-o cu ceva pe Cră-
rare. Om deschis la minte, Moş Crăciun asistase, este ciunoaie, pentru nimic pe lume...
drept, cu o oarecare nemulţumire, la revoluţia indus- Cu lacrimi de fier topit şi şoapte blânde, stând
trială şi înţelegea că firea iscoditoare şi neliniştită a în genunchi, l-a înduplecat Crăciunoaia! În primul
omului nu se va opri până nu va găsi ceea ce caută, rând a încuiat cufărul unde-şi aflase straiele de epi-
adică propria lui distrugere. Dar, până în timpurile scop, apoi, suflând cu putere a risipit imaginea ma-
de pe urmă, Sărbătoare Crăciunului n-a avut de sufe- rilor oraşe, înfăţişându-i casele modeste ale ţărani-
rit: între om şi Moş Crăciun s-a stabilit o complicitate lor, de unde răsunau colinde, lumea nevoiaşă pentru
armonioasă... Din ce în ce mai des, în ultimii ani, Moş care speranţa era legată de Crăciun, copiii fără adă-
Crăciun vedea lumea în preajma sărbătorilor de iarnă post care cerşeau câteva clipe de iubire părintească,
cuprinsă de nebunie: nu colinde, nu post, nu cântece preoţi vrednici milostind nevoiaşii , mireni evlavioşi
religioase, nici lume dusă la biserică! În schimb, se postind şi închinându-se Domnului pentru mântui-
declară oficial „ Chrismas shopping season”, cu mul- rea sufletului, cu toţii aşteptându-l pe Moş Crăciun şi
ţimi imbecile de cetăţeni care intră cu mâna goală şi sperând ca, macar în acest an să-l poată vedea, pentru
ies încărcaţi de lucruri inutile din clădiri agabaritice a- i păstra imaginea ca pe o icoană sfinţită.
şi inestetice, mai mult, la toate răscrucile mişună
arătări ciudate care poartă replici jalnice ale propriu- Potolită greu, în unele oraşe a fost necesară inter-
lui său costum festiv, cabaretele se umplu, iar în locul venţia poliţiei călare, mulţimea s-a retras în cele din
colindelor abandonate , se aud „cântece de crăciun”, urmă în cochilia domestică.
lucruri de neînţeles pentru Moşul nostru. Alte moti- Moş Crăciun a venit şi în acest an, pacea şi bu-
ve de supărare sunt scrisorile copiilor. Pe lângă to- curia au învăluit deopotrivă lumea rurală şi marile
nul arogant sau imperativ, cadourile solicitate tind să oraşe, răzmeriţa s-a stins ca şi când nu s- ar fi aprins
transforme atelierul spiriduşilor într-un concern de nicicând („la anul vom lua măsuri, vom prelungi şi
produse electronice: se cer calculatoare, DVDx-uri, progamul de funcţionare al supermaketurilor , vom
iPhone- uri şi câte şi mai câte; adolescenţii vor au- întări paza sau poate chiar vom interzice cetăţenilor
tomobile, iahturi. Una dintre cereri („ îmi pare mie să-şi lase coşurile de fum deschise”, dezbăteau poli-
că chiar anul trecut”) l-a aruncat pe Moş Crăciun în ticienii).
negura durerii şi a tristeţii, un adolescent texan l-a Totul a trecut aşadar cu bine, cetăţenii marilor
rugat să- i regizeze un accident mortal unui prieten oraşe aşteptau Revelionul, adevărata lor petrecere,
care-i furase iubita (o oarecare „Jane”) ... Iar de mai puţin pentru pragul noului an şi mai mult pentru
anul acesta Moş Crăciun s-a descoperit uimit pe face- etalarea toaletelor şi a limuzinelor...
book ! „Hotărât lucru”, decise Moşul, „cariera mea s-a
încheiat aici!”
Când au decis să se mute la Polul Nord, Crăciunoa- Tristeţea lui Moş Crăciun a rămas. Ca şi tristeţea
ia a considerat necesar să impună unele schimbări. Crăciunului nostru.
- Ştii şi tu că nu putem umbla prin Europa cu
tradiţionalul tău cojoc din piei de berbec şi cu ances-

Cristina Simu - umbre de vise
CALEA LUI MORFEU
şizite demult către inima întunericului
cald
ascuns după largi draperii oraşului
indiscret
pereţii sunt înalţi şi camerele strâmte
focul uitării alungă fâşii subţiri de
fericire
traşestită fericire lângă bijuteria iluziei
din colţ
cine dispare după uşă? cui rămân
şisele singure?
machiate măşti şor respira până mâine
zaţul se şa usca pe ceaşca moştenită
rudă de sânge cu neaşteptatele surpări
la fel, amintirile se modifică, uşor…
ONEIROS
profil de şechi îndrăgostit sculptat în
gheaţă
aşa se concentrează energia înşiată
spre transparenţa porţilor sensibile
munţii cunoscutelor utopii trăitoare
aşteaptă silueta cutremurului
sunt anunţate inşazii scrise în stele
natale
şi cuşinte duble dăruite robiei
pe lângă tot ce putea fi mai răsărit
într-o scurtă călătorie
în oglinzi hoinare să-ţi scrii biografia
ca şi când ai căuta linia crăpată a mării
sau femeia din şisul altui eu
OBSCURITATE CLARĂ
proiectul sfârşitului ca orice nou
început
apare pictat a izbucnire
şiteză sanguină la întrecere
cu şorbele frumoase răstignite
istoria repetă blestemul meditaţiei
lucid spectru aproape sublim
înfrigurare pe fondul unei pânze
obscure
fără preţ
SOMN DIN ŞIS
să stai în bătaia razelor
ca şi când ai înconjura
un trup gol
fără părere de rău
nu doar şenele se pot împunge
pe drumul acestui somn din şis
ideea petrecerii finale îndepărtează
fineţea zilelor
joc de care ţi-a fost dat
să te fereşti
trai la capătul glisării
statură uriaşă
ce ascunde fiorul
PRINCIPIUL EXTAZULUI
COMBINAT
obsesie dulce şi sigură ca numele ce
poate fi schimbat
sau întors din calea brăzdată cu zimţi a
îngenunchierii
am legat porţile de porţi fără sfială
aşa cum făceam acolo jos
când ceţurile plecau
odată cu norii anatemei
trupuri sprijinind pereţi inşizibili
mult fum prizat în singurătate
eleganţă şi cruzime
cruzime şi eleganţă
Poetul de gardă: 15
Liviu Vişan Martie/
Aprilie
2011
nu mă gândeam să legăn pe picioare
aroma unui trup de nevăstuică
POESIS
POVESTEA AMANTEI MELE
Şi în balansul trenului de noapte,
la un macaz i-am lunecat sub crupă
Am cunoscut-o în copilărie că n-am să uit nicicând călătoria
şi din adolescenţă o iubesc, pe când eram locotenent la trupă
m-a cucerit cu trupul de hârtie
în care sufletul mi-l înveselesc
Ne-am împrietenit la birtu-n care ISTORIOARĂ DE REZBEL
dezvirginasem, prima-n viaţă bere
i-am pus în sân întâia mea scrisoare
şi-a chicotit, o noapte, de plăcere Printre cărţi şi artefacte
într-o şambră de bordel
La început credeam că-i doar o joacă sta o pasăre de noapte
de îngeri îmbătaţi cu praf de lună, pe un stârv de colonel
dar când părea că totul o să treacă
patima devenea tot mai nebună După multe gloanţe trase
oarbe sau de cauciuc
De-atunci m-a însoţit mereu în lume în ciorapii de mătase
prin cafenele ori la berărie: ardeau găuri de trabuc
prieteni mulţi au vrut să ne cunune,
să nu mai preacurvim, s-o fac soţie
Dar eu simţeam în suflet că mă-nşeală,
unii mi-au spus pe şleau că e o târfă,
însă o iert, greşeală cu greşeală,
şi nu mai plec urechea la vreo bârfă
Pentru că simt un tulbure fior,
ca-n ziua când i-am devenit amant,
albastru sânge, vis clocotitor
ce face din cărbune diamant
Ştiu că s-a încurcat cu toţi beţivii
care-au băut la masa mea pe rând
prietenii făceau pe emotivii
dar profitau de sufletul ei blând
E-adevărat cam tot ce se vorbeşte,
cu cei mai buni amici ea mă împarte,
şi chiar sub ochii mei păcătuieşte, Cristina Simu - zbor înveşmîntat
sunt aventuri ce nu-ncap într-o carte
N-am ce să-i fac, o dau la toţi mesenii, Ea-l privea cu faţa suptă
într-un dezmăţ aproape nebunesc şi ţinându-se de şale
să se mărite-n târg doar cu mirenii -n zona cânpului de luptă
ce trupul sfânt de vampă i-l poftesc patronat de tuburi goale
O duc acasă noaptea când se-mbată, Se-auzea prin cercevele
când pielea trupului e ca hârtia un colind cântat de Hruşcă,
şi n-o voi părăsi, cred, niciodată – pluşul de pe canapele
amanta vieţii mele, Poezia mirosea a praf de puşcă
TREN DE NOAPTE
MISTERUL
Călătoream c- un tren de noapte iarna,
de mine se-ncălzea o navetistă
cu-o mână-mi descheia încet vestonul Un pictor neştiut dar încă tânăr
la nasturii cu stemă comunistă avea o pânză sul pe al său umăr
precum cămila-n drumul spre Sumer
Eram blocaţi de oameni şi bagaje, purta în ochi un petic vag de cer
spre locul de la geam înghesuiţi
într-un compartiment de clasa-doua În urma lui ecoul unui cântec
ticsit de babe şi de iezuiţi ducea culori de curcubeu în pântec
şi o poveste tristă despre mila
Fata şi-a tras pe faţă, insolentă, de-a răsplăti în plin deşert cămila
fularul meu de izmă şi tutun
cu o mişcare atâta de firească Când scoase sulul, ca pe-o veche hartă,
la care n-am putut să mă opun desfăşurându-l peste marea moartă
văzu şi oaza dar văzu şi cerul
Mă întorceam ca dintr-o dezertare, şi se-apucă de zugrăvit misterul
fusesem după un cazan de ţuică,
 Cyan Magenta Yelow Black

16
Martie/
Aprilie
2011
liceul de artă

Maria Sasu Elena Roman

Diana Chelariu Cimpoeru Cornel

Timotei Cosma Andreea Mocan

Cyan Magenta Yelow Black

17
Martie/
Aprilie
2011

Liceul de artă
Anca Dobrotă Andrada Moroşan

Diana Dragoman

Cătălina Rus

Valer Tarcea - “Zbor”

18
Ariadna Petri
Martie/
Aprilie
2011
cerc poetic
Instantaneu cu echinocţiu
De 20 de ani Maria sparge cu cana nuci pe balcon:
în cană zburdă laptele, sub cană se dărâmă sfere şi linii.
De-atâta vreme, s-a desenat doar o fisură ca un megafon
în colţul de care se agaţă ea cu pumnii.
Acum apune ploaia între blocurile roz,
atârnă ţevi ca o beteală din capete neterminate.
Ca vene printre ochii cu obloane verzi,
toţi – mai puţin al meu – închişi de noapte.
Aceeaşi ordine fictivă în mine şi în spaţiu,
acelaşi bocanc militar bătând un oraş civil
Aceeaşi pizza ready made şi ceai de echinocţiu:
aşa se prelungeşte clipa de veghere şi ora de citit.
Prefer să ţin ochii între-deschişi în faţa ta,
aproape să te visez trezindu-te în somn, în ape.
Cu faţa pe linia vieţii din palma mea,
aproape să nu te văd, să te înţeleg aproape.
Instantaneu perpetuu
Radu Gyr Cosmic
Îmi sar broboane de asfalt în ochi
de când mă uit în drumul tău.
Mă împrăştii pe trecerea de pietoni
în perspectiva roţilor tale.
Mă înţepenesc.
O maşină albă, o maşină verde,
un om alb, un om negru-verde,
o infinitate albă se scurge
într-o infinitate negru-verde.
Am trecut Evenimentul Orizont.
Raspunde ecou de quasar
sau de gaura neagră.
Renaştem sau zacem
în protonul negru-verde?
Sau murim perpetuu şi final.
Evenimentul nostru orizont de aur,
sânge şi lumină, strafulgerat de jetul tânăr:
aşa arde materia în timp energie –
cântec de unde, dans de întuneric şi retină.
Din groapa morţilor imposibile,
ridică-te bogdane, ridică-te atere,
din materie în carne cu înţelegeri şi semne,
întrupează-te bogdane, încarnează-te atere,
din aer, apă, mişcare şi vreme,
crează-te bogdane, crează-te atere,
din forme şi sunete şi cutremure,
vânează-mă bogdane, ridică-mă atere.
Ca o mare neagră te risipeşti,
întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane!
Ca un gând între lumi te îndepartezi,
suntem iar doi, atere!
Linişte înţepenită în gând,
vino bogdane, haide atere!
Este membră a mai multor cenacluri literare din România, precum şi
a „Hammer & Tongue, Oxford” şi membru fondator al Clubului Literar
din cadrul Societăţii „Românca” din Marea Britanie. În Spania a pus ba-
zele Cercului Poetic RefleXos în cadrul Institutului Cultural „Constantin
Brâncuşi” în anul 2009.
Instantaneu târşâit
Mi-e greu să mă uit la chipul tău
şi se înălbeşte sideral, se ascute în tăcere.
Ai zburat de mult peste graniţă
târşâia mereu după tine dorul meu.
Unele cărnuri cer mai degrabă carne,
unele cruci scutură ţurţuri in pământ.
Tot cu tine duc luptele dinaintea somnului,
cu tine ultimele schimbări de realitate
cu tine furişat în croitoria zilei de apoi.
Lupoaica cu sânge încrustat pe labe
nu mai e a pamântului ei,
ţătâna nu îi mai primeşte carnea
omul a dez-naturalizat-o,
a dez-umanizat-o,
a de-significat-o.
În urmă venea moartea ca o depersonificare.
Cine eşti tu eşti eu,
cine işi ascute genele şi aşteptarea tăiată în ţărână,
cine creăm timpul instantaneu.
Pseudo glossa
Ca umbra gândului şi visul omului
Plantam cruci de oţel pe valea domnului.
Cântare întreruptă de mesteceni,
Străzi înţesate de mure şi de pepeni.
Soare de umbră virilă,
Crampei de cetină şi de milă,
Zănatec dans în firida calină,
Târzie joi de zgură şi lumină.
Amestecat decor de cetini şi de pepeni
Târzie luni îngânând mesteceni
Cu zambile şi capete de arhitecţi
Cu franjuri inutile tăiate în cărţi
Zănatec soare, crâmpei din dansul omului
Ce zici, bog dan, îi dăm cântecul domnului?
Şi ei plantau de zori pe graniţă
Un măr cu un briceag ascuns în raniţă.
Ca visul cutreieram străzi întrerupte de umbre
Se luminau văi de zgură şi frunze
Perechea se învartea în fum pe patinoar
Cui cântă o cauză şi un calvar?
Firida gândului se înţesa de milă
se închideau caline murele virile
pantera neagră se strecurase în vizuină
Cu cine împarţi o disperare şi o crimă?
Instantaneu pe graniţa cu noi
Ce-a mai rămas din noi...ştiuleţi înghesuiţi într-un septem-
brie imposibil, cu frunzele răpuse, cu capetele retezate, cu
rădăcina întârziată în iluzie. Curând ne vom pleca de tot.
...nişte steaguri pe frontieră, atât a mai rămas, care despart
un măr de alt măr (muşc!). Un lan de alt lan odată, o
mirişte de altă mirişte neagră acum.
Muşc şi nimic. Nici un vierme înăuntru, nici un sâmbure
– mere moderne – tot spaţiul din interiorul lor folosit la
maxim.
Ce zici, darul lui Dumnezeu, plantăm un măr pe graniţă?
Unul potrivit de statură, cu frunze care se înroşesc într-
un septembrie imposibil, un măr cu scoarţa lină ca un lac
vertical.
Mi-aş dori să plantăm, Bog Dan, un măr pe graniţă, prin-
tre steagurile din zona demilitarizată, s-ar putea preface
că e unul dintre ele şi poate va scăpa neciuruit. Mie mi-au
culcat lanul la pământ, ţie ţi-au ars miriştea. Să plantăm
un măr alb-pământiu iarna, verde-rozaliu primăvara, roşu
apă de sânge vara, roşu-pământiu toamna, să ne întindem
îmbrăţişaţi în poziţie fetală şi să tragem covorul lui peste
noi.
Hai să plantăm, darul lui Dumnezeu, pe graniţa dintre lan
şi mirişte. Toţi ştiuleţii din ţara cu lan au mâinile îndreptate
spre mirişte, iar când bate vântul te salută ca nişte steaguri,
flutură ca nişte mâini, tremură ca nişte batiste de adio.
Vreau un măr postmodernist, cu atâtea culori cât să stăm
toată noaptea să le numărăm şi în marea de foc de la
revărsat să mai inventăm nuanţe, secunde, amăgiri. Să
facă mere ca apusul pe dinafară, ca miezul zilei înăuntru şi
ca miezul nopţii în sămânţă.
Hai să plantăm, Bogdan, mărul înţelepciunii pe graniţa din-
tre Dumnezeu şi Om. În curând vor arde şi ultimii ştiuleţi
culcaţi şi vom fi împreună o mirişte transfrontalieră, un
pământ rodnic fără hotar. Atunci să schimbăm cultura, să
lăsăm cenuşa porumbului să se odihnească în patru zări şi
mărul nostru crescut pe graniţa dintre lumi va fi în inima
ţării. Când va veni Crăciunul am să fur ochiul lui Dumne-
zeu din vârful bradului de frontieră. Rămase fără lumină cu
ocazia naşterii, toate lumile vor clipi de-odată o secundă
fără amăgiri, atât de reală şi înfricoşătoare, încât vor
închide grabnic genele ca nişte gratii să păstreze canarii
pustnici şi moi.
Ei alergau orbecăind după irisul negru al lui Dumnezeu.
Noi i-am sfâşiat deja cristalinul şi i l-am dat mărului
să-l bea, să crească în el lumina tuturor lumilor, a tuturor
iluziilor şi a tuturor instantaneelor. Atunci, ca un ecou, cele
două cearcăne vor sângera ultima închidere de pleoapă.
Darul lui Dumnezeu este iluzia absolutui.
Bună seara, iubitul meu, control paşapoarte.
 19
EUGEN DORNESCU – POEME DE ATELIER
Pictura cu lumina pudrată pe fluturi

Eugen Dornescu
Pentru un iubitor de frumos este o mare bucurie atunci când descoperă pe un altul aidoma lui.
Bucuria aceasta m-a încercat în urmă cu mulţi ani, când l-am cunoscut pe Eugen Dornescu. Ne-am împrietenit repede,
argumentat, înconjuraţi de metaforă şi de idei.
El îmi povestea versurile sale aşternute pe pânză, în care reconstruia realul într-o manieră proprie, iar eu îi arătam
tablourile mele alcătuite din cuvinte. Ne întreceam, fiecare în felul său, să deconstruim şi apoi să reconstruim lumea,
alcătuind simboluri cu semantici mai mult sau mai puţin alambicate.
Aveam, am şi voi avea o deplină încredere în forţa picturii lui Dornescu, aşezată în rame de jazz sau muzică
medievală, pentru că, în fiecare lucrare a lui, sub grund, îi pot vedea încrâncenarea, subtilitatea, zbuciumul, sentimentele
dar mai ales altruismul, pentru că un artist obligatoriu dăruieşte.
Martie/
Pe Dornescu l-am identificat tot timpul cu lucrările sale şi de aceea, mărturisesc, am fost de-a dreptul şocat în ziua în Aprilie
care m-a oprit şi mi-a spus, în stilul său inconfundabil, de moldovean ardelenizat: ”Bătrâne! Vreau să-ţi arăt ceva”.
Interesat, am crezut că o să văd un nou tablou de-al său, pe care o să-l comentăm aşa cum am comentat ciclul ÎNTRE
2011

Autoportret Cu gândul la

Nevoia de artă
(Omagiu lui Radu Stanca)
Modigliani
Iubito, îmi pozezi diurn
Sunt pictorul urbei, ales dintr-o mie Pulsând cu umbră şi lumină
Paleta-mi visează pigmenţii din luturi Atelierul meu din turn
Pictez cu lumina pudrată pe fluturi Miroase-a crin, terebentină
Iar pânza mi-e giulgiul Ofeliei, vie
Pigmenţii din culori tresar
Când mâna-mi trasează-arabescuri divine Pe carnea-ţi adolescentină,
Eu tot ce ating, cu penelul măiastru Abia-ţi încape în chenar
Contraste nebune-ntre foc şi albastru Prelungul trup de plastilină
Împac dintr-odată, cu harul din mine
Un geam din spate, larg deschis
Studioul mi-e turn de cleştar, din poveste Dramatic pare să devină
Şi însuşi Apollo şi Hera-mi stau poză, Hotar între fatal şi vis
Uleiul de in mi-e esenţă de roză Ce îl vei trece, anonimă
Şi chiar Leonardo, maestru îmi este
Iubito, chiar dacă e trist
Port plete şi barbă, fular de purpură Acest triunghi va fi etern:
Veşminte alese port, ca de bal Atelierul, un artist
Sub vestă îmi şade, ascuns, un pumnal Şi tu, femeia Hébuterne
Şi-o pipă de jad îmi luceşte în gură

O, zei, ce minune mai puneţi la cale Nud

Celeste-adevăruri să-mi spuneţi în şoaptă
Ofrandă v-am dat chiar urechea mea dreaptă Şevalet
Spălată-n absintul chermezei finale

Sunt pictorul urbei, distins dintr-o mie

Vernisaj
Tot burgul îmi cântă „Onoare, mulţi ani”
Prieteni, vă invit la vernisaj,
Şi, iată, primarul mi-oferă doi bani
În sala mare a boemei noastre,
Plătindu-mi, drept premiu, un coif de hârtie... Am pus afiş pe uliţele-albastre
Ce şerpuiesc prin burg ca un sevraj
Un critic va rosti elucubraţii,
Natură statică cu praz Parabole-nvelite-n staniol,
Pentru profani eşti doar un accesoriu,
Unealtă simplă, un servant stingher
Suport vremelnic, moft de-atelier
Inclus formal pe-un opis derizoriu
Eu îţi găsesc heraldice embleme,
Şi-un înţeles de templu ancestral,
Martor tăcut al marilor dileme,
Şi-al artei plăsmuite visceral

Metafore, butade şi libaţii O cruce eşti, mereu de dus în gând,

Atelierul pare gol Despre-un artist cu buzunarul gol De pelerini în drumul spre Parnas,
Divine sunete de jazz Din când în când mai facem un popas
Prin atmosferă ard domol Prieteni, vă invit la vernisaj, Când obosim şi înnoptăm pe rând
În locul sobelor cu gaz Luaţi cu voi şi măştile de cretă,
Un bal mascat să fie, un miraj, Altar croit din trei bucăţi de lemn,
Mă încălzesc cu blues domol Un carnaval cu clovni de operetă Catarg de arcă, alb stindard de vise,
Şi cu o vodcă, după caz Mă ţii legat, asemeni lui Ulise
Şi voi servi, drept protocol Absintul să ne curgă în pahare Picturii rob, martirizat solemn
Natura statică cu praz Şi-apoi să înnoptăm în Avignon,
Femei de stradă să ne înfioare
Ce-am pregătit-o s-o pictez Cu ochii lor prea tulburi de nesomn
________________________________
Umilă temă, fără haz pagină ilustrată cu picturi de Eugen Dornescu
Mai bine o îngurgitez
Şi-împac stomacul pentru azi

Ce şi-a propus acest poem?

Să facă haz de un necaz?
Sau să evoce un boem?
Nu, să rimeze jazz cu praz

Nud şi Arlechin Îmbrăţişare

 20 lazăr zahan: NEVOIA DE FILOZOFIE
Martie/
Aprilie
Stafiile nu mor niciodată (II)
2011
Astăzi, în favoarea alternativei capitaliste pletirii intereselor particulare ale indivizi- bună formă de organizare posibilă, rezultă că care, ignorând prima dintre poruncile deca-
există argumente serioase ce vin din partea lor. Amorală fiind prin natura ei, aceasta va a pune la îndoială legitimitatea lui este un lu- logului, nu are alt Dumnezeu în afară de ban.
unor teoreticieni remarcabili. Fr. A. Hayek, genera şi va impune post factum un set de cru cu totul lipsit de sens. Argumentul potri- Dar putem gândi şi altfel. Faptul că pro-
NEVOI CONTEMPORANE

spre exemplu, afirmă superioritatea şi legi-
timitatea capitalismului, pornind de la reali-
tatea incontestabilă că acest tip de societate
a permis maximal progresul omenirii. Se
practică un sofism elementar, potrivit căreia
ceea ce s-a dovedit a fi la un moment dat bun
va fi în mod necesar bun întotdeauna. El este
produsul spontan al unei evoluţii naturale
ce s-a configurat ca rezultantă a acţiunilor
indivizilor orientate spre realizarea proprii-
lor interese, fără a-şi pune vreodată proble-
ma sensului şi al legităţilor istoriei. Capita-
lismul nu este, aşadar, un produs al minţii,
deoarece mintea însăşi „nu este un ghid, ci
un rezultat al evoluţiei culturale şi se bazează
mai mult pe imitaţie, decât pe intuiţie sau
raţiune”(Infatuarea fatală, pg. 48).
În opoziţie, afirmă acelaşi filosof, so-
cialismul şi comunismul sunt produse ale
minţii. Ele nu se întemeiază pe forţa realităţii
şi a tradiţiei, ci pe încrederea în capacitatea
creatoare a raţiunii speculative de a construi
un sistem moral mai bun centrat, în ultimă
instanţă, pe ideea de fericirea. Tocmai acest
finalism eudemonist de tip aristotelician este
lucrul pe care i-l reproşează Hayek eticii
“raţionalist constructiviste”.
Fără a comenta mai amplu aceste opinii,
subliniem convingerea acestui mare gânditor
că o societate construită în vederea unor sco-
puri prestabilite şi pe baza unor reguli impu-
se restrânge libertatea oamenilor şi şansele
lor la fericire.
În acelaşi registru al filosofiei sociale an-
gajate în susţinerea edificiului societăţii ca-
pitaliste se situează şi Karl R. Popper. Aces-
ta, în celebra lucrarea Societatea deschisă şi
duşmanii ei, respinge ideea determinismului
social promovat de concepţiile istoriciste,
care susţin existenţa sensului şi a legităţilor
obiective în istorie, afirmând că numai o “so-
cietate deschisă” bazată pe democraţie reală
constituie alternativa la totalitarism şi este
aptă să ofere garanţia eliberării întregului
potenţial creator al omului. “Viitorul depinde
de noi, iar noi nu depindem de nicio necesita-
te istorică” (K. Popper, p.15).
Înţelegem de aici faptul că istoria nu are
scop şi că nu poate fi proiectată a priori în
baza unor legi obiective, ci se construieşte
spontan şi evolutiv pe paza afirmării şi îm-
reguli morale şi de tradiţii culturale menite
să-i asigure funcţionarea şi evoluţia selectivă
spontană.
Trebuie să remarcăm faptul că, din pers-
pectiva filosofiei istoriei, o astfel de argu-
mentare este seducătoare. Dar lumea este
într-o mişcare continuă şi ne putem imagina
că, în perspectivă, tot printr-un demers evo-
lutiv natural şi spontan, ea ar putea glisa spre
un nou tip de organizare societală, deosebită
de cea capitalistă, dar fundamentată deplin
pe realizările acesteia. O societate în care
problema producţiei să fie rezolvată şi în care
repartiţia să se facă pe ale principii. A socoti
capitalismul ca fiind un răspuns la alternati-
va istoriei la un moment dat, este pe deplin
raţional, dar a socoti că aceasta este singura
şansă a omenirii, lozul său câştigător odată
pentru totdeauna, este dincolo de limitele
raţiunii. Chiar şi din punct de vedere moral
este prea mult, deoarece induce în mintea oa-
menilor ideea fatalităţii şi a neputinţei în faţa
iraţionalului şi a conjuncturalului.
Nimic nu pare mai ciudat în teoriile de tip
liberal sau neoliberal decât ideea că în socie-
tatea capitalistă producătorii şi consumato-
rii ar fi pe poziţii egale şi că atât unii cât şi
ceilalţi îşi subordonează eforturile aceluiaşi
scop şi anume maximizarea utilităţii capita-
lului şi a muncii, spre binele tuturor. “Astfel,
fără bogaţi – fără cei care au acumulat capita-
lul – săracii care ar putea exista cât de cât, ar fi
într-adevăr mult mai săraci, (…) proprietatea,
contractul, negoţul şi folosirea capitalului nu
au fost benefice doar pentru minoritate.”(Fr.
Hayek, p. 201). Ca urmare, societatea
capitalistă este esenţial neconflictuală, iar
dacă uneori apar tensiuni, acestea se explică
mai degrabă prin ignoranţă şi invidie sau prin
cauze de ordin ideologic ori erori de mama-
gement macrosocial. Printr-o simplă analogie
putem aprecia că exact aceeaşi explicaţie, po-
ate fi oferită şi pentru sclavagism sau pentru
societatea feudală. Un soi de fatalism istoric
ne obligă la un raţionament inevitabil: orice
tip de organizare socială existentă la un mo-
ment dat, nu poate decât să existe, deoarece
este cea mai bună dintre toate cele posibile.
Întrucât capitalismul s-a dovedit a fi, prin
simplul fapt al existenţei sale, drept o socie-
tate viabilă şi în baza aceleaşi logici, cea mai
vit căreia forţa şi viabilitatea acestei societăţi
derivă din fundamentarea sa pe proprietatea
privată poate fi acceptat până la un loc, dar
fetişizarea acestei idei este cu siguranţă o
exagerare şi o eroare teoretică. Mitul despre
caracterul „sacru” al proprietăţii este vechi
şi i se pot găsi rădăcinile încă în credinţele
religiilor primitive bazate pe tabu. J. Fra-
zer afirmă chiar că misiunea tabuului a fost
aceea de a stabili proprietatea ca bază a în-
tregii societăţi. Pentru oricine este evident
felul în care în timp s-a realizat transferul
de semnificaţie între lucrurile tabu şi sacrali-
zarea proprietăţii. Capitalismul contemporan
este beneficiarul ultim al acestui transfer.
Dar vechimea şi sacralitatea sunt două lu-
cruri diferite. Dacă admitem că proprietatea
privată este sacră, şi că tot ceea ce este sa-
cru, este unic, esenţial, etern şi neschimbător,
atunci trebuie să acceptăm că în decursul is-
toriei nu ar fi fost cu putinţă şi alte forme de
proprietate afară de cea individuală. Or, se
ştie că omenirea, în procesul devenirii sale,
a experimentat şi alte forme de proprietate
printre care, vreme îndelungată, şi pe cea de
tip comunitar. Lucrul acesta este recunoscut
chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători
ai proprietăţii private. Chiar şi ideologia
creştină a debutat prin a promova un comu-
nism „avant la lettre”. Din păcate această ati-
tudine s-a atenuat în timp, apoi s-a schimbat
radical, pe măsură ce Biserica a devenit ea
însăşi proprietara unor imense bogăţii. Cu
multă uşurinţă ea a dat uitării biblica pildă
a bogatului şi a cămilei, iar de îndemnul lui
Iisus de a renunţa la bunurile pământeşti în
schimbul celor cereşti, să nu mai vorbim. Bi-
serica este generoasă cu raiul, îl oferă întreg
şi pe gratis celor săraci, celor împovăraţi de
lipsuri şi de nevoi pentru a se bucura de el în
vecii vecilor. Să se bucure pentru ceea ce va
să vină, dar aici să fie cuminţi, să îndure şi să
tacă. Atunci când, oripilaţi de o atare filoso-
fie, au apărut reacţii chiar în sânul Bisericii,
aşa cum a fost cazul “teologiei eliberării”
din America Latină, aceasta nu a pregetat să
reacţioneze de la nivelul cel mai înalt. Pentru
că a te ridica împotriva nedreptăţii şi asupri-
rii înseamnă a nega însăşi caracterul sacru al
proprietăţii private. O morală şi un îndreptar
etic deplin asociate liberalismului capitalist
prietatea privată s-a impus la un moment dat
şi a rezistat milenii de-a rândul, îşi poate găsi
explicaţia în împrejurarea că pe un segment
extins de evoluţie ea a răspuns mai bine şi
mai eficient dezideratului de supravieţuire a
omenirii. Succesul s-ar datora împrejurării
că simţul proprietăţii este unul înnăscut şi
fac parte integrantă din psihicul indivizilor.
Sigur că putem vorbi de un simţ al
proprietăţii, dar nu trebuie să uităm nici o
clipă că el este unul dobândit, care şi-a avut
şi îşi mai are încă rolul său în istorie, dar care
nu ţine nici pe departe de esenţa umană, şi
cu atât mai puţin de o anume ordine sacră.
Plăcerea de a poseda este trăsătură genuină
a fiinţei noastre, dar adepţii capitalismului
etern nu fac altceva decât să transfere, în chip
abuziv, un fapt din planul subiectivităţii, în
acela al transcendenţei, alcătuind astfel un
argument menit să confere nedreptăţii un sta-
tut ontic. Cei ce posedă, domină, iar plăcerea
omului de a domina şi de a se manifesta ca
„voinţă de putere”, este chiar mai mare decât
aceea de a poseda. Protejată juridic, această
plăcere îşi găseşte consacrarea în forma
organizată a societăţii capitaliste, care apa-
re, potrivit aceleaşi ideologi, ca o bineface-
re, deoarece fără proprietarii capitalişti nici
proletariatul nu ar putea exista. Patronii sunt
cei ce oferă salarii celor ce-şi vând forţa de
muncă şi tot ei sunt aceia care, implicaţi ne-
mijlocit pe piaţa concurenţială, asigură pro-
gresul şi bunăstarea omenirii. În faţa acestei
stări a lucrurilor, este chiar de mirare lipsa
totală de recunoştinţă a proletariatului faţă
de patroni de-a lungul istoriei. Iar pentru unii
este şi mai de neînţeles faptul că speranţa
într-o lume mai bună în care oameni egali să
contribuie după puteri la realizarea avuţiei,
iar aceasta, odată creată, să fie distribuită mai
echitabil, încă mai bântuie omenirea. Sigur,
ideea pare utopică chiar şi în perspectiva unui
viitor ceva mai îndepărtat, dar este în firea
lucrurilor să gândim că tot ce se naşte merită
să piară. Şi chiar dacă pe termen lung cu toţii
vom fi morţi, (M. Keynes), nici măcar ideo-
logia de tip capitalist nu poate lua omenirii
dreptul la speranţă.

Gabi Bica: NEVOIA DE IUBIRE

Mai există speranţă!
Suntem programaţi de la naştere pentru iubire.
Mici, suntem adorabili. Rămânem adorabili o vreme, zâm-
bind drăgălaş, făcând pozne, până mai creştem. Cei din jur
ne iubesc, ne imortalizează ori de câte ori mai inventăm câte
ceva, râd de nebuniile noastre de copii...
Îi avem de mici, pe cei dragi nouă - mame, taţi, sau poate doar
pe cei ocrotitori ai copilăriei noastre aşa cum impun vremurile
– grijulii, speriaţi de spaimele copilăriei noastre.
Mai creştem puţin, trăind drame adolescentine, mai ales
dacă suntem altfel, cu iubiri neîmpărtăşite, cu glumele cole-
gilor de şcoală – care adesea dor până în adâncul sufletului
dacă sunt ţintite către felul în care arătăm sau ne îmbrăcăm.
Adolescenţa poate fi năucitoare pentru mulţi dintre noi. Poate
pentru că nu putem ţine pasul cu ultimul trend al vestimentaţiei
- să te îmbraci mereu la modă, să ai ultimul model de telefon,
ori accesorii la modă - poate fi costisitor pentru oricare dintre
vremurile de tranziţie în care trăim perpetuu. Dacă suntem
altfel decât restul semenilor - mai ales dacă este vorba despre
o dizabilitate sau de o anumită culoare - suntem cel mai ad-
esea împinşi către marginile societăţi, răzbind cu greu mai de-
parte. Cu atât mai mult adolescenţi fiind.
Ne căutăm jumătatea, ne dorim să creştem, să fim fericiţi, să
ne îndrăgostim.
Ne întemeiem familii. Vrem să avem copii, îi dorim cu
ardoare. Ne căsătorim, trăim o perioadă fericiţi, ne creştem
copiii, îi iubim neţărmurit, până când, împresuraţi de griji,
uităm să mai fim noi, uităm să mai fim fericiţi, trecând unul
pe lângă celălalt aproape străini, obosiţi de întâmplările vieţii,
indiferenţi, aproape stinşi.
Pentru cei din jur păstrăm întotdeauna aparenţele suntem mai
mereu disponibili, amabili, plăcuţi, amuzanţi...
Ne trezim mai maturi. Copiii sunt deja mari.
Flacăra începutului este aproape stinsă de grijile vieţii în doi,
de nopţi nedormite, de facturi adunate, sau de bolile ce ne pân-
desc, fără putinţă de bucurie, uitând de dragoste, de viaţă.
Cu anii, devenim mai conştienţi sau cel puţin ne dorim asta,
repetând cu speranţă elanurile tinereţii, crezând că s-au schim-
bat timpurile, fără rezultate spectaculoase însă.
De atâta zbatere întru fericire - poate pentru că nu ne-am ales
prea bine drumul, urmaţi de ghesul dragostei - uităm să trăim.
Vina ne aparţine. Întotdeauna!
Suntem vinovaţi pentru că iubim nebuneşte şi apoi uităm, dacă
timpurile nu ne mai sunt pe plac.
Suntem vinovaţi pentru că nu mai luptăm pentru iubire
aşteptând doar să primim, trăind zilele a rutină.
Suntem vinovaţi pentru că uităm să mai trăim dăruind iubire.
Maturi, apucăm să mai gândim, să fim mai îngăduitori,
înţelegători, dar deja suntem singuri. Am reuşit după voie!
Singurătatea cu chipul trist, uşor hidos cu graimasa de
mulţumire, victoriosă pe alocuri, de bucuria izbânzii de a fii
câştigat lupta după vrerile noastre. Cu ce preţ? Doar singuri...
adesea singuri în doi, pentru că aşa alegem. Tot ce nu este pe
măsura noastră este greşit, plictisitor - credem noi.
Suntem prea plictisiţi, obosiţi sau poate fără vlagă ca să mai
putem fi fericiţi. Mergem pe aceleaşi drumuri deja cunoscute.
Dăm bineţe aceloraşi oameni - chipuri întâlnite zi de zi, în
drumurile noastre. Ne zâmbim dimineţile a întâmplare, miraţi
poate de privirile înnegurate din drum când noi ascultăm deja
trilul de primăvară.
Ne găsim cu bucurie ades colegii de muncă dragi nouă, al-
teori suntem supăraţi pe „muţeşte” de decizile zilei de ieri, dar
totuşi zâmbim slab.
Suntem singuri după încercări eşuate pe diferite site- uri, sau
poate după încercările vieţii, dar mai ales pentru că aşa vroim.
Alegem să trăim singuri, gândind la jumătatea hărăzită, dar
stăpâni pe situaţie, credem noi.
Suntem mai singuri ca nicicând, doar pentru că aşa vroim.
Căutăm jumătatea hărăzită o viaţă întreagă, aproape incoştienţi
de eforturi, uitând de dragostea de aproape...
Mai există speranţă!
 nevoiA DE POEZIE 21
Marilena Velicu Martie/
Aprilie
2011

Să nu mai plâng în nopţi fără oprire

Învăţă-mă să te iubesc...tăcere

PRIMĂVARĂ TANDRĂ
Ascult cum şuiera vântul
E ultima şoaptă-ngheţată,
Căldura doreşte pământul
Şi iarna se cere iertată.
Copacii pocnesc în culoare
În triluri se leagănă norii,
Prind aripi legate de soare
Mai sus de albastru, condorii.
În susur de râu cristalin
O floare gingaşă vesteşte,
Pe cerul apus violin
Un vechi anotimp se topeşte.
Întind mâna albă de flori
Pe cer curcubeu de iubire,
O primăvară caldă-n culori
Se-apropie tandră, subţire.
AUTOPORTRET
Când m-am născut am inspirat iubirea
Şi-am plâns când lumea nu m-a înţeles,
Dar am ştiut că asta mi-e menirea
S-aştern pe chipuri zâmbete ades.
Mi-au fost ursite mâini încăpătoare
Să pot pe oameni să-i îmbrăţişez,
Şi n-am putut să zbor până la soare
Dar n-am pierdut speranţa să visez.
La jumătat’de secol mă întreb
Dacă mai am în rucsac veselie,
Şi dacă sufletul îmi e întreg
De ce-am tăiat iubiri din temelie?
Privind în urmă am în ochi smaralde
Tremurătoare genele clachează,
Întorc privirea înspre zări mai calde
Nu vreau s-aud cum inima oftează.
Cu fruntea rezemată de fereastră
Nu văd în noapte gândul unde-mi zboară,
Zâmbind într-o reflexie albastră
Capitulez pentru întâia oară.
NEVOI CONTEMPORANE
TU...EU
Din cărămizi un verde-albastru
Sudate c-un liant de dor,
Mi-am construit un nou pilastru
Legând un răsărit de-un nor.
Din cozi de nuferi alungite
Am împletit cordon de vis,
Pe drum nisipuri părăsite
Îmi cântă-n tălpi refrenul bis.
La contopirea dintre ape
Un fluviu tu, o mare eu,
Şi pescăruşii dau agape
Bătând din aripi curcubeu.
Sirenă eu, tu zbor de fluturi
Uniţi într-un discret apus,
În ochi purtăm ca începuturi
Cuvintele ce nu s-au spus.

Îmi strâng uşor halatul peste şolduri

Rostind dorinţe pentru ziua mea, LEGATĂ LA OCHI
Durerile le vând la preţ de solduri
Iubirea mi-o ridic la rang de Stea. Legată la ochi cu eşarfa-nserării
Cu mâinile goale întinse spre cer,
TOAMNĂ TRISTĂ Tresar sacadat la atingerea mării
Când valuri se sparg peste glezne, şi pier.
Pe buze-mi plâng versuri nescrise
Nu pot durerea să le-aştern,
Pe fila viselor ucise
Sau pe obrazul toamnei, tern. Mă-nvăluie vântul, în plete se joacă
Făcând rotocoale de umbre zglobii,
Cuvinte nespuse la mal se îneacă
În pumnii strânşi nu-ncape dorul Te caut frenetic, sperând c-ai să vii.
Cuprind un orizont cu el,
Se tânguie amar fiorul
În glasul stins de menestrel.
Căzută-n genunchi pe nisipul fierbinte
Învinsă de gânduri şi false iluzii,
Un ţipăt sumbru de pian Te strig fără glas în tăcerea cuminte
Îmbracă a durerii haină, Legată la ochi, mă zbat în confuzii.
Şi-nfige sadic în timpan
IUBIREA MEA Melancolii de tristă toamnă.
ALBASTRĂ

ÎNVAŢĂ-MĂ
Dă-mi ochii tăi să văd cu ei albastru
Sub clopotul de cer să mă ascund,
S-aştept în noapte geana unui astru
Învaţă-mă să-ngrop în mine dorul
Să-mi lumineze zâmbetul rotund.
Să tac şi pumnii să-i apăs pe gură,
S-ascund sub pleoape mute, iar fiorul
Dă-mi gingăşia pruncului din tine Şi ochii să mi-i zugrăvesc cu ură.
Să-mi fac din ea pecete pentr-o zi,
Albastru fie-mi glasul în suspine
De am să-mi pierd dorinţa de-a iubi.
Învaţă-mă să plâng fără cuvinte
Ţipătul lupilor sub lună plină,
Dă-mi umăru-ţi puternic ca un munte Când norii mă Să fie scut strigărilor din minte
apasă tot mai greu, Să ştiu s-accept dureri după cortină.
Smulgând durerea-mi neagră de pe frunte
Să-i dai privirii mele curcubeu.
Învaţă-mă să merg pe întuneric
Dă-mi freamătul tăcerii să-ţi ascult Ţinând de mână umbra fericirii,
În respiraţii dulci să-ţi dăruiesc, Primeşte-mă în somnul tău feeric
Sărut uitat de vânt, nimic mai mult Şi-nvaţă-mă să-i dau tribut iubirii.
Albastrului din cer să-i mulţumesc.

Învaţă-mă să-mi şterg din amintire

Privirea ta-ncărcată de durere,
22 MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI, născută în 1942 în România, trăişte din 1985 în Olanda şi în Gre-
cia. Îşi face studiile la Liceul teoretic din Cluj şi Oradea .Absolventă a facultăţii de Filosofie a Universităţii
din Bucureşti. În 1974 îşi susţine doctoratul în filozofie (Universitatea Bucureşti). În ultimii douăzeci de
ani a lucrat ca sociolog în centre europene de cercetare, specializate în socio-psihologia imigraţiei. Proza-
toare, eseistă, poetă, traducătoare (din literatura olandeză), a cărei creaţie a trecut graniţele limbii române,
Martie/ o parte din cărţile ei fiind traduse în olandeză, greacă, franceză etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din
Aprilie România, Olanda, Belgia. Preşedinte al Societăţii Culturale Balcania Contemporană (Atena, 2004).
2011
INTERVIU
O întâlnire cu Monica Voudouri este întotdeauna o plăcere,
o delectare: are talentul de a te „ duce” în timpuri şi locuri
în care ea a fost, tu nu, dar care, acum, când ţi le prezintă ea,
îşi sunt foarte apropiate, cunoscute.
Limbajul ei elevat este de o simplitate şi ο expresivitate ui-
mitoare. Şi mă întreb, din nou, de unde i „se trage” uşurinţa
folosirii cuvintelor. Îmi place să cred că este o fericită îm-
binare a culturii trainice în limba româna, strunită de
exerciţiul îndelungat în austera limbă olandeză şi de engleza
stiinţifică, dar încoronată de importantele ei contacte forma-
tive cu cultura greacă. Am multe întrebări pe care aş vrea să
le pun omului şi scriitorului Monica Voudouri-Săvulescu;
ştiu unele lucruri, care mi se par interesante, aş vrea să aflu
multe altele.
Cum un interviu, şi încă într-o revistă de cultură dublă-
română şi greacă – presupune alegerea întrebărilor care
să scoată cel mai bine în relief personalitatea celui interw-
ievat, caut să aleg, să mă limitez.
Ai plecat din ţară, lăsând în urma ta o carieră începută în
mod strălucit, în ciuda condiţiilor mai mult decât vitrege;
erai, după spusele unui profesor de al tău, unul dintre cei
mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei tale de scriitori.
Ai luat cu tine durerile copilăriei şi adolescenţei, traumele
tinereţii, un geamantan într-o mână şi un copil dus de
cealaltă mână..
E un reper existenţial important copilăria, şocurile provo-
cate de diferite întâmplări dramatice în viaţa omului?
Pot fi acestea hotărâtoare pentru evoluţia scriitorului,
a artistului de mai târziu? Vorbeşte-ne, te rog, de aceste
experienţe ale tale.
- Oamenii sunt tare diferiţi. Pentru unii s-ar putea ca anii
copilăriei să fie definitorii. Peste alţii ei trec ca apa pe gâscă.
Mai presus de datele biografiei este cred felul cum te ra-
portezi la ea. Ceea ce ţine, desigur, de structura individuală.
De amestecul acela ciudat de trăsături care definesc o per-
sonalitate umană, în unicitatea ei. Şi, până la urmă, de
gradul de conştiinţă cu care este înzestrat un om. Nu mă în-
treba însă ce este conştiinţa, fiindcă m-aş încurca în definiţii.
Au mai păţit-o şi alţii, teoreticieni renumiţi. Eu nu am nici o
ambiţie de teoretician. Cred că m-a înzestrat natura cu cali-
tatea de-a fi povestitor, aşa cum mi-a dat o anumită înălţime,
o anumită culoare de ochi. Şi, bineînţeles, când simţi că eşti
chemat să povesteşti, nu poţi trăi fără oameni. Îmi plac oa-
menii.
Ce i se întâmplă scriitorului izgonit din spaţiul intim al
naşterii şi formării sale ? Ce parte din energia sa se consumă
pentru vindecarea rănilor provocate unui excomunicat ? Ce
a fost plecarea şi adaptarea ta: un exerciţiu de stăpânire
a fricii şi unul de independenţă? Când ţi s-a întâmplat să
constaţi că „vă aflaţi în exil” ? Şi acum, după atâţia ani,
cât de „ european” sau de român te simţi? Trăieşti în atâtea
ţări, concomitent; literatura este pentru tine un alt tărâm de
cucerit?
- O iau pe rând. Eu niciodată n-am părăsit România cu
gândul de a nu mai fi româncă. Ca atare, tragedia nu a atins
coarde existenţiale. Eu am plecat cu gândul de a continua să
scriu în româneşte, ceea ce am şi făcut în toţi aceşti ani. Cu
sentimentul că voi fi publicată şi-n ţară, dacă-mi va fi dat.
Pe mine n-a reuşit nimeni să mă „izgonească”, fiindcă nu
cred că îi e dată cuiva o asemenea putere. N-am avut deci
răni care să mă doboare, fiindcă nu m-am legat existenţial
de reuşite imediate. Poate acest lucru s-a datorat şi faptu-
lui că, nerupându-mă niciodată de iubirea de om, am găsit
multe lucruri bune de făcut în folosul lui. Dacă n-am putut
să-mi public literatura în limba română nişte ani, am lucrat
ca sociolog în centre pentru emigranţi, am crescut copii şi
studenţi, mi-am ajutat părinţii, am fost sprijin pentru mulţi
oameni mai slabi decât mine, într-un fel sau altul. Ca at-
are, am câştigat o mare experienţă de viaţă, numai bună de
fructificat, la un moment dat, în scris. Fiindcă, din punctul
meu de vedere, nu e totul să scrii, ci, mai ales, important
este ce şi despre ce scrii. Exilul m-a făcut transnaţională.
Ceea ce înseamnă şi…şi. Deci nu se poate spune despre
identitatea mea că nu sunt nici româncă, nici olandeză şi
nici grecoaică, ci, din contră, că sunt şi româncă şi olandeză
Angela Bradsou în dialog cu
Monica Săvulescu-Voudouri
şi grecoaică. Exilul m-a îmbogăţit. Şi, ca să forţez poate fără remuneraţie, cu o bucurie şi o dăruire simplă şi tăcută.
nota, spre surprinderea multora dintre cititorii mei, mă voi Sociologie, migraţie, transcultural. Noţiuni foarte familiare
hazarda să spun că cel mai mare câştig al exilului a fost… ţie.Te-au ajutat meseria şi prezenţa tinerilor?
dezeuropenizarea. Călătorind mult, am cunoscut lumea, - Sociologia m-a ajutat enorm. Şi cadrul în care am practicat-
frumuseţea şi adâncimea spiritului uman în integritatea o. Am lucrat mult în cercetare, într-un grup multinaţional.
lui. Şi am constatat că noi, „oamenii culţi”, formaţi în Eu- Viziunea mea asupra lumii s-a îmbogăţit în acest fel. Mi s-a
ropa, ştim numai ce înseamnă Europa sau ce vrea Europa părut fascinant să încerci să desluşeşti, bazat pe elemente
să ştim despre lume. Lumea, văzută prin prisma europeană. provenite din contactul direct cu oamenii (cu „repondenţii”)
Informaţie destul de inexactă şi de săracă. liniile mari pe care le urmează dezvoltarea societăţii. De-
Crezi că există cu adevărat o literatură a exilului românesc? mers în care constat, de fiecare dată, cât de benefică este
Fă, te rog, o apreciere asupra exilului românesc şi a liter- colaborarea cu generaţiile tinere. Ele, prin forţa destinului,
aturii exilului. fiind mai aproape de acest viitor care le aparţine.
- Sigur că există o literatură scrisă de scriitorii români aflaţi Citesc tinerii azi? Te simţi „răsplătită” ? Mai este, oare, timp
în exil, care nu are trăsături speciale, altele adică, decât lit- azi pentru”revoluţii” tinereşti?
eratura din ţară. Cu alte cuvinte, s-au scris în exil cărţi bune - Cei care nu pot trăi fără să citească, citesc. Ceilalţi, la
şi cărţi proaste. Nu prea importă locul în care scrii. Impor- fel ca-n alte vremuri… Ce, parcă în generaţiile anterio-
tant este felul cum surprinzi trecerea noastră, a muritorilor, are citeau toţi? Şi dacă citeau, înţelegeau ei toţi ce era de
prin lume, cu frumuseţile şi greutăţile ei. Adevărul cu care te înţeles? Noi, generaţia mea, aveam la dispoziţie toate cărţile
apropii de caracterul perisabil al existenţei umane. Unora le lumii, publicate de „biblioteca pentru toţi”, la un preţ der-
este dat acest har. Alţii se-nvârt în jurul cozii, în cercuri mai izoriu. Şi când a venit „ceasul libertăţii”, s-a umplut piaţa
strânse sau mai largi. de literatură pornografică, pe care cititorii, aşa zis cultivaţi,
Ce pericole ameninţă scriitorul român şi literatura română şi-o rupeau din mână. Sigur, cred în educaţia dirijată. Care
de azi? Este scriitorul român de acasă şi din exil liber cu trebuie să pornească însă de la accesul la carte. Deci de la
adevărat, mai este el „vertical”? politica preţurilor. Apoi de la dăruirea profesorilor. Capabili
- Un mare psiholog dintre cele două războaie, Erik From, să insufle tineretului ideea de model.
spunea că nevoia de libertate nu este o trăsătură dată tu- Ce te sperie astazi?
turor, de la natură. Unii funcţionează perfect numai dacă - Puţinul care se întreprinde pentru cultivarea modelului.
sunt conduşi, dacă nu sunt apăsaţi adică de responsabili- Care să readucă existenţei dimensiunea ei eroică. Pentru a
tatea deciziilor lor. Cred că are multă dreptate. În orice caz cultiva ideea că omul nu trăieşte în zadar. Mă sperie succe-
asta ar explica oarecum de ce dictatorii sunt întotdeauna sele celor care ne manipulează. Şi goliciunea mizei. Şi faptul
înconjuraţi de mulţi adepţi, nu totdeauna persoane complet că nu ne unim, cei care vedem dincolo de aparenţe, pentru
lipsite de calităţi, cum ne-ar place să constatăm, ca să ne a-i divulga.
fie argumentaţia mai uşoară. Deci…Unora libertatea le-ar Ce întrebare ai fi vrut să-ţi pun şi nu ţi-am pus-o?
aduce doar prejudicii. Alţii, ca Iona din burta peştelui, zgâ- - Angela dragă, idee n-am. Propun să avem însă milă şi de
rie toată viaţa pereţii închisorilor, exterioare şi interioare. Şi cititor.
pentru că tot am vorbit de Iona, vreau sa evoc o formidabilă Îţi mulţumesc şi îţi doresc tot ceea ce îmi doresc şi mie: pace,
secvenţă din piesa lui Marin Sorescu. La el, în timp ce Iona sănătate şi putere de creaţie.
se zbătea să scape din burta peştelui, unii, alături de el,
cărau nişte bârne şi nişte cărămizi, ca să-şi construiască o
casă. Desigur că lucrurile sunt, din acest punct de vedere,
tare complicate, din pricina accepţiunii pe care i-o acordăm
procesului cunoaşterii, fără libertatea căruia nu există
creaţie intelectuală. Numai că şi libertatea cunoaşterii are
multe sensuri. Pentru unii progresul este exterior. Pentru
alţii, interior, de natură morală. Şi pe aceştia este tare greu
să-i privezi de libertate, fiindcă libertatea e-n ei.
E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un
act de creaţie? De ce e nevoie pentru a supravieţui ?
- Depinde, de la om la om. Pot răspunde numai în cazul
meu. Eu am nevoie de oameni în jur. Oameni care să mă
intereseze. Pentru care să simt nevoia să fac ceva. Să simt că
m-am apropiat de un adevăr, esenţial, pentru ei. Pe care am
reuşit să-l rostesc. Şi ei apreciază puterea asta a mea , de-a
rosti. Într-un fel sau altul, ăsta e câştigul pe care-l urmăresc.
Fiecare om are nevoie de recunoaştere. Deci şi eu.
Ce datorezi exilului ? Ce imputezi exilului ? Ce ai reuşit –
evadând din sistemul dictatorial ?
- Exilul e o mare piatră de încercare. Te obligă să te
redefineşti. Să vezi ce ceri de la viaţă. Unii cer realizări ma-
teriale. Eu nu i-am cerut asta. Din contră, m-am scârbit şi
m-am detaşat de asemenea aspiraţii până la infirmitate. Alţii
îi cer capacitatea de a-şi subordona oamenii, deci puterea.
Nu i-am cerut nici asta, chiar mi-ar fi fost ruşine să mă
proţăpesc în fruntea semenilor mei. Eu am evadat din Româ-
nia fiindcă vroiam să văd ce gândeşte lumea şi pe alte melea-
guri. Nu puteam să cred că drumul gândirii era închis, că se
ajunsese adică la vârf tocmai la noi, la gurile Dunării, unde
unul avea viziunea absolutului şi ceilalţi băteau din palme.
Deci, structurat pe aspiraţiile mele, mie exilul mi-a priit. Am
cunoscut însă un mare gânditor, care mi-a explicat odată că
lui şi închisoarea i-a priit, deoarece, fiind un tip livresc, a
dat acolo de adevărul vieţii. Nu e un paradox. Fiindcă tot de
cunoaştere este vorba, în ambele cazuri.
Mulţi ani, profesoară, îndrumătoare de tineri, călăuza lor
pe drumul împlinirii profesionale. Muncă făcută şi acum,