Nr.

5, Martie 2011
www.revistaartesimeserii.ro

contact@revistaartesimeserii.ro
Editorial
A
nul 2010 a fost un an bun pentru ştiinţă. De
fapt pentru artă şi cultură. De fapt pentru
noi, Asociaţia Paspartu, pentru că am hotă-
rât să încercăm marea cu degetul şi să scoatem
Revista Arte & Meserii. Şi aşa am început, modest,
cu o revistă online, cu mai puţin ajutor din partea
unor fotografi sau graficieni. Dar cu oameni/artişti
interesanţi, de la care am avut de descoperit şi
învăţat multe. Astfel, în tot anul care a trecut, am
cunoscut oameni pe care înainte îi vedeam şi îi
aplaudam pe scenă sau de pe scaunul din sala de
teatru. Le admiram fotografiile sau mergeam la
filmele lor. În tot anul ăsta am fost la mai multe
festivaluri, am sprijinit mai multe iniţiative cultu-
rale şi ne-am mărit echipa cu mai mulţi colabora-
tori. Şi după un an mergem mai departe. Scoatem
numărul 5.
Un număr 5 la care am lucrat foarte mult, pen-
tru care ne-am plimbat cu aparatul foto sau cu
reportofoanele prin teatre, prin case, prin baruri
sau radiouri. Şi-n final a ieşit un număr în care pe
copertă îl (re)descoperiţi pe actorul Marius Manole
care spune despre încercările lui, teribilismele vâr-
stei, despre lupta continuă cu frica şi despre curaj.
Şi despre teatru, desigur. La film aflaţi mai multe
despre regizorii Ana Vlad şi Adi Voicu şi despre
Maria Mitu, toţi începători şi promiţători. Şi la ce să
ne aşteptăm de la Premiile Gopo 2011.
După un an, mai vorbim cu un membru al Kumm-
ului, de data aceasta Mihai Iordache şi despre
povestea lui cu saxofonul, cu muzica şi cu noul
album. La o plimbare primăvăratică prin parc. Din
zone mai ploioase au venit şi iranienii de la Take
It Easy Hospital care se feresc să vorbească des-
pre politică şi stereotipuri şi iubesc să vorbească
despre muzică.
Am stat de vorbă şi cu Radu Paraschivescu, într‑un
interviu care ai vrea să nu se mai termine, dar se
încheie din cauza limitărilor de spaţiu. Aşa e la
reviste!
Şi pentru că la numărul ăsta am avut mulţi
fotografi colaboratori, unii mai vechi, alţii mai
nou-veniţi, spunem poveşti şi prin imagini, des-
pre sculptură (Teodora Vărzaru), despre teatru
(Valentina Zaharia), despre radio (Bogdan Şerban),
despre Cărtureşti şi Friends Advertising.
Nu degeaba revista se încheie cu „Am spus cul-
tură!”, un articol OffTopic care adună cam tot ce
încercăm noi să facem de un an şi ce vom face
de-acum încolo. Un manifest nefăţiş faţă de tablo-
idizare, non-valori, percepţii şi mentalităţi super-
ficiale. Spunem cultură cu fiecare număr rAM, cu
fiecare articol de 250 de cuvinte sau de 8 pagini.
Şi ca să ajungem cât mai departe, la cât mai mulţi
dintre voi, încercăm, tot timid, să ieşim pe print.
Început mic, planuri mari. Dacă vă regăsiţi în
descrierea asta, dacă vreţi să ne ajutaţi în acest
demers, dacă aveţi planuri şi mai mari, noi suntem
la contact@revistaartesimeserii.ro, plănuind what’s
next.
De Alexandra-Maria Colţa
Redactor coordonator Revista Arte & Meserii
revistaartesimeserii • martie 2011 • 1
 Cuprins
INSIDE THE BOX:
Metrobranding. Cu Ana Vlad şi Adi Voicu 6

arte&
meserii
Integrale şi derivate. Maria Mitu 10
Premiile Gopo V 14
Recenzii 16

by pasp ar tu
Mihai Barbu. La drum 18
Marian Pîslaru. Faces 24
REDACTOR COORDONATOR
Saxofoane. Mihai Iordache 30
Alexandra-Maria Colţa
Pisicile persane. Take It Easy Hospital 36
Recenzii 39
Rime şi scratch-uri. Norzeatic 40
REDACTORI
Dragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-
Marina, Mara Bogdana Dodoc-Marina, Maria-Andreea Galan, George-Mihai
Irimescu, Ana Năstase, Andrei Ţîrcă, Irina Vasilescu. Coverstory. Prezentul a şi trecut. Marius Manole 42

COLABORATORI
Cristina-Maria Caloian, Filip-Iosif Columbeanu, Raluca Ilie, Andra Mirea, Călin
Mureşan, Toma Soare, Alexandra Tănase, Mădălina Tichie Un hipiot crescut de bolşevici. Felix Crainicu 52
Între „Un teatru” şi Teatrul Naţional. Valentina Zaharia 56
Recenzii 60
FOTOGRAFI
Vlad Bîrdu, Alexandru Busuioc, Ina Ionescu, Adrian Oprea, Mara Ploscaru,
Claudiu Popescu, Alexandra Sandu. Ilustraţii. Poveşti. Basme. Mădălina Andronic 62
Artă cu lut. Teodora Vărzaru 68
Recomandare. DANAART Gallery 72
DESIGN & LAYOUT
Alexandra-Maria Colţa, Stelian Dobrescu, Carmen Ghia, Constantin Nimigean,
Paula Rusu. Literatură şi fotbal. Radu Paraschivescu 74
Povestiri fără filtru. 80
COPERTA Recenzii 82
Marius Manole
Foto: Alexandra Sandu

Advertising. FFFF. Sorin Trâncă şi Bojan Spasić. 84

Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu Business & Cultură. Cărtureşti 88

WEBSITE Un interviu cu c....uraj. Teo 94

www.revistaartesimeserii.ro Pisica Pătrată de pe zid. Alexandru Ciuborariu. 100
www.asociatiapaspartu.ro

La radio. Bogdan Şerban Bogdan 104

AM SPUS CULTURĂ. . 110

revistaartesimeserii • martie 2011 • 3

AM SPUS CULTURA! –
de un an încoace.
Ce am făcut în ultimul an? Pe scurt, cam asta. Am spus
cultură. Bine, nu noi neapărat. Cei care au apărut în cele 5
numere rAM, între 17 martie 2010 şi 17 martie 2011. Şi au
fost ceva oameni. Cu foarte multe lucruri de spus şi arătat.
De George-Mihai Irimescu
Afiş: Tiberiu-Georgian Capsali
Apropo, aţi observat că numărul ăsta are nr. 5? Nu, n-am
uitat să numărăm. Nici voi nu aţi ratat apariţia vreunui
număr 4. Pentru că am început timid cu un număr 0,
pentru că nu am fost suficient de spontani ca să sărim
la momentul potrivit peste numărul unu, şi pentru că
ne-am plictisit să prezentăm de fiecare dată „numărul
2, al 3-lea număr rAM”, iată-ne făcând schimbarea la un
an de existenţă. Aşadar, 4=5, să fim înţeleşi. Orwell ar fi
mândru de noi.
Anul ăsta, pe 17 martie petrecem în Kulturhaus. De la
orele 21, intrare liberă, ca de obicei. Alături de noi vor fi
Oigăn şi András (de la Kumm) care vor face un lucru pe
care nu l-au mai făcut de 10 ani. Vor cânta piesele de pe
albumul Songs for Drella (Lou Reed şi John Cale) şi, ală-
turi de nişte proiecţii alese de ei, va ieşi un frumos tribut
pentru pop-art şi Andy Warhol. Ne bucurăm foarte mult
că vor fi în Kultuhaus joi, mai ales pentru că alături de
Oigăn am pornit la drum acum un an. El a fost curajosul
care s-a alăturat primul unui proiect care abia începea,
care nu se ştia cum va evolua. A apărut pe prima copertă
rAM, în rAM #0.
Gazdă a evenimentului va fi Teo. Îl ştiţi, cu stand-up-ul.
Da mă, a fost în Deko. Pe 17 va fi în Kulturhaus, ca să
)
ne ajute cu prezentarea revistei, a invitaţilor. Suntem
siguri că va fi o gazdă bună, prietenoasă şi simpatică! Şi
vor mai fi alţi invitaţi care vor apărea în numărul 5 rAM.
Adică au apărut deja, din moment ce citiţi acest articol.
Ştiţi paradoxul lui, nu? Aici scriem înainte de eveniment,
despre evenimentul în care se lansează revista care va fi
citită, în principiu, după eveniment. Dar despre asta am
mai vorbit cu altă ocazie.
În Kulturhaus vă mai aşteaptă şi două surprize. Prietenii
de la „Povestiri fără filtru” se vor găsi cu un stand de unde
veţi putea cumpăra fie câte un plic cu câte o poveste,
fie câte o carte, ale căror coperte sunt lucrate manual. Şi
arată superb. Vă mai aşteaptă un vernisaj la eveniment,
cu tema „rAM – 1 an”. Va fi o expoziţie care va sta câteva
săptămâni acolo. Mai multe însă vă lăsăm să descoperiţi
la faţa locului!
Şi după ce aţi descoperit ce era de descoperit, savuraţi
articolele, pierdeţi-vă prin pozele unui rAM #5 mai bogat
cu un an, mai înfrumuseţat de colaboratori, mai vizibil
pe print. Now I’m ready to start, cum bine zic cei de la
Arcade Fire.
AM SPUS CULTURĂ!
revistaartesimeserii • martie 2011 • 5
 J
film
oi, 17 februarie 2011. O zi ploioasă, gri, în care tot
ce îţi doreşti e să stai acasă şi să bei un ceai cald.
Asta în cazul în care alternativa nu este o întâlnire
cu doi regizori tineri, Ana Vlad şi Adi Voicu, care îţi poves-
tesc despre fascinaţia oraşelor uitate în timp.
Şi asta tot la un ceai, în cadrul călduros şi primitor al Sălii
De Lectură… adică tot un fel de acasă.
Dacă nu îi cunoaşteţi pe Ana şi Adi, vă spun că ei fac
documentare. Au regizat Victoria (difuzat de HBO) şi
Metrobranding. O poveste de dragoste între oameni şi
obiecte care va rula în cinematografe din luna aprilie şi
care a primit multe aprecieri la festivalurile europene de
specialitate.
Metrobranding.
Magda: De unde vine „Metrobranding”? Atât nume-
le, cât şi ideea din spatele documentarului?
Ana: „Metrobranding” e un termen pe care noi l-am în-
tâlnit la un workshop. Şi pe vremea aia nu începusem su-
biectul, dar ne-a plăcut pentru că desemna un oraş care
O poveste de dragoste între
îşi găseşte un regizor cunoscut, se face un film pe tema
oraşului şi prin felul ăsta, oraşul capătă un brand. Şi după
ce am început propriu-zis proiectul „Metrobranding” şi
oameni si
, obiecte.
avea mai multe titluri de lucru, ni s-a părut că i se potri-
vea cumva într-un mod ironic, pentru că nu era despre o
metropolă sau despre un oraş mare, ci despre oraşe mici
şi aproape uitate. Şi nu era un regizor cunoscut: pentru
mine a fost un debut, Adi era la al doilea documentar
De Ana Năstase atunci. Şi ni s-a părut că rezultatul ar putea fi tot ăsta: de
Foto: Vlad Bîrdu a rebrandui oraşul printr-un film. Şi de asta ni s-a părut
un titlu bun la momentul ăla, numai că după aceea ne-
am dat seama că pe lângă demersul ăsta ne trebuia un
subtitlu care să ne permită să explicăm cumva tema pe
care o abordăm. Şi de asta se numeşte acum:
Metrobranding – o poveste de dragoste între oameni şi
obiecte.
Adi: Ironia e că tot legat de metropolă şi brand, spre
exemplu, Parisul e branduit prin Turnul Eiffel, Berlinul
prin Brandenburger Tor, Londra prin Big Ben etc. Oraşele
noastre sunt şi ele branduite tot prin nişte obiecte de
cult cum ar fi spre exemplu „teneşii de Drăgăşani”, adică
nu spuneai „teneşi de Finca” (numele fabricii). Cumva
erau legate direct de numele oraşului şi de aici am por-
nit şi noi pe ideea asta: obiecte care definesc nişte oraşe.
Ana: E până la urmă o ironie, cum a fost şi soarta obiec-
telor despre care vorbim; pentru că iniţial ele susţineau
oraşele care se construiau în jurul lor.
Adi: Oricum oraşele respective nu erau nişte oraşe foarte
mari şi nici mărcile nu erau aşa cunoscute. O convenţie
totală. Nici noi nu ne-am luat aşa de în serios şi din cauza
asta apărem şi noi în film. Tocmai pentru a fi foarte clar
că demersul nostru e unul personal: nu mergem acolo să
vedem ce e bine, ce e rău, să facem judecăţi adică. E un
demers personal. Am vrut să vedem ce s-a întâmplat cu
obiectele pe care le aveam noi în casă.
Aţi făcut şi Victoria, care e difuzat de HBO. Şi am citit
undeva că v-aţi gândit la o trilogie, pentru că atunci
când eraţi în cercetări pentru Metrobranding aţi
descoperit oraşul Victoria şi aţi hotărât să faceţi un
documentar despre el. Mai urmează deci şi al treilea
documentar?
Ana: La început nu era nicio trilogie, era doar Metro-
branding. Dar Victoria nouă ni s-a părut că nu poate fi
un episod din Metrobranding, trebuia să fie ceva diferit.
Într-un fel e unit, totuşi, printr-o supratemă a oraşelor
mici, industriale. Şi vrem să mai facem şi despre o staţi-
une balneo-climaterică. Tot aşa, o glorie apusă. Dar încă
suntem în căutări.
Adi: Noi am crezut iniţial că acolo se fac cauciucurile Vic-
toria. Şi nu e aşa, se fac în Bucureşti de fapt. Şi în Victoria
nu se făcea nimic aşa… foarte explicit. Doar că era şi încă
mai este un combinat chimic care miroase îngrozitor. Şi
de fapt în momentul ăla am zis „Băi nene, un film despre
miros până acuma n-am văzut. Ar fi momentul să facem
noi un film despre asta!”
Ana: Victoria e un oraş interesant. După o lună de stat
acolo, nu numai că ne-am obişnuit cu mirosul şi ajunse-
se chiar să ne placă (n.r.: râzând), dar şi pentru că e un
oraş care, după mine, merită un film! Adică un oraş oprit
în timp, exact ca şi cele în care am fost când am filmat
Metrobranding. Numai că oraşul ăsta avea o istorie inte-
resantă: e un oraş făcut de la zero, deci nu fusese înainte
nimic acolo, era o pădure. Şi practic a fost un oraş de-
dicat omului nou. A fost primul oraş ateu din România,
aşa erau titlurile din ziare la vremea respectivă. Totuşi e
un oraş stătut, un oraş în care comunismul s-a infiltrat în
viaţa oamenilor, şi deşi aceştia au cele mai bune intenţii,
ei nu reuşesc să se organizeze, să facă ceva pentru oraşul
ăla. E un oraş în care altminteri, eu m-am simţit bine,
pentru că oamenii sunt primitori, sunt drăguţi. Dar îţi
vine să-i scuturi puţin şi să le zici „faceţi ceva!“
Credeţi că mai există public de documentar în Româ-
nia?
Adi: Dacă mai există?! Dacă s-a format! Noi din punctul
ăsta de vedere suntem o ţară foarte provincială. De fapt,
cred că de pe urma experimentului ăsta cu comunismul,
singurii care am suferit suntem noi, oamenii de aici,
pentru că încă avem un orizont foarte îngust. Ca mod
de percepţie al realităţii în care trăieşti astăzi. Adică
oamenii în mare parte chiar nu sunt adaptaţi la ce vine
peste ei. La ce le oferă realitatea astăzi. De asta poate şi
un documentar e greu de halit. De acceptat. Pentru că îţi
prezintă o realitate cu care tu nu eşti obişnuit şi îţi pre-
zintă un mod de descifrare al realităţii pe care tu nu l-ai
în real, d-apoi pe un ecran. Adică e o educaţie de a sta,
a privi şi a îţi extrage informaţia nu numai din text, ci şi
din imagini, din detalii. În afară lumea se uită foarte mult
la film documentar şi există săli speciale pentru astfel
de proiecţii. Şi în plus, publicul din afară e ahtiat după
comunism. Cel de pe ecran.
Şi atunci care a fost reacţia publicului la „Metrobran-
ding”?
Ana: Cred că e interesant că depinzi de ţară. De exemplu
Jihlava (Cehia) e un oraş industrial. Şi cehii au o istorie
apropiată cumva de noi şi au înţeles despre ce e vorba,
ştiau cam la ce să se aştepte. Dar ce m-a mirat pe mine e
că cel mai apreciat a fost în Copenhaga şi în Leipzig. Adi-
că Leipzig a fost într-adevăr în Germania de Est, dar nu
revistaartesimeserii • martie 2011 • 7
se compară experienţa lor cu experienţa din zona asta.
Şi totuşi au fost foarte entuziasmaţi şi foarte interesaţi.
Pe ei îi interesa dacă era mai bine, dacă există şi lucruri
bune în ideea de non-consumerism. Adică cumva obiec-
te pe care nu le arunci imediat, obiecte pe care le ţii si pe
care le valorifici.
Adi: La Copenhaga a fost o chestie foarte interesantă, că
a venit un tip care fusese selecţioner cam în tot lagărul
comunist. Şi el se ocupa de festivalul de la Moscova.
Când a văzut Metrobranding a spus că i se pare extra-
ordinar pentru că el n-a crezut că e atât de egal comu-
nismul în toate ţările care au trecut prin etapa asta. Şi
spunea că exact poveştile astea le-a întâlnit peste tot,
din Siberia până în Polonia, luate aşa, la rând. Cam ace-
leaşi problematici, aceleaşi oraşe branduite prin obiecte,
aceleaşi fabrici de obiecte casnice dar care acopereau de
fapt fabrici de armament etc.
Şi că tot vorbim de oameni, personajele Metrobran-
ding-ului reflectă fix spiritul pur românesc, într-un
mod foarte amuzant. A fost umorul acesta voit de
voi, sau a fost o consecinţă oarecum neaşteptată, dar
binevenită?
Adi: Cred că acolo au dus lucrurile în mod natural. Vor-
bim de nişte obiecte care practic le-au marcat tinereţea,
viaţa, cei mai frumoşi ani din viaţa lor. E imposibil să
nu găseşti un ataşament autentic al omului care chiar
a contribuit la facerea lor. Şi poate că de acolo a apărut
şi mândria asta de „cel mai bun, cel mai frumos, cel mai
unic”. „Bicicleta asta e cea mai unică şi cea mai perfec-
8 • martie 2011 • revistaartesimeserii
tă!” La fel şi la teneşii de Drăgăşani, alţii mai unici şi mai
perfecţi nu găseşti. Şi umorul cred că de fapt de aici
porneşte.
Ana: Şi într-un fel ce e interesant e că relaţionarea lor
cu noi (în Metrobranding) n-a fost de tip interviu. Chiar
şi dacă era un om care vorbea la o masă, nu era un om
care ne dădea un interviu, era un om care ne împărtăşea
ceva, ca şi cum ar fi povestit ceva la micul dejun.
Dacă ar fi să se facă un remake al Metrobranding-ului
peste 10 ani, folosindu-se brandurile româneşti de la
ora actuală, despre ce poveşti credeţi că ar fi vorba?
Ana: Dacia. Mă rog, nu mai e românească, e adevărat. E un
pic forţată. Pufuleţii mai sunt româneşti? Eugenia, Rom.
Dar acestea nu sunt obiecte care să susţină oraşe. Adică
ceva similar nu s-ar putea face acum. Decât cu Relaxa. Rela-
xa merge. Surprinzător, e singura marcă ce a fost bine gesti-
onată. Ea încă mai are cultul ăsta folosindu-se de imaginea
veche, pentru că ei mai au ştampila cu „Original Relaxa”.
Adi: Marca e împrumutată. Adică nu mai spui saltea sau
dormeză. Spui Relaxa.
Ana: Să sperăm că peste 10 ani n-or să fie oraşele astea
foarte multe în lume şi toată economia se va întâmpla în
China. Să facem un remake cu oraşele mici din Europa
sau America, oraşe care au murit în urma mărcilor care
s-au mutat în China.
Adi: Noi o să fim! Conform miturilor, în urma unei apo-
calipse, România e singura care scapă. Ştii care e brandul
la care ne vom uita aşa în urmă?! România! N-ar merita şi
ţara asta un film?
O poveste de dragoste între Ana şi patinele de gheaţă
Ce era foarte interesant la obiectele astea era că aveau o mitologie: nu era
un obiect simplu, era un obiect cu o poveste. De exemplu eu am primit ca-
dou nişte patine de gheaţă cu 2 numere mai mari. Le-au luat ca să fie siguri
că le port mai mult timp. Dar nu le puteam purta, că erau mult prea mari.
Anul următor am fost bolnavă, n-am putut să le port. Şi în anul următor nu
le-am mai putut purta pentru că erau deja prea mici. Adică întotdeauna
aveau fie o frustrare, fie o împlinire, în jurul lor se construia o poveste. Nu
erau nişte obiecte pe care le iei, te bucuri de ele şi le arunci.
O poveste de dragoste între Adi şi Pegasul argintiu
Eu am câştigat la Loto 2000 de lei. Şi despre banii ăia am zis „Ăştia direct
bicicletă îi fac!“
Am mers la Auto-Moto-Velo. Era în vitrină o singură bicicletă: roşie! M-am
dus înăuntru şi le-am zis „P-asta!”. „Nu se poate, e de decor, dar primim săp-
tămâna viitoare”. Am plecat acasă cu taică-miu, fără bicicletă… plângeam.
Săptămâna viitoare, tot cu taică-miu: „Aţi primit biciclete?”. „N-am primit, da’
primim peste o săptămână!”. După-aia taică-miu mi-a zis „Hai mă, du-te tu
şi vezi când primesc biciclete şi o luăm!”. Păi mă duceam non-stop, nicio-
dată n-aveau biciclete. La un moment dat s-a umplut Auto-Moto-Velo de
Mobre, dar niciun Pegas amărât pe acolo, nimic. Şi după asta am abandonat
ideea… a fost dezastru în familie cu bicicleta aia, nimeni nu vindea biciclete
la second. Nimeni. Se dădeau moştenire. Şi a venit revoluţia. Când a venit
am zis „Ura, dau drumul la biciclete, îmi iau şi eu bicicletă” şi în primăvară
chiar dăduseră drumul la biciclete. Se umpluse Auto Moto-ul de Pegasuri
de toate felurile; mi-am luat unul argintiu. Am venit pe el acasă. Avea nişte
ghidoane de plastic aşa… întoarse. Până la urmă era şi o chestie de afişare.
Că veneai pe ea, o lăsai în faţa blocului, te duceai până sus, beai nişte apă şi
după aceea coborai, te suiai pe bicicletă şi te duceai să mai dai nişte ture. Şi
la un moment dat m-am dus să-mi cumpăr nişte peşti beta, pentru acvariu.
Şi m-am dus cu bicicleta, desigur. Am luat vreo 3 femele de xifo şi 4 masculi
de beta. Şi mergeam aşa pe bicicletă, cu pungile în mână. Când am ajuns,
am parcat-o pe gardul din faţa blocului, şi m-am dus până sus să las peştii,
că nu puteam să le urc pe amândouă. M-am dus, am pus peştii în acvariu şi
când mă uit pe geamul de la bucătărie… nu mai era bicicleta! Mi s-au înmu-
iat genunchii, am căzut. M-a luat maică-mea „Ce-ai păţit măi?!“. „Mi-au furat
bicicleta, mi-au furat bicicleta“.
Şi uite ce înseamnă să trăieşti într-o ţară liberă şi capitalistă. Mi-au furat-o,
mi-au furat-o… noroc bun! Că într-o săptămână eu m-am făcut cu o bicicle-
tă nemţească, cu 3 viteze, metalizată.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 9
Integrale si
,
derivate
Când am stabilit interviul cu Maria Mitu am spus că n-o să încep
articolul cu „Elevă în clasa a XII-a în Colegiul Naţional „Sf. Sava”,...” şi
n-o să o întreb despre cum a fost să joace cu Marcel Iureş. Am pus
totuşi întrebarea asta ca o glumă de destindere. Şi voi începe totuşi să
povestesc cum stă treaba cu liceul, pentru că trebuie.

De Alexandra-Maria Colţa
Foto: Ina Ionescu

P
e Maria Mitu am cunoscut-o când eu eram clasa
a XII-a, la acelaşi liceu. Ne întâlneam în curtea în
construcţie când eu plecam de la ore şi ea tocmai
intra, clasa a IX-a fiind, la orele din tura a doua. Era tipa aia
slabă, cu părul ciufulit şi şuviţe roşcate care afişa mereu
un zâmbet larg care-ţi lumina un pic ziua post-chimie. O
remarcasem în tricourile negre cu Metallica sau AC/DC
şi în grupurile mari şi gălăgioase de prieteni de care era
înconjurată în fiecare pauză. Intrase la clasa de bilingv-
engleză, aia cu cea mai mare medie pe ţară, unde ai zice
că se face carte şi se iese un om mare. Anii au trecut, eu
termin facultatea, ea este la sfârşitul liceului. Eu deschid
televizorul, ea este pe ecran. Am ajuns în momentul ăla în
care o văd într-un outdoor sau într-un spot la televizor şi
spun: „Ah, o ştiu, am fost cu ea în liceu.”
O consecinţă a trecerii ăstora 4 ani de când o cunosc se
imprimă totuşi pe apariţia ei. Acum este o persoană mai
matură, mai sigură pe părerile ei, dar la fel de zâmbitoare
şi detaşată. Hainele negre sau hippie s-au ordonat într-o
combinaţie de dungi alb-negru, părul lung – într-o
tunsoare medie, cu breton scurt deasupra sprâncenelor,
lucrurile despre care vorbeşte acum nu mai sunt doar
muzica, şcoala, petrecerile, ci includ şi filmul. Pasiune
care nu s-a manifestat din clasa I sau de la prima
vizionare a Titanic, ci a început mai târziu, când chiar a
experimentat, pe propria piele, ce înseamnă să fii actor.
Maria Mitu a debutat în scurtmetrajul Derby în regia lui
Paul Negoescu. A fost de câteva ori proiectat la ICR. Este
o poveste simpatică, obişnuită şi recognoscibilă în

revistaartesimeserii • martie 2011 • 11

vieţile adolescenţilor care locuiesc cu părinţii. Cadrul e
o bucătărie. Sună aşa simplu pentru că a fost destul de
simplu tot procesul. „Nu a fost casting. Paul m-a chemat
pur şi simplu, împreună cu o altă fată la o cafea să stăm
de vorbă şi dup-aia mi-a zis că avea scenariul în gând
atunci şi m-au întrebat şi eu am zis da, de ce nu? Facem.
Am lucrat cu un băiat care era mai mic cu un an decât
mine, de la Liceul Lipatti. Eu n-aveam nici un pic de
experienţă, dar rolul nu a fost greu, doar o conversaţie
la o masă.” Filmările au durat 2 zile şi „conversaţia” a adus
nominalizări la Berlin şi pasul 1 în film al Mariei.
Pasul 2 – şi deja ştie toată lumea – În derivă. Serialul cu
rădăcini americano-israeliene căruia acum i-au crescut
şi crenguţe româneşti, cu activitatea specifică societăţii
moderne – mersul la psihoterapeut (dar nu şi la noi în
ţară, încă) – cu Marcel Iureş în rol principal şi alte nume
sonore: Vlad Zamfirescu, Maria Dinulescu, Tamara
Creţulescu. Maria Mitu este gimnasta Diana, cu gânduri
de suicid şi cu parenting issues. Şi cu asta se încheie
descrierea serialului din partea mea. Descrierea mai
interesantă aparţine Mariei, care consideră că producţia
HBO „e un serial care îţi pune întrebări. E şi static, se
bazează doar pe dialog şi pe conversaţie şi totuşi lumea
se uită, ceea ce e bine. Într-un fel contrazice ideea că
în România nu se poate face un film bun.” Ea crede că
serialul reuşeşte să ridice un pic standardele, să atragă
totuşi din ce în ce mai mulţi români către genul ăsta de
televiziune/producţie cinematografică şi asta nu poate fi
decât ceva pozitiv. Intrăm în detalii în povestea serialului
şi a experienţei de pe platou şi de dinaintea lui. Maria
mă priveşte puţin ciudat şi zămbeşte când nu poate
intui ce reacţie o să am când îmi spune că nici nu a simţit
că a muncit lunile în care a lucrat la În derivă. „Mă uitam
la un episod cu mine – ăsta ultimul mi-a plăcut cel mai
mult dintre toate – în care plângeam acolo şi încercam
să-mi aduc aminte cum era şi nu pot. Nu pot să spun
ce făceam. Când regizorul spunea «Stop» şi terminam
dubla eu nu puteam să zic ce am făcut. Într-un fel sună
ciudat dar intram într-un fel de transă în care aveam
mintea goală şi nu mă gândeam la nimic şi nu ştiu de
unde veneau toate stările şi reacţiile şi unde se duceau.
Şi d-asta eu nici nu pot să spun că am muncit când am
lucrat acolo pentru că nu mă chinuiam, aveam senzaţia
că nu fac nimic, efectiv.” Pentru că nu am fost prea uimită
sau prea dezorientată, Maria a continuat: „acum dacă mă
uit cum a ieşit, nu era ca şi cum eram singură şi aş fi ţinut
un monolog, ci comunicam şi reacţionam la ceea ce
zicea Marcel. Eram parcă într-o bulă. Dădeau «Acţiune»,
apoi «Stop», iar după n-aveam nici o problemă. Mâncam,
râdeam, beam un pahar cu apă, încercam încă o dată,
mergeam mai departe şi din nou intram într-o bulă.
Poate acum n-o să mai îmi iasă, cine ştie.”
Destul de uşor i-a fost şi la casting. Nu era nici o presiune
din exterior, nici o speranţă aşa puternică din interior.
Nici nu îşi imagina că va câştiga în urma castingurilor,
era doar o încercare care deja conta mult pentru ea prin
simplul fapt că a început-o. „Toţi au fost încântaţi de
cum a fost la casting şi mă întrebau dacă am emoţii; şi
Marc (n.r. – Marc Lorber, producător general) de la HBO
America mă întreba dacă am emoţii şi îi spuneam că
n-am. Probabil dacă aş fi terminat facultatea de câţiva
ani, nu mai jucasem nimic de mult timp, aş fi venit aşa cu
mari speranţe, Doamne-ajută să iau, să mă primească, am
nevoie de bani, vreau să joc să mă vadă lumea. Dar nu a
fost aşa şi oricum sper să nu fiu aşa la nici un alt casting la
care mă voi mai duce, oricât de mult mi-aş dori, să uit cât
de mult îmi doresc şi pur şi simplu să fie aşa, relaxat.” Deci
aşa a promovat testele şi a primit rolul. Mi le spune cu o
modestie sinceră, nu cu entuziasmul bieberian de vedetă
adolescentă întâlnită cu succesul.
Nu vede rolul ei din În derivă ca o „pecete” pe tot restul
vieţii, ca un Kramer din Seinfeld care nu poate scăpa de
numele şi personalitatea personajului nici în alte filme.
Totuşi, recunoaşte că poate rolul şi problemele prin
care trece Diana din serial pot reprezenta o „emblemă”
– cum a fost zis prin alte interviuri – pentru tinerii din
România şi de peste tot. Adică probleme asemănătoare
întâlnite de adolescenţi cu părinţii, cu conflictul între
generaţii, cu temeri şi frici de ratare, de lipsă de atenţie
sau de iubire, de sentiment de singurătate. „Rolul e
un caz excepţional. A fost episodul cu mama cu care
Diana s-a purtat foarte urât, a zis nişte chestii nasoale
de genul «Nu meriţi să fii mamă». Într-adevăr şi părinţii
se victimizează, dar se întâmplă des aşa să nu ştie cum
să se poarte şi când departe e prea departe, când prea
aproape e prea sufocant şi probabil n-o să ştie nimeni
niciodată, şi nu vom şti nici noi, când o să fim părinţi,
cum e mai bine. E tricky.” Apropo de relaţia cu mama,
Maria îşi aminteşte cu plăcere de colaborarea cu Clara
Vodă, care a jucat rolul mamei ei şi în Derby. „Toată
lumea a zis că am comunicat foarte bine şi chiar se
simţea că e ceva cu noi, că ne înţelegem bine. Că totuşi
se simte la mamă şi fiică o legătură puternică, o anumită
energie şi asta fost foarte frumos.”
O înţelegere la fel de frumoasă a fost şi prietenia cu Ivana
Mladenovici. Atât de faină încât Maria a renunţat la o
plecare în Paris pentru a juca în scurtmetrajul ei, Skin. Ăsta
este pasul 3 în film, un proiect pentru facultate al Ivanei
pentru care a lucrat o săptămână şi ceva, a plecat până la
Giurgiu, a văzut ce-a ieşit şi a admirat mult ideile ei şi stilul
mai nonconformist de film pe care îl are.
Deşi nu poate să rezume, să scrie pe puncte ce a învăţat
de la serial, Maria recunoaşte că în practică şi-a dat
seama că a rămas cu nişte cunoştinţe importante de
film. A învăţat cum lucrează regizorii, şi-a îmbunătăţit
dicţia, înainte de un rol gândeşte cum ar reacţiona o
persoană în mod firesc într-o anumită situaţie, toate
astea însă aplicate pe propria viziune. Totuşi vede
trick-urile pe care un rol o poate pune la încercare: „Cel
mai greu mi se pare pentru un actor, mai ales când
vrea să joace pe cineva care se preface. Adică eu sunt
personajul X care sunt tristă, dar vreau să mă prefac
că sunt veselă. Şi pentru că practic, tu ca actor în mod
normal eşti cum eşti şi trebuie să joci pe cineva care e
trist, dar să se simtă că omul ăla e trist şi să te prefaci că
eşti vesel, adică să nu fii numai vesel, să se simtă că eşti
şi trist, să se simtă pe dinăuntru aşa.”
Deşi e frig în cameră şi Maria şi-a pus fularul roşu la gât
şi-şi trage mânecile, vorbeşte mult şi pasionat despre
film. Despre ce înţelege ea prin film bun: „E o chestie în
general valabilă după mine când vrei să joci, când vrei
să scrii orice, film, povestire, roman, prefer o chestie care
n-are nici o concluzie. Nu o povestire în care se vorbeşte
despre ceva şi la sfârşit, nu chiar aşa ca într-o fabulă, dar
tot mai mult sau mai puţin exprimă o idee din-asta ca
o concluzie, că frica este rea, că nu face bine în viaţă, că
e rău să-ţi înşeli nevasta sau e bine, că dragostea e cea
mai importantă. Când spui prea mult mi se pare prost,
nu mai dă loc de interpretări. Dar dacă vezi un film care-
ţi lasă deschisă interpretarea şi tu însuţi poţi să-ţi dai
seama, să-ţi pui întrebări, e altceva. De fapt oricum nu
poţi să răspunzi ce e bine în general. Nu e OK, e bine să-
ţi lase aşa cum e omul şi cum reacţionează în anumite
situaţii. Şi când joci să nu arăţi prea mult, e nenatural.”
Vorbind de filmele româneşti de anul trecut, Maria
a povestit şi de ce nu a impresionat-o Marţi, după
Crăciun, de ce i-a plăcut finalul la Poliţist, adjectiv şi
că abia aşteaptă să vadă Black Swan. Şi trecem şi la
filmele nominalizate la premiile Oscar 2011 dar se uită
nedumerită la mine şi spune: „Nu prea ştiu ce filme
străine de la Oscar am văzut.” Dar repede, îşi găseşte
scuza: „Prefer să le văd la cinema. Nu vreau să le fur de
pe net. Îmi place să mă duc singură la cinematograf
la filme la care sunt vreo 4-5 spectatori. Şi la filme
româneşti mă duc aşa. Am fost la un film la care erau
4 oameni maxim printre care şi un bătrân care părea
aşa că este un cinefil cult şi a venit la film. Nu prea e
public la filme româneşti. Nici măcar nu le fură de pe
net. Oamenii dacă nici măcar nu vor să dea 5-10 lei pe
un bilet la cinematograf, nici atât să dea 50 de lei pe un
DVD. No way! Şi de furat de pe net... la mai mare! Măcar
să se uite.”
După un astfel de îndemn râde cu poftă, cum rar o
vedem în În derivă, dar cum o cunosc eu din liceu.
Prietenoasă, caldă, curioasă şi netemătoare să încerce
lucruri noi. Se pregăteşte pentru Bac ca oricare alt elev
de-a 12-a. Se descarcă puţin de oroarea subiectelor la
română, a poeziilor lui Ion Barbu şi a limitării libertăţii de
exprimare în scris. Vrea să dea la actorie, dar se gândeşte
să-şi îngheţe anul, să poată să creeze, să descopere
ce-şi doreşte cu adevărat, să se distreze şi după, poate,
să încerce şi la Regie: „Aş vrea să am un an liber să mă
plimb, cu o cameră cu care să filmez peste tot, să mă joc.”
revistaartesimeserii • martie 2011 • 13
Gala Premiilor Gopo 2011
Reverie cinematografică despre Gopo V
De Filip-Iosif Columbeanu
P
arcă ieri-alaltăieri povesteam despre
cum a măturat „Poliţist, Adjectiv” şase
dintre omuleţii aurii – printre care şi
„cel mai bun film” - jubilam la sticluţele de
lăptişor de matcă din „Amintiri din epoca de
aur” şi aruncam o mult prea scurtă privire
spre universul lui Ion Bârlădeanu. 2010
a impus definitiv „Gala Premiilor Gopo”,
atât în conştiinţa, cât şi în agenda lumii
cinematografiei. Cu trofee, covor roşu şi tot
tacâmul, „Gopo” a reuşit în numai cinci ediţii să
satisfacă nevoia publicului de fast şi să devină
unul dintre cele mai mediatizate evenimente
culturale din capitală. Ce va însemna ediţia de
anul acesta pentru ceea ce unii deja numesc
„Oscarul românesc”...?
Este 28 martie. Te afli în foaierul de la Crystal
Palace Ballrooms şi aştepţi să înceapă. La
venire ai dărâmat bicicleta lui Tudor Caranfil
şi crezi că te-a văzut. Ai mai multe emoţii ca
14 • martie 2011 • revistaartesimeserii
participanţii. 400 de membri activi ai industriei
de film au avut o lună de zile ca să voteze
pentru desemnarea câştigătorilor. Acum
s-a tras linia şi s-a făcut bilanţul. „2010, an
de criză” au declarat analiştii; poate, dar nu
şi pentru cinefili. Din 56 de filme eligibile, 5
au intrat în marea finală şi – la ora închiderii
– concurează pentru titlul de „Cel Mai Bun
Film Românesc”. Din competiţie ştii că fac
parte veterani ca Radu Muntean. A câştigat
şi-n 2009. „Cel Mai Bun Regizor”. Cu „Boogie”.
De data asta a recalibrat mai elegant, dar
şi mai intens mecanismele realismului cu
„Marţi, după Crăciun”. Apoi mai e şi Andrei
Ujică, a cărui „Autobiografie...” ne-a invitat
pentru prima dată să examinăm obiectiv
personajul „celui dintâi fiu al ţării”. Doi regizori
debutanţi vin tare din urmă – Marian Crişan
cu „Morgen”, o poveste despre prietenie la
graniţa unei lumi care în „Megatron” de-abia
prindea contur şi Florin Şerban cu al său „Eu
când vreau să fluier, fluier”, favoritul ediţiei;
cea mai vizionată peliculă autohtonă a anului
şi deţinătorul recordului de 13 nominalizări
(printre care şi „Cel Mai Bun Regizor” şi toate
cele patru categorii de „Cel Mai Bun Actor”).
Tot în top 5 se află şi Peter Călin Netzer cu
gogolianul „Medalia de Onoare”. Poate cel mai
„tradiţional” film al selecţiei, dar în niciun caz
prăfuit, „Medalia” ne va aminti mereu că şi cei
care au fost la un moment dat ultimii pe listă
pot deveni cap de afiş.
Abătându-se de la canon, anul acesta
ambele categorii „Cel Mai Bun Rol Principal”
au câte doi reprezentanţi ai aceluiaşi film,
respectiv András Hátházi şi Yilmaz Yalcin
pentru „Morgen” şi Mirela Oprişor şi Maria
Popistaşu pentru „Marţi, după Crăciun”. Cel
puţin în al doilea caz decizia nu e deloc
surprinzătoare, ţinând cont că echilibrul
celor două interpretări e tocmai ceea ce
propulsează dramatismul filmului. Lor li se
alătură Mimi Brănescu, premiat acum doi ani
cu „cel mai bun actor într-un rol secundar”
pentru „Boogie”, revenit acum pentru „rol
principal” cu Paul Hanganu din „Marţi...” –
Trofeul GOPO
Foto: Adi Marineci
poate cel mai solicitant rol al lui de până
acum. George Piştereanu este prezent şi el în
această categorie, iar dacă povestea tânărului
puşcăriaş nu-i va aduce trofeul, mai are o
şansă în cadrul selecţiei „Tânără Speranţă”,
împărţită cu Adina Pintilie, Bogdan Mihăilescu,
Iulia Rugină şi Marius Iacob. Din echipa „...
fluier, fluier” mai fac parte şi Ada Condeescu
(„rol principal feminin”, deşi personajul se
încadra fără probleme la secundar) şi Mihai
Constantin, ca director al închisorii – rol
care introduce în sfârşit în gama filmelor
„minimaliste” un actor nedrept de puţin folosit
în ultima vreme. Maestrul Victor Rebengiuc îşi
bifează şi el nominalizarea la categoria grea,
cu „Medalia de Onoare”, în care economic şi
graţios redă drama omului bonom, prins în
ecourile absurde ale postdecembrismului.
„Premiul pentru Întreaga Activitate” se acordă
anul acesta lui Anuşavan Salamanian, inginer
de sunet. Cariera sa de aproape 50 de ani
cuprinde titluri ca „Pădurea Spânzuraţilor”, „Un
Comisar Acuză”, „Nemuritorii” şi multe altele.
Depărtându-ne de mainstream, publicul de
festival va fi foarte curios în ceea ce priveşte
„Cel Mai Bun Scurtmetraj”, premiu care începe
tot mai mult să reprezinte o carte de vizită
pentru un tânăr cineast, mai ales acum că
percepţia generală faţă de scurtmetraje s-a
îmbunătăţit. Toate cele 5 nominalizări sunt
producţii premiate, unele purtând ştampila
CineMAiubitului („Strung Love”, Victor
Dragomir) sau chiar a Festivalului de la Berlin
(„Colivia”, Adrian Sitaru), iar altele aparţinând
unor „clienţi” mai vechi (Iulia Rugină, Adina
Pintilie şi Cecilia Felméri, au avut filme în
competiţie în perioada 2007-2009).
Cât despre „Cel Mai Bun Film Documentar”
rămâne de văzut dacă balanţa se va
Vlad Ivanov Tudor Jurgiu Covor roşu Gopo 2010
Foto: Adi Marineci regizor („Nunta lui Oli”) Foto: Ovidiu Huiban
înclina în favoarea unui subiect naţional ca
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, anexă
video şi personală a volumului „Omagiu” sau
va alege un reportaj cald cu iz indie precum
„Circul Vesel” (Claudiu Mitcu) sau „Căutare”
(Ionuţ Piţurescu). „Kapitalism – Reţeta Noastră
Secretă”, ancheta Michael Mooristică a lui Alecu
Solomon în căutarea adevăraţilor asasini ai
visului postrevoluţionar este de asemenea
un titlu cu greutate, dar cum stă în raport
cu tehno-exotismul lui „Shukar Collective
Project” (Matei Mocanu)? Şi dacă se va ajunge
la un compromis şi „Autobiografia” nu va lua
„documentarul”, ci direct „marele premiu”?
Suntem oare pregătiţi să punem documentarul
pe piedestal în detrimentul ficţiunii?
Dacă 28 martie a trecut, nu-ţi mai bate capul.
Intră pe www.premiilegopo.ro/castigatori/2011
şi încasează banii pe pariurile făcute cu
prietenii. Sau dacă întâmplător chiar azi e
28, vino la Cocor, unde transmit gala live pe
mediafaţada magazinului. Ia-ţi o pungă mare
de sărăţele, aşează-te pe marginea pasajului
Unirii and enjoy the show. Eu asta am să fac.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 15
Recenzii
Aftershock
Xiaogang Feng
China, 2010

De Cosmin Dodoc-Marina
În 1976 una dintre regiunile Chinei a fost zguduită de un puternic cutremurde 7,6 pe
scara Richter, soldat cu aproximativ 240.000 de morţi. Pe lângă drama general umană
a unui astfel de eveniment, filmul porneşte de la drama unei mame care este nevoită
să aleagă pe care dintre cei doi copii ai ei să il salveze. Scena monumentală din punct
de vedere al trăirilor pe care ţi le transmite dar şi a actului cinematografic. De aici
porneşte drama şi intriga filmului, cu toate că modalitatea în care scenele sunt filmate
şi redau intensitatea cutremurului, nu sunt deloc de neluat în seamă. N-aş vrea să vă
povestesc prea multe despre ce se întâmplă ulterior în film. Mi se pare interesant că pe
parcurs ce filmul înaintează are o altă sumedenie de intrigi mai mici sau subpoveşti ale
poveştii principale ( tema familiei ca şi instituţie sau o poveste de dragoste).

Efectele speciale ale filmului sunt spectaculoase si nu au darul de a exagera aşa cum
se întâmplă în foarte multe producţii hollywoodiene. Mi se par de un mare bun simţ
artistic şi foarte la locul lor, întărind scenele. O să găsiţi sentimente de tot felul dar cel
mai important în film pare iertarea. Clar, un film foarte bun al unei cinematografii nu
foarte cunoscute la noi. De vazut!

Bibliotheque Pascal
Szabolcs Hajdu
Ungaria, 2010
De George-Mihai Irimescu

Un lucru care mi-a plăcut mult la acest film este că reuşeşte să combine elemente
fantastice, de basm (personaje ale căror vise sunt proiectate în realitate), cu altele

ShortsUP e în cautare
mult mai dure, să spunem – violenţă, prostituţie. Despre ce este vorba? Pentru a
putea recâştiga custodia fiicei sale, tânăra Mona (Orsolya Török-Illyés) trebuie să
spună povestea vieţii sale unui asistent social. Întregul film este povestea ei, în care
vedem cum îl cunoaşte pe Viorel (Andi Vasluianu), tatăl fetiţei, infractor urmărit de
poliţie. Cum după câţiva ani, pentru a putea pleca cu tatăl său (Răzvan Vasilescu)
din Transilvania în Germania, pentru o operaţie dificilă, Mona îşi lasă fetiţa în grija
de filme scurte românesti!
unei mătuşi ghicitoare (Oana Pellea), la capătul călătoriei ajungând într-un bordel în
Anglia, unde prostituatele sunt obligate sa joace rolul unor personaje literare. Mai In fiecare luna, aproximativ 1000 de spectatori vad la ShortsUP
mult nu vă spun. Ce ar mai fi de adăugat la acest film este că, deşi este o producţie o selectie cu cele mai valoroase scurtmetraje ale lumii. Din 2011, ne
ungurească, distribuţia este în mare parte românească, printre actori numărându-se
Marius Bodochi, Marius Manole, Dorel Vişan, Mihai Călin, Florin Piersic Jr. şi alţii. Şi nu în
dorim sa includem mai multe filme românesti.
ultimul rând, filmul a fost propunerea Ungariei pentru premiile Oscar. Nu a ajuns însă
în „finală”. Dar ce ştiu americanii? Noi, europenii spunem ca merită văzut.
Înscrieri la: alexandra@shortsup.com. Detalii pe www.shortsup.ro
16 • martie 2011 • revistaartesimeserii
 fotografie

Odata ca
„Băi, deci fii atent: mi-am luat motocicleta de la mecanic. A fost
) interesant. Tipul ăsta care s-a ocupat de ea era cam tare. Am stat cu
el de poveşti şi mi-a zis cum s-a plimbat el cu motocicleta prin toată

niciodata
lumea asta, şi i-auzi, cică a ajuns şi prin Mongolia...” Asta a fost.
) Text şi foto: Mihai Barbu
I
eşisem puţin din birou să iau o gură de aer şi să
mănanc ceva şi între timp m-a sunat un prieten
din Belgia. Nici acum nu înţeleg, dar în acelaşi timp
ştiu că doar astfel mi se întâmplă mie lucrurile frumoase,
momentele care mi-au schimbat viaţa şi pe care le am înti-
părite în minte până la ultimul detaliu, asemeni unor foto-
grafii. Aşa i-am spus primei motociclete că va fi a mea, pe
vremea când nu ne despărţea decât geamul unei vitrine
de pe bulevardul Dacia din capitală. Aşa m-am îndrăgostit,
de o fată din poveşti, în dimineaţa aia de ianuarie, când
am ieşit pe uşa unui bar şi afară era zăpadă. Tot la fel m-am
gândit să plec cu motocicleta până pe partea cealaltă a
globului. Am închis telefonul şi în cap, obsesiv, îmi suna
doar cuvântul ăsta - „Mongolia”. Deci, ce-i de făcut?
Am avut doi ani la dispoziţie să mă pregătesc. Unul de
visat cu harta în faţă şi al doilea de pregătire propriu-
zisă. N-ar fi fost nimic din ceea în ce s-a transformat
călătoria mea, dacă n-aş fi avut norocul să am un frate
deştept. Călătorii cu motocicleta departe au fost şi vor
mai fi. Cred cu tărie că cea pe care am făcut-o eu are
ceva special, ideea lui Ion, de a-mi scoate drumul la
tarabă, de a vinde kilometri, amănuntul care mi-a trans-
format povestirea în poveste. Am împărţit drumul care
la prima numărătoare avea 21.000 km în parcele de cate
500 km şi le-am dat pe fiecare în schimbul a 50 de euro.
Ofeream la schimb cumpărătorului povestea celor cinci
Pe malul lacului Song-Kol, Kyrgyzstan.
20 • martie 2011 • revistaartesimeserii
sute de kilometri, cu fotografiile aferente, sub forma unei
scrisori. Mi-am refuzat prietenii doritori de kilometri,
pentru că eram curios cine sunt oamenii care ar cumpăra
o asemenea năstruşnicie de la un om pe care nu l-au
văzut în viaţa lor. Şi bine am făcut, pentru că ce nu multă
lume şi-a dat seama e că, pe lângă patru luni prin pustiu,
mii de kilometri sub roţi şi 13 popoare vizitate, m-am
ales cu încă ceva, cel puţin la fel de valoros - cu prieteni
noi. Drumul meu a fost „sold out” în două săptămâni.
Am plecat într-o dimineaţă de iulie, devreme de tot, con-
dus de prietenii mei şi kilometricii, cum le-am spus celor
care „m-au cumpărat”, din faţa Academiei Militare, unde
i-am invitat la o cafea matinală. Nu înţelegeam nimic,
nici acum nu înţeleg, când stau să-mi aduc aminte. Am
plecat scufundat într-o buimăcie totală, neştiind decât
că trebuie să ajung la Ulaan Bataar, capitala Mongoliei, şi
cam atât. N-am să încep acum să povestesc drumul, ce,
cum, unde şi când. Am făcut-o deja şi mai bine de atât
n-am cum s-o fac aici. Cartea pe care o am în raft, între
alte câteva cărţi despre motociclete, e singura dovadă
de care mă agăţ de multele dăţi când am impresia că
totul a fost doar un vis.
Nu sunt un călător. Ştiu, pare c-aş fi, am atras aura asta
falsă în jurul meu. N-am fost niciodată. Poate am crezut
asta la un moment dat pe drumul meu, dar am întâlnit
Yurta la care am dormit, pe malul lacului Sonk-Kol din Kyrgyzstan, la 3.000 de metri.
Vasele abandonate în urma dezastrului de la marea Aral, Moynaq, Uzbekistan.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 21
oameni care au avut grijă să-mi arate fără să vrea con-
trariul. Sunt un om ca oricare altul. Ştiu doar că planeta
Pământ e aici ca să fie văzută iar noi, oamenii, lucru mai
bun decât să facem asta, câtă vreme îi respirăm aerul, nu
prea avem de făcut. Şi mai ştiu că am avut curajul, care
spuneam că încape într-o ureche de ac, de a mă ridica
şi a pleca. Când cineva, înainte de plecare, sau pe drum,
formula o întrebare care începea cu „Auzi, dar te-ai gândit
ce te faci dacă...?”, aveam grijă să-l opresc înainte de a
termina propoziţia. De-aia, nici măcar curaj nu cred că
am avut. Am zis că plec şi mai văd eu pe drum. Asta nu e
curaj, dar nici inconştienţă, şi cred că e singurul ingredi-
ent aşa-zis secret. Dacă îmi puneam întrebările alea care
Craterul de la Darvaza, Tukmenistan.
încep cu „dar dacă”, nu mai plecam nici astăzi de acasă.
Nu sunt un călător, spuneam. Nici erou, nici mega-
motociclist, nici scriitor, şi nici mare fotograf nu sunt. Îmi
spunea cineva că ăla care dă nume unui obiect e cel puţin
prost. O fi, dar Doyle nu e obiect. Doyle e „motocicletul”
care are grijă de mine. Eroul poveştii asteia, singurul erou,
dacă e să căutăm unul. Eu nu ştiu să călătoresc altfel decât
călare pe băiatul ăsta. Şi când el mă duce şi mă întoarce,
se strică pe el în loc să mă strice pe mine, merge când eu
stau în fund, atunci cum să fie el doar un obiect? Doyle ar
putea scrie volume întregi despre cum e să mă suporţi.
Dar n-are timp de asta. Din ziua în care motocicleta a
venit în viaţa mea nimic n-a mai fost la fel. Motocicleta,
după mine, e singurul mod în care poţi călători şi să şi
înţelegi ceva. De fapt nu ceva, ci mai mult. Faptul că simţi
mirosul şi răcoarea pădurii atunci când o străbaţi, că
atunci când plouă eşti ud, când e soare ţi-e cald, când e
frig ţi-e frig, că auzi vântul urlându-ţi în urechi, că lumea
te petrece cu privirea, parcă bucurându-se de bucuria
ta, că eşti primul la semafor trecând pe lângă oamenii
singuri din maşini care-şi trec timpul scobindu-şi nările,
că drumul e în orice direcţie vrei tu, că simţi, că vezi, că
eşti acolo. Aş vorbi o viaţă despre asta. Străbunica mea a
fost kazacă şi neamurile îmi spun că cică n-ar fi fost văzută
mergând pe picioarele ei decât de vreo două dăţi în toată
viaţa. În rest, călare. Aşa intra pe poartă. De-aici să fie?...
Stau câteodată pe balcon, la etajul opt, contemplând
frumuseţea de cartier de blocuri gri de zece etaje din
jur, muşuroiul ăsta urban în care mă simt captiv, şi-mi
coboară privirea pe o fotografie cu mine într-un deşert
din Turkmenistan, fotografie care zace sprijinită de un
perete. Mă privesc în ochi din când în când şi mă văd
obosit, bărbos, murdar şi departe. Am fost eu acolo? Am
fost, fără tăgadă. Sunt eu ăla. Am fost odată ca nicio-
dată. Şi de-aici, de la al optulea etaj, sunt cu patru luni şi
26.000 de kilometri mai bogat.
În 2009 am făcut o călătorie de 26 000 km, timp de patru
luni fără zece zile, singur pe motocicletă, pe traseul
România, Ucraina, Rusia, Mongolia, Rusia, Kazakhstan,
Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,
Azerbaijan, Georgia, Armenia, Georgia, Turcia, Bulgaria,
România. Toată povestea acestei călătorii am adunat-o
între copertele volumului numit „Vând Kilometri” apărut în
2010 la editura Art.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 23
F A C E S
Am pus prima oară mâna pe un aparat de fotografiat cu film undeva
prin vara lui 2002. Aveam 12 ani pe vremea aia şi mă duceam într-o
tabără la munte. Aşa că mama a decis să-mi cumpere o cameră foto
„ca să am amintiri”.

Text şi foto: Marian Pîslaru

24 • martie 2011 • revistaartesimeserii

D
e fapt era mai mult un raport zilnic pe care
eram obligat să-l fac, ca să vadă pe unde am
umblat şi pe ce a dat banii. Aşadar, pe unde
umblam pe acolo şi apăsam pe butonul „săpunierei”. N-a
fost nicidecum o plăcere, mai ales că „trebuia” să fac poze
şi cu ceilalţi colegi şi mie nu-mi place nici acum să stau
„la poză”. A doua cameră pe film pe care am atins-o a fost
o Smena câştigată pe un forum în aprilie 2010. Când am
primit-o am fost atât de mândru încât am şi băgat film în
ea şi am ieşit la pozat. Că de! era „vintage, frate”, trebuia
să mă laud şi eu. „Vintage, vintage”… până am descoperit
că n-are exponometru. În noaptea aia n-am dormit până
n-am învăţat cum se face expunerea pe Smena. Şi m-am
chinuit o vară întreagă cu ea, cu vizorul ei minuscul, fără
exponometru şi cu o pârghie de armare care îmi lovea
mereu degetul. Şi tocmai toată „suferinţa” asta pe care
mi-a pricinuit-o m-a făcut să iubesc camera asta.

Îmi petrec în medie cam 10 ore pe săptămână prin

autobuz, fără să iau în calcul aşteptatul în staţii. „Obsesia”
asta de a urmări comportamentul oamenilor şi de a mă
holba la ei o am mai demult, nu ştiu să zic exact de când.
În luna mai, călătorind cu autobuzul, am dat peste o
fată foarte frumoasă ce ţinea în braţe un pui de Golden
Retriever. Zgarda lui se potrivea cu rochiţa fetei, blana -
cu părul şi pielea ei; amândoi erau foarte concentraţi la
ceva anume, erau în acelaşi timp şi foarte liniştiţi. Erau
simpli şi puri, parcă levitau în atmosfera aia prea caldă
şi prea zgomotoasă din autobuz; erau detaşaţi de tot ce
se întâmpla în jurul lor. Imaginea aia m-a făcut să armez
camera şi să îngheţ cadrul ăla. Asta a fost prima fotogra-
fie din proiectul „Faces”, iniţial numit „The bus”. După ce
am developat filmul am rămas uimit de cât de bine am
înregistrat acel cadru pe care îl văzusem. Îmi plăcea atât
de mult încât de fiecare dată când porneam calculatorul
mă uitam la poza asta.

„ Este esenţial să „interacţionezi” cu

subiectul, să-i urmăreşti şi să-i intu-
ieşti mişcările, să-l asculţi – literal-
mente – fie că vorbeşte la telefon,
fie cu un partener de drum, să-ţi dai
seama unde va coborî, să te ţii după
el mai bine zis. „

26 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 27

 M-am hotărât atunci să încerc din nou. La început mi-
era foarte greu să ies din casă ţinând camera în mână.
Eram „speriat” de ideile preconcepute ale oamenilor,
probabil şi de incultura românilor, de degetele arătate
spre mine: „Ia uite-l şi pe artistu’ ăla”, dar încet-încet
m-am obişnuit şi am prins curaj. În autobuz e şi mai
greu. Spaţiul e mic, sunt mulţi oameni, fără să vrei
te mai uiţi în stânga, în dreapta. Cu timpul am prins
experienţă şi mi-am dat seama că nu poţi face poze
ascunzând camera de cei din jur. Inevitabil o vor
vedea. Aşa că trebuie să-i obişnuieşti cu prezenţa ei.
Acum urc în autobuz cu camera în mână. Ei ştiu că-i
acolo, o văd şi nu se vor gândi niciodată că cineva
va avea „nesimţirea” să-i pozeze de la un metru-doi
distanţă. Desigur, cei mai mulţi întorc privirea, se
comportă altfel în faţa aparatului de fotografiat. Dar
partea bună este că extrem de puţini oameni merg cu
autobuzul doar o staţie (majoritatea merg mai multe),
şi cu timpul se obişnuiesc cu prezenţa camerei, se
gândesc la problemele lor, la facturi, la ce trebuie să
cumpere de la piaţă. De aceea este foarte important
„ Cel mai ciudat şi mai des lucru care
mi se întâmplă în autobuz este să fiu
confundat cu un hoţ de buzunare.
Unii se dau mai încolo, unele îşi
strâng geanta la piept, alţii se uită
urât şi îşi închid buzunarele. „
28 • martie 2011 • revistaartesimeserii
să-ţi alegi „victima” de la început şi să o pândeşti până
la sfârşit. Probabilitatea de a surprinde „momentul
decisiv” este mult mai mare decât atunci când te
plimbi de la o „pradă” la alta. „Cine aleargă după mai
mulţi iepuri, nu prinde niciunul.” Sunt foarte răbdător
şi-mi place să aştept pentru ceva ce-mi face plăcere.
Recunosc, câteodată sunt prea răbdător, mă aştept
la prea mult de la subiectul meu şi pierd cadrul din
cauza asta.
Cel mai ciudat şi mai des lucru care mi se întâmplă în
autobuz este să fiu confundat cu un hoţ de buzunare.
Unii se dau mai încolo, unele îşi strâng geanta la piept,
alţii se uită urât şi îşi închid btuzunarele. Se întâmplă
asta cel mai probabil pentru că „mă bag în sufletul
omului”, sunt foarte concentrat asupra viitoarei „victime”,
ochii mi se plimbă dintr-o parte în alta şi, din păcate,
oamenii observă asta. În ciuda acestui lucru, insistenţa
dă roade. Oamenii se feresc de „hoţ”, nu mai sunt atenţi
la camera de fotografiat şi eu reuşesc să le „fur” mai mult
decât un telefon sau un portofel.
onecapture.wordpress.com
revistaartesimeserii • martie 2011 • 29
Saxofoane, muzica

)
râd în soare aurii.
Saxofoane.
De Andrei Ţîrcă
Foto: Mara Ploscaru

Joi seara, beciul unei cafenele verzi, fum

mult, lume colorată. Asistăm la un
concert de jazz. Făcusem rezervare din
timp, astfel încât ne bucurăm de locuri
bune, în faţă. Atmosfera este relaxată.
Spre sfârşitul cântării, amicul meu mă
anunţă că trebuie să plece. Ne salutăm,
şi după ce lasă banii, se ridică grăbit în
picioare, îşi pune haina şi se porneşte
spre ieşire.

În acest moment, dinspre scenă se aude

o voce amplificată ce rosteşte rar nişte
cuvinte: „Urmează ultima piesă din seara
aceasta, cea mai bună piesă a mea.” La
scurt timp, basul şi raidul dau tonul unei
bucăţi cunoscute. Omul meu se întoarce
electrizat din drum, îmi aruncă un
zâmbet şi se aşază la loc în scaun,
rămânând acolo atent până la sfârşitul
cântecului...
Întâmplarea s-a petrecut în urmă cu câţiva
ani, melodia se numea Dissipatin’, iar vocea
aparţinea lui Mihai Iordache. Uşor cocoşat,
semn al dedicaţiei pentru instrumentul ce
l-a consacrat, înalt, cu părul grizonat, cu
un aer boem şi purtând clasicii ochelari cu
rame fumurii, Mihai Iordache se numără
printre cei mai populari saxofonişti din
România. Fiind înconjurat încă de mic de
jazz-ul prezent mereu în casă, s-a apucat
de blockflöte, primul său instrument, în
adolescenţă.
„Am nişte înregistrări din liceu. O să le pun la un
moment dat pe net, sa râdă lumea de mine, cu
primul meu trio de jazz. Eram îngrozitori.”
Tot pe atunci, a trecut prin alte întâmplări
muzicale haioase:
„Am avut o tentativă ratată, printr-a 10-a, de a
cânta la chitară. Mi s-a părut prea complicat şi
am lăsat-o baltă. Am făcut şi nişte experimente
electronice, cu care am reuşit să stric
magnetofonul lui taică-miu. Era vorba de nişte
mixaje şi nişte chestii date la jumătate de viteză.”
Rămânând în acelaşi univers temporal,
Mihai îşi aminteşte cu melancolie de era
apusă a analogului, şi priveşte cu părere
de rău efectul pe care noul mediu în care
muzica este stocată şi reprezentată îl are
asupra conţinutului şi felului în care este
receptată.
„Spuneam de atitudinea omului faţă de muzică,
care în anii ’70-’80 îşi cumpăra un disc, şi-şi
dedica un timp din viaţa lui ascultării acelui disc.
Lua discul, îl sufla de praf, îl punea în
pick-up. Acum lumea ascultă muzică în timp
ce-şi verifică mailul. Asta mi se pare enervant.
Pentru că muzica e foarte accesibilă, lumea nu
o mai ia în seamă. Digitalul cam face ca totul
să sune la fel. Acum oamenii pun ceva acolo, pe
shuffle şi merge – am fost în crâşme unde sărea
CD-ul şi nimeni nu observa, minute în şir.”
Cu toate acestea, Mihai nu desconsideră
muzica ce se face în prezent, criticând mai
degrabă percepţia muzicii actuale, şi nu
calitatea ei.
„De exemplu, acum sunt mult mai mulţi oameni
în lume care cântă mai interesant decât în anii
’70. Faptul că nu mai există nişte regi - cineva ca
Elvis sau ca John Coltrane – ai diferitelor genuri
muzicale se datorează pur şi simplu cantităţii de
muzică şi nu neapărat scăderii calităţii acesteia.
E multă lume care cântă bine şi e foarte greu să
mai funcţioneze cineva ca sistem de referinţă.”
Trecând la saxofon şi păşind în lumea
profesionistă a muzicii, Mihai colaborează
cu trupe de rock din ţară precum Timpuri
Noi, Sarmalele Reci şi artişti sonori de jazz
precum Harry Tavitian, Vlaicu Golcea sau
Lucian Ban. Pe la începutul anilor 2000,
Mihai îşi stabileşte formula muzicală pe care
o urmează şi în prezent, şi pentru care este
cel mai bine cunoscut: formează grupul său
de jazz - iordache - şi începe sa cânte alături
de cei de la trupa Kumm.
Despre albumele sale, Mihai vorbeşte cu
modestie din punctul de vedere al
muzicianului care „n-o să zică că e fan de
albume proprii. Toţi au diverse insatisfacţii în
legătură cu albumele. La fiecare piesă am cel
puţin 5 chestii pe care ştiu că aş fi putut să le
fac mai bine, sau pe care le-aş face altfel acum.”
Friday a ieşit în 2003, iar Dissipatin’ în 2005,
ambele la casa de discuri A&A Records.
Mihai simte diferenţele dintre cele două,
forma lor fiind afectată şi de circumstanţele
în care au fost înregistrate.
„Dissipatin’ e puţin mai relaxat, Friday e puţin
mai interesant. Dissipatin’ a fost tras în 8 ore,
Friday în 3 ore şi chestia asta se simte foarte
mult, mai ales în modul în care cânt eu, pentru
că stăteam cu ochii pe ceas. Vorbeam cu Cătălin
Milea, unul dintre saxofoniştii mei preferaţi,
atunci când a ieşit Friday şi mi-a zis «da,
interesant, ai scos un disc, dar poate că ar fi
trebuit să repetaţi mai mult». Şi atunci am venit
eu cu teoria asta că un disc e ca o fotografie,
e un fel de instantaneu cu mine şi cu oamenii cu
care cânt la data respectivă. Mă rog, era doar o
teorie. De fapt ar fi trebuit să repetăm mai mult,
dar toată lumea avea alte treburi.”
Pe lângă cele două albume „oficiale”, mai
există o serie de discuri înregistrate în
timpul concertelor iordache care se găsesc
de vânzare în geanta artistului, după fiecare
cântare.
Artwork-ul la aceste albume este asigurat
de fiica lui Mihai, coperţile fiind din carton
reciclat, vopsite cu stencils şi cu vopsea de
maşini. Hesitations, Cheap Fun, Start From
Scratch, The Lazy Prince sunt cele 4 albume
live înregistrate în formule diferite. După
înregistrarea celui din urmă disc, Mihai
a scris o poveste în genul discurilor
conceptuale din anii ’70, în timp ce îl asculta.

Poate ne-am aştepta ca la un cvintet de jazz
clapa să se numere printre instrumentele
prezente. Un lucru deosebit la componenţa
iordache este faptul că ea lipseşte, fiind
înlocuită cu încă o chitară.
„Am cântat de multe ori cu Raul Kusak (clăpar),
şi au fost unele dintre cele mai bune concerte pe
care le-am dat. Drept să-ţi spun, clăparul care
mi s-ar părea potrivit pentru muzica mea, dacă
aş putea susţine la nivel de concert o trupă mai
mare, ar fi Kovacs Andras pentru că e unul din
cei mai muzicali oameni pe care îi cunosc. Din
păcate nu prea vrea să cânte jazz.”
Mihai argumentează că prin alege rea aceas ta a unei maturităţi muzicale clare,
s-a urmărit şi abordarea unui anum it soun d,
dar îi şi îndrăgeşte pe cei doi chita rişti
cooptaţi în proiect.
„De fapt Oigăn este ciudăţenia. El e the monk ey
in the stereo. Oigăn e un tip care ştie jazz mai
mult decât o gramadă de oameni pe care îi ştiu
eu şi care se cred fani de jazz. E un chitarist
extraordinar de creativ, şi prezenţa lui Oigăn în
iordache a fost o fază foarte steampunk, înainte
ca eu să aflu despre steampunk. Trebuie să cânt
cu Oigăn.”
Pe lângă iordache, Mihai şi chitaristul Sorin
Romanescu mai cântă împreună în duo-ul
Three’s a Crowd. Repertoriul curpinde uneori
piesele lui Mihai, alteori o muzică mai veche
din repertoriul standard de jazz şi de multe
ori se urmăreşte pur şi simplu să „explorăm
haosul”. Concertele variază între două
extreme.
„Acum vreo 2 luni am cântat în deschidere la
The Thing, unde am fost extrem de aberanţi,
şi din punctul meu de vedere a fost foarte
interesant, iar acum 2 săptămâni am cântat
la un eveniment de firmă, exclusiv piese de
jazz de acum cincizeci de ani – Take Five etc.”
Fiber Records este casa de discuri a
lui Mihai Iordache, el urmărind
momentan doar release-uri ce îl
implică muzical. Primul album
semnat Fiber, Far From Telescopes,
aparţine trupei Kumm şi a apărut
în octombrie 2009. Evoluţia
trupei este o dovadă elocventă
şi este marcată prin schimbări
vizibile de stil între albume.
Acest ultim disc al lor nu face
excepţie, cucerind poate un public
nou pentru trupă.
„Comentariile unora vizavi de Far From
Telescopes, cum că albumul ar fi mai light,
pentru mine nu au niciun sens. După
primele 3 piese de pe Moonsweat March
(n.r. primul album Kumm), puteam să
spun foarte clar ce le plăcea în perioada
aia – ceea ce se întâmplă adesea la
primul album al cuiva. La Far From
Telescopes e mai greu. Pe Far
From Telescopes toată
partea asta care pare
mai dansantă, nu a
fost foarte simplu
de făcut.”
„Există însă un fel de nevroză naţională care se
referă la imposibilitatea originalităţii în ceea ce
priveşte muzica de la noi şi multe dintre
comentariile acelea o exprimă foarte bine.
Alţii nu comentează atât, însă vin la concer t şi
dansează, sau doar ascultă – sunt cei care au
înţeles despre ce e vorba. Mi se pare că albumul
este unul modern, un pic prea modern pentru
România.”
Al doilea produs Fiber Records urmează să
apară anul acesta, şi poartă marca iordache,
compoziţiile fiind gata.
„Noul album nu propune o direcţie nouă,
propune lucruri care sunt noi pentru mine. Va fi
cu totul altfel decât celelalte. Am încercat, din
punct de vedere al compoziţiilor, să fac lucruri
noi, pentru că asta mă motivează să merg
înainte. Vreau să fac diverse chestii pe care nu le-
am mai făcut, să explorez sunete şi ritmuri aflate
la limita dintre jazz şi funk. Iar secţia ritmică
este formată din Uţu Pascu la contrabas şi Tavi
Scurtu la tobe, aşa că sunt sigur că pe albumul
cel nou se va putea dansa.”
Partea interesantă la acest album este
legată de aspectul său financiar. Inspirat din
modelul organizaţiei americane Kickstarter,
albumul ar urma să fie sponsorizat, pe cât
posibil, de fani, devenind primul din
România lansat pe această reţetă. Curioşii
pot intra pe www.iordache.ro pentru a afla
mai multe sau pentru a sprijini demersul.
„Albumul va ieşi oricum; până acum lumea a
trimis nişte bani. Asta e o fază pe care o încerc
acum, nu ştiu dacă o să-mi iasă. S-a strâns cam
un sfert din cât ar fi trebuit. N-o să returnez
nimic – în cel mai rău caz, dacă nu se strâng toţi
mă fac luntre şi punte, pun restul de la mine şi mă
ţin de promisiune. Ideea cu returnatul a apărut
pentru că lumea să ştie că nu este un scam. Dar
acum, după ce am strâns un sfert din bani, pot
să-ţi spun sincer că nu mai dau înapoi, eu anul
ăsta o să am album, cine a plătit o să-l aibă
acasă şi tot ce am scris pe site se va întâmpla,
indiferent că o să adun jumătate sau tot.”
Apartenenţa la două grupuri muzicale
diferite din punct de vedere stilistic ar
putea părea la prima vedere ciudată, însă în
realitate se completează foarte bine. Mihai
Iordache nu se conformează portretului
jazzistului înfumurat, fiind un consumtor
important de muzică, în accepţiunea sa
generală, gustând genuri diferite şi având o
atitudine deschisă.
„De fapt pe mine, ca muzician de jazz, faptul că
sunt şi în Kumm m-a făcut vizibil pentru o
categorie de oameni foarte OK. Mulţi dintre
oamenii care ascultă jazz în România au în
general tendinţa să nu iasă din casă decât atunci
când vine Chick Corea, ca pe urmă să discute
de ce nu le-a plăcut, şi au rămas în general la ce
ascultau prin facultate. Nu ies. Lumea asta care
ascultă Kumm şi… eu ştiu, Arcade Fire, şi altele,
sunt încă serioşi vizavi de muzică. Sunt oameni
care vin la concerte.”

două luni mai târziu.

Joi seara, mansarda unei case galbene, 3 ani şi
se aude o muzică
Se pune punct articolului cu saxofoane. Pe fundal
următoarea piesă care
liniştită în surdină. Culmea, întâmplarea face ca
la început. Zâmbesc şi
intră să fie bine cunoscuta bucată cu bas şi raid
na în cameră.
mă gândesc că poate ar trebui să dea cineva buz
 C
ând pregăteam întrebările pentru ceea
ce ar fi trebuit să fie un interviu, recu-
nosc că aveam o imagine deja formată
despre cum o să decurgă discuţia; mai ales
că văzusem filmul No One Knows About The
Persian Cats care mi-a completat perspectiva
superficială pe care o aveam despre Iran şi din
punct de vedere muzical. Până la urmă, ceea
ce trebuia să fie un interviu cu trupa iraniană
de indie-pop Take It Easy Hospital care a cerut
azil la Londra, a ajuns să fie un articol despre
ceva mai complex.
O să încep cu filmul, pentru că este în mare
parte responsabil pentru notorietatea lor
în presa occidentală. După ce a câştigat la
Cannes, în 2009, premiul special al juriului
„Un Certain Regard”, a fost interzis în Iran. Însă
pe scena muzicală trupa devenise cunos-
cută după ce a încărcat o piesă pe MySpace
– Human Jungle – şi nişte minţi deschise cu
urechi fine din Marea Britanie i-au chemat la
un festival din Londra. De fapt ăsta este şi su-
biectul filmului care se vrea un documentar, ca
să aflu de fapt că are destul de multă ficţiune.
Pe scurt, No one knows about the Persian cats
prezintă situaţia industriei muzicale din Iran
care, de altfel, lipseşte cu desăvârşire. În prim
plan se află Negar şi Ash (membrii trupei) care
trec printr-o grămadă de peripeţii ca să obţină
un amărât de permis să plece la acel concert
la Londra. Când zic peripeţii, mă refer la dat
acum în Iran.
Deci, venind cu această imagine bine tipărită
în cap, voi cum v-aţi fi aşteptat sa decurgă
interviul? Eu mă gândeam că o să se plângă
cât de rău e în Iran, cât s-au chinuit ei şi cum
politicul îi asupreşte; şi ce bine că au ajuns la
Londra şi jos Ahmadinejad şi Khamenei, sus
libertate, democraţie etc. etc. Greşit. Răspun-
surile au fost cât se poate de reţinute despre
orice avea legătură cu politica şi parcă repetau
aceeaşi placă întruna – „muzica e un instru-
ment emoţional care nu trebuie asociat cu
nimic ce ţine de suprafaţa superficială pe care
o reprezintă politicul.”
Foarte corect şi frumos aş putea spune,
însă tot ei admit că problema în Iran este că
muzica, în special rock-ul, pop-ul, rap-ul sunt
văzute ca făcând parte din cultura Vestului şi,
prin urmare, au devenit o ţintă a propagandei
politice antioccidentale, la fel ca şi jeanşii.
Însă, subtilitatea este că faţă de cenzura din
perioada comunistă din România, atitudinea
guvernului iranian este rezultatul unei gândiri
foarte tradiţionaliste. Aşadar, în Iran efectiv

Cu pisicile
şpăgi pentru paşapoarte, repetiţii şi concerte
clandestine prin subsoluri, clădiri abandonate,
hambare şi acoperişuri de bloc. Pentru că aşa e

persane la
control
De Cătălin Cumpănaşu
Foto: Ina Ionescu

36 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 37


nu există o industrie muzicală. „În Iran, acum
se face muzică pură. Nu există niciun fel de
mediatizare, de competiţie, publicitate sau
promovare – experiment pur.” De-asta au şi
plecat, dar se pare că să ajungi de la Teheran
la Londra nu e aşa greu cum rezultă din film.
Ce mi s-a părut interesant este că ei nu văd
faptul că au ajuns în Anglia şi au cerut azil ca
pe o fugă, o scăpare de societatea iraniană
ultra-tradiţionalistă. După spusele lor, a fost
o decizie normală de a dori să locuieşti într-o
altă ţară din nevoia naturală de a călători şi
cunoaşte şi alte locuri.
Cum au ajuns la Londra, Take It Easy Hospital
au şi dat-o pe electro. De pe MySpace nu prea
îţi dai seama, majoritatea melodiilor având un
sound indie-pop destul de tipic. La concertul
din Control am avut surpriza (nu m-am decis
încă dacă a fost plăcută sau nu) să asist la un
electro-pop experimental. Nu pot să zic că nu
mi-a plăcut dar eram pregătit pentru altceva.
Momentan lucrează la un album şi aştept cu
nerăbdare să văd ce iese în final, mai ales că
Londra şi-a pus deja amprenta pe muzica lor.
38 • martie 2011 • revistaartesimeserii
I-am mai întrebat de influenţe, dar nici între-
barea asta nu prea le-a plăcut, considerând că
„nu e relevant ce influenţe ai. Nu contează unde
te-ai născut, ci unde trăieşti acum.” Totuşi, au
recunoscut că, dacă ne raportăm la geografie,
sistemul de patru anotimpuri pe care îl are şi
Iranul face ca muzica lor să fie mai complexă.
Compun numai în engleză deoarece consideră
că bariera lingvistică îngreunează comunicarea
dintre oameni. Pentru versuri se inspiră din
stilul lor de viaţă de zi cu zi, din mici emoţii de
moment, fără mesaj politic sau social.
La finalul interviului am tras concluzia că Ash
şi Negar puteau să fie la fel de bine şi Maurice
et Julie sau John and Mary. Erau doi tineri
normali, talentaţi, care au ales să-şi urmeze
talentul într-o societate care îl şi apreciază. Nu
era nimic spectaculos, nu umblau prin lume
să promoveze democraţia în Iran. După cum
am aflat şi de la ei, majoritatea jurnaliştilor
exact asta vor să audă. „Foarte mulţi caută
o perspectivă specifică a societăţii iraniene,
însă în orice societate există varietate. Noi
suntem nişte oameni normali. Unii jurnalişti
ştiu deja ce tablou vor să picteze când ne
intervievează.” Şi asta ne dovedeşte încă o dată
că nu tot ce zboară pe ecrane sau prin ziare,
se şi mănâncă. Nu văd un mod mai bun de a
încheia acest text decât cu răspunsul lui Ash la
o întrebare dintr-un interviu pentru HotNews,
despre cum a „primit” declaraţia ayatollah-ului
Ali Khamenei, care spunea anul trecut că mu-
zica „nu este compatibilă” cu valorile Republicii
islamice. Ash răspunde: „cu indiferenţă.”
Recenzii
WOMEN
Public Strain
2010
Flemish Eye / Jagjaguwar
de Andrei Ţîrcă
Women este o trupă de băieţi canadieni, formată în
2007. Primul lor copil a fost lansat în 2008, autointitulat
Women, iar albumul de faţă, Public Strain, a urmat la
sfârşitul lui septembrie 2010. Unele divergenţe între
membrii trupei au lăsat un nor de incertitudine asupra
viitorului formaţiei. Albumul este un echilibru foarte
atent studiat între două emisfere. Women rămân
fideli sound-ului brut, shoegaze, agresiv şi neîngrijit,
continuând dezordinea de pe primul album. Chitările
scot impulsuri metalice, basul fredonează în gol teme
repetitive. După cum spunea şi solistul/chitaristul
grupului, Patrick Flegel, de multe ori se merge pe o
abordare no tone. Can’t You See, Drag Open, Narrow With
The Hall sunt melodii cu un important conţinut disonant,
vizibil chiar din primele secunde ale cântecelor. Există o
doză considerabilă de respect pentru aceste sunete de
tip zgomot. Public Strain nu se pierde totuşi prin gălăgie,
pentru că are compoziţii foarte complexe. Piese ca
ALIEN PIMP
False Flag Operation
2010
DubKraft Records
de Toma Soare
Silviu Costinescu, fondatorul DubKraft Records şi cel
care se află în spatele pseudonimelor Alien Pimp,
Marginal şi Subjazz, lansează sublabel-ul afiliat DubKraft
Records – False Flag Operation. Am stat puţin de vorbă
cu Silviu care a fost încântat să dezvăluie câteva din
secretele FFO.
În primul rând, FFO este liber de preset-uri. FFO nu îşi
propune un stil anume şi nici nu pune bariere în ceea ce
priveşte creaţia, promovând piese de la artişti din varii
genuri de muzică electronică, dedicându-şi existenţa
oamenilor interesaţi în experienţe bogate.
Să ne imaginăm ca DubKraft este instituţia sau sediul,
iar FFO este laboratorul obscur de la subsol unde se fac
experimente secrete şi vom înţelege conceptul.
Eyesure sunt extrem de concentrate, luând într-un timp
relativ scurt, închipuiri total diferite. Măsurile ciudate
rup barierele convenţionalului, în acest sens putând
exemplifica prin Heat Distraction.
A doua componentă importantă a albumului este latura
sa melancolică. Se face de multe ori trecerea de la părţile
haotice la porţiunile dulci, melodice, nostalgice. În acest
balans, realizat deseori foarte abrupt, se ascunde de
fapt măiestria albumului, făcând din Women, o trupă
total imprevizibilă. Locust Valley este poate cea mai bună
piesă, cu o structură surprinzător de cuminte, dar cu o
profunzime şi un simţ înălţător fantastic. Tot Patrick Flegel
povestea despre faptul că Public Strain este puternic
influenţat de gândurile unui paznic de noapte, post pe
care l-a ocupat el însuşi, această descriere a albumului
numărându-se poate printre cele mai elocvente.
Până acum au apărut 6 piese pe profilul de Soundcloud
al DubKraft Records sub steagul FFO, însă probabil în
timp ce finalizez acest articol, noi artişti lucrează cu spor
la piese proaspete pentru label. Cei care au semnat până
acum sunt Mr. Gasparov, Marginal, Edoc feat. Manuel
Arce, Materia, Justice & Momentum şi Alien Pimp.
Piesele pot fi găsite pe profilul de Soundcloud al
DubKraft Records iar primul release va fi în curând
disponibil ca download gratuity. Următoarele vor fi
lansate iniţial în magazinul online propriu, apoi, lunar,
vor fi puse la vânzare în shop-urile online sub forma
unui EP digital, a unei compilaţii sau unui vinyl-release.
Demn de urmărit şi de recomandat oricărui gurmand de
beat-uri experimentale!
revistaartesimeserii • martie 2011 • 39
 înghite coada singur, mă-nţelegi? Cercul se strânge şi…
se pune punct.

1, 2 şi poate 3... Cum stai cu colaborările muzicale?

De ceva vreme încoace nici n-am prea avut colaborări
vocale. La microfon sunt autosuficient. Există şi efecte
de voce care mă fac să nu mă simt atât de singur… Însă
am încercat să fac ca piesele noastre să fie nişte poezii
orchestrate. În hip hop vezi deseori mai mulţi MCi pe o
piesă, pe când „featuring-uri” în cărţile de poezie – mai
rar, nu? Asta a fost provocarea, de-aceea colaborările au
venit mai mult pe linie instrumentală.

MC Norzeatic - Furnicaturi,
Pentru un MC eşti nesperat de pozitiv şi surprinzător de paşnic.

(
Ce mănânci, bei, practici şi asculţi?
MC-ul e maestru de ceremonii, pozitiv prin definiţie. El tre
să dirijeze întreaga sală spre bună dispoziţie.

scratch-uri si
, cuvinte frânturi
Paşnic… ce să zic, nu mănânc microfoane, nu scuip foc şi
nici nu beau de sting.
Îmi place să merg pe jos, să privesc natura, dar şi autobuzul
sau metroul au priveliştile lor. Încerc să alternez cuvântul cu
Mulţi din cei care şi-au gâdilat timpanele, în ultima vreme, prin Guer- pasajele instrumentale, beat-urile ritmate cu liniştea.
rilla, au rămas plăcut surprinşi de single-ul „Aici Acum”. Mai mult, partea La microfon, sunt calm, dar practic ten-ching. Şi n-am să
vă spun ming-chun. Sunt foarte interesat de disciplinele
grozavă este că întreg albumul este din categoria „delir minunat/musai japoneze „dō” (cale), care sunt practici tradiţionale dar şi
exerciţii de meditaţie: cha-dō sau cha-no-yu, sadō sau
de ascultat”. Cu un Norzeatic atent şi contemplativ, cuvântul măiastru ikebana, şi altele.

împletit-scornit se scaldă în ritmuri bangin’, psy-chill sau în „Feeling-ul de
vinil” al poveştilor Electrecord. Doamnelor şi domnilor, animale de toate hop-ul este muzică electronică, dacă te gândeşti cum e
vârstele şi spirite iluminate, multaşteptatul şi îndelungsperatul interviu cu construit, cântat şi secvenţiat. Totodată, e şi jazz, e un fel
de subramură a jazz-ului. Word-ul e spoken, iar textele
MC Norzeatic. – poetice; asta e ideea, e mai mult decât ritm şi rimă. Eu
consider că e hip hop, versiunea noastră, 2011.
Cine e Khidja şi cu ce se ocupă părinţii ei?
de Călin Mureşan Khidja e un duo de producători/DJi: Rusu şi Flore. Îi
Foto: Claudiu Popescu vedeţi pe flyere, la petreceri, sub numele de Khidja sau
Poor Relatives (un nou proiect de muzică electronică pe
care-l au împreună).
Formula noastră se cheamă Norzeatic şi Khidja – eu la
Călin: Cine sau ce te inspiră? microfon, iar Rusu şi Flore la producţie, mix şi scratch.
Norzeatic: Tot. Fluxul vieţii, la propriu În principal Rusu produce beat-urile, secvenţele
şi la figurat. Schimbarea anotimpurilor de instrumental pe care le mixează live, iar Flore e
şi a altor forme de echilibru din natură, turntable-ist, specialitatea lui e să cânte la pickup, ceva
sau clipele când sunt constante. mai mult decât ideea simplă de scratch. Pe lângă astea,
Strada, oamenii cu dumele lor, la mai sunt instrumente, elemente, condimente pe care le
coadă la patiserie, de exemplu. Un presărăm, ca să dăm aromă…
buchet de flori, de vin, „o floare, un
crin, parfumul cel mai fin”… „Picătura I-am văzut la concertul tău din Control pe Rimaru de la RACLA
din stilou prefăcută-n ecou/ Un fluture şi pe Deceneu (Getto Daci). Cât de conectat mai eşti, muzical
– o floare care-apare din nou/ Plăcerea vorbind, cu hip hop-ul?
când stai/ în tăcerea cănii de ceai/ Sunt. Merg la concerte, ascult muzică şi mă interesez de
Toate astea şi nu numai…” noutăţi. Şi ţin legătura cu destui artişti din sfera hip hop
de la noi.
În fond, ce cânţi? Însă ăsta e doar un gen muzical. În ultimii ani cred
În două cuvinte… hip hop. c-am mers la mai multe concerte de jazz sau de muzică
S-ar putea spune că e un melanj de electronică decât de hip hop. Încerc să ascult alte genuri
hip hop-jazz, muzică electronică, şi să aduc ceea ce învăţ în hip hop; trebuie împrospătată
spoken word şi poezie. Dar hip energia, altfel ar fi o treabă cam ca un şarpe care îşi
Dacă ar veni la tine cineva şi ţi-ar spune că până acum n-a
luat muzica în serios însă e hotărat să îşi schimbe viaţa, care 5
albume/trupe/piese i-ai recomanda să asculte?
5 albume care spun mai multe despre hip hop decât
multe albume hip hop: James Brown –The Payback; Jimi
Hendrix – Are You Experienced; Parliament – Mothership
Connection; Gil Scott Heron – The Revolution Will Not Be
Televised; Herbie Hancock – Head Hunters
Ce rost are muzica şi care îi sunt limitele din punctul dvs. de
vedere, maestre Norzeatic?
Rostul e să ne rafineze spiritul, să ne pregătească pentru sfere
mai înalte, dar şi să ne încălzească gleznele. Nu există limite.
Dacă te-ai fi născut prin ’50 să spunem, ce profesie ai fi făcut?
Sau mai important, cum ţi-ai fi potolit setea de a exprima şi de
a te face auzit/înţeles?
În anii ’50, potolindu-ţi setea de a te exprima, de a te
face auzit… Probabil, puşcăriaş.
Ca într-un banc pe care l-am auzit recent: Interviu pentru
angajare… - Câţi ani aţi stat la ultimul loc de muncă? -
20 de ani. - Şi de ce aţi plecat? - M-au graţiat…
Deşi cred că şi în anii ăia grei putea exista o cale de
mijloc pentru un artist. Fără compromisuri, fără puşcărie.
Probabil aş fi băgat romanţe la megafon, cu Rusu la
flaşnetă şi Flore la patefon.
Poate fi o mare peripeţie găsirea albumului tău, dă-ne o
„tăiere scurtă”.
http://shop.ollie.ro/ollies-gang-norzeatic-khidjaaici-
acum-p-1353.html
(e destul de scurtă?)

40 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 41

 coverstory

a
De Alexandra-Maria Colţa şi
Irina Vasilescu

Foto: Alexandra Sandu

Sau despre pui, Carrefour, frici şi serious shit.

Marius Manole este actorul, rebelul, temătorul, afaceristul, emotivul,

curajosul, ironicul, viciosul din spatele cortinei, din coada de la
Carrefour, din emisiunea de pe postul naţional. Este toate astea luate
de-odată, fără avertisment şi fără pauze. Spune că nu trăieşte în
prezent, deşi este omul momentelor schimbătoare de viaţă. Spune că
îi este constant frică, deşi frica este principalul fitil al vieţii şi carierei lui.
Spune că momentul cel mai frumos din teatru e pasul din culise spre
scenă, transformarea dintr-un om „amărât” într-un personaj, „Când ştii
că trebuie să intri, şi mai ai 3, 2, 1, şi…”
…
ne apropiem de spatele Teatrului Naţional
unde ne întâlnim cu Manole. Nu ştim dacă
am ajuns unde trebuie, dar imediat îl vedem
din uşă, ne face un semn scurt şi ne cheamă înăuntru.
E intimidant, când te gândeşti câţi actori mari au păşit
exact prin locul ăla, e luminat slab şi e ceva de mers.
Marius ne conduce repede, e „de-al locului”, mai aruncă
nişte saluturi în stânga şi-n dreapta. Trecem prin culise
şi ajungem într-o sală întunecată, din care câteva
reflectoare mai sparg bezna. Marius Manole spune că ne
ştie revista. A găsit-o într-o cârciumă, s-a uitat prin ea, a
recunoscut câţiva oameni din teatru care-i sunt dragi şi
a luat-o acasă. Noi am spus că revista e doar de răsfoit,
din cauza numărului limitat de exemplare, dar hei, el are
voie. Ne bucurăm. Am început bine.
Are părul aranjat într-o tunsoare până la maxilare.
Câteva şuviţe îi intră în ochi. Are o privire obosită, un
pic înceţoşată. Nu e ceva nou. Programul încărcat îl ţine
într-o permanentă stare de oboseală de care încearcă
să se protejeze. „Sunt şi zile în care, din cauza oboselii,
tu nu poţi să-ţi faci bine treaba în scenă. Că eşti foarte
obosit şi nu mai ai putere. Şi atunci intervine o tristeţe
foarte mare. Pentru că-ţi dai seama că... nu e bine. Că
trebuie să te mai şi protejezi, ca să poţi dup-aia, tot tu,
să le oferi oamenilor ceva de calitate. Să nu vină să vadă
un mort pe două picioare, cu ochii înfundaţi în cap, care
se chinuie să ragă nişte cuvinte.” Acum vorbeşte puţin
răguşit, dar cald şi foarte clar. Poartă o cămaşă bleu,
pe sub un hanorac negru, lejer. Se aşază pe marginea
scenei. Bea dintr-un suc şi îşi aprinde o ţigară. Fumatul –
laitmotivul multor interviuri date. Că mereu ba se lasă, ba
încearcă să se lase, ba tocmai s-a lăsat şi se simte fantastic.
Deocamdată nu s-a lăsat pentru că „fumez de frică. Mi-e
frică să schimb ceva, că nu ştiu – dacă schimb ceva şi-mi
afectează diseară spectacolul? Dar dacă aşa trebuie să fiu
eu, şi dacă mă schimb, se schimbă totul? Şi dacă…?”.
…Întrebarea asta i-a dat în repetate rânduri bătăi de cap.
„Eu n-am cum să nu regret. Orice alegere pe care-o fac,
dup-aia zic «sigur n-a fost cea mai bună alegere!»”. De
când îşi poate aminti, s-a lovit mereu de dificultatea asta
de a lua decizii. De multe ori e anunţat ce s-a hotărât
pentru el. De multe ori amână pe mai târziu şi se trezeşte
cu faptul împlinit sau cu gazul tăiat. Totuşi, nu i-a fost
greu să aleagă teatrul. Din clasa I, de când s-a dus la
teatru că la cercul de fotografie era plin, ştie că asta e
menirea lui, vocaţia lui. Şi faptul că o ştie, o crede până
în adâncul oaselor, îl motivează să treacă peste greutăţi,
peste oboseala foarte mare, peste eşecuri. „Sunt atâţia
oameni în lumea asta care nu şi-au găsit calea, care nu
şi-au descoperit talentul, care n-au nimerit la meseria pe
care şi-au dorit-o. Şi lucrul ăsta, că eu am avut norocul
imens să îmi descopăr de mic chestia asta mă-mpinge
tot timpul să…”
…Să joace în 36 de spectacole momentan. Adică 13-14
piese care se tot repetă pe la Bulandra, Teatrul Naţional
sau prin alte teatre din ţară. Acum poate, că e tânăr. Nu-l
deranjează prea rău că aşteaptă prin gări friguroase
până îi îngheaţă cafeaua în pahar, s-a obişnuit să facă
naveta cu trenul şi să se bucure că mai prinde câteva
ore de somn: „Jucasem la Timişoara, băusem câteva
beri şi mă dusesem cu trenul. Eram atât de obosit, nu
mai dormisem cred că de vreo 2 zile şi 2 nopţi. N-am
găsit loc la cuşetă, am adormit pe-o canapea. Aveam un
telefon de la Zapp şi bani într-un buzunar. Şi dormeam.
Şi am simţit cum mă fură cineva. Am simţit clar cum
îmi umblă în geacă. Şi-aveam două opţiuni – să mă
trezesc, sau să dorm în continuare. Şi-am zis «hai, şi-aşa
am prins un ochi de somn, e păcat...»”. Totuşi nu vrea să
continue în ritmul ăsta. Se simte obosit, încât îi e frică
să nu îl doboare programul şi să nu mai poată juca. Din
cauza asta îşi va lua un „an sabatic”, în care nu se va mai
implica în piese noi, va rămâne doar Yiuichi din Iubiri
interzise, Egoruşka din Sinucigaşul, Lopahin din Livada
de vişini, Borkin din Ivanov şi celelalte 10-11 personaje.
Cu toată promisiunea asta personală de a-şi trăi viaţa
şi în afara scenei teatrului, o zi pentru Marius Manole
este: „Când nu am repetiţii, mă trezesc, încerc să gătesc
(uneori îmi iese, alteori nu), după care vin la teatru dacă
am spectacol. Iar dacă n-am spectacol deloc, atunci
toată ziua stau şi încerc să văd şi eu un film că nu mai
apuc, încerc să citesc şi eu că nu mai apuc, încerc să ies
din casă puţin aşa... Alţii se duc la plimbare, eu mă duc
până la Carrefour... ăsta-i locul meu preferat (râde) de
promenadă. Oricum, nu stau. Nu stau într-un loc; nu
pot să stau într-un loc deocamdată.” Aşa într-o continuă
mişcare, în ritmul ăsta, nu are timp să se uite de sus la
viaţa lui şi să dea calificative. „Eu în viaţă nu văd nici într-
un fel lucrurile, că eu nu prea văd viaţa. Eu, când plec
acasă de la teatru, mă duc şi mă gândesc pe drum ce-am
făcut la teatru, acasă când stau mă gândesc ce-o să fac
la teatru, pe drum repet ce am de jucat la teatru, iar la
teatru... sunt la teatru.” Din cauza asta îl admiră pe Victor
Rebengiuc pentru cum trăieşte fiecare emoţie, fiecare rol
cu bucuria unui copil, cum nu se poate plictisi de teatru
şi cum spune că nu are nevoie de nicio pauză: „Eu? Păi
dac-aş face pauză, aş fi mort…”
…Vocea îi coboară cu o tonalitate, îşi micşorează puţin
ochii căprui într-un zâmbet, şi-a dat părul după ureche şi
s-a aşezat mai confortabil. E clar, e momentul să vorbim
despre lucruri mai profunde. Despre adolescenţă.
Studenţie. Despre teribilismele vârstei şi consecinţele
maturizării. Marius Manole este copilul maturizat prea
devreme. A descoperit Teatrul Naţional din Iaşi din clasa
a IX-a şi de atunci stătea cu orele cu actorii de acolo, toţi
mai mari decât el. Discuţiile se învârteau în jurul altor
probleme decât temele nefăcute sau colegul enervant
din prima bancă. Cu prietenii din teatru a băut prima
bere. A văzut foarte mult teatru, a citit mult şi toate astea
l-au maturizat mai repede. Ca orice adolescent a trecut
prin pragul alcoolismului. Era să fie exmatriculat în clasa
a XII-a. A depăşit problemele singur, le vede ca pe o
experienţă necesară în formarea oricărui om. Şi benefică
totuşi pentru că au fost atunci şi nu mai târziu, încât să
cadă în clişeul actorilor „boemi”, care-şi dau banii pe un
stil de viaţă boem, adică teribilist şi plin de vicii narcotice
şi alcoolice. Nu. Marius Manole e adult, e mai stăpân
pe el şi pe viciile lui. Cu toate astea, urăşte maturizarea.
Urăşte vocile care spun „Băi, nu poţi să te comporţi aşa!
revistaartesimeserii • martie 2011 • 45
Ai 30 de ani, ce dracu’!”. Acum merge mai mult înspre
copilărie, înspre jocul, libertatea, jemanfişismul unei
vieţi nematurizate. Nu-i pasă dacă îl vezi stând pe o
bordură sau pe jos în sala de teatru. Se revoltă când i se
cere să fie altceva decât simte şi este: „Nu nenică, spui
ce gândeşti, cu toate riscurile! Că ce să-ţi ia? Boii de la
bicicletă, banii de la bancă? Ce să-mi ia? E foarte…”
…
interesant la Marius Manole conflictul
constant între frică şi curaj. El este omul fricos,
speriat de atâtea lucruri şi totuşi omul care nu
se sperie să încerce, să plece din iubire la Bucureşti fără
nici un suport aici, să renunţe la un rol, să fugă cu trenul
şi să se întoarcă în aceeaşi dimineaţă, gata să-l înfrunte.
„Toată viaţa mea aşa a fost, o continuă luptă cu frica asta.
Şi cred că dacă te laşi dominat de frică clachezi, şi dacă
încerci s-o înfrunţi, până la urmă domini. Dar într-adevăr,
tot timpul la mine există o doză foarte mare de frică.
Cu asta trăiesc, de fapt; partenerul meu cel mai bun în
viaţa asta este frica.” Teama de ratare a unui rol îl face
ca în fiecare spectacol să dea ce e mai bun şi să-l joace
ca şi cum ar fi ultimul, singurul. Frica şi necunoscutul
dinaintea fiecărei piese devin pentru el „cel mai
fenomenal lucru în teatru (şi-mi pare rău că publicul nu
poate să asiste la chestia asta) este momentul ăla, când
actorul trece din culise, intră în scenă. Pasul ăla pe care
îl face el. Mie ăla mi se pare absolut genial, pentru că îi
vezi – voi nu puteţi să-i vedeţi – îi vezi, actori mari... sunt
atât de mici în culise, şi cu emoţii, şi stau, săracii, şi cu
„Tatăl Nostru”, şi speriaţi… Şi dintr-o dată calcă în partea
ailaltă. Şi în pasul ăla, într-o secundă jumate, se-ntâmplă
transformarea aia miraculoasă. Dup-aia te uiţi, spui
«Domne, de unde şi-a luat energia, puterea? De unde…?
Că acum era terminat, vai de capul lui, şi dintr-o dată
a ajuns...». Pasul ăla dacă l-aţi vedea în culise, dacă aţi
putea trăi în culise, e fantastic. Mie ăla mi se pare cel mai
frumos moment din teatru. Pasul ăla…”
…Pasul ăla important a fost şi pentru carieră, tot
determinat de frică şi de curaj în acelaşi timp:
întoarcerea la Brăila pentru rolul pe care credea că nu îl
poate duce la capăt. Este mirat că a spus totuşi povestea
în alt interviu, poate şi pentru că, mai demult, spunea
multe lucruri doar după o bere sau două, lucruri pe
care altfel i-ar fi fost greu să le spună. Altfel, zice el, era
plictisitor în interviuri. Dar experienţa „Drept ca o linie”
şi alegerea: Brăila-Făurei-Iaşi au fost hotărâtoare pentru
cariera lui şi pentru actorul care e azi. Pentru că zi de zi
Radu Apostol îi spunea că e un actor prost, pentru că
locuia în teatru şi auzea asta în fiecare moment, nu a mai
rezistat şi a luat hotărârea să plece. Pentru că la gară la
Făurei a aşteptat trenul de Iaşi. A văzut trecând trenul de
Iaşi şi s-a întors la Brăila pentru că „Da’ ce Dumnezeu, m-a
făcut un rol pe mine? Eee…”
…Eee, „Ambreiaj, frână, dreapta, stânga, ce poa’ să fie aşa
greu?” Aşa sună povestea puţin ilegală, total amuzantă a
lui Marius Manole – proprietarul unei maşini, dar nu şi al
unui permis de conducere, pentru câteva luni. Vorbeşte
entuziasmat şi noi întrerupem povestea cu câte un „Nu
se poate!” urmat de câte un „Stai, că mai e” din partea lui.
46 • martie 2011 • revistaartesimeserii
Deşi lui Marius îi este frică să meargă cu maşina, nu stă
în dreapta şoferului, ci doar în spate, cu centură, a făcut
şcoala de şoferi de două ori, fără a-şi obţine carnetul la
sfârşit. Totuşi, şi-a cumpărat o maşină după o filmare, cu
4 ore de condus la activ şi a făcut şi un accident, el fiind
la volan. „Băusem vreo 2 beri şi cineva pe platou a zis
«Îmi vând maşina». Şi eu, care eram acolo, am zis: «Da?
Cu cât?». «3 500». Zic: «E, dacă era 3, o luam». «Ţi-o dau
cu 3, o iei?». «Da». M-am dus, m-am culcat, şi a doua zi
m-a sunat omul. Zice – «Nu vii să-ţi iei maşina?». Eu: «...».
Şi am sunat-o pe Rodicuţa, o colegă: «Vino că mi-am luat
maşină, s-o conduci tu până-n faţa blocului, că eu n-am
carnet.» Ea mi-a răspuns: «Eşti nebun?»...” În felul ăsta a
ajuns maşina în parcare. Marius s-a lăudat şi tatălui său
cu noua achiziţie. După alte câteva ore de şcoală de
şoferi, a urcat la volan şi a condus spre o petrecere. Acolo
s-a produs accidentul, nu grav, dar probabil costisitor
pentru proprietarul maşinii lovită în bot cu spatele
maşinii conduse de Marius Manole. Aşa s-a întâmplat, de
acolo au fost ajutaţi de alţi 2 martori ai evenimentului
să ajungă totuşi acasă de la locul petrecerii. După 7
luni de stat în parcare s-au mai gândit să o scoată la o
plimbare, dar şoarecii umblaseră pe la motor. Şi după
toată experienţa de şofer cu maşină personală, Marius
Manole a vândut-o înapoi celui de la care o cumpărase,
cu 1000de euro mai puţin.
„Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare fără momentele
astea imprevizibile”, spune Marius aducându-şi aminte
întâmplarea asta şi de spiritul lui antreprenor. „…am
uitat să vă spun de asta. Sunt un mare afacerist. Dacă
vreţi să vindeţi ceva cel mai scump, mie trebuie să-mi
vindeţi. Dacă aveţi de vândut o foaie cu 10 lei, mi-o
vindeţi mie, că eu o cumpăr. Orice. Dacă e şi-n rate, m-aţi
găsit. Ăla sunt.” Este adevărat. După ce ne-am terminat
întrebările am aşteptat în foaierul din spatele sălii de
teatru. O încăpere ca un hol, cu o canapea şi 2 fotolii din
piele, o oglindă mare şi 2 lămpi scoase din priză. Acolo
viaţa de actor e ca a oricărui alt angajat în oricare alt
serviciu. Vin colegi pe la tine care-ţi arată nişte bijuterii
din argint sau parfumuri sau electronice, cum a fost
cazul acum. Marius Manole şi-a cumpărat un aparat de
ras, deşi cam confuz privitor la cum se foloseşte.
Revenim în sala de teatru unde de ceva timp este
gălăgie. Se pregăteşte scena pentru piesa „Sinucigaşul”
din seara aia. Peretele din capătul scenei este pavat cu
nişte plăci argintii, metalice, pe care se află mai multe
ceasuri. E un culoar strâmt mărginit de o uşă şi un gard
cu grilaj. Pe acolo se învârt inginerii de lumină, care
strigă numere, aprind reflectoare, se urcă pe scară şi mai
scot un „Hai tataie! Hai că se poate!” perfect înregistrat cu
reportofonul. Credeam că gălăgia o să fie deranjantă. Că
n-o să ne mai putem concentra nici noi la întrebări, nici
Marius la răspunsuri. El spune ceva despre nevoia de a se
amuza, de a se relaxa actorii în teatru, de a nu fi speriaţi
de rateuri şi se opreşte zicând către un loc nereperabil în
sală: „E, îi frumos aşa, Nicoleta?” pentru că Nicoleta cânta
zgomotos în culise. E beznă de nici nu vezi întrebările
sau reacţiile la întrebări. El continuă: „Aşa ne distrăm noi
în teatru, uite astea-s distracţiile noastre.” Totuşi gălăgia
Încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din
spatele scenei să nu tropăie, să fie uşa închisă la
cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru
că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie
de sportiv. Şi că nu pot să îmi spun textul şi lângă
mine să vorbească o cabinieră despre varza călită
de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.
nu a fost un obstacol. Marius Manole este actor şi în
culise. Şi în drumul spre casă, şi în Carrefour. După 10 ani
de carieră, şi-a format un oarecare automatism înainte
de piesă, unul care vine natural pentru el. „Pregătirea
începe de când te trezeşti dimineaţa. Sau chiar de
când te culci seara. Că ştii că a doua zi ai spectacol;
nu neapărat faci ceva anume, dar îl ai aici, undeva, tot
timpul. Orice faci în timpul zilei, că repeţi altceva sau
că te duci la restaurant sau că stai acasă, sau că speli
rufe, sau că găteşti, tot timpul, undeva aici, mintea ta
deja se pregăteşte pentru spectacol. Trebuie să ştii că
ai spectacol seara şi, cu două ore inainte să fii la cabină,
ca să scapi un pic de problemele tale de acasă, să uiţi că
nu ţi-a ieşit puiul, să uiţi că te-ai certat cu iubita şi să fii
pregătit într-un fel…”
…
În care să dai ce-i mai bun în fiecare seară. Să
nu îţi baţi joc de meseria de actor, de teatru
şi de public. Cu fiecare zi de muncă Marius
Manole încearcă să schimbe câte puţin, să încurajeze
disciplina care este „prima regulă a teatrului”, adică „încerc
să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei
să nu tropăie, să fie uşa închisă la cabină, cabinierele să nu
vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria
asta e meserie de sportiv. Şi că nu pot să îmi spun textul
şi lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită
de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta.”
Teatrul înseamnă multe lucruri, chiar şi experienţe
traumatizante, obositoare pentru fizic şi psihic. „Te-
ncarcă, te-ncarcă. Şi nu numai că te-ncarcă, dar dup-aia
rămâi cu o energie aşa, neterminată după spectacol.
Şi de-aia se-ntâmplă c-adormi pe la 4 dimineaţa sau 5,
pentru că rămâi cu o încărcătură foarte mare. Şi sunt
spectacole grele, în care chiar dup-aia rămâi 2-3 zile cu
o trenă aşa.” Se gândeşte un pic şi priveşte într-o parte
în gol şi apoi continuă cu o glumă, citându-l din nou
pe maestrul Rebengiuc: „L-au întrebat: «Cum aţi intrat
în pielea personajului?». El a zis: «Domne, am privit...
am stat un moment, aşa, l-am văzut că nu era atent, şi-
am intrat în pielea lui!»”. Totuşi, pentru Marius Manole
jocul actoricesc e o treabă foarte serioasă. Foarte grea,
pentru că în teatru „te joci de-adevăratelea. Pe viaţă şi
pe moarte. Cum vezi copiii ăştia care se joacă-n parc,
chiar copii mai mici, pe la 6 ani... Ei iau extem de în
serios toate jocurile alea. Ei nu-şi bat joc. Ei se supără,
se enervează, se ceartă. Ajung să nu-şi mai vorbească.
Pentru că jocul e un lucru extrem de serios; jocul făcut,
asumat, e un lucru foarte greu de făcut.” Foarte greu
pentru că, deşi când vezi un rol jucat bine la un actor
te gândeşti că i-a fost uşor să simtă ca personajul,
să aibă aceleaşi sentimente, trăiri, că poate a trecut
printr-o situaţie asemănătoare. Simţitul o fi ca mersul
pe bicicletă, aşa de greu de uitat şi de uşor de refăcut
din nou şi din nou. E fix pe dos. Dacă te bazezi mai mult
pe afectivitate, pe apropierea aleatorie faţă de un rol,
asta poate duce la un mare eşec. Pentru că poate a doua
zi, rolul ăla nu-ţi mai spune nimic. „Mă bazez în primul
rând pe instinct, dar odată crescând aşa, am învăţat că
şi raţiunea joacă un rol destul de important şi e bine
50 • martie 2011 • revistaartesimeserii
să-ţi gândeşti lucrurile foarte bine, ca apoi să poţi să pui
suflet în ele şi să fie un lucru mare şi bun şi stabil. Dacă tu
lucrezi numai pe bază de intuiţie, într-o seară s-ar putea
să simţi, într-o seară s-ar putea să nu simţi. Şi să ai un
spectacol genial cu o seară înainte şi a doua seară, când
vine lumea să te vadă, să fii o pacoste.” D-asta spune el
că teatrul este „ceva foarte imprevizibil, dar foarte bine
controlat”, o luptă permanentă între instinct şi control,
între stabilitate şi haos: „Ştii cum e în actorie? E ca şi cum
tu te duci acuma şi cineva îţi dă o veste proastă. Şi tu nu
ştii cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma
mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aş fi
pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia,
nu ştii – că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-
ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te
duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu ştii.
Aşa e în scenă.”
Teatrul înseamnă şi o parte importantă din viaţa lui.
Pentru că ştie că este menirea lui, pentru că îi place
când primeşte mesaje de la oameni din public care-i
mulţumesc pentru că simt că teatrul a schimbat în ei
ceva, că au plecat altfel din sală, că aplaudă, că aşa se
simte mai puternic. Şi se vede făcând asta, schimbând
vieţi şi jucând vieţi în timp ce-şi trăieşte viaţa lui,
normală spune el, mulţi ani de-acum încolo. Atâta timp
cât simte, cât e proaspăt şi în formă. Atâta timp cât are
de ce să facă meseria asta. Altfel, când l-am întrebat dacă
ar fi ceva care l-ar putea face să renunţe la teatru, a făcut
o pauză lungă. S-a uitat la mine şi a spus un „nu” încet.
Abia perceptibil. Pentru că este o întrebare care nici nu
are nevoie de răspuns. Pentru că teatrul românesc a
crescut cu Marius Manole şi Marius Manole este adultul
copilăros care a crescut cu teatrul.
Ştii cum e în actorie? E ca şi cum tu te duci acuma
şi cineva îţi dă o veste proastă. Şi tu nu ştii cum
reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma
mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu
aş fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine
chestia aia, nu ştii – că te-apucă tremuratul,
că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci
nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da,
unde e? Mă duc, ce tre’ să fac?»... Nu ştii. Aşa e în
scenă.
 teatru

„Un hipiot
crescut de
bolsevici”
,
De Raluca Ilie
Foto: din arhiva personală

O geacă de piele. O motocicletă care a văzut probabil mai multe colţuri

de lume. Şi un câine. Cehov. Acestea sunt primele lucruri care îmi vin în
minte atunci când mă gândesc la Felix Crainicu, realizator de emisiuni
radio, prezentator TV, actor, regizor, coregraf şi autor al volumelor
„Verdicte inutil amare” şi „Legendele sacre ale dacilor liberi”. Cunoscut
mai ales prin piesa sa de debut, „Hipioţi şi bolşevici”, Felix revine „La
Scena” cu o nouă comedie tristă despre dragoste şi singurătate – „Hai
să facem sex”. Am vrut să îl cunoaştem mai bine, aşa că l-am provocat
la o discuţie despre artă, regie şi teatru.

revistaartesimeserii • martie 2011 • 53

Raluca: Cum erai în timpul liceului și cât de mult te-ai
schimbat de atunci?
Felix: Din păcate, liceul echivala în vremurile acelea cu
o mică închisoare. De pildă, ca să poţi ieşi din minunatul
liceu Lazăr din Bucureşti (dacă nu se termina schimbul),
trebuia să coborâm pe paratrăznetul de la etajul 2. Ţin
minte că aveam profesori care ne tundeau şi care ne obligau
să ne scoatem pantalonii din bocancii înalţi, de parcă asta
avea vreo legatură cu învăţătura sau cu spiritul de licean. Am
avut parte în liceu de profesori comunişti şi îndobitociţi de
sistem şi nu le pot reproşa nimc, pentru că asta au ales ei să
facă şi să fie. Dar nici nu-mi pot aminti cu plăcere de perioda
aceea.
Oricum, chiar şi între zidurile dublate de gratii (la propriu) ale
liceului am avut parte de colegi faini care aveau aceleaşi vise
ca şi mine. Mă rog, îmi aduc aminte că până şi muzica rock
era o ilegalitate, iar diferenţele dintre catedră şi bănci erau
tulburătoare la orice nivel – comunicare, respect, prietenie.
Probabil nu m-am schimbat atât de mult... am terminat
liceul de 20 de ani şi fac exact ceea ce visam pe atunci să
fac – adică să am o viaţă liberă şi să exist doar prin ceea
ce îmi place şi ce mă defineşte ca fiinţă.
Există un Felix actor, un Felix regizor, un Felix crainic,
un Felix coregraf, un Felix scriitor, un Felix fotograf. În
care dintre aceste ipostaze te simți cel mai bine și de ce?
Ce reprezintă fiecare pentru tine?
În toate mă simt minunat. După cum îţi spuneam, fac
doar ceea ce îmi place. Aşa că fiecare mic ingredient din
melanjul ăsta mă defineşte şi mă completează. Fiecare în
parte reprezintă o fărâmă din ceea ce ajunge dincolo de
mine prin tot ceea ce fac şi caut să exprim.
Până la urmă, toate formele astea de exprimare (regia,
fotografia, dansul, etc.) nu sunt decât faţete ale Artei... şi
cred că Arta poate şi trebuie să fie, în indiferent ce formă a
ei, o simplă definiţie a unui om liber. Ca să răspund concret
la întrebarea ta – fiecare dintre aceste ipostaze înseamnă
un pas în plus spre libertatea mea interioară... care odată
dobândită, nu are decât o singură direcţie – spre afară.
Te-ai gândit vreodată să îmbini toate aceste pasiuni
ale tale (teatru, muzica, coregrafie, fotografie) într-
un singur spectacol?
În principiu, caut să fac asta la fiecare spectacol. Însă,
din păcate, acest lucru se petrece între graniţele
posibilităţilor tehnice. Depind de aparaturi şi aspecte
financiare. Dar drumul este cel bun şi ştiu că în curând
voi reuşi să fac astfel încât să pot depăşi şi aceste mici
dificultăţi.
Este vreo coincidență între numele tău Crainicu și
faptul că te-ai îndreptat către emisiuni de radio?
Da.
Cum ți-ai început cariera de regizor?
Teoretic, în copilărie. Ascultam fascinat piesele de teatru
radiofonic de duminică dimineaţa şi mi se deschideau
în minte întregi universuri. Nu îmi era greu deloc să văd
în mine lumile descrise doar de vocile din aparatul de
54 • martie 2011 • revistaartesimeserii
radio. Practic, odată cu spectacolul „Hipioţi şi bolşevici”,
de la Teatrul Arca. A fost examenul meu de licenţă şi
iată că are deja mai bine de 2 ani de când se joacă şi a
adunat probabil peste 100 de reprezentaţii.
Te-ai gândit vreodată să faci și regie de film? Dacă
da, de ce? Cum vezi diferența dintre teatru și film din
punct de vedere artistic?
Da, este ceva ce îmi doresc... sunt convins că va veni şi
momentul acela în care să fiu în spatele unei camere de
filmat. E o formă complet diferită de exprimare şi o cu
totul altă zonă care, din punctul meu de vedere, merită
exploatată din punct de vedere artistic. Pe ecran se
spun altfel poveştile, ai alte mijloace şi poţi ajunge altfel
la sufletul sau mintea privitorului. Însă teatrul rămâne
pentru mine prima opţiune. Mi se pare cea mai frumoasă
artă, cea mai complexă, cea mai grea. Evident – moare în
clipa în care se naşte.
Sunt sigură că te-ai confruntat și cu situații
neașteptate/amuzante în timpul pieselor tale. Poți să
îmi povestești măcar una dintre ele?
Îmi aduc aminte de seara premierei de la Teatrul
Naţional din Timişoara cu spectacolul „Viaţa lights –
moarte fără filtru”. Am folosit în distribuţie doi maşinişti
autentici care îşi jucau propriul rol. Ei bine, în seara
premierei, publicul era în sală, eram gata să începem,
iar unul dintre maşinişti nu apăruse. Tocmai îl îmbrăca-
sem în costum pe regizorul tehnic, urmând să iasă el
pe scenă, când apare şi maşinistul cu pricina. Omul era
pregătit de premieră: bărbierit, tuns, gelat, îşi pusese
cercel şi îşi cumpărase ochelari de soare.
Care dintre piesele tale te reprezintă cel mai mult și cel mai bun regizor de la noi şi cel mai bun actor. Seara
de ce? următoare, însă, vor fi alţii.
Toate. În fiecare dintre ele există câte ceva din mine. Nu
aş putea alege una în favoarea alteia pentru că fiecare Un sfat valoros pe care l-ai primit atunci când te-ai
spectacol reprezintă câte o fărâmă din ceea ce sunt şi apucat de teatru?
ceea ce încerc să ofer mai departe celorlalţi. Dar ca să Nu ştiu să fie vreunul. Sau nu mi-l amintesc acum. Cred că
răspund mai exact la întrebarea ta – de fiecare dată, fără pentru a face teatru trebuie să fii acum şi aici. Cu accent pe„fii”.
excepţie, spectacolul care mă reprezintă cel mai mult Teatrul înseamnă„acum”. Şi am învăţat asta din multe părţi.
într-un moment dat este următorul. Pentru că el va fi
ceea ce sunt eu acum. Ce sfat le-ai da la rândul tău tinerilor debutanți?
Nu-mi place să dau sfaturi. Fiecare îşi face propriul drum
Povestește-ne puțin despre festivalurile la care ai şi fiecare se va lovi de propriile piedici sau propriile
participat. limite. Cred că singura părere (nu sfat) este aceea că
Sunt destule, nu ştiu exact ce să îţi spun. M-a măgu- pentru a face ceva valoros trebuie să arzi „pentru” acel
lit selectarea în Festivalul Naţional de Teatru, secţia moment de creaţie, „în” acel moment de creaţie.
„Debut”. Şi m-a bucurat foarte tare participarea la
Underground-ul de la Arad. Am fost acolo cu „Hipioţii”...
n-am mai văzut un asemenea public... au oprit spectaco-
lul de nenumărate ori să aplaude, iar aplauzele de multe
ori deveneau ovaţii de stadion.
Care este cea mai mare teamă legată de teatrul din
România?
Nu cred că am una anume. Părerea mea este (în orice
domeniu, nu doar în teatru) că drumul ţi-l croieşti singur.
Evident, m-am lovit de nenumărate piedici – teatrele de
stat au problemele lor, cele particulare de asemenea. Nu
cred că are rost să filosofăm acum şi aici despre proble-
mele teatrului românesc. Dacă eu îmi doresc ceva, fac.
Te-ai simțit vreodată limitat în România? Te-ai gândit
să faci teatru și afară?
România este acolo unde se află. Suntem destul de limi-
taţi din multe puncte de vedere şi aici mă refer la aspec-
tele economice, care se răsfrâng automat asupra lumii
artistice. Limitele României le-am simţit în momentul în
care am văzut Amsterdamul, de pildă. Şi am descoperit
festivalurile de acolo, sau am intrat în librăria Stanislavski
(două etaje dedicate exclusiv cărţilor de teatru şi film), sau
am văzut bannere de 30 de metri pătraţi despre nu ştiu
ce expoziţie de ulcele preistorice. Am mai simţit limitele
României în momentul în care am văzut Parisul, un oraş
care supurează cultura şi care respiră artă.
Da, sper să ajung să fac teatru şi în afara României.
Drumul e greu, dar paşii mici şi siguri te pot duce acolo
unde vrei dacă ai încredere în tine. Şi cum niciodată nu
am aşteptat să mi se întâmple lucruri, ci le-am făurit eu
cu mâna mea, la fel voi proceda şi acum. Sunt în proces
de concepere a unui spectacol care va fi construit special
pentru scenele europene. Iar după asta, se va putea orice.
Care este după părerea ta cel mai bun regizor de la
noi? Dar cel mai bun actor?
Nu ştiu să spun. Sunt foarte mulţi de o valoare incre-
dibilă. Când merg la teatru nu mă duc să văd greşelile
altora, nu mă duc să analizez mai ştiu eu ce dinamică
a unui spectacol, ci mă duc să mă bucur. Şi dacă acea
întâmplare de pe scenă, al cărei martor tocmai sunt, mă
face să pulsez odată cu evenimentele... atunci descopăr
revistaartesimeserii • martie 2011 • 55
 Andra: Cum a luat naştere pasiunea pentru teatru?
Valentina: Eu am mers foarte târziu la teatru, abia atunci când am ajuns la
liceu şi nu mă refer la teatrul de copii. Atunci am văzut prima piesă aşa că pa-
siunea pentru teatru oricum mai devreme de atât nu avea cum să se nască.
Îmi doream eu aşa să fiu actriţă, dar nu ştiam exact ce înseamnă asta. Pe de
altă parte îmi doream să fiu şi cântăreaţă, fotomodel, fizician, biolog marin
şi multe alte lucruri. Nu pot să datez, dar ştiu că a existat o clipă când mi-am
dat seamă că cel puţin vreau să încerc şi asta a fost atunci când m-am înscris
în liceu la cursurile de teatru ale unei fundaţii care se numeşte Sigma. Eram
în clasa a 10 a şi am fost foarte determinată să reuşesc şi să fac asta cât mai
bine de la bun început şi am continuat până la finalul liceului şi până în ziua
de azi.

Erai foarte determinată să îți atingi obiectivele. Au existat momente de

ezitare?
Da, foarte multe. Cea mai importantă pe care mi-o aduc aminte este atunci
când am picat la examenul de admitere la UNATC și atunci am avut un an la
dispoziție să mă pregătesc. A fost un an în care am refuzat să fac altă facul-
tate sau alte cursuri sau să îmi iau un job. Am continuat să lucrez la fundația
sus amintită. Am predat acolo ce învățasem în liceu, am mai făcut spectacole

valentina zaharia
semiprofesioniste, să le spun așa, cu oameni și din țară, și din afară. Deși
eram foarte activă a existat un moment în care am crezut că poate ar trebui
să renunț la chestia asta cu teatrul.

un salt catre
Cât de puternică e pasiunea ta? Cum poate fi hrănită ai două ore la dispoziție să filmezi douăzeci de scene,
)

o pasiune astfel încât să îți dea forță interioară? asta te afectează pe tine ca profesionist și îți epuizează
E foarte puternică. Cred în continuare că teatrul poate resursele și eu mă tem de asta. Sunt unii suficient de
schimba lumea sau cel puțin să îi ofere un pic de echili- puternici să facă lucrul ăsta și chiar încep așa și cu timpul
bru. Nu sunt sigură că poate face schimbări radicale, se dovedesc a fi foarte talentați. Cred că trebuie să

National
adevărul e că s-au întâmplat multe atrocități în ciuda alternezi lucrurile pe care le faci.
existenței celor șapte arte și nu numai, dar cred că te-
atrul îi face pe oameni să continue să își pună întrebări, Acum ești la început în cariera actoricească. Ai

,
Pe Valentina am cunoscut-o acum mulţi ani, când mi-a fost
coordonatoare la Fundaţia Culturală Sigma Art şi de atunci s-a
schimbat complet felul în care percepeam eu teatrul, dar mai ales
lumea artiştilor.
Recent am avut ocazia să o văd jucând în Tectonica Sentimenetelor, la
Teatrul Naţional din Bucureşti, gândindu-mă că, pe lângă talentul cu
care a fost înzestrată, pasiunea, seriozitatea şi puterea de concentrare
care o caractrerizează o vor propulsa din ce în ce mai sus.
arta în general face asta iar mie asta mi se pare vital. Eu
nu cred neapărat în gândirea de tip pozitiv, dar cred
foarte mult în gândirea de tip interogativ și cred că
oamenii trebuie să își pună întrebări foarte des.
Știu că țineai foarte mult la ideea de integritate a
actorului și că acesta nu trebuie să facă diverse com-
promisuri în schimbul unor sume de bani adică să
accepte roluri sub nivelul lui profesional. Încă mai ai
convingerea asta?
Asta era influența lui Jersey Grotowski asupra mea, el
fiind un întemeietor de... să-i zicem școală de teatru,
teatru experimental, de laborator de teatru în Polonia
anilor ’60 și eu eram întru totul de acord cu ce zicea Jer-
sey Grotowski. În continuare pentru mine aplic principi-
ile astea cu care am rămas de atunci, de integritate, îmi
pun în continuare întrebarea ce înseamnă să fii integru
în raport cu profesia ta, dar acum știu și sunt conștientă
de faptul că îmi permit unele lucruri. Îmi permit să fac
niște alegeri pentru că eu nu am un copil de crescut sau
doi părinți bătrâni și bolnavi pe care trebuie să îi întrețin.
Oamenii fac niște opțiuni pentru că sunt nevoiți, dar da,
eu le privesc în continuare că pe un compromis. Cred
că dacă joci la nesfârșit niște partituri proaste sau roluri
care nu sunt bine scrise și nu se pot închega pentru că
prejudecăți în ceea ce privește teatrul?
Cred că da, cred că sunt plină de prejudecăți. Nu e
neapărat o idee, e un feeling. De multe ori atunci când
mă întâlnesc cu un spectacol de teatru sau văd un actor
într-un rol sau citesc o piesă există o idee în mine despre
cum ar trebui să fie, dacă lucrurile sunt bine făcute și
dacă e teatru în adevăratul sens al cuvântului. Am un fel
de feeling despre cum ar trebui să fie teatrul și mă ghi-
dez după el, dar sunt sigură că am și multe priorități. De
pildă, eu cred foarte mult în teatru ca artă a cuvântului
pentru actor cel puțin. De curând am văzut un interviu
cu Peter O’Toole care zicea „Theatre is a human speech
as an art form” și mi-a plăcut foarte mult cum sună. În
același timp l-am auzit pe Peter Greenaway care e un
avangardist și propune că cinema-ul să fie numai despre
imagine, spunând că teatrul este legat de cuvânt, e bine
că este așa și e normal, dar cinema-ul este altceva. Mă
interesa și zona cinema-ului din ce vorbea el, dar mi s-a
părut interesant că și el e o persoană care crede foarte
mult în vizual și în faptul că ar trebui să comunicăm
mai mult vizual și să fim mai cunoscători în zona asta.
El arogă teatrului rolul ăsta de artă a cuvântului și pe de
altă parte mă întreb și eu, pentru că văd deseori lucruri
care îmi plac mai mult vizual chiar și în teatru, dacă nu e
o prejudecată asta.

revistaartesimeserii • martie 2011 • 57

 ”
Le vreau pe toate laolaltă.
Vreau și smerenia artistului
care creează pentru ceilalți
și vreau și glorie...
Și care ar fi așteptările tale de la teatru și de la tine?
Le vreau pe toate laolaltă. Vreau și smerenia artistului care creează
pentru ceilalți și vreau și glorie, dar când las așa lucrurile deoparte cred
că până la urmă vreau să mi se ofere posibilitatea să experimentez și să mă
exprim. Am pretenția asta de la toată lumea, de la regizori la colegi actori, de
la spectatori. Iar în ce mă privește pe mine vreau să îmi pot vedea propriile
greșeli și chiar prejudecăți și să am puterea reală de a experimenta lucruri noi
și mă aștept ca la un moment dat (aștept asta de la vârsta de 17 ani) să lucrez
cu Alexandru Dabija pe care îl stimez și pentru care am și o simpatie foarte
mare.
Cenan care e scenograf. Eu mă con-
centram pe ce aveam eu ca actriţă
şi îmi puneam cele mai inexpresive
haine, lucruri pe care nu ştiam să le
fac cu ce aveam eu de exprimat şi pe
urmă am văzut cât de mult contează
să ai pe cineva care aruncă doar aşa
un ochi şi zice „asta da, asta nu”.
Ea ştie care sunt raporturile pe
care le caută şi are un feeling atât de
bun pentru tot ce înseamnă ima-
gine şi care transformă imaginea în
ceva cu substanţă, nu doar de formă
pentru că în final forma însăşi ajunge
să conteze.
Cum te-ai simțit atunci când ai avut prima reprezentație?
Prima mea reprezentație a fost de fapt vizionarea pe care am avut-o cu
oamenii din teatru. Eu așa am luat-o pentru că a fost primul șnur (n.r. piesă
cap-coadă) și am avut emoții foarte mari. În același timp știam exact ce am
de făcut și nu m-am abătut nicio clipă de la asta, ba chiar pe parcurs a ajuns
să îmi facă plăcere și să uit de emoții. A mai însemnat ceva foarte important
pentru mine. Faptul că pentru prima dată, persoana care acum e cea mai im-
portantă pentru mine, în plan profesional și personal, doamna Sanda Manu
a putut să mă vadă într-un spectacol. Nu mai jucasem în fața ei de când
dădusem admiterea la Facultatea Spiru Haret (pentru că am fost și acolo să
dau admitere în al doilea an la UNATC și spusesem vreo două poezii). Acum
vroiam să fie mândră de mine, să fie mulțumită și să aibă sentimentul că
a investit în cineva care merită. Asta m-a responsabilizat foarte tare și m-a
motivat așa că prima mea reprezentație a fost o treaptă pe care am urcat-o.
Dar după prima reprezentație?
Îmi aduc și nu îmi aduc aminte. Simțeam că am făcut cât de bine
am putut eu ce-am făcut, un pic neîncrezătoare pentru premiera ce
urma pentru că nu mai aveam timp să repetăm și dacă mai trebuia
să schimbăm niște lucruri, să așteptăm un feedback de la oamenii
din teatru, nu prea mai aveam când să facem schimbări, dar puținul
feedback pe care l-am primit m-a făcut să am senzația că este
începutul vieții mele , că este the first day of the rest of my life.
A fost o senzație foarte bună și aveam sentimentul că o să urmeze numai
lucruri extraordinare după asta și cred că o să urmeze doar că eu așteptam
să vină mult mai repede.
Acum sunt încă în expectativă.

E o dorință a fiecărui student aceea de a juca pe scena Teatrului

Național?
Cred, dar eu în liceu și pe urmă în facultate ziceam mult mai rar „nu ştiu”.
Aveam păreri despre absolut orice și părerea mea era că nu trebuie să
înceapă la Teatrul Național, că nu e bine. Mi se părea că orice ține de Teatrul
Național e grandilocvent și vroiam să pornesc în mediul independent din
prima, ceea ce nu s-a întâmplat. Am terminat facultatea, am continuat să joc
un spectacol pe care îl făcusem în facultate, e vorba de Treapta a noua și pe
care îl joc şi acum la „Un teatru”. Dar pe urmă a venit această audiție la Teatrul Care sunt activitățile și cum sunt
Național pentru un rol, am luat-o și m-am bucurat, deși m-am amuzat pentru actorii dincolo de scenă? Cum
că eu ziceam că fix la Teatrul Național nu o să mă duc din prima. În același te‑ai înţeles cu ei?
an am continuat să joc în mediul independent și pot să spun că sunt foarte Foarte bine. Am fost tratată de la
legată de teatrul independent.
...dar când las așa
bun început cu foarte mult re-
spect și se putea să fie foarte rău. lucrurile deoparte cred
Cum a fost experiența asta? Am auzit povești de la colegi care că până la urmă vreau să
Mi-a oferit confort. Confortul de a mă ocupa doar de treaba mea și de a nu au debutat și ei cu greu și lucruri
căra decorul și a nu călca costumele și de a te autoimpresaria. Acest confort foarte neplăcute se pot întâmpla,
mi se ofere posibilitatea
era unul de care aveam nevoie și continuă să nu fie un confort în care mă ori echipa din care fac eu parte e o să experimentez și să mă
lăfăi și care mă răsfață. Nu sunt răsfățată, dar aveam nevoie să descopăr cum echipă de oameni extraordinari. Am
e să se ocupe fiecare de treaba lui, să fac parte dintr-o echipă foarte mare și lucrat de la egal la egal ca niște ac- exprim.
să văd cât de bine poate să funcționeze asta. Există acolo un regizor tehnic tori cu experiență, nu a contat cine

“
care se ocupă de spectacol, există niște cabiniere impecabile care au grijă are mai multă experiență și cine nu
să nu lipsească nicio secundă nimic și să facă și toată treaba cu zâmbetul și fiecare a încercat să îl stimuleze
pe buze. Asta mi-a demonstrat că poate să funcționeze și când aud că în pe celălalt. Chiar o echipă pe cinste.
România nimic nu poate să funcționeze în echipă mă raportez și la chestia A mai fost ceva foarte interesant,
asta, iar oamenii de acolo își fac meseria cât pot de bine. E fascinant, iar eu faptul că am întâlnit-o pe doamna
mă duc relaxată acolo și am nevoie să mi se întâmple asta. Ștefania.

58 • martie 2011 • revistaartesimeserii

Recenzii
În ultimul timp, am văzut o mulţime de piese care puteau fi catalogate ca
„experimente”, „reinterpretări”, „clasice”, „opere de artă”, „happeninguri” etc. La
„Ivanov”, însă, am retrăit sentimentul (pierdut de ceva vreme) că am fost la teatru.
O noutate regizată de Andrei Şerban la Bulandra, „Ivanov” durează 4 ore. Timp
câştigat. E un spectacol pe cât de complex, pe atât de onest şi lipsit de înflorituri
gratuite.

Am văzut un Cehov pe care, în sfârşit, cineva l-a înţeles: Ivanov este scufundat
într-o disperare pasivă; în jurul lui se învârt aceleaşi realităţi meschine care l-au
adus în starea prezentă. În ciuda eforturilor soţiei şi prietenilor de a-l re-pune
în rândul oamenilor şi de a-i „spăla” imaginea socială, Ivanov rămâne într-o
încremenire contemplativă, separată de moralitate, care îl poate face să pară
monstruos.
IVANOV Vlad Ivanov face un joc subtil, pe alocuri răvăşitor de simplu, din care transpare
Cehov experienţa de actor de film. Marius Manole contribuie cu tumultul de energie
caracteristic, în rolul lui Borkin cel rapace, iar Victor Rebengiuc transmite o bucurie
Regia: Andrei de a juca încântătoare.
Şerban Andrei Şerban a montat Cehov pe tot mapamondul, din SUA până în Japonia;
unele piese le-a regizat în repetate rânduri. La „Ivanov” de la Bulandra m-au
Cu: Vlad Ivanov, surprins plăcut flexibilitatea spaţiului de joc, metodele simple şi prospeţimea
Marius Manole, unui spectacol care, prin natura textului, ar putea tenta regizorul la păcatul
redundanţei. A rămas, însă, la fel de virtuos ca Saşa, tânăra idealistă care visează
Victor Rebengiuc, să-l scoată pe Ivanov din nemişcare.

Mirela Oprişor,
Alexandru Pavel de Irina Vasilescu

Dacă unui copil îi este furată libertatea prin scuza iubirii, iar celuilalt copil i
se acordă, cu dragoste părintească, aripile de care are nevoie pentru a-şi găsi
propriul drum? Şi dacă, peste ani, copilul privat de orice alegere se găseşte,
îmbătrânit, ros pe dinăuntru de toate eşecurile, în aceeaşi casă a copilăriei din
care a pierdut trenul pentru că mama a întrebat dacă o iubeşte şi ea a spus, naiv,
„mai mult decât orice pe lume”? Iar acum, când vine timpul ca mama să închidă
ochii pentru totdeauna, trecutul deschide lăzile vechi şi prăfuite, iar inima se contact@revistaartesimeserii.ro
desface şi ea, asemenea unei flori carnivore şi otrăvite, ieşind de-a valma toate
cuvintele nespuse, toate gândurile peste care anii au trecut degeaba, toată ura
adunată prin lipsa înţelegerii, prin prezenţa continuă a ratării în ciuda oricărei
încercări, prin simplitatea cu care sora ei tratează totul ca pe o neînţelegere?
Piesa prezintă două fire paralele. Cele două surori ce se reîntâlnesc pentru că
IADUL ESTE mama trage să moară, moment în care are loc explozia de cuvinte şi dezvăluiri
de prea mult timp tăinuite. Şi păpuşile celor două surori, jocul păpuşilor din
AMINTIREA copilărie, ce spune că dragostea e şi ură, şi lanţ, şi durere, şi foarfece ce ţin
Mariana Cămăra- departe orice fugă.
La sfârşit, asupra surorii pentru care amintirile au ridicat o viaţă găunoasă,
şan şi Alexandra se prăbuşeşte zidul casei, iar privirea ei este goală, căci nimic nu mai poate fi
schimbat.
Penciuc Raiul sau Iadul, dragostea sau indiferenţa, amintirile sau prezentul, sunt noţiuni
Cu: Diana Gheorghi- ce nu definesc un om, asta e morala. Fiecare ar trebui să fie liber să aleagă.

an, Oana Ştefănescu,

Liana Mărgineanu, de Alexandra Tănase
Nicoleta Lefter
60 • martie 2011 • revistaartesimeserii
 arte plastice

Ilustratii
,
si basme
la Londra
de Andra Mirea

„A fost odată ca niciodată, că

de n-ar fi nu s-ar povesti…” Aşa
încep toate basmele care ne-au
fermecat copilăria și ne-au pus
în situația de a face un legământ
prețios cu noi înșine, acela de a
nu renunța la visele cu prinți și de
a crede cu tărie că binele învinge
întotdeauna.

Așa ar putea să înceapă și

povestea Mădălinei Andronic,
o ilustratoare care studiază la
Londra și își hrănește fantezia cu
lumea colorată a basmelor, însă
fără a se pierde în universul lor
iluzoriu.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 63

foto: Dragoş Ştefan
Andra: Povestește-ne despre prima interacțiune cu cre-
ionul și cum a evoluat pe parcurs.
Mădălina: Povestea mea de dragoste cu creioanele și
mâzgăleala a început cam din timpul grădiniței, sau cel
puțin eu așa îmi amintesc – că s-au mutat picturile mura-
le cu sirene și prințese de pe pereții din holul de acasă,
pe foile semnate frumos de doamna educatoare, pentru
care primeam buline pe tot pieptul și mi le număram în
mare secret pe sub bancă în timpul orelor de mulțimi.
Desenam, ca orice copil, ce vedeam în cărțile cu povești
ale mamei, îl mâzgăleam pe cocoșul cu punguță pe
pene în timp ce mi se băga în gură dimineața sau aveam
simpaticul obicei de a fura carnețele de telefoane sau
agendele alor mei pentru a le lăsa „amintiri” (cu dedicații,
evident) la pagina cea mai importantă. Până când, în
disperare de cauză, bunica a venit cu ideea de a mă lăsa
să-mi dezlănțui demonii și talentele ascunse la Palatul
Copiilor din Constanța, la cercul de pictură - organizat,
cu temă și cu un îndrumător cum am mai întâlnit doar o
dată în viață. Acolo am crescut 7-8 ani de zile. Am ajuns
să fac de toate, pictură pe sticlă, gravură, ceramică, tea-
tru de păpuși, lucru manual, cor – în orice caz, eram un
fel de one-man show, băgat la înaintare în orice situație.
Mi-a prins bine, am fost încurajată mereu și după nego-
64 • martie 2011 • revistaartesimeserii
cieri intense acasă, am dat admitere la Liceul de Artă din
Constanța, la Design Industrial. Mi-am făcut numărul și
acolo, iar după bac am intrat prima la UNARTE, la gra-
phic design. Anii de facultate au fost frumoși, productivi,
însă fără scânteia la care mă așteptam. Nu auzeam decât
încercările disperate ale profesorilor de a mă readuce pe
drumul designului tipografic sau cel al identității vizu-
ale, în timp ce eu migram încet, dar sigur, către ceea ce
îmi plăcea de fapt - ilustrația și diferitele ei forme. And
then we met... Aşa că ne-am văzut, ne-am plăcut, și-am
fugit împreună la Londra, să ne destrăbălăm.
Ce anume te inspiră atunci când lucrezi?
N-aș putea spune că am descoperit un tipar al „sosi-
rii ideii” și nici că țin evidența momentelor în care se
petrece acest lucru; pot doar să trag niște concluzii
uitându-mă la ceea ce fac și gândindu-mă la lucrurile
care îmi plac sau pe care mi le doresc. Așa că de cele mai
multe ori „inspiraţia” mea se ține de mână cu basme și
feți frumoși, (prea) multă mâncare, locurile pe care le vi-
zitez, case, cuiburi, păsări, povești de dragoste, prieteni
sau glume cu circuit închis și, mai nou, tradiții și motive
românești, neapărat chestii cu iele, strigoi, aruncat
cununi pe casă și pus oglinzi sub pernă pentru aflarea
ursitului (evident, eu n-am făcut niciodată așa ceva. Ok,
poate o dată. De două ori, maxim!)
Ce înseamnă să fii ilustrator şi ce îți trebuie pentru a fi un
bun ilustrator?
Eu vreau cu tot dinadinsul să cred că a fi ilustrator
înseamnă să te plimbi în toată lumea și să te odihnești
întins pe iarba verde, să desenezi doar zâne, vulpi și
mere fermecate, să mănânci macarons cu fistic și să te
dai în leagăn, să primești banii acasă, aduși de un poștaș
chipeș și musai cu chipiu, să faci căsuțe din hârtie și să
pictezi țiglă în zeci de nuanțe de mov, să poți să colorezi
cerul galben și să faci pisicile verzi, să ai o casă acoperită
cu caprifoi și să ieși seara în marchiză să-ți mâzgălești
jurnalele cu praf de stele și să poți să faci toți copiii
fericiți!
Bine, asta dacă vreau să fiu Miss Ilustrator. Dar dacă
revenim cu picioarele pe pământ, cred că înseamnă să
crezi în toate astea și să le împarți cu toată lumea prin
ceea ce faci tu. Și ca să fii șmecherul ilustratorilor, cred
că trebuie să știi CUM să faci asta.
Unde se situează ilustrația în ceea ce privește arta?
Cred că Domnișoara Ilustrație stă pe undeva între
vechea ei prietenă, Cucoana Grafică și vecinul cu nasul
pe sus, Monsieur le Design. Pentru că ea cochetează atât
cu imaginea, cât și cu textul. Și mai cred că un ilustrator
trebuie să știe cum vrea text lângă ce a desenat, unde și
cât și cum, ca să nu-I sufoce imaginea, să nu o deranjeze
sau să se ajungă la dueluri sângeroase între vecini.
Ai creat recent ilustrații pentru o carte personală. Care
este conceptul din spate?
Cartea în cauză a fost proiectul meu de licență la UNARTE
și a venit pe lume după multe luni
de planuri, scheme și documenta-
re. „DE-ADEVĂRATELEA sau ce se
întâmplă când Făt-Frumos stă acasă”
este o mică enciclopedie a persona-
jelor din basmul românesc, surprinse
însă într-o altă ipostază față de cea
binecunoscută de toți; ideea a pornit
de la ce se întâmplă atunci când
basmul se termină? Unde dispar
personajele și ce fac ele în viața de
zi cu zi? Poate au joburi cu normă
întreagă, hobby-uri, copii, amante
sau preocupări intelectuale; poate
sunt vecini de apartament; poate
sunt chiar prieteni de bere, contrar
așteptărilor noastre. Cine sunt ei de
fapt? Fiecărui personaj important
(Ileana Cosânzeana, Zmeul, Făt-
Frumos, Căpcăunul, Balaurul, cei 7
uriași care îi sar voinicului în ajutor,
Baba Cloanța și Muma Pădurii) i-a
fost creat câte un profil psihologic,
înfățișare și talente deosebite, în
funcție de experiențele pe care
le-am avut eu până acum - cum văd
eu cealaltă față a lumii basmului
încorporată în ceea ce trăim noi
astăzi. De cele mai multe ori, fiecare
personaj are un corespondent în
viața reală, însă asemănările se reduc
la mici detalii amuzante sau bine
ascunse în explicațiile care însoțesc
fiecare ilustrație. Textul a fost scris de
mine împreună cu un amic și ne-am
amuzat teribil dând viață unei alte
lumi de poveste.
Titlul a fost unul din cele mai grele
aspecte de rezolvat - trebuia să
transmită ideea poveștii pe scurt,
însă nu vroiam să stric surpriza
conținutului. În același timp, am vrut
să fie un titlu în românește. Musai!
Așa am ajuns la „De-adevăratelea”.
Ce se întâmplă de fapt, ce este în
realitate, pe bune, un anumit lucru
(plus că sună jucăuș și ușor copi-
lăresc). Partea cu „Făt-Frumos” a
fost adăugată după, pentru a face
legătura completă între „de-adevă-
ratelea” și ce se întâmplă în carte,
fiind o explicație suplimentară. Ce se
întâmplă când Făt-Frumos stă acasă?
Citește și o să vezi.
Am observat că acorzi o atenție deo-
sebită detaliilor de gen pattern-uri
revistaartesimeserii • martie 2011 • 65
sau „aglomerări de obiecte”. Reprezintă o marcă a stilului
tău?
Presupun că aspectele menționate mai sus reprezintă,
într-adevăr, o marcă ușor recognoscibilă a ilustrațiilor
mele. Îmi place să îmbogățesc suprafețe cu elemente
decorative și să personalizez astfel o simplă haină a unui
personaj, caracterizându-l chiar și prin hainele pe care le
poartă. Aglomerările de obiecte și structuri mă ajută să
spun mai bine povestea unui lucru și, din punct de ve-
dere vizual, să creez aceeași senzație de țesătură fină, cu
rol explicativ sau descriptiv. Nu am desenat întotdeauna
așa; să nu uităm că ilustrația în sine mi-a devenit specia-
lizare cu acte în regulă abia în ultimii doi ani. Abia recent
am reușit să încheg mai bine un stil de reprezentare și să
dau un sentiment de unitate tuturor proiectelor mele.
Învăț pe parcurs, odată cu fiecare lucrare, experimentând,
uitându-mă la ce se întâmplă în domeniu, înaintând în
fiecare zi câte puțin.
Te-ai gândit să publici cartea?
Bineînțeles că m-am gândit să public cartea, însă m-am
lovit de obstacole ale căror rezolvare nu a ținut de mine
(ha, aici ar trebui să fac așa cu ochiul și să zic „Alo, doam-
nelor și domnilor cu edituri, call me, I am always home!”);
perioada în care am terminat-o a coincis cu plecarea
mea din țară și timpul a fost prea scurt pentru un demers
concret. Totul a rămas la stadiul de e-mailuri (ale mele)
sau telefoane (tot ale mele) și, din păcate, până acum nu
s-a întâmplat nimic. Poate mâine.
Care este rolul culorilor, după părerea ta?
Nu pot să gândesc fără culori - învăț cu markere, vopsesc
tot ce prind, mă binedispun cu nuanțe zurlii sau mă dau
romantică și neajutorată cu învăluiri subtile. Așa comunic
cu lumea, prin culoare și forme. Dar n-am fost înnebunită
după culori mereu. După frenezia din copilărie a urmat
o perioadă moartă. Prin liceu am avut o paletă destul de
limitată în ceea ce privește culorile - totul se reducea la
galben și mov, atât în dulap, cât și pe hârtie. Și dacă asor-
tatul hainelor dimineața, în grabă, se făcea mult mai ușor
în astfel de circumstanțe, pe hârtie lucrurile deveneau
monotone. Așa că m-am reîndrăgostit de culori o dată
cu trecerea timpului și am învățat să le iubesc pe fieca-
re, având, ca orice maestru, preferatele mele din fiecare
neam. Însă mai scap la butoane și nu ratez ocazia de a
mai pune un strop de violet pe ici, pe colo.
Dacă ai putea să schimbi ceva prin culori, ce ai schimba?
Aș schimba vremea din Londra. Parcă filmul care se deru-
lează în fața ferestrei mele este mereu alb-negru și, mai
ales în timpul iernii, mă înnebunește. Noroc cu verdele
care crește peste tot. Însă se face primăvară și aici și o să
le arăt eu cum stă treaba cu nebunia culorilor.
Ai și alte proiecte în care ești sau ai fost implicată? Am
văzut că ai făcut și o serie de felicitări. Care e scopul lor?
Am o grămadă de proiecte în derulare, atât personale, cât
și comenzi primite de la cei care apreciază ceea ce fac.
66 • martie 2011 • revistaartesimeserii
Și sunt mereu deschisă la provocări, fie ele ilustrații de
carte sau simple prezentări. Recent am făcut parte dintr-
un proiect care a adunat zeci de artiști internaționali
pentru ilustrarea frumoasei povești „Alice în Ţara
Minunilor” și concretizarea eforturilor într-o carte; toate
fondurile strânse din vânzarea acesteia au fost folosite
în scopuri caritabile. Felicitările au fost făcute în două
serii, de Crăciun și de Ziua Îndrăgostiților (eu sunt pen-
tru Dragobete, dar fiecare își exprimă neţărmuitul amor
la ce oră vrea el, așa că am început devreme). Ele sunt
linogravuri imprimate manual și individual cu cerneală
specială și sunt inspirate de motive și tradiții românești.
Scopul? Fac ce face orice felicitare: tu o îmbogățești cu
gânduri frumoase pentru cei dragi, ei le primesc, admiră
ilustrația deosebită (evident), citesc ce-ai scris pe spate,
vă pupați etc. Mie îmi place să scriu scrisori și cărți
poștale, așa că încă mai cred că obiceiul de a lua stiloul
în mână și de a nu avea varianta delete la îndemână
poate fi încurajat și salvat de la moarte.
Momentan studiezi pentru master în Anglia, tot pe
ilustrație. Cum compari activitatea de acolo cu cea de
aici? Dar studenții?
Șansa de a face un master pe ilustrație la University of
the Arts a fost un fel de once in a lifetime opportunity
pentru mine. Îmi doream foarte tare să studiez acolo,
mai ales că avusesem o bursă Erasmus în facultate și
știam deja cu ce se mănâncă în afară. În plus, în România
nu există specializare în acest domeniu, așa că toate s-au
nimerit la țanc. La Londra lucrurile merg ca Big Ben-ul,
adică ceas! Lucrurile care acasă erau doar un vis frumos,
aici sunt rutină zilnică, fiecare obiect este exact acolo
unde te aștepți în mod logic să fie (mai puțin mașinile),
șansele sunt de 100 de ori mai mari să ți se întâmple un
lucru frumos, educația este pe primul loc. Studenții sunt
diferiți, vin din specializări numeroase, mulți dintre ei
nefăcând facultăți de artă; și cum în general împătimiții
sunt unii din cei mai buni specialiști, lucrurile se întâm-
plă la un alt nivel aici. De asemenea, se pune accentul
pe ceea ce-și dorește studentul, limitările sunt puține și
posibilitățile infinite. Aduc ilustratori cunoscuți pentru
conferințe și discuții libere; se încurajează critica con-
structivă între colegi și aici n-o să-ți fie frică niciodată
să-l asculți pe cel de lângă tine, gândindu-te că poate
vrea să te inducă în eroare. Aici oamenii sunt sinceri și
se bucură cu adevărat pentru tine. Sau cel puțin așa am
observat eu până acum.
Care sunt artiștii preferați? Ce admiri la lucrările lor?
Printre cei care îmi fură momente bune de admirație
cu gura deschisă se numără Klimt (pentru elementele
decorative și femeile voluptoase), Schiele (tot pentru
femei), Hundertwasser (pentru modul în care alătură
culorile și pentru explozia pe care o creează de fiecare
dată), Beardsley (pentru compoziții și detalii nebunești);
din ilustratorii de astăzi, apreciez partea franceză a
domeniului; cărțile lor sunt adevărate obiecte de pus în
ramă și de atenționat copiii să nu cumva să le strice.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 67
Unde putem vedea mai multe
lucrări de-ale tale?
Deocamdată, lucrările mele se pot
admira cu drag online, existând
mai multe portofolii pe site-uri de
specialitate. În curând, va fi dispo-
nibil și un site numai al meu, așa că
stați pe-aproape. Odată cu proiec-
tul „De-adevăratelea”, am lansat și
un blog, început ca un mic jurnal
de campanie al proiectului, însă
transformat într-un alt loc în care, pe
lângă lucrările și schițele de zi cu zi,
mai împart și gânduri sau zâmbete
pentru cei care vor să știe poveștile
din spatele ilustrațiilor mele sau pur
și simplu povești.
Așa că vă aștept cu drag, puteți să-
mi scrieți sau să mă lăudați, să dați
sfoară în țară, eu mă bucur pentru
fiecare vizitator și admirator mai
mult sau mai puțin înfocat și aștept
ziua în care îmi voi etala semnătura
pe prima pagină a cărților aduse de
voi la autografiat.
Ce obiective sau așteptări personale
ai pentru viitorul apropiat ?
Ca orice student/viitor absolvent
de master, visez să fac niște interns-
hipuri frumoase și aducătoare de
experiență și cunoștințe noi, să
prind un job frumos și să fac mulți
bani (tipic), să mă mut cu totul la
Londra (sau oriunde în altă parte),
să primesc comenzi pentru cărți fru-
moase de povești, să colaborez cu
edituri, să slăbesc 5 kile, să termin
proiectul de master și să continui să
mă fac mare în același ritm încura-
jator.
www.de-adevaratelea.blogspot.com
portofolii:
www.cargocollective.com/madian-
dronic
www.behance.net/madiandronic
www.madiandronic.daportfolio.com
În cautarea chipului de lut
)

Credeam iniţial că artiştii au intrat într-o pană de originalitate, puşi fiind

faţă în faţă cu întrebarea „ce este arta pentru ei?”. „Este modul meu de a
mă exprima, de a-mi face auzită vocea” sosea îndată răspunsul care mi
se părea deja un clişeu. Întâlnirea cu un artist în plină ascensiune m-a
făcut să înţeleg că artiştii fac mărturisirea mai sus amintită cu fiecare
celulă a lor, cu fiecare gând, cu fiecare cuvânt rostit. Ei sunt cei care nu se
arhitectura, dacă eu simţeam că pot să mă exprim în
pot exprima decât prin artă. culoare, făceam pictură. Dar eu am simţit că cel mai
bine mă pot exprima în sculptură. Ştii, cum e momentul
ăla în care te uiţi la un om si te şochează ceva la el, îţi
De Maria-Andreea Galan place ceva sau te emoţionează teribil ceva la el, te uiţi
Foto: Claudiu Popescu la un om bătrân de la ţară şi vezi că are o grămadă de
riduri pe faţă şi ştii că a avut o viaţă încărcată, şi încerci

A
m amânat până în ultimul
moment posibil redactarea
acestui articol. Şi nu are rost
să mai întreb de ce, pentru că ştiu
motivul. În urma discuţiei cu Teodora
Vărzaru, tânără sculptoriţă, am reuşit
să o cunosc suficient de bine cât să-mi
dau seama că merită să povestesc
cât mai multe despre ea. Iar gândul
că aş putea să pierd din vedere cele
mai semnificative detalii m-a făcut să
regret, într-o mică măsură, ce-i drept,
responsabilitatea pe care mi-am
asumat-o de a o prezenta pe Teo. Cu
toate acestea, să purcedem în lumea
sculpturii, nu are rost să mai spun „şi
în lumea Teodorei” pentru că oricum,
aici, sculptura este sinonim pentru
Teodora.
Ne-am întâlnit în atelierul Teodorei şi
al colegilor ei de master, într-un spaţiu
aproape ireal, cu personaje de
68 • martie 2011 • revistaartesimeserii
mitologie, cu fiinţe fantastice, cu
sculpturi de toate mărimile, cu un
strat permanent de praf şi cu o
senzaţie generală că aici timpul stă
în loc. Teo este în elementul ei, este
acasă la ea, în atelier. La 22 de ani,
Teo-sculptoriţa este într-o „continuă
schimbare şi continuă căutare”, aşa
cum mărturiseşte ea însăşi. Să fie
hazardul responsabil pentru locul
în care este ea astăzi, însă, cert este
că totul a pornit de la sugestia unei
profesoare din şcoala generală de a
da la un liceu de arte. După şase luni
de pregătire, Teo dădea admiterea
la Tonitza şi intra printre primii zece.
Probabil, dintr-o timiditate şi lipsă
de încredere de care mai dă dovadă
şi acum, artista a ales sculptura
pentru că era secţia la care era cea
mai puţină bătaie. Cu siguranţă nu
îşi imagina ea la început de liceu că
în clasa a X-a va lua locul I pe ţară la
sculptură, iar în clasa a XI-a locul III.
De aici îmi dau seama că este cât se
poate de îndreptăţită afirmaţia Teo-
dorei: „nu pot spune că am ales-o eu
[arta], într-un fel , pot să spun că arta
m-a ales pe mine”. Teodora de astăzi,
care vorbeşte cu atâta pasiune despre
sculptură, poartă cu sine şi amprenta
unor profesori care au ghidat-o, care
au învăţat-o să creeze legături între
cele mai diverse domenii şi să aibă
încredere în ea şi în forţa ei creatoare.
Dacă „arta a găsit-o pe Teo”, mi s-a
părut normal să o întreb care este
definiţia pe care o atribuie artei, im-
plicit sculpturii, iar răspunsul a venit
cu o forţă atât de uimitoare încât am
simţit imediat cât de ataşată este de
ceea ce face: „Arta este forma ta de
expresie, dacă eu mă pricepeam la
cuvinte, eram poet, dacă mă atrăgeau
în mod deosebit clădirile, făceam
să îi explici asta cuiva şi nu te înţelege pentru că nu a
văzut persoana respectivă. Ei, prin sculptură eu pot să
îi arăt persoana respectivă. Prin sculptură poţi să sfidezi
legile gravitaţiei, dacă eu am chef să fac un personaj
care stă în cap, pot să îl fac. Sculptura îţi oferă o libertate
colosală.”
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am asociat tot timpul
sculptura cu un creator masculin, femeile îmi păreau
mult prea delicate pentru a fi înconjurate de atâtea ma-
teriale şi unelte specifice sculpturii. Însă, uşor-uşor mi se
cristalizează o nouă opinie, întrucât am înţeles de la Teo
că ceva te poate inspira atât de mult încât nu contează
câte ore petreci în atelier, nu contează că la sfârşitul
zilei pielea îţi este una cu lutul pe care l-ai modelat o zi
întreagă. Iar acel „ceva”, pentru Teo, este reprezentat de
oameni, de care este iremediabil îndrăgostită, începând
cu toate elementele ce ţin de comportamentul uman
şi culminând cu fascinaţia pentru corpul uman, pen-
tru toate trăsăturile şi detaliile acestuia care creează o
„armonie deosebită.” După o scurtă sesiune de râsete
stârnite de câteva idei aruncate despre reprezentarea
masculinităţii în sculptură, lucrurile au devenit serio-
revistaartesimeserii • martie 2011 • 69
ase şi am dus discuţia şi mai departe,
în zona canoanelor. Curioasă să aflu
dacă astăzi mai putem identifica
un ideal de frumuseţe reprezentat
în sculptură, precum în perioada
antică, răspunsul a venit prompt din
partea lui Teo: „Nu. Acum predomină
grotescul sau şocantul sau kitsch-ul...
acum s-a ajuns la decanonizare. În
ziua de astăzi şi noi ne dăm seama
de hibele noastre şi nici noi nu mai
tindem spre perfecţiune ca oameni.
Pe nimeni nu mai interesează să
atingă perfecţiunea, ori intelectuală,
ori sufletească. Şi chiar se încurajează
defectele. Cu cât eşti mai plin de
defecte şi de vicii, cu atât eşti mai
interesant ca om. Toate defectele tale,
toate viciile, toate asimetriile, toate
iregularităţile tale te fac pe tine unic.”
Trec la următoarea întrebare. Cred
că Teo m-a minţit. Mi-a spus că are
emoţii, dar nu am simţit niciun mo-
ment acest lucru. Totuşi, ar trebui să
aibă mai multă încredere, ca atunci
când îmi povesteşte cum stă treaba
cu „a fi sau a nu fi artist”. Dacă vă
închipuiaţi că un artist... nu mai e
artist când iese din atelier, vă înşelaţi.
Oriunde ar merge Teo, „mintea îi
lucrează întruna”, cum bine declară
chiar ea. Indiferent că e în club şi
petrece alături de prieteni, indiferent
că e într-o altă călătorie prin lume,
indiferent că este pe terenul de sport
sau face scufundări, Teo este mereu
atentă la ce se petrece în jurul ei, la
mişcări, la volume, la stări. Şi apoi se
70 • martie 2011 • revistaartesimeserii
întoarce în atelier şi descarcă tot ceea
ce a văzut şi a simţit în lucrările ei.
Şi când începe să lucreze, nu se mai
opreşte, de la nouă dimineaţa la 12
noaptea. Şi munceşte, şi munceşte,
mai ales că ea nu crede în existenţa
talentului, ci într-o „sclipire de la
Dumnezeu”, oarecum măruntă. „Ce
contează cel mai mult este pasiunea
şi munca. Munca te diferenţiază pe
tine ca artist.” Şi tot prin muncă îşi va
definitiva şi stilul, undeva între Au-
guste Rodin şi Giacometti, undeva
între capacitatea de a reda expre-
sivitatea oamenilor şi capacitatea
de a surprinde esenţa oamenilor.
Important e ca rezultatul final să se
exprime prin forma sa, iar nu printr-
un text adiţional, întrucât „atâta timp
cât trebuie să explici o lucrare,
înseamnă că şi-a ratat scopul. O
lucrare bună este lucrarea care nu are
nevoie de cuvinte”, concluzionează
Teo.
Următoarea curiozitate pe lista mea
a coincis cu un proiect pe care Teo
îl dezvoltă deja la master. Am dorit
să aflu cum s-ar reprezenta ea prin
sculptură. Imaginaţiv-o pe artistă
în mijlocul unei camere, având în
stânga şi în dreapta ei portrete pe
care le-a realizat, ilustrând oameni
importanţi din viaţa acesteia. Dar
chipul ei nu se observă! De ce? „Lip-
sa chipului meu doreşte să sublin-
ieze faptul că aportul adus de toate
aceste persoane în crearea unui eu
este mai important decât propriul
meu aport. Astfel, ideea devine mai
clară. Doresc ca privitorul să-mi vadă
chipul şi sufletul prin intermediul
oamenilor care mi-au influenţat
viaţa. Toate aceste persoane, prin
certuri, mustrări, zâmbete, prin
sfaturi şi întâmplări împărtăşite şi-
au lăsat amprenta asupra mea şi a
chipului meu.Fiecare rid de expre-
sie de la prea multe încruntături
sau zâmbete, fiecare cicatrice sau
semn, arcuire a sprâncenelor sau a
colţurilor gurii se datorează lor. Aşa
cum fruntea se datorează bunicului,
nasul, tatălui, ochii se datorează
mamei, buzele şi pomeţii sunt ai bu-
nicii, aşa toate celelalte detalii care
ne compun trăsăturile se datorează
la fel de natural oamenilor cu care
suntem în contact zilnic.”
În ceea ce priveşte viitorul, finaliza-
rea unei facultăţi de Comunicare
şi Relaţii Publice, în acelaşi timp cu
cea de arte, i-a deschis ochii spre o
abordare mai pragmatică a demer-
sului artistic. Am apreciat că, deşi are
experienţă în organizarea de eveni-
mente, recunoaşte că va apela la
ajutorul unui curator în următoarele
sale expoziţii. Mi-a transmis imediat
că nu se conduce după orgoliu, aşa
cum fac mulţi alţi artişti. Şi, apropo
de orgolii, mi-a plăcut că a fost
foarte categorică în această privinţă:
„Niciodată nu am să admir un om cu
un orgoliu. Cu cât omul este consid-
erat mai prost, cu atât are mai multe
şanse de reuşită. Pentru că nu se lasă
pe tânjeală. Atâta timp cât el încă
mai consideră că e prost şi vrea să
facă mai mult şi să ducă mai departe,
n-o să se poticnească niciodată.
Un om care are un orgoliu, clar, în
momentul ăla a murit. ” Viitorul nu
oferă foarte multe posibilităţi tiner-
ilor sculptori, poate unii au norocul
de a-şi deschide propriul atelier, alţii
devin cadre didactice, poate unii
au nenorocul de a face cruci pentru
cimitire sau alţii se apucă de buta-
forie (obiecte utilizate în realizarea
decorurilor în teatru şi cinemato-
grafie). Cert este că Teodora visează
şi munceşte şi pe măsura viselor pe
care vrea să le atingă. Iar dacă mâine
ar întâlni peştişorul de aur, acesta
revistaartesimeserii • martie 2011 • 71
reuşind să-i îndeplinească o singură
dorinţă, ori pe domeniu profesional,
ori pe domeniu personal, Teodora
va trebui să-l refuze pentru că la ea
viaţa profesională nu se separă de
cea personală, „n-ai cum să fii artist
ca job, e viaţa ta, asta eşti tu ca om.”
Aşa cum în cântecul lui Chirilă este
„respir iubire, mănânc iubire”, în ca-
zul de faţă va fi „respir artă, mănânc
artă”. Şi dacă tot suntem la capitolul
dorinţe, ceea ce Teo îşi doreşte cu
adevărat este să reuşească să aducă
o schimbare în bine prin ceea ce
creează, să transmită un mesaj,
un semnal de alarmă, să motiveze
oamenii. Ea nu vrea să fie uitată, ea
vrea să îşi găsească locul în istorie,
„asta a fost dorinţa mea de când
eram mică, să nu mori odată cu
corpul.”
DanaART Gallery.
Connecting people.
de George-Mihai Irimescu
Foto: din colecţia galeriei
„Misiunea noastră este de a pune la dispoziţie mijloacele prin care
artiştii să se poată întâlni cu cei care le apreciază munca, cu cei care
într-un fel sau altul interacţionează cu arta, cu cei care pur şi simplu
iubesc arta şi au nevoie de ea. Acesta este motivul pentru care noi
creăm conexiuni prin artă.”
HOME. Din start ceva sună bine:
„Creăm conexiuni prin artă”. Ok, ori-
cum, în mod natural, arta are darul
de a crea legături între oameni prin
gusturi, preocupări, evenimente.
DanaARTt însă îşi propune mai mult
de atât.
INFO. Galeria este în primul rând
un spaţiu virtual, o comunitate,
care îşi propune să fie un mijloc de
promovare al artiştilor tineri sau,
aşa cum spun ei, a celor care „nu se
află în mainstream”, prin online sau
expoziţii. Căror artişti se adresea-
ză? Din cele mai diverse domenii:
pictură, grafică, sculptură, fotogra-
fie, artă digitală, arte decorative sau
arhitectură. Doar câteva exemple:
Ilina Schileru, Bogdan Teodorescu,
Delia Orman, Alina Manole.
Daniela Zbarcea
72 • martie 2011 • revistaartesimeserii
Comunitatea DanaART este un venind, nici în cazul evenimentelor
spaţiu unde „se conectează” artiştii, nu se dezic de motto: „Prin organi-
criticii de artă, publicul. Aşadar, nu zarea unor evenimente complexe,
este un simplu spaţiu de prezentare
al portofoliilor diverşilor artişti, ci
care unesc un public eterogen, nu
numai din lumea artelor plastice ci şi
este unul cât se poate de interactiv.
De exemplu, prin prezentarea de pe
din lumea teatrului şi a muzicii, noi
creăm conexiuni prin artă.”
site, publicul este anunţat că în cazul
în care un anumit artist îi atrage Deci v-aţi convins cum stă treaba cu
atenţia, DanaART poate intermedia conexiunile. Printre evenimentele cu
comunicarea dintre cele două părţi. care se mândresc, amintim: expozi-
Site-ul e dotat şi cu un blog care ţia „Conexiuni prin Artă”, organizată
uşurează comunicarea: http://dana- în colaborare cu Café Verona la
art.wordpress.com/. Aici puteţi citi Cărtureşti, urmată de „SIMN 2010 –
despre diverse evenimente orga- Magic Land” la Palatul Cantacuzino,
nizate de ei sau interviuri realizate „Între ochi şi infinit - Expoziţie de
în principal de Bogdan Teodorescu, fotografie astronomică” la Ceainăria
curatorul galeriei. Pe site sunt deja Cărtureşti, „The Family Portrait” la
Galeria Minus Unu – The Ark şi altele. Alina Manole
câteva recomandări de evenimente
care să ne scoată din hibernarea
post-iarnă. Aşa că dacă nu aveţi Prin urmare, DanaART este o bună
planuri pentru timpul liber, uitaţi-vă ocazie de a-ţi petrece timpul liber
şi sigur veţi găsi ceva interesant. Eu atât acasă, pe net, cât şi la diferitele
am „ochit” deja câteva. evenimente pe care le organizează.
Ne vedem acolo!
.RO Aşadar, dacă vrem să vizităm
galeria, o putem face numai online.
Adresa nu are o stradă şi un număr.
Ea este: http://www.danaartgallery.
ro/. Dar pentru ca lucrurile să fie
şi tangibile, ne putem întâlni cu
fondatorii galeriei cu ocazia expo-
ziţiilor/evenimentelor organizate
de ei. Apropo, conceptul aparţine
Danei Zbarcea, căreia i s-a alăturat în
drumul virtual şi Adrian Panaite. Re-
Stripes and straw are folklore - Bogdan Teodorescu
revistaartesimeserii • martie 2011 • 73
literatura

)
Domnul
Modestie
(soc.)
,
„Nu-i normal ca omul ăsta, care apare joia şi vorbeşte despre Oţelul
Galaţi, să scrie un roman despre Caravaggio.”

De Cristina-Maria Caloian
Foto: Alexandra-Maria Colţa
Ilustraţii: Adrian Oprea
D
ebut off the record în biroul de la etajul 1,
Casa Presei Libere. Radu Paraschivescu: „Des-
pre ce vorbim?”„Despre dumneavoastră”. „O
oră”(râde)? Presupunem că nu știu nimic despre inter-
vievat. RP intervine săritor („Îmi mai aduc eu aminte”),
totodată, RP nimic despre rAM („Da, suntem chit”).
Cristina: Cine sunteți dumneavoatră și care este
meseria dvs?
R. P.: Sunt Radu Paraschivescu. Să zicem că sunt scriitor,
sau cel puţin cărţile pe care le-am publicat asta spun. În
acelaşi timp, sunt editor. Lucrez la Humanitas, unde con-
duc o colecţie de carte comică – „Râsul lumii” – , iar unii
oameni susţin, eronat, că aş fi şi ziarist. Nu sunt ziarist.
Am mai spus-o de câteva ori, dar se pare că nimeni nu
crede lucrul ăsta. Sunt un om care scrie la ziar, ceea ce
înseamnă cu totul altceva.
E scriitorul/jurnalistul un meseriaș în România ?
„Scriitorul nu există în nomenclator”, spunea Mircea
Dinescu, există doar scriitorul de vagoane, ăla care trage
cu creta pe vagon „Cereale Afumaţi”. Scriitorul e un
meseriaş şi poate fi un meseriaş bun, cu o condiţie: să
nu păcălească. Cum poate păcăli? În mai multe feluri.
Printre altele, pozând în ceea ce nu e sau încercând să
placă tuturor. Cred că asta e calea cea mai sigură pentru
un scriitor de-a se face antipatic: încercarea de-a plăcea
tuturor. Nu poţi scrie în aşa fel încât toată lumea să te
adore, toată lumea să te considere superlativ. Fatalmen-
te, îi amuzi pe unii, îi laşi indiferenţi pe alţii şi-i enervezi
pe alţii.
Masele vă știu de la fotbal, elitele se miră când vă
aud vorbind despre fotbal și vă știu pentru cărți.
Nu cred că sportul și literatura sunt incompatibile. Camus
a fost portar la o echipă de fotbal, Montherlant a jucat şi
el, scriitori reputaţi din România au scris şi scriu în con-
tinuare despre sport, fără ca asta să-i minimalizeze ca scrii-
tori. E adevărat, eu am o prezență publică mai pronunțată
decât ar trebui în materie de fotbal, de unde și mirarea:
nu-i normal ca omul ăsta, care apare joia şi vorbeşte des-
pre Oţelul Galaţi, să scrie un roman despre Caravaggio.
Mai ştii, poate e schizoid, poate sunt doi oameni pe care-i
cheamă la fel, sau poate s-a stricat ceva în alcătuirea lui
intimă, ceea ce-l împinge la şpagaturi primejdioase.
Jurnalistul este atunci o paranteză pentru meseria
de scriitor?
Pentru mine, jurnalismul este o albie în care am nimerit
mai degrabă întâmplător, în urma unor propuneri venite
dinspre ziare, de la oameni care au considerat că scriu
bine şi cărora le-a convenit să mă valorifice. Bănuiala
mea este că, de la un punct încolo, au vrut să folosească
o semnătură, ceea ce se practică peste tot. Ziarele umblă
şi după nume, şi după branduri, deşi eu sunt departe
de-a fi un brand şi nici n-am ambiţii în direcţia asta.
Asta se datorează și stilului dumneavoastră. Scrieți
puternic, dar nu vă uitați pe gaura cheii?
Nu mă uit. Am o sciatică păcătoasă şi asta mă împiedică
să mă uit pe gaura cheii. Am, de fapt, o sciatică men-
tală. Şi mă răzvrătesc în felul meu împotriva oamenilor
care se uită foarte des pe gaura cheii. Eu am spus la un
76 • martie 2011 • revistaartesimeserii
moment dat că şi televizorul a devenit un fel de gaura
cheii, la care lumea stă în unghi drept şi aşteaptă să
vadă cine îşi mai pune poalele în cap.
Domnul Liiceanu și domnul Pleșu discutau chiar că
televizorul a devenit accesul public la prostie.
Da, corect. Definiţia e drastică, dar are un sâmbure de
adevăr, pentru că avem, mai puternic decât ar fi înţelept,
tendinţa de-a priza stupizenia şi al său alai: inavuabilul,
sordidul, imundul, promiscuitatea. Lucrează aici diverse
refulări şi defulări. Gândiţi-vă că aparţinem unei naţii
care până acum douăzeci de ani a stat sub clopot. Fireşte
că românul a trebuit să recupereze cumva decalajul. Şi
cum suntem foarte buni la acest tip de patinaj dintr-o
extremă în alta, ceea ce părea o alcătuire sfioasă, uşor
timorată, de oameni care primesc cu pipeta nişte lucruri
de care nu avuseseră parte până nu demult, s-a transfor-
mat în iureş. Acum eşti mereu sub asediu. Trebuie să ai
un decolteu sub ochi, trebuie să ai un scandal în desfă-
şurare, iar dacă nu-l ai, îl inventezi.
Și înainte de ’89 exista un curent tabloid foarte puternic
în mentalul românilor. Curentul acesta se regăsea într-un
ziar din Bucureşti, în „Informaţia”. În anii ’80, presa era
gri, ideologizată, stupidă şi de nefrecventat. Ştiai exact
ce urma să găseşti acolo: în principal, discursuri şi citate
din Ceauşescu. Numai că în ziarul „Informaţia Bucureş-
tiului” – ei aşa ziceau, Bucureştiului, nu Bucureştilor, cum
e corect – exista o rubrică intitulată „Aflăm de la Miliţia
Capitalei”. Ei bine, lumea dădea năvală să cumpere „In-
formaţia” doar pentru sfertul ăla de pagină, din care ce
afla? Că X a fost călcat de tramvai, că Y a furat din avutul
obştesc, că Z şi-a bătut nevasta şi s-a dus cu alta. Existau
crainici de sport care îşi începeau relatarea cu vocabula
„şoc”. Chiar dacă anunţau că Târgu Mureşul jucase cu
Alba Iulia şi se terminase 1-1. Nu era nici un șoc aici. Asta
înseamnă că am contractat o boală de sistem căreia nu
i s-a găsit leac, şi probabil că şi-n următorii zece ani vom
trăi tot în inflaţia vedetelor răsuflate, a planctonului
media, a sulfuroşeniei agresive.
De ce se ia tocmai cine nu trebuie în serios?
Cred că e vorba de un dozaj greşit. Fiindcă tot ni s-a
spus că suntem originali, ne-am hotărât să fim originali
şi în manifestările imediatului, ale conjuncturii. Adică să
bagatelizăm lucrurile grave, dar în schimb să fim scor-
ţoşi când e vorba de fleacuri. Aşa se face că am ajuns să
practicăm un balet pervers: suntem gravi la discotecă şi
zglobii la înmormântare.
A fost o carte pe care v-ați dorit să o traduceți și o
mai așteptați?
Da, au fost mai multe, dar între timp fie că au fost tra-
duse de altcineva, fie că eu mi-am găsit alte lucruri de
făcut. Când eram student, îmi doream intens să traduc
un roman de John Fowles. Îmi plăcea foarte mult, îl
consideram cel mai bun romancier din Anglia acelor
ani. Mi-ar fi plăcut să am pe mână o carte a lui şi să-mi
încerc puterile. Atunci era imposibil, eram student
în comunism, nu ştiam nici măcar unde se găseau
editurile. Am făcut doar o muncă de sertar, de antrena-
ment în ale traducerii, traducând două cărţi pe care nu
le ştia aproape nimeni (şi care au apărut, până la urmă,
după 1990). Acum nu mai traduc din mai multe motive.
Unu, pentru că nu mai am timp. Doi, pentru că nu mai
vreau să mă plasez singur într-o situaţie delicată. E fragil
echilibrul între scriitor şi traducător, iar în viaţa mea cele
două noţiuni se amestecaseră prea mult. Mă temeam ca
nu cumva să traduc doi scriitori în aşa fel încât să semene
unul cu celălalt şi amândoi cu mine – un lucru catastrofal
pentru toată lumea. Pe urmă, cred că am tradus destul. La
un moment dat intervine rutina, intervine manierizarea.
După ce reciteşti la rece, vezi că ai anumite turnuri de
frază, anumite expresii, anumite stereotipii care apar fără
să-ţi dai seama. Or, eu fiind un tip pedant în ale scrisului,
ţin să nu calc în capcane de genul ăsta. Nu mai vorbesc
de criteriul financiar, care e jalnic în România. Am decis să
nu mai traduc decât în cazurile excepţionale în care am o
carte foarte bună, am nevoie urgentă de un traducător,
nu-l găsesc, cartea e în colecţia mea şi atunci o traduc eu.
Au fost traducerile decisive pentru scrierile dum-
neavoastră? Sau mai degrabă lecturile, ce auziți pe
stradă?
Fără lecturi nu faci nimic. Poţi să scrii minunat fără să
citeşti nimic, dar astfel de cazuri sunt rarisime. Nu prea
mai avem genii, iar dacă totuşi le găsim, le exportăm. Cred
că elementul de bază este cartea. Cartea citită, asimilată,
cumpărată, mirosită, trecută prin toate etapele împrie-
tenirii. Uite, aici cred eu că suntem oarecum carenţi, nu
avem timp să ne împrietenim cu o carte în tot ce ţine
de spectacolul ăsta intim. Să iei cartea, să miroşi tuşul,
cerneala, să vezi contrastul paginii, să te uiţi atent la o co-
pertă, să verifici dacă nu ţi se desprinde cartea. Nu, acum
citim funcţional-achizitiv. Or, lectura funcţională e după
mine o lectură incompletă, ciuntită.
Revenind, aş pune oricum cartea pe primul plan. În rest,
sunt experienţe de parcurs. Faptul că scrii la un ziar îţi dă o
oarecare disciplină a textului. Înveţi să te conţii şi să lucrezi
cu ochii pe ceas, ceea ce e antipatic, dar până la urmă
necesar. Abia în ultimul rând vine ceea ce auzi pe stradă.
Ce auzi pe stradă îţi poate fi de folos la o carte de genul
„Ghidul nesimţitului” sau la „Bazar bizar”, asta dacă vorbim
de un om cu urechea străzii, cum s-a spus despre mine.
Care a fost declicul acela care v-a pus în fața mașinii
de scris?
Am început să scriu un roman prin anii ’80, într-o cameră
din internatul şcolii din Banat unde predam limba engle-
ză, şterpelind foi cu ştampilă de la secretariat şi scriind de
mână. Pe atunci, maşina de scris era o delicatesă, iar com-
puter nu exista. Acela a fost începutul. Declicul cred că s-a
produs abia la al doilea roman, la „Balul fantomelor”, pen-
tru că primul roman, care ţineam morţiş să apară, a fost o
bazaconie. De la „Balul fantomelor” încoace, lucrurile s-au
simplificat, pentru că „Balul fantomelor” chiar a fost o car-
te bine adusă din condei, care nu avea nimic din falsitatea
şi din dorinţa de-a epata de care se îmbibase cartea mea
de debut. După asta restul s-a petrecut oarecum de la
sine, dacă trec peste episodul inedit al unei cărţi care mi-a
adus un proces. Iată o situaţie nostimă până la un punct:
te trezeşti că unul dintre personajele unei cărţi pe care ai
scris-o te acţionează în justiţie. Bun, am câştigat procesul,
dar am rămas cu un gust straniu.
V-ați fi dorit ca una dintre cărțile extraordinare pe
care le-ați citit să fi fost scrisă de dvs?
Demult, acum vreo treizeci de ani, mi-a plăcut foarte
mult „Volavérunt” a lui Antonio Larreta, o carte perfect
uitată la ora asta, pe care nu s-a gândit nimeni s-o reed-
iteze. Mi-au plăcut câteva cărţi pe care le-am tradus – de
fapt, de asta am vrut să le traduc. Cele două la care mă
gândesc în mod special sunt „Casa somnului” de Jona-
than Coe şi „O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate”
de Julian Barnes. Mi-ar fi plăcut să le fi scris eu şi le-am
tradus cu un sentiment jubilativ, de identificare aparte
cu fibra textului. N-am avut doar reflexul traducătorului
lucid, care funcţionează ca un fel de automat poliglot
sau bilingv, ci şi o implicare afectivă.
Se reflectă histrionismul în literatură? Mai avem timp
să găsim un roman de atmosferă/un roman interbelic?
Ioana Pârvulescu a scris un roman, „Viaţa începe vineri”,
în care găseşti toate aromele şi parfumurile interbelicului.
Nicolae Strâmbeanu a scris o poveste picarescă, „Evang-
helia după Araña”, care nu are nici o legătură cu imediatul
cotidian. La fel a fost şi în cazul meu. După „Cu inima
smulsă din piept”, care este o cronică portugheză, şi care
nu este nici ea roman istoric, am scris „Fluturele negru” din
revistaartesimeserii • martie 2011 • 77
dorinţa de-a mă pierde undeva în trecut, de-a reface
atmosfera din Roma.
Nu e cam periculos? Pentru că e un roman de dublă
nișă: despre Caravaggio (de artă) și de atmosferă.
Câtuşi de puţin. În primul rând, subiectul e generos.
Decorul e la fel de generos, ba chiar mai generos decât
subiectul. Roma e o chemare pentru oricine. În al doilea
rând, Caravaggio însuşi a fost un spectacol, un spectacol
profund tabloid, un ins care a ilustrat perfect tabloidismul
din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. În ziua de azi, Cara-
vaggio ar fi subiect de emisiuni TV pe bandă rulantă. Şi
poate chiar colaborator permanent al unora dintre ele.
Ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Caravaggio avea
presa de astăzi?
Oho, ar fi fost la concurenţă cu fantoma din Hemeiuş
şi cu pletora de arătări care apar la posturile de rigolă.
Întorcându-mă la „Fluturele negru”, pentru mine a fost
interesant nu doar să recreez o lume aşa cum mă gân-
deam eu că arăta. A fost la fel de interesant să-l recom-
pun pe Caravaggio din unghiurile din care el nu a fost
văzut. Pentru că lumea a avut apetit pentru o singură
dimensiune a lui. Oamenii au dorit să-l vadă doar ca pe
un zurbagiu şi au aderat instantaneu la latura lui promis-
cuă, scandaloasă, revoltătoare. Dar Caravaggio a avut
alte determinări. Şi-a dus luptele cu manierismul italian,
cu cercurile de putere şi cu Vaticanul. Altfel spus, s-a
duelat cu toată lumea, nu doar cu tâlharii pe care-i găsea
prin cârciumi. Şi am făcut un exerciţiu riscant, e adevărat,
am descris câteva lucrări ale lui Caravaggio aşa cum le-
am văzut eu, transcriind exact ce mi-au comunicat ele.
Repet, fără să am pregătire sau instrucţie în domeniu,
fără să fiu un bun privitor de pictură, dimpotrivă, sunt un
privitor mizerabil. Totuşi, în faţa lucrărilor lui Caravaggio
am poposit, ceea ce nu mi s-a întâmplat la alţi pictori.
Acolo ceva m-a oprit în loc. Emoţia simţită atunci mi-a
semnalat că e cazul să insist. „Fluturele negru” are relativ
puţine elemente de roman istoric – asta este o etichetă
care i s-a pus în pripă. E un roman despre două persona-
je, Roma şi pajul ei. O poveste.
Folosiți detalii din pictură, culori, istorie, Roma. Nu
ați avut writer’s block?
Nu, writer’s block aveam la chimie. Sau la matematică.
Atunci aveam writer’s block, aia era panica maximă,
paroxistică. Sigur, au existat lecturi înainte să apară cartea
asta, inclusiv un tratat de pictură din care am aflat lucruri
despre care, evident, nu aveam idee – un tratat scris în Evul
Mediu. Sigur, am făcut munca de documentare pe care o
cred obligatorie pentru o asemenea carte, umblând mult
prin Roma, citind despre palatele şi vilele ei, citind despre
picturile lui Caravaggio. Am fost întrebat, ce-i drept, dacă
n-aş fi putut să scriu o carte de genul acesta fără suport
documentar. Am răspuns „nu” cu toată laşitatea. Nu sunt un
trapezist suficient de abil şi de îndrăzneţ încât să zbor dintr-
un loc în altul fără plasă de protecţie.
Ați scris-o și destul de repede. Vă lăsați viața deopar-
te când scrieți?
Viaţa mea e oricum nespectaculoasă, aşa că n-am avut
ce sacrificii să fac. În primul rând, nici nu prea am ceea
ce se cheamă viaţă publică. Nu ies, nu sunt un obişnuit
78 • martie 2011 • revistaartesimeserii
al localurilor, nu mă atrage frecatul coatelor mondene.
Am o existenţă mai degrabă ternă. Din punctul ăsta de
vedere, n-am prea avut la ce să renunţ. E adevărat, am
intrat într-un soi de transă care cred că a făcut bine cărţii.
În momentul în care spui „am scris cartea într-o lună şi
ceva”, reacţia sau măcar gândul nerostit al interlocutoru-
lui este „înseamnă c-a ieşit o tâmpenie”. Am scris primul
capitol din „Fluturele negru” foarte aşezat, fără să-mi im-
pun termene. L-am lăsat să curgă, să se alcătuiască aşa
cum i-a venit bine. Restul cărţii l-am scris în patruzeci de
zile, e adevărat, nu neapărat pentru că duceam în cârcă
pressing-ul unui târg de carte, ci pur şi simplu pentru
că mi-am dat seama că intrasem pe canalul optim, în
condiţia mentală, de sănătate şi de confort care mă ajuta
să stau şapte-opt ore pe zi şi să lucrez.
O să scad nivelul acestui interviu, să spunem că îi
facem o super reclamă lui Mutu, printr-o minimă
comparație cu Caravaggio (hărțuitorul hărțuit, talen-
tat, dar nesăbuit: „Dacă nu pot să pictez sunt termi-
nat. Nu știu să fac altceva în afară de scandaluri”)
(râzând) Caravaggio, spre deosebire de Mutu, are operă.
Ajunşi aici, cei doi se despart. Mutu e mult mai drăguţ
decât Caravaggio, ceea ce nu-i greu. Caravaggio era cam
urât. Însă în amândoi a existat şi există un lucru care se
cheamă tentaţia risipirii. Ei bine, Mutu i-a cedat rapid.
Da, amândoi au trăit în freamătul şi în tentaţiile Italiei.
Dar depinde ce alegi să primeşti din Florenţa. Eu am fost
acolo şi sunt multe lucruri care îţi pot prinde ochiul, nu
neapărat un chelner bosniac. Există lucruri mai intere-
sante decât chelnerii bosniaci în Italia.
Nu cumva e greșit să contestăm lumea din care ne
luăm inspirația, adică, nu poți să faci curat în Craii lui
Mateiu Caragiale sau în Roma?
Dacă vii cu mătura şi te pui pe dereticat, nu faci decât
să strici. Mie mi-ar plăcea să stau într-un oraş ca Roma
(recunosc că mi-ar plăcea şi mai mult în Toscana, ea e
marea mea dragoste turistică). Dar am fost şi în oraşe
aşezate, burgheze şi extrem de comme il faut, şi în oraşe
stranii, unde ai grandoarea şi promiscuitatea laolaltă, le
ai vecine, la doi metri distanţă. Iar aici exemplul suprem
este Istanbulul. E un oraş care la început te sperie, te
pune pe gânduri, dar după aia te absoarbe. Îţi dai seama
că acolo le ai pe toate la un loc, foarte bine amestecate,
aşa că nu poţi să separi Moscheea Albastră de cartierele
ruinate. Nu, Moscheea Albastră şi Sfânta Sofia se află la
câteva sute de metri de o zonă de tip Ferentari. Fără ca
asta să ştirbească ceva din gloria oraşului.
Roma, la rândul ei, e un oraş scorojit, un oraş cu multe
ruine nobile, dar şi cu o proporţie dumnezeiască a lucru-
rilor, plus o viziune arhitectonică formidabilă. Intri pe ori-
care stradă importantă şi ai la mijloc fântâna, la un capăt
o biserică somptuoasă, iar la celălalt capăt ori un arc, ori
o altă biserică. E un lucru din cale-afară de frumos. Italia
în general e fabuloasă.
Dar insight-ul pentru noul proiect literar? Și vă rog să
îmi spuneți mai multe decât „o baladă irlandeză”.
Mult mai multe nu pot nici eu să vă spun, nu se face (râde).
Nu din superstiţie, dar pur şi simplu o doză de suspans ar
trebui păstrată. Da, următorul roman, cu titlul provizoriu
„Michael şi balada foamei”, o să aibă punctul de plecare în
Irlanda. N-o să fie nici ăsta roman istoric, ci doar o carte cu
un cântec pe post de personaj principal. O să am nevoie de
mai multă îndemânare decât de obicei, pentru că trebuie
să fac un cântec să vorbească. Şi totodată să fie protagonist,
să ordoneze în jurul lui întâmplări, oameni, situaţii.
Ce mai citiți pentru că toată lumea îmi spune că vă
vede citind în metrou?
Da, am acest obicei. Penultima carte citită a fost Pulse de
Julian Barnes, ultima e One Thousand Years of Annoying
the French de Stephen Clarke.
Ce vă place cel mai mult la literatură și fotbal?
La literatură îmi place forma în care fiecare carte îți
prelungește într-un fel viața. Bucuria unui lucru aproa-
pe senzorial, bucuria de-a citi poveşti inteligent ticluite,
bucuria de-a vedea două forme ale imaginaţiei împreună,
grafica şi cuvântul scris. Şi bucuria, uneori umbrită, de-a
asista la înflorirea unui talent. Literatura e un teritoriu la
fel generos ca fotbalul, din punctul ăsta de vedere. Oricine
bate mingea pe maidan când e mic aspiră să ajungă la
Milan, la Manchester sau la Barcelona. La fel, fiecare dintre
noi s-a visat cândva scriitor, fiecare a scris o poezie pentru
mama de 1 martie, fiecare a ţinut la un moment dat un
jurnal, chit că jurnalul a avut o pagină sau două, fiecare
a făcut portretul din vorbe al iubitei sau al iubitului. Din
punctul de vedere al aspiraţiei convertibile în fericire,
literatura şi fotbalul seamănă bine. La fotbal îmi place
simplitatea jocului, oricât încercăm noi să-l complicăm la
televizor. De aceea e atât de prizat şi de aceea e sportul
cel mai important. Fotbalul este sportul tuturor, asta îmi
place la el, e un sport aproape proletar şi ultrademocratic,
pe care-l pot pricepe toţi, cu condiţia să vrea.
Care e soarta emisiunilor culturale de azi?
Problema cred că e de registru, nu de număr al emisiu-
nilor. Ideea de a ghetoiza cultura rezervându-i un canal
anume mi se pare o idee perdantă. Nu poţi izola cultura
pe o insulă doar a ei. Seamănă a exil. Ce e de înţeles din
această măsură? Că scriitorii, sculptorii, arhitecții, consti-
tuie un fel de menajerie înaltă pe care o poți vedea după
ce te-ai desprins de alte tentații, în ideea că ar mai fi și
cultura o tentație. Iertare, nu-i deloc aşa. Asta înseamnă
să transformi cultura în ceea ce nu e. Într-un ifos superior,
într-un lucru teribil de pretenţios, la care în mod normal
nu ajungi fără un echipament performant. Dacă prescrii
cultura ca pe uleiul de ricin, atunci evident că lumea o
să strâmbe din nas, o să se ferească, o să spună prefer o
îngheţată, o friptură sau o sticlă de vodcă. În schimb, dacă
infiltrezi cultura printre celelalte emisiuni de pe principa-
lul canal public, cred că ai mai multe şanse.
Pe cine mai admirați?
Admir destulă lume. Sigur, îmi place Radu Cosaşu, pentru
că ne întâlnim în spaţiul sportului, dar şi dintr-o sumede-
nie de alte motive. Îmi place Traian Ungureanu în continu-
are, cu toată gesticulaţia lui politică, pe care n-are decât
s-o practice, în fond, e destinul lui. Felul lui de-a scrie mă
seduce, este unul dintre ziariştii cei mai talentaţi din ulti-
mii treizeci de ani. Nu sunt taliban de Humanitas, nu cred
că dacă apare o cartea a lui Andrei Pleşu este un lucru
excepţional, iar dacă apare o carte a cuiva de la Polirom
este o mizerie. Asta mi se pare o grosolănie. Şi poate că ar
fi momentul ca lumea să judece mai puţin în funcţie de
edituri. În librăriile din Occident nu am văzut împărţire pe
edituri, cum văd aici, în librăriile noastre. Acolo contează
omul, cu opera lui. Atât. Să revin. Îmi plac Filip Florian, Dan
Lungu şi Octavian Soviany, îmi place Daniel Vighi, de la Ti-
mişoara. Şi mai sunt. Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu şi
Călin-Andrei Mihăilescu, de pildă. Sau Adriana Babeţi, care
nu numai că scrie minunat, dar este unul dintre oamenii
reconfortanţi din literatura noastră.
Sunteți un personaj literar rotund, ați debutat cu
un roman-al-cărui-nume-nu-trebuie-rostit, „Efeme-
riada”, acum tocmai ați mers să promovați ultimul
roman, „Fluturele Negru”? Ați sparge cercul ăsta, cu
poezie, să zicem?
Am cochetat la un moment dat cu poezia, ca orice om
care crede despre el că este romantic şi că are lucruri
înalte de spus. N-am reuşit să public versuri. E-adevărat,
mi-a lipsit perseverenţa. Am încercat o dată, am văzut că
nu merge şi am renunţat. Înainte de asta, mă adresasem
unei poete care avusese înţelepciunea să treacă peste
versurile mele fără să le citească, păstrându-şi astfel
sănătatea mintală. Însă până la urmă tot mi-am strecurat
versurile în „Balul fantomelor”. La sfârşitul romanului,
protagonistul delirează prelung, iar delirul acela e com-
pus de fapt din versurile mele nepublicate. Dar nu cred
că aş mai putea să scriu versuri. Poezia presupune un tip
special de trăire, nu neapărat paroxistică, dar vecină cu
nişte stări prin care eu nu trec. Sunt profund teluric, nu
am mari adâncimi şi nici curiozitatea de-a sonda abisul.
Pe de altă parte, poezia presupune, din punctul meu
de vedere, şi un efort tehnic. Cred în poezia migălită,
giuvaiericală, în poezia lui Şerban Foarţă, de pildă. Ştiu
bine că n-aş avea nici meticulozitatea, nici fineţea şi nici
şampania poetică a lui Foarţă. Rezumând, mă simt bine
scriind proză.
De ce nu aveți Facebook?
Sunt extrem de stângaci şi un pic reticent la acest
capitol. Am aflat despre oameni cu trei-patru conturi pe
Facebook că le-au fost deschise de altcineva. Recent,
colegii mei de la Humanitas au încercat să-mi deschidă
un cont pentru colecţia mea de carte comică, un cont în
care eu, ca un pinguin ce mă aflu, nu ştiu să intru. Trebu-
ie să cer nişte meditaţii tehnice, pentru că altfel efortul
lor e compromis. Nu cred că sunt o figură exploatabilă
în cheie virtuală şi prefer să am patru prieteni concreţi
decât două sute de identităţi de care mă leagă doar un
monitor, eventual o bună doză de hazard. Nu, hotărât
lucru, nu sunt un om de Facebook.
Cum ar suna un titlu șoc pentru interviul ăsta (să aibă
cei trei „S” – sex, sânge, scandal)?
Şoc, nu! Nu am. Îl puneţi dumneavoastră (râde).
revistaartesimeserii • martie 2011 • 79
 Şi-au creat o adresă şi au invitat şi alţi oameni să scrie,
povestioare de o anumită lungime, cu gust condimentat
şi pătrunzător. Să scrie astfel toţi cei care fac asta cu
drag, toţi cei care visează poveşti şi alte lumi, toti cei
care îşi doresc să publice, dar drumul întortocheat şi
întunecat al editurilor îi sperie. Semnarea cu numele
propriu este opţională, utilizarea pseudonimelor fiind
acceptată. De asemenea, drepturile de autor aparţin în
totalitate acestora.
din povestirile fără filtru. Ei, da, au şi cărţi, un fel de
casete de carton colorat din care cinci plicuri aşteaptă
să fie descoperite: „Maidanul cu scaieţi” şi „Lampa din
solzi de peşte”. Cutiile sunt legate cu sfoară de cânepă şi
imprimate, în acelaşi stil pe care eu nu mi-l amintesc din
şcoală, cu diverse ştampile. În curând vor avea propriul
timbru, două noi cărţi în pregătire, şi poate o bibliotecă
„Povestiri fără filtru”, ediţii atât de frumos create şi
închipuite încât pofta vine doar privindu-le.

Alice tipăreşte poveştile în stilul celui obţinut prin
tastarea la o maşină veche de scris, apoi le pune în
plicuri, apoi în grămăjoare precare, apoi se uită la ele şi
zâmbeşte, iar firul jocului se duce mai departe.
Să dăm drumul poveştilor în lume!
Oamenii încă scriu de drag, încă creează lucruri cu drag,
încă promovează literatura din drag, aşa că mergeţi fie la
libraria Triptic, unde vă aşteaptă un papuc mare plin cu
plicuri, fie într-una din cele trei locaţii cu meniuri diferite
de poveşti: Ramayana Cafe, Ceainăria Tabiet şi Verde
Café.

Se ivesc astfel şi meniurile literare, existente deja în
trei ceainării, din care, o dată cu ceaiul, cafeaua sau altă
băutură îţi poti alege, pe baza unui fragment ales de
autor, una din povestiri. Să o citeşti în timp ce astepţi, să
o citeşti împreună cu cineva, să o iei acasă sau să o faci
cadou.
Sau să închizi ochii şi să pui degetul la întâmplare, aşa
cum face Alice când alege numele cărţilor asamblate
De asemenea, daca aveţi poveşti ascunse prin buzunare
le puteţi trimite la povestirifarafiltru@gmail.com. Iar pe
Facebook puteţi trage cu ochiul la poze şi la lista celor ce
au scris până acum povestioare.
Lectură plăcută, savurarea povestirilor nu este interzisă
în niciun spaţiu public şi este recomandată pentru o
viaţă sănătoasă!

Un pachet de „povestiri fara

)

filtru”, va rog!
)

P
De Alexandra Tănase e Alice aş fi bănuit-o, dacă nu ar fi stat chiar
Foto: Alice Capoţi în faţa mea, un personaj de carte, asemenea
celeilalte Alice, cu un iepure şi un pălărier
nebun. Vobeşte calm despre idee, cursiv şi coagulat,
eu nu notez nimic şi nu ştiu cum să-mi stăpânesc
entuziasmul, iar intrebările se îmbulzesc pe colţul limbii,
din ce în ce mai neastâmpărate.

Oamenii au idei grozave. Proiectul „Povestiri fără filtru”,

în picioare abia de un an, a început cu o mână de
oameni pasionaţi de scris şi de frumos, undeva la o bere,
încercând să-şi dea seama ce soluţii există, îmbinând
literatura cu manualitatea. Aşa au apărut poveştile. Apoi
s-au ivit plicurile, din hârtie kraft, un camuflaj subtil şi
element-surpriză: câţi oameni mai scriu sau mai primesc
scrisori în ziua de azi? Cineva a inventat şi o ştampilă
pentru ei, dintr-o radieră şi nişte tuş, din care un scris
de copil, caligrafic şi concentrat, imprimă pe locul
timbrului, „povestiri fără filtru”.
80 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 81
 Traficantul de arme
Hugh Laurie
De Ana Năstase
Sunt sigură că îl ştiţi/simpatizaţi cu toţii pe Dr. House, geniul
ironic şi irezistibil. Ceea ce probabil nu ştiaţi este că există şi o
corespondenţă literară a personajului, scrisă de însuşi Hugh
Laurie. Şi asta cu 8 ani înainte ca serialul şi personajul lui
Gregory House să existe!
„Traficantul de arme” este povestea lui Thomas Lang, un fost
ofiţer al Gărzii Scoţiene. Are o viaţă monotonă şi singuratică,
având doar un prieten adevărat şi unul de plictiseală. Asta
până într-o zi, când totul se schimbă pentru el. Nu vreau să vă
dezvălui povestea, pentru că trebuie să o descoperiţi singuri.
Sunt o groază de răsturnări de situaţie şi o multitudine de
teorii ale conspiraţiei. Şi pe lângă firul narativ care o să vă ţină
sigur în suspans, cel mai atrăgător mi s-a părut modul narativ
abordat. Cartea e scrisă cu mult umor, iar dialogul permanent
pe care Laurie îl menţine cu cititorul prin tot felul de întrebări
retorice sunt delicioase şi chiar stârnesc râsul.
Dacă veţi citi cartea va fi ca şi cum v-aţi uita la un film poliţist în care Dr. House îi joacă pe degete
pe mai marii lumii, cu carisma lui englezească. Read it!
Visele lui Einstein
Alan Lightman
De George-Mihai Irimescu
Alan Lightman este fizician şi scriitor. Profesor la MIT şi doctor în
litere la Bowdoin College. Din cauza relaţiei mele cu fizica, mi-a
fost teamă iniţial să mă ating de carte, pentru că nu ştiam în ce
măsură este scrisă de fizician şi în ce măsură de umanist. Dar, ca
să nu picaţi în capcana în care eu am căzut pentru o perioadă de
timp, vă spun din start: nu aveţi nevoie de fizică pentru a o savura.
Deşi poveştile se referă la tinereţea lui Einstein şi visele care îi
sunt atribuite de autor pe vremea când era tulburat de teoria
relativităţii, protagonistul pare a fi nimeni altul decât... timpul.
Fiecare vis în parte ni-l arată în mai multe ipostaze: „să presu-
punem că timpul este un cerc ce se închide pe sine”, „în această
lume, sunt două timpuri” sau „să presupunem o lume în care
cauza şi efectul sunt dezordonate”. Şi fiecare formă a timpului
este descrisă prin prisma relaţiei dintre el şi omul obişnuit. Este
o carte care îţi dă serios de gândit, şi mai spun doar atât: merită
timpul vostru.
Vasili Grossman
Sovietul obscur
V
asili Grossman din punct de vedere uman înseamnă un soviet născut pe
la 1905, ce a început să publice prin 1934. Înainte absolvise Facultatea
de matematică-fizică a Universităţii din Moscova. Nu prea aveau legă-
tură cele două preocupări ale lui, nu-i aşa? În Al doilea Război Mondial, devine
corespondent de război, apoi moare în 1964 de cancer la stomac.
Surprinzător, faima lui Grossman este mare dar, la fel ca Pasternak sau Bulgakov,
ea s-a întâmplat după moartea lui. Grossman, din punct de vedere literar
înseamnă „Viaţă şi Destin” şi „Panta Rhei (Totul curge)”, ambele lucrări fiind
interzise de la publicare în timpul vieţii acestuia, despre „Viaţă şi Destin” spu-
nându-se la vremea respectivă că este mai subversivă decât „Doctor Jivago” a
lui Pasternak.
Povestea cărţii „Viaţă şi Destin”, probabil că este una dintre cele mai romanţate
din literatura rusă. Povestea publicării, a vederii tiparului, nu a poveştii din
interior. Ea a ajuns să fie publicată pe baza unor poze făcute manuscrisului con-
fiscat şi distrus de KGB, poze ajunse în Elveţia unde a fost publicat prima oară.
Restul e istorie. În „Viaţă şi Destin”, Grossman se leagă foarte strâns de experi-
enţa lui ca şi corespondent de război direct de pe front. Pasajele autobiografice
sunt consistente. Înconjurând în mare partea acţiunea bătăliei de la Stalingrad,
Grossman reuşeşte să facă o descriere a întregii Rusii din acea perioadă. Mai
mult, vedem Rusia şi prin ochii nemţilor, vedem nemţii prin ochii ruşilor, vedem
ruşii prin ochii nemţilor, vedem lagărele de exterminare şi gulagurile prin ochii
nemţilor şi ai ruşilor. Grossman nu se dezice de clasicul rusesc şi crează şi aici
personaje peste personaje, fiecare cu rolul lui clar definit în rostul romanului.
Vedem oameni de ştiinţă care nu-şi pleacă coloana în faţa regimului stalinist
şi care totuşi rezistă, vedem generali de armată care în faţa unei femei ling
pământul de sub picioarele ei, vedem femei care merg în fiecare zi la închi-
soare să-şi vadă bărbatul dar cel mai des vedem suferinţă. Suferinţă în stare
pură, creată de mâna omului. Sau mai bine spus, de mâna celor doi. Din cartea
asta Stalin iese mult mai şifonat decât Hitler. N-ar fi primul om si probabil nici
ultimul care susţine asta.
„Panta Rhei” a apărut prima oară în 1989, surprinzător, direct într-o revistă mos-
covită. Scandal imens din partea regimului, critici pozitive pe măsură, cartea
preia cumva acţiunea din „Viaţă şi Destin”, dar prin ochii altui personaj şi vorbeşte despre „industria
penitenciară” rusească, aşa cum o numea Soljeniţîn mulţi ani mai încolo. La fel de tăioasă şi pătrunză-
toare, la fel de tăios şi realistic stilul, „Panta Rhei” e o lectură absolut necesară ca să ne dăm seama cine
a fost Vasili Grossman.
M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat în Rusia, dacă nume precum Grossman sau Pasternak reuşeau să
publice lucrările lor de referinţă în timpul vieţii şi la momentul terminării manuscrisului. Chiar mă
întreb.
 advertising & b&c

Sorin Trânca

)
– Bojan Spasić.
Probabil cea
mai veche
echipa copy-art
)

Mădălina: Sunteţi cea mai veche echipă art-copy, Care a fost cea mai tare campanie făcută împreună,
de 12 ani. Cum a început totul? Vă cunoşteaţi de în care aţi pus mult suflet?
dinainte sau aţi început să lucraţi împreună la o Aş putea să spun că toate sunt mişto. Ajungi să-i prezinţi

din România
Sau aşa ne spun ei. În orice caz, cei doi fondatori ai Friends Advertising
au început să lucreze în echipă înainte ca asta să devină nucleul
producţiei publicitare şi la noi în ţară. Sorin (Creative Director) şi Bojan
(Art Director) au stat de vorbă cu noi şi ne-au povestit lucruri interesante
despre ei, despre publicitate, despre Friends şi despre friendship. Pentru
că se completează perfect, răspunsurile sunt date la comun.
agenţie anume?
În ’98 ne-am întâlnit la Graffiti. Bojan era angajat cu o
lună înaintea mea şi după trei, patru luni am preferat
să lucrăm mai mult împreună. Atunci nu era făcută
diferenţa art-copywriter cum e acum; aproape că nu
era bine să lucrezi în echipă. Sistemul ăsta de la noi,
din anii ’90 era practic cam acelaşi cu cel din anii ’60,
în lume. Încet, încet agenţiile şi-au dat seama că, deşi
plătesc doi oameni ca să facă o singură idee, cei doi
adună valoare, se sprijină unul pe celălalt. Noi ne-am
întâlnit la Graffiti, iar la finalul anului deja lucram destul
de mult împreună. Deja aveam probleme pentru că
în ochii celorlalţi încurcam cumva treburile. Echilibrul
se crease în mod natural, iar noi am făcut chestia asta
intuitiv, nu ne-a pus cineva sau nu ne-am hotărât că
trebuie să facem o echipă.
Apoi am fost patru ani la Tempo împreună, tot aşa -
copywriter-art director, şi i-am mai convins şi pe ceilalţi
că e mai mişto să lucrezi în echipă. După care, în 2001
spre 2002 mi s-a propus să fiu Creative Director şi am
fondat Friends.
clientului ideea. Ca să aprobe el una, trebuie să prezinţi
mai multe. Procesul e aşa: avem un brief şi un număr
mare de idei, să zicem 10. Pe unele le aruncăm la coş,
la altele ne apucăm să lucrăm şi ne dăm seama că nu
sunt ok. Aş vrea să subliniez ceva pentru tineret, că
sistemul ăsta de glam în advertising este destul de fals,
din punctul ăsta de vedere. Poate că nimeni nu a zis
adevărul despre ce înseamnă rata de succes a unei idei.
Rata de succes a unei idei în creaţia publicitară profesi-
onistă se referă la faptul că arunci la coş 90 la sută din
idei. Se aruncă în mai multe etape: atunci când le ai,
pentru că unele nu sunt bune; se aruncă ulterior, când îţi
dai seama că unele nu sunt relevante; se aruncă înainte
de prezentare, pentru că nu te duci la un client cu cinci
idei, trebuie să te duci cu un număr care să arate că tu
ai înţeles ce se cere de la tine. Deci, în faţa briefului mai
cad câteva. Te duci la un client cu două, trei idei din care,
teoretic se alege una. În final sunt foarte multe filtre, iar
tu nu poţi să te duci cu idei în care nu crezi. N-au cum să
nu-mi placă campanile pe care le-am făcut pentru că, în
principiu, mă duc cu ceea ce îmi place. De fapt, altul

revistaartesimeserii • martie 2011 • 85

cred că e sfatul mai valoros aici: nu prea trebuie să îţi
placă peste măsură ideile pe care le ai. Dacă te îndrăgos-
teşti de ideile tale, în meseria asta eşti foarte nefericit,
pentru că, încă o dată, nouă din zece mor. Nu că ar fi o
regulă pe care o propun, dar după aceea tinzi să judeci
subiectiv, iar noi nu suntem nişte artişti. Noi folosim arta
şi elemente artistice din film, regie, ilustraţie sau design,
de exemplu, ca pe un limbaj de exprimare. Folosim
designul ca şi cum azi am vorbi germana cu unii care
înţeleg germana. Deci toate aceste elemente sunt ca o
trusă de scule, iar important e să fii un zugrav priceput.
Şi zugravul priceput nu se îndrăgosteşte de mistria lui
mai mult decât trebuie. E o mistrie, dacă o iubeşte prea
mult nu o s-o pună la treabă cum trebuie, o să aibă grijă
de ea şi o s-o pună în ramă. Mă rog, poate pare pesi-
mistă treaba asta, dar aşa e. Punct.
Există campanii la care v-aţi întoarce să schimbaţi ceva?
La toate. Pentru că lucrurile sunt perfectibile până la cel
mai mic detaliu. Cine spune „este extraordinară cana
asta,” spune asta dintr-un anumit motiv – că a trebuit dată
în ziua x, că putea să lucreze numai cu materialul x, că
trebuia să fie ușor de utilizat, și în momentul respectiv a
fost o soluție bună. Dar noi trăim într-o dimensiune care
se numeşte timpul, care aduce foarte multe elemente
de context. La foarte multe campanii pe care le-am făcut
acum cinci ani lucrurile nu mai stau așa cum erau atunci.
Trei lucruri la care te gândești atunci când spui
Friends.
Nu știu dacă pot spune trei. Dacă spun mai mult de
unu, trebuie să le spun pe toate. Nu ne promovăm prin
fraze, ne promovăm prin idei. Eu cred că ceea ce face ca
Friends să fie mai interesant, să fie un pic unic, să dea
o altă interpretare acestei meserii, este faptul că noi ne
gândim mai mult la consumator. Noi vedem publicitatea
ca pe un moment valoros pentru consumator.
Există ideea că publicitatea minte. Publicitatea nu minte
mai mult decât minte fotbalul sau filosofia sau arta. Ea
se ocupă cu punerea în fața oamenilor a unui produs
oarecare, un brand. Meseria mea este să pun pe masa ta
un lucru de valoare și să te și bucuri că îl ai. Eu prefer să
lucrez pentru oameni, branduri care își respectă consu-
matorii, iar când am de înțeles o problemă, când am un
brief pe masă, primul meu gând este ăsta: pentru cine
facem asta, cine este omul respectiv? Pentru că dacă
răspunsul este unul simplu și banal, de genul pentru
fete tinere, fete de la oraș, pentru băieți între 18-35 de
ani, întodeauna iese mediocru. Este foarte important să
ai în vedere, atunci când proiectezi un lucru care are un
avantaj competitiv, și lumea lui în raport cu consumato-
rul. Eu la asta mă gândesc. Și sunt cazuri în care îmi iese
bine și cazuri în care îmi iese foarte prost. Dar nu vreau
să spun de ce. Eu sunt băiat cinstit și muncesc la fel de
mult și pentru cazurile fericite și pentru cele nefericite.
Și ca să fii cu adevărat bun, cred că este foarte important
să lucrezi mereu așa.
86 • martie 2011 • revistaartesimeserii
Ce îşi propune Friends prin proiectele sale, cum ar fi
Friends for Friends Foundation?
Friends e o agenție care a avut mereu un mediu deschis.
Când am zis Friends, nu am zis neapărat eu cu Bojan, ci
Friends ca stare de spirit, pentru că în spatele acestei idei
este vorba de încredere. Orice definiție a prieteniei am
găsi, cam acolo ar veni. E vorba de încredere. Asta este
în spatele nostru, nu doar friends ca plural al prietenului
Bojan şi prietenului Sorin. Şi am zis să facem o fundație,
care ar avea rostul să adune sub umbrela asta spiritul ăsta
deschis al lucrurilor. Manifestarea este să strângă cât mai
mulți oameni cu mai mult sau mai puțin aceleași preocu-
pări, în domeniul creativității care aduce ceva. Căutarea
noastră este în zona asta, în care creativitatea aduce
valoare societății. Și tot ce facem acum sunt niște pași
mărunți, după puterile noastre, la care să adere și alții.
De ce peştişori la Friends?
Un banc de pești este o metaforă foarte bună pentru
acel plus pe care indivizii îl găsesc într-o relație cu
ceilalți. Prieteni suntem pentru că din ce faci tu și ce fac
eu se mai naște ceva. Împreună suntem mai buni, mai
puternici decât luați separat.
Romania je t’aime. Ce te face ca în zilele în care eşti
lipsit de puteri şi chinuit de oboseală să ajungi la
agenţie?
Poate că jena de a da un exemplu prost. Dacă n-aș avea
chef poate că mi-aș permite să dau un telefon și să zic
„băi, nu pot să vin’’, dar mi-e rușine de cei care așteaptă
ceva de la mine, fie că sunt colegi, fie că sunt clienți.
Ce se întâmplă în momentele de lipsă de inspiraţie?
Nu există. Există momente proaste, dar nu lipsă de
inspirație. Inspirația e ceva care poate fi căutat; și dacă
știi unde să cauți, o găsești întotdeauna. În zilele proaste
trebuie să ai ideile cele mai bune pe care le poți avea.
În toţi aceşti ani au existat momente proaste între
voi doi ca echipă, în care să vreţi să renunţaţi unul la
celălalt?
Am avut, dar nu până acolo. Ne-am certat de două ori
foarte tare, dar ne-am împăcat. Noi avem un principiu, o
chestie care vine din noi cumva. Munca e muncă și noi
suntem noi. Dacă mâine ne batem, ne strângem de gât,
sunt absolut convins că dacă primim un brief, urându-ne
unul pe celălalt la nivel uman, putem să lucrăm împreună.
Ceva despre momentele frumoase împreună.
Multe sunt legate de muncă. Atunci când ne relaxăm cu
munca, când ieşim din spaţiul în care lucrăm. Asta cel
mai mult s-a întâmplat la filmări. Sunt nişte momente
în care simţi, verifici din nou ce te leagă în muncă. Sau
momentele în care e o tensiune, respectiv în noaptea de
dinaintea pitchului. Dacă ai o prezentare mâine la 9 şi încă
lucrezi la ea, nu sunt gata nişte chestii, sau nu ai avut cea
mai bună idee încă – noaptea de dinaintea pitchului este
cel mai bun teambuilding, este magică. La filmări, dacă
pleci undeva, câteva zile, se întâmplă nişte chestii ca într-
o tabără. Mai bem o bere, mai vorbim, asta e o parte care
poate să lege pe oricine până la urmă. Dar, de exemplu,
am fost la o filmare şi regizorul a zis „gata!’’; filmase vreo
cinci ore, s-a certat cu producătorul, s-a urcat în maşină
şi a plecat. Eram lângă Năvodari, la Vadu, la mama dracu’,
pe nişte dune, cu generatoarele, cu o echipă de o sută de
oameni, cu ce vrei tu. Iar noi doi, care eram acolo, trebuia
să ne asigurăm că lucrurile merg în direcţia gândită. Bun,
a plecat regizorul. Ce crezi că am făcut? M-am urcat în
maşină, am plecat după el, m-am băgat în maşina lui, aşa,
încet, încet să îl opresc şi i-am promis tot ce am putut eu
să îi promit ca să se întoarcă. Şi s-a întors. I-am zis „frate
fă-o pentru mine’’. În situaţii de genul ăsta, în care trebuie
să iei hotărâri pe loc, atunci ştii foarte clar dacă cineva
gândeşte ca tine. Am scris şi o povestire despre asta, într-
o carte care se numeşte „Iubirrre’’.
Şi ceva mai serios – sunt naşul lui Bojan şi acum mă simt
cumva ciudat. Pe de-o parte trebuie să avem o relaţie
dublă, adică să păstrăm o igienă a relaţiilor de lucru, şi
pe de altă parte mă gândesc „bă ăştia trebuie să aibă
grijă de copilul ăla”, deci mă simt ca un fel de bunic al
copilului. La botez, la Belgrad, a fost un moment mişto,
când, la un moment dat, a sunat un telefon. Acolo se
vorbea sârbeşte, dar înţelegeam cam ce se zice. Era chiar
momentul culminant (al botezului, n.r.). Şi zic „bă şi aştia
sunt varză, ca la noi’’. Băi, şi sună, şi sună şi la un moment
dat popa se opreşte, bagă mâna sub patrafir şi scoate un
iPhone, îl opreşte şi continuă botezul.
Ce planuri de viitor aveţi - individual sau cu Friends?
Poate o schimbare, dar nu o schimbare radicală. Cumva
back to the roots, la nivelul oamenilor. Cred că amândoi
intrăm într-o fază în care ar trebui să creăm nişte condiţii
de lucru pentru alţi oameni. Dacă facem o paralelă cu fot-
balul, cumva eu mă simt din ce în ce mai mult antrenor,
decât play maker. Bojan a fost întotdeauna în apărare, în
poartă. Important este cumva să pună umărul la ceva mai
larg decât rezultatele directe ale muncii lui. Eu mă ocup
foarte mult de fundaţie. Cred că planurile de viitor, aşa în
mare sunt ca Friends să poată funcţiona puţin indepen-
dent de copywritingul pe care pot eu să-l fac.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 87
 Carturesti. Not yet a bestseller.
)
,
Vrei să cumperi o carte, te duci la Cărtureşti. Ţi-e poftă
de un ceai, ştii că la Cărtureşti sunt multe sortimente
delicioase. Cauţi un cadou, Cărtureşti are pentru tine şi
CD-uri şi viniluri şi seturi de ceşti şi carneţele. Din 2000,
Cărtureşti şi-a răspândit dichisul în 12 librării din ţară,
şi-a găsit locul în cultura românească, dar a şi menţinut
pe poziţii un business cu succes. Pentru Cărtureşti, Daniel
Voinea, manager comunicare.
De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu
Foto: Adrian Oprea
rAM: Cât a costat să-i faceţi pe oameni să citească?
D.V.: Investiția în prima librărie Cărturești (Edgar Quinet
9), deschisă în noiembrie 2000, a fost de circa 15 000 de
euro. La vremea respectivă reprezenta contravaloarea
unei garsoniere, poate nu pare mare lucru dar puțini
investeau atâția bani în amenajarea unui spațiu de 40
mp, mai ales dacă era vorba de vânzarea de carte. 3
ani mai târziu, deschiderea de la Cărturești Verona ne
costa circa 300 000 de euro, bani investiți în reabilitarea
imobilului, mobiler și logistică. Dincolo de investiția în
bani, vorbim și de o investiție emoțională, de efortul
făcut de echipă, cu nopți petrecute pe șantierul care nu
se mai sfârșea, de munca de convingere cu furnizorii
de carte, de greutățile inerente; proiectul era foarte
ambițios.
88 • martie 2011 • revistaartesimeserii
Când Mircea Cărtărescu v-a propus să schimbaţi
numele, vorbea serios?
În mod sigur avea o problemă reală cu numele
„Cărtărești”, motiv pentru care a sugerat schimbarea
în „Cărturești”, soluție pe care am acceptat-o fără
regrete.
Din ceva restrâns a ajuns la răspândire naţională
şi peste 200 de angajaţi. Vă cunoaşteţi personal cu
toţii? Care-i politica job-ului? Care e cel mai greu/
solicitant post?
Nu ne putem cunoaște personal cu 200 de angajaţi,
pentru că există o rotație normală a acestora. Însă,
vorbim de o organigramă simplă și eficientă, care ajută
mult comunicarea între management și librării.
Există un „manual al librarului” în care se regăsesc
cele mai importante aspecte ale jobului, manual la
care au contribuit mai mulți dintre colegii mei. Este
revizuit periodic, pentru a acoperi și situațiile noi care
pot apărea, Cărtureștiul fiind un organism viu, care se
adaptează publicului său.
Cel mai greu post este cel de librar, în mod sigur – nu e
deloc ușor să stai ore în șir la dispoziția clienților, să știi
toate titlurile de carte, muzică și film, să fii capabil de
empatie și comunicare cu oameni foarte diferiți.
Cum vedeți expansiunea asta a ceainăriilor -
librării (Lente, Verde Café), ca pe concurenţă sau
parteneriat?
Luăm partea bună a lucrurilor, crește piața, învățăm
unii de la alții. Direct sau indirect, forme de colaborare
există, pe diverse proiecte. Practic, apariția acestor locuri
înseamnă cea mai bună dovadă de recunoaștere pentru
conceptul nostru, ne bucurăm să fim inițiatorii unui
fenomen de calitate. În momentul de față, oricine vrea
să activeze în acest domeniu se raportează la exemplul
Cărturești.
E Cărtureşti un bestseller?
Nu. Ne-am dori să fie, dar piața nu este atât de
dezvoltată. Pe nișa noastră, a magazinelor de concept,
putem spune că vorbim de un bestseller, prin succes,
constanță, longevitate. În termeni de profit, suntem încă
departe.
În marketing se pune accent pe expresia: „Think
strategically. Act tactically”. Care-i strategia pe
termen lung a Cărtureştiului şi care au fost nişte
tactici de success implementate până acum?
Prezicătorii din marketing simt nevoia să generalizeze,
dar în condițiile în care România nu a ieșit din
recesiune, dimpotrivă, strategia numărul unu este
supraviețuirea. Puterea de cumpărare a scăzut și s-au
închis numeroase librării. Asta nu înseamnă că vom
apela la măsuri disperate, ci vom avea grijă maximă
cu fiecare resursă pe care o avem. Spațiile foarte bune,
personalul bine pregătit, brandul și capitalul afectiv din
partea publicului, recunoașterea din partea mediului
socio-cultural și colaborarea cu mediile de afaceri, toate
acestea sunt resurse de care dispunem. Cărturești a fost
dintotdeauna mai mult decât o librărie, așa că putem
aborda cu ușurință game noi de produse și servicii
pentru a le putea menține în portofoliu și pe cele mai
puțin profitabile. Gândiți-vă la Grădina Verona deschisă
acum 2 ani, la librăria online www.carturesti.ro aflată
în plină creștere, la târgurile și evenimentele pe care le
organizăm.
Pe la jumătatea lui 2010 anunţaţi că veţi publica date
legate de cifra de afaceri a Cărtureştiului. A crescut
faţă de anul trecut? (După creşterea din 2009 cu
12,5% faţă de anul anterior)
Cifra de afaceri se găsește pe site-ul Registrului
Comerțului. Orice creștere este irelevantă dacă nu se
ține cont și de costurile acesteia.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 89
Extinderea în mai multe oraşe, câştigurile provenite
din vânzări, creşterea numărului de angajaţi şi
trecerea timpului – au determinat cumva şi o mai
mare implicare în cultură? Lista Cărtureştiului e plină
de proiecte şi evenimente culturale în ultimul timp.
Una fără cealaltă ar merge?
Ne-am implicat în mediul cultural de la bun început,
pentru că asta este misiunea unei librării. Spre deosebire
de o corporație, traseul nostru a fost invers: ceea ce
a început strict ca un proiect cultural a devenit și un
business solid. Era nevoie de o masă critică a publicului,
iar apariția acesteia a necesitat timp, interval în care noi
am căpătat experiență. Suntem producători, parteneri
sau gazde pentru numeroase evenimente și inițiative
socio-culturale. Cărturești a devenit un catalizator,
aflându-se în postura mediului perfect de comunicare
între producția editorială și cititori, dar servind și ca
platformă pentru diverse alte direcții.
Conceptul „Cărtureşti” a arătat aşa de la bun
început? Sau a început cu cărţi şi muzică, filmul şi
ceaiul au venit pe parcurs?
Conceptul a arătat așa de la început, da. De adăugat,
s-au adăugat multe, dar elementele prezente de la bun
început sunt cartea, muzica, filmul și ceaiul. Cărturești
a fost și primul loc din București unde puteai să bei un
ceai premium, chinezesc, indian sau japonez. Asocierea
dintre carte și ceai este definitorie pentru brandul
nostru.
Cărtureşi: carte, ceai, muzică, dichis. Ce mai
înseamnă „dichisul” în 2010?
Dichisul nu este numai calitatea suplimentară adaugată
activității noastre (pentru că oricine poate vinde cărți,
dar unii o fac mai bine decât ceilalți) ci și cutia nevăzută,
creativitatea oamenilor care lucrează aici. Astfel apar
produse și servicii noi, care, dat fiind că derivă dintr-un
concept bine susținut, devin mai ușor de implementat.
Ne concentrăm foarte mult pe „cum”, având în vedere că
„ce” poate fi multiplicat și de alții. Dacă am fi procedat
altfel, poate că nu am fi rezistat în perioada de recesiune,
vezi exemplul concurenților puternici care au fost
nevoiți să închidă. Credem în lucrurile cu bătaie lungă,
90 • martie 2011 • revistaartesimeserii
din acest punct de vedere nu e atât de important cât de
rentabil este pe moment să îți faci treaba cu „dichis”.
Dacă ne-am întoarce în timp, ce ați face altfel? Ar
începe diferit povestea Cărtureşti?
Nu poți avea mintea de acum și conjunctura de atunci,
ar fi incorect de frumos. Într-un scenariu ideal, evoluția
Cărturești ar fi putut fi mai rapidă și mai eficientă
din punct de vedere financiar. Dar nu avem regrete,
experiența acumulată până acum este unul dintre
aspectele bune ale momentului.
Considerați Cărtureştiul un loc mai exclusivist?
Nu poţi spune că e un loc exclusivist în condițiile în care
peste 1000 de oameni ne trec pragul zilnic la Cărturești
Verona. Este un loc deschis și accesibil pentru segmente
foarte diferite de public, presupunând că au o singură
caracteristică în comun: interesul pentru fenomenul
cultural. Ne dorim diversitate și deschidere, pentru că
astfel putem contribui la progresul social. Datorită felului
în care ne poziționăm, clienții sunt cei care ne aleg pe
noi, nu invers, dar în baza unor criterii calitative.
Aţi reuşit să faceţi o „Cetate a Cărţii”, aşa cum v-aţi
dorit?
Da. Chiar mai multe, sunt 12 librării Cărturești în
momentul de față, majoritatea având un public fidel,
care se dezvoltă alături de noi.
Viziune anti-corporatistă versus expansiune, lărgirea
lanţului de magazine, listare la bursă, retail. Unde se
situează Cărtureştiul acum şi către ce se îndreaptă?
Ne-am atins majoritatea obiectivelor din 2010, iar
cele neatinse rămân în picioare. Nu am închis până
în acest moment nicio locație, dimpotrivă, ne uităm
la posibilitatea unor noi deschideri. În același timp,
continuăm pe direcțiile începute, una dintre acestea
fiind promovarea produselor și creatorilor autohtoni,
prin evenimente dedicate, spațiu de expunere,
comunicare.
revistaartesimeserii • martie 2011 • 91
ADVERTORIAL

By Milos

By Ghica Popa

P
e câte o stradă din centru, în Bucureşti şi
Timişoara, experimentăm timp de trei zile pe
an un mod inedit de a revendica spaţiul public
printr-o abordare conştientă din punct de vedere
urbanistic, arhitectural, civic şi artistic.
Între 10 şi 12 iunie 2011 are loc a cincea ediţie a
evenimentului urban de arhitectură şi arte – Street
care îl administrează. Street Delivery este un exerciţiu
alternativ de locuire a spaţiului public, o platformă de
promovare pentru iniţiative civice, sociale, culturale,
artistice, definitorii pentru un Bucureşti european.
Street Delivery este în acelaşi timp un demers pentru
recâştigarea dreptului la promenadă şi la un oraş în care
să se poată respira. În acest scop, presăm autoritățile să

festival urban de
Delivery. Organizat şi finanţat în mare parte de Fundaţia conserve şi să revitalizeze 25 de monumente istorice
Cărtureşti şi Ordinul Arhitecţilor din România, Street de-a lungul traseului pietonal (dintre care doar 12
Delivery îşi propune să transforme strada Arthur Verona sunt deocamdată listate). Şcoala Centrală, Blocul ARO,

arhitectură şi arte
într-un traseu cultural pietonal ce va uni Grădina Icoanei
şi Grădina Cişmigiu într-o promenadă de 12 minute.
Proiectul pilot, unic în istoria recentă a Bucureştiului,
este prevăzut în Planul Urbanistic Zonal „Traseul
Biserica Anglicană, Casa Universitarilor, Casa Dimitrie
Sturdza, Casa Ion Mincu, Hotel Ambasador sunt printre
cele mai cunoscute.

Bucureşti / ediţia a VI-a cultural Str. Pictor Verona – Str. Icoanei” ce a fost
validat având la bază necesităţile actuale de spaţiu
public în marile oraşe ale României. Planul prevede
În ultimii cinci ani, Street Delivery a crescut semnificativ,
lăsând în urmă monumente şi îmbunătăţiri vizibile
ale străzii în vederea recuceririi treptate a spaţiului
lărgirea trotuarelor destinate în mod normal pietonilor public. Dincolo de acestea, evenimentul a fost un factor

Timişoara / ediţia a V-a (nu ca spaţiu de parcare improvizat pentru maşini),

crearea unei promenade înverzite, plantarea de copaci
şi pavarea cu piatră cubică a unor porţiuni de stradă,
important de coeziune a comunităţii de pe strada Arthur
Verona.

înlesnirea circulaţiei auto în zona străzii Jean L. Calderon, Street Delivery reinventează şi întăreşte rolul structural

10-12 iunie 2011 monumente de for public, parcaj subteran şi un pasaj

pietonal, noi edificabile în zona Grădina Icoanei,
parcul Filipescu, restaurarea istorică şi amenajarea
Grădinei Icoanei.
pe care spaţiul public l-a jucat în toate oraşele europene,
încurajează gradarea complexă între spaţiul public şi
privat, propune un mediu urban care să inspire viaţa de
zi cu zi şi converteşte peisajul dezolant în spaţiu viu.

Activităţile culturale de la Street Delivery reprezintă un

manifest viu prin care atragem atenţia asupra oraşului ca
responsabilitate comună a celor care îl locuiesc şi a celor Echipa Street Delivery
 ontopic

TEO – pula
ca semn de
punctuatie
,
„El: - Ce faci păpuşă, ai un foc?
Ea: - Cu bricheta-n mână şi chibritele-n faţa ta, pe bar, te-ai gândit
mult la-ntrebarea asta?”
… şi-aşa l-am cunoscut pe Teo, în Café Deko.

De Mara Bogdana şi Cosmin Dodoc-Marina

Foto: Adrian Oprea

94 • martie 2011 • revistaartesimeserii

Cosmin: Ce-nseamnă stand-up-ul pentru tine şi ce-
nsemni tu pentru stand-up?
Teo: Hahahahaha. Ce pot să-nsemn… Nu ştiu ce-nsemn
eu pentru stand-up… Nu vreau să mă apuc să mă
gândesc la asta. Stand-up-ul pentru mine a început
ca un accident, a fost una din puţinele chestii de care
m-am ţinut şi chiar mă gândeam la asta săptămâna
trecută, că-nseamnă viaţa mea… Adică nu prea mai pot
să deosebesc… Sună prăfuită faza asta cu „stand-up-ul
e viaţa mea”, dar cam aşa e, în momentul ăsta, asta e
viaţa mea… Cam la asta mă gândesc tot timpul, asta fac
aproape tot timpul.
E o bucată din viaţa ta până la urmă.
E… cam toată viaţa mea, asta-ncercam să-ţi spun.
O definiţie a stand-up-ului, în general, din punctul de
vedere al lui Teo?
Păi ce să zic… E un om care face alţi oameni să râdă… la
bază adică, nu ştiu, de acum încolo putem vorbi de alte
fineţuri, de stiluri, idei, abordări, dar la bază e un om care
vorbeşte şi face alţi oameni să râdă. Deci asta e, n-are ce
să fie altceva. Dup-aia, ţi-am zis, intri-n fineţuri şi-ncepi
să zici: „da’ vezi să nu zici bancuri, foarte preferabil şi de-a
dreptul recomandabil să zică ce-a gătit el sau ea şi nu
ce-au zis alţii”. Da, şi astea mai definesc stand-up-ul, ar
trebui să fie creaţie proprie.
Asta vroiam să zic... deci e o diferenţă între un om
care zice bancuri şi face lumea să râdă, şi unul care
face stand-up.
Da, da! Pentru că unul care face stand-up, ar trebui să
scrie el bancurile, şi în general, stand-up-ul e una din
puţinele forme de exprimare artistică în care omul care e
pe scenă, face tot… adică e şi scenarist, şi regizor, şi actor.
Deci asta mai e o chestie, care na, se-ntâmplă mai rar în
alte forme… adică, până şi cântăreţii, sunt puţini ăia care
scriu, cântă şi fac tot, adică „one man band” cum ar veni…
Deci de-asta zic, că mai e o chestie care mai defineşte aşa,
treaba.
Ok... Ţi-am urmărit cariera într-un fel, adică, noi ne
ştim de foarte mult timp, de când făceaţi show-uri
în Café Deko, în clădirea Teatrului, în miros de budă
şi fum de ţigară şi inevitabil s-a văzut evoluţia... De
unde crezi că a venit asta? Aţi devenit voi mai buni?
Păi eu, acuma, în două săptămâni, fac 7 ani.
De când faci stand-up?
Da… nu mai ştiu exact, dar era în jurul lui 14 februarie
96 • martie 2011 • revistaartesimeserii
şi aşa am stabilit, să fie pe 14 februarie… Fără mare
legătură cu Valentine’s Day, dar am zis: „Ok, gata, 14
februarie” mi-am hotărât eu data de naştere, prima oară
când am urcat la Deko…
Evoluţia voastră e evidentă, ca şi show…
Doamne-ajută să continue!
… de unde-a venit asta? Din experienţă, din…?
E vorba de pasiune, ca şi-n orice, adică… dacă te apuci
să faci Nachos, dacă faci 7 ani Nachos, o să-ncepi să-i
faci în diverse feluri, o să-i faci din ce în ce mai buni,
uneori o s-o dai în bară, o să mai afli reţete… adică în
orice chestie care te pasionează şi de care te ţii 7 ani e
destul de normal să devii mai bun! Dacă nu devii mai
bun, e o problemă… dacă după 7 ani de făcut o chestie
nu eşti mai bun la ea decât la început, ar trebui să-ţi
pui întrebări. Dar ţi-am zis… toată treaba-i din pasiune,
adică… dacă progresăm şi dacă suntem mai buni, e doar
pentru că ne trage inima la asta!
Crezi că unul din punctele care v-au susţinut
creşterea este şi publicul? A devenit un public mai
bun, mai receptiv la astfel de reprezentaţii?
Ah, nu… s-a obişnuit, nu e mai bun sau mai receptiv,
s-a obişnuit… Totul ţine de obişnuinţă, ştii, adică a fost
o chestie nou-introdusă, au fost foarte multe cârcoteli
la-nceput, pentru că românii se pricep foarte bine la
cârcotit. La noi şi protestele, în general, sunt mai mult
cârcoteli… Noi nu prea protestăm şi dacă se adună
o mie de oameni în stradă, ăia cârcotesc în grup, ăia
nu protestează. Deci la început erau multe cârcoteli
şi cel mai mişto la început era că aveam două critici
principale. Delicios, că se băteau cap în cap, dar cele mai
frecvente două critici pe care le auzeam acu’ 6 ani, erau:
pe locul I că îi copiem pe americani şi pe locul II, că NU
suntem ca la americani şi era o tabără care zicea: „bă, de Şi a fost aşa cum spuneau, eraţi ca la americani? Acum mai e problema asta?
ce faceţi prostia asta, că asta e americană, voi sunteţi Bă, aveau dreptate ambele tabere, dar eu n-am zis că Da, sigur! Sincer, ce mi-au adus anii ăştia, e un pic
români, ce dracu’ căutaţi voi să faceţi lucruri inventate erau amândouă punctele invalide… erau, oarecum, de selecţie a criticilor, pentru că oamenii, ţi-am zis,
de americani?” şi tabăra ai’laltă, care ne reproşa că nu amândouă valide, pentru că atunci când am început cârcotesc… E ok, e un mediu toxic în ţara asta, în
suntem mai mult ca americanii, adică ne reproşau că nu să facem chestia asta nu era românească, pentru că general, când vine vorba de chestii creative. Cred că
facem treaba „mai ca la americani”. românilor, ca umor, le-a rămas în minte monologul lui are legătură şi cu cei 50 de ani de comunism, perioadă
Deci era ciudat, ăla a cam fost momentul în care mi-am Amza Pellea şi-al lui Toma Caragiu. Şi nu ştiu de ce au ei în care creativitatea a fost la pământ, creativitate d-aia
dat seama că nu trebuie băgate-n seamă toate criticile, impresia că monologul teatral sau comic este o specie ca-n bancul ăla, ştii: „râdem, glumim, da’ nu părăsim
pentru că dacă le bagi pe toate-n seamă, observi că nu românească, adică atunci când Amza Pellea o făcea, el incinta!”. Ei, mie mi se pare că rolul artistului e să facă
sunt coerente, multe dintre ele se exclud reciproc. făcea o treabă românească… pentru că probabil a fost multe tâmpenii, iar din alea, unele sigur sunt geniale,
inventat, nu ştiu, m-arunc acuma… prin Grecia Antică, iar celelalte rămân doar nişte tâmpenii, dar contează să
acum 4.000 de ani a fost inventat monologul, deci nu te arunci! Eh, românii nu sunt obişnuiţi cu asta…
e o chestie românească ce făcea Toma Caragiu, n-am
inventat-o noi, dar le-a rămas oamenilor în cap chestia Ştiu că ai lucrat în publicitate, la LeoBurnett… de ce
asta şi când ne vedeau pe noi că vorbim de alte lucruri ai renunţat?
şi-n alt mod, într-adevăr, nu era o chestie cu care erau Da. În primul şi-n primul rând, când am ajuns la
obişnuiţi. Pe de altă parte, aveau dreptate şi ăia care Leo, m-a luat Naumovici, m-a angajat şi m-a pus pe
ziceau că nu suntem ca la americani, pentru că, de la Bergenbier, că eu vorbeam de fete, băieţi şi am prins
americani, ei rămăseseră cu un ritm şi-o formă a stand- cam pe când brandul se ducea de râpă; am prins cam
up-ului, adică ei consideră că „trebuie să sune aşa şi perioada de sfârşit, şi nu perioada aia în care se făceau
să fie aşa” şi normal că ne ascultau şi nu suna aşa, nu lucruri super-şmechere pe brandul ăla, dar tot era, să
sunam ca ăia, dar ar fi trebuit să sunăm ca ăia... Toţi fim sinceri acuma, caterincă să lucrezi pe Bergenbier.
aveau dreptate: nici nu era o chestie românească, nici După un an şi ceva ajunsesem să lucrez pe Bonux,
nu eram ca la americani, însă comparaţia era total frate... incredibil, am avut ghinionul să-mi termin
nedreaptă, pentru că noi făceam stand-up de un an de cariera-n publicitate, lucrând pe două conturi: o dată
zile, dar eram comparaţi cu unii care făceau asta de 25 pe Bonux în România, apoi pentru o campanie Bonux
de ani. pe toată Europa de Sud-Est, deci lucram pe Bonux de
revistaartesimeserii • martie 2011 • 97
două ori! Şi-n primul rând, a fost de fun, că niciodată nu
mi-am dorit o carieră-n publicitate.
Aţi făcut la un moment dat, o campanie pentru „Nota
5”, un documentar mic.
Da, aia a fost foarte mişto, că a venit un val mare de
indignare, poporul ăsta, la niciun lucru nu se pricepe mai
bine, decât la indignare şi mi-a dat prin cap, ca răspuns
la indignarea poporului dârz care nu concepe că suntem
demni de note de 5, să vorbesc direct cu „ăştia de 5”.
N-a ieşit foarte bine, pentru că era prima oară când mă
ocupam de aşa ceva şi nu mă pricepeam… nici acuma
nu mă pricep, dar atunci nici atât.
Mi s-a părut foarte mişto ideea că v-aţi dus acolo şi
aţi vorbit direct cu ei.
Da, a fost un act de curaj, dar acum mi-ar plăcea să pot
ce am făcut siglele, site-ul şamd, am descoperit că există
o reţea de cluburi de stand-up în Anglia, care se numesc
Club99; deci e o reţea, nu e doar unul, nu e un accident,
sunt vreo zece şi ne-am dat seama că dacă se sesizează
ăia de acolo, o să ne-o furăm rău de tot, că românu’ abia
aşteaptă un subiect de genul ăsta, iar dacă se va sesiza
vreodată cineva de acolo, o să îi zicem că am căutat
multă vreme o adresă la numărul 99, vreo casă, ceva,
ca să ciordim numele, ştii? Ideea a fost să găsim un loc
unde să ne simţim ca acasă.
E al doilea club de stand-up, după Deko…
Când am pornit aici (n.r. în Club99), am zis că e al
doilea şi singurul club de stand-up. Când am plecat
de la Deko, am zis să avem locul nostru, că am fi putut
face stand-up în diverse locaţii în Bucureşti, unde ba
se mânca, ba se cânta, ba nu aveau scenă, erau prea
Dar mi-am luat interviul la modul că aveam un reporter
imaginar, deci ţineam microfonul aşa, în poziţie, după
care răspundeam la o intrebare imaginară şi tot aşa…
Ce-ai promova tu la tine, în interviul luat de tine, ţie?
Nu ştiu… Să mor eu dacă ştiu! Noi suntem foarte
detaşati de ideea de auto-promo. Nu ne-a plăcut şi de
fapt nu că nu ne-a plăcut, n-am reuşit niciodată să ne
lăudăm singuri şi poate c-a fost bine… poate, nu ştiu.
În mod sigur am pierdut din cauza asta, pentru că în
România aşa se promovează lucrurile, cu lăudăroşenie,
cu neruşinare. Cred că ţine de marketingul modern în
general. Suprasimularea asta te duce la un moment dat
să exagerezi. Adică gândeşte-te puţin că totul acum
e la superlativ, nu se mai folosesc cuvinte de rând.
Serios acum, râdeam că am mers cu taxiul ieri şi am
auzit în staţie: „coleguţa, să aveţi o seară mirifică!”…
n-aş fi putut să zic serios chestiile alea, frate, cu „cel mai
şmecher, vino să leşini de râs!”… şi tot timpul, numai prin
chestii d-astea rele „să leşini de râs, te caci pe tine, mori
de râs”. Îţi dai seama, să faci un show atât de bun, încât să
rămână oamenii fără suflare, plini de excremente… Bag
pula, e prea mult, frate! De asta-ţi ziceam că nu ştiu cu
ce-aş promova, că nu ne pricepem deloc.
Steve Martin avea o vorbă extraordinară, zicea că
„oricine poate fi genial într-o seară… provocarea e să fii
măcar bun în fiecare seară!”
Chelneriţa: Teo, au început să vină rezervările…

să-l mai fac o dată, că am mai învăţat nişte lucruri…
Şi ce te opreşte?
Ah, nu mă opreşte, dar n-o să-l fac tot pe ăla, o să fac altul…
Care-i faza cu Club99?
Iată-l (n.r. interviul s-a desfăşurat în Club99)! De ce se
numeşte Club99?
Nu, că e evident, e pe Dacia, nr. 99…
Da, exact, dar culmea ştii care e? Ţi-am zis faza cu
Anglia? Deci fii atent. Noi când am făcut clubul, ne-am
chinuit o grămadă să-i găsim nume, normal şi nu ne
ieşea, ne veneau numai bălării de nume. Până la urmă,
asociaţilor noştri le plăcea ideea asta, să-i zicem 99 „că e
simplu, e la obiect” şi a rămas aşa. La o săptămână după
mari/mici, dar am zis să ne facem „locul nostru”. Am
avut mare noroc că am întâlnit aceşti asociaţi minunaţi,
care ţin barul, că noi nu ne pricepem, că suntem
dezordonaţi, leneşi… nu avem cum să ţinem o afacere,
nu putem.
Vizavi de George Carlin… ştiu că a fost, sau mai e,
unul dintre preferaţii tăi
Nu e vorba de preferaţi… ştii care-i faza? Carlin e dincolo
de preferinţe. Carlin, dincolo de zeci de ani cât a făcut
tot ce-a făcut, nu-l mai poţi include la „îl preferi, sau nu-l
preferi”; el a călcat atâtea cărări, încât nu-l mai poţi avea
ca preferinţă. Dacă nu-ţi place Carlin, eşti prost tu!
Dacă ţi-ai lua tu un interviu, ce te-ai intreba?
Mi-am luat odată interviu, la Baia Mare! Ce drăguţ a fost…
„mirifică” coaie! Deci totul e la superlativ. Eu mă uit la
cum se promovează show-urile de stand-up prin lume
şi-n general, cei mai praf oameni, îşi prezintă cel mai
puternic, cel mai agresiv, show-urile, la modul: „vino şi
leşină de râs cu noi la un show incendiar şi exploziv!” îţi Tot timpul, numai prin chestii d-astea rele
jur! Şi lăsând la o parte că ei sunt cei mai praf… Chiar „să leşini de râs, te caci pe tine, mori de râs”.
şi dacă ar fi cei mai buni, it’s just stand-up, man, nu e Îţi dai seama, să faci un show atât de bun,
nimic incendiar acolo, eşti doar tu, care vorbeşti într-un
microfon. Ok, să presupunem că eşti bestial, că eşti Zeul încât să rămână oamenii fără suflare, plini de
stand-up-ului, tot nu-i un show „exploziv şi incendiar”, e excremente…
doar un show foarte bun de stand-up. Prima dată când
am dat cu nasul de un auto-promo d-ăsta neruşinat,
a fost când am făcut la Costineşti, în Teatrul de Vară şi
aveam gornaşi d-ăia care vindeau bilete pe plajă. Când
am mers cu ei într-o zi şi-am auzit ce zic despre show-ul
nostru, ni s-a strâns carnea pe noi, că eu în viaţa mea

98 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 99


Eşti la Victoriei la semafor aşteptând verdele. Ești
în staţia de metrou la Eroilor. Ești pe Splai sau la
Institutul Francez. În București. În jurul tău. Fie că
e vorba de vopsea pe perete, acryl pe lemn tratat,
marker pe hârtie lipită pe perete, metal sau mai
ştiu eu ce, lângă tine o să fie street art.
De Dragoş Bulbeş
Foto: Alexandru Busuioc; lucrări din albu-
mul Pisica Pătrată
„Am început cu nişte stickere foarte mici, lăsate
foarte panicos. Aveam impresia că fac cea mai mare
ilegalitate din lume.” Îmi (şi ne) povesteşte Alex-
andru Ciubotariu, Ciubi sau cum îl cunosc majori-
tatea, Pisica Pătrată.
Dăm un rewind mai mare şi vedem că el
a început desenatul… de când se ştie.
Întâi la Clubul Elevilor (sau Pioner-
ilor) vis a vis de Parcul Tăbăcăriei
(în Constanța), apoi Liceul de
Artă şi în final Facultatea de Arte
din Iaşi. A fost totuşi o pauză,
între liceu şi facultate, „un an
de colindat prin ţară, pe la
popas prin Timişoara şi prin
Bucureşti.”
ştiu ce. Era un fel de podium de defilare pentru miss,
care era de fapt helipodul (n.r. de pe platformă)”. Însă
„debutul meu adevărat a fost cu bandă desenată,
caricatura a fost un fel de semi-debut. Banda
desenată a apărut în suplimentul ziarului Azi. Acolo
mi-au dat o pagină întreagă. Acela a fost un mo-
ment foarte important deoarece îţi „denatura” un pic
modul de lucru, modul de a gândi o lucrare.”
Oarecum îți schimbă perspectiva.
„Când eram în liceu, făceam lucrări de grafică, pentru
a fi expuse, însă acum trebuia să mă gândesc la
faptul că trebuie multiplicate. Important era să iasă
tipărită. Influenţează tehnica şi modul de a vedea
lucrurile şi oricum a fost un moment foarte, foarte
important. Prima lucrare publicată, la nivel naţional.
Şi eu m-am raportat mult la lucrările publicate. Nu
mă interesa să expun sau să vând, scopu meu era sa
public. La facultate mi-am dat licenţa în Carte pentru
copii - Carte obiect”.
E ca și cum răsfoiești o carte. Altă treabă.
„Tot spre zona asta m-am dus, spre public. Îmi place
lucrul tipărit. (…) Poate de aceea am făcut şi albu-
mul cu Pisica Pătrată. L-am vrut tipărit. Mi-am dorit
albumul acesta pentru a recupera ce s-a întâmplat
cu ce am făcut eu pe stradă. Unele au dispărut. Mă
gândeam câte s-or mai fi păstrat. Mai trec prin unele
locuri şi nu numai că au dispărut, dar la unele, chiar
clădirile au dispărut. Mă gândesc când am desenat
prima dată într-o fabrică părăsită cu Neon, care e un
artist foarte mişto de graffiti. Atunci a fost cam prima
intersecţie cu zona asta, când am mers în Suveica,
care era o fostă fabrică şi am desenat acolo împreună
cu cineva. Acum nu numai că nu mai e fabrica, e un
Kaufland acolo. S-au transformat lucrurile total”.
Şi am zis că e un lucru foarte interesant. Şi atunci
m-a intrigat aşa tare, încât, mă rog, am demarat o
operaţiune de research, să văd ce dracu’ e cu chestia
asta. Că aveam impresia că avea niste conotaţii, aşa,
filosofice. De fapt erau nişte desene puse în spaţiul
public şi până la urma asta e. Atunci am zis, OK, să fac
şi eu nişte chestii d-astea. Oricum aveam exerciţiul
desenului, oricum căutam personaje pentru benzile
mele desenate, oricum îmi place să creez personaje.
Am zis: «De ce n-aş amplasa nişte chestii d-astea în
spaţiul public?». Era chiar mişto.”
And so it began!
„Hârtie autocolantă aveam, resturi de la tot felul de
alte lucrări şi primele desene erau influenţate şi de
ce aveam (n.r. ca materiale), dacă îmi inspira o formă,
exact pe forma aia desenam. Adică nu mi-am cumpă-
rat hârtie special pentru şi nici n-am multiplicat la Xe-
rox. De la primele desene mi-a plăcut să pun desenul
original. Îmi părea că-i dă o valoare mai mare. Pentru
mine avea mai mult sens. Unii desenează un model
şi îl multiplică. Simţeam că am resurse să desenez
foarte multe personaje, foarte multe forme, încât nu
era nevoie de o multiplicare a unui desen.”
Cred că e frumos și pentru noi, publicul, să nu vedem
aceeași chestie peste tot.
„Şi aşa a început. Pe urmă, mă rog, căutând şi pe net,
intrând în vorbă cu unii, cu alţii, l-am cunoscut pe
Neon, pe câţiva oameni care erau foarte interesanţi,

Totuşi „cu toate că Şi cam aşa a intrat el în street art: „Am început
am înşiruit eu toate observând, prima dată când am fost în Franţa la un
instituţiile acestea amic, însă n-am băgat foarte mult în seamă, dar m-a
de artă, baza chesti- atras foarte tare când nu am văzut pe la noi multe
ilor personale (n.r. chestii. Aici fiind mult mai „curat” spaţiul public.
lucrările lui) au fost
din autodidact.”

Ciubi a avut prima

lucrare publicată
într-un ziar intern
al unei compa-
nii unde lucra
mama lui, „şi
era o ilustrare
a unui articol
de acolo, era
un articol cu
miss nu
şi aşa s-a dezvoltat treaba. Realizai că de ce să faci
tu nişte stickere mici, când puteam să fac nişte
stickere mari sau wood paste-uri sau 20 de wood
paste-uri puse una peste alta. Şi am vrut să vedem
şi cu culoare şi cu trafalet. A fost foarte frumos, mai
ales că eu venind din zona asta de grafică, benzi de-
senate, mici, se transformaseră la o scară mai mare.
Era frumos. Şi acum mai îmi place textura peretelui,
nu era o foaie albă care te inhibă şi nu ştii ce să faci.
Parcă îţi spune el ce trebuie să faci.”
Omul schimbă locul. „Da, era o comunicare foarte
interesantă. Aveam şi nişte amici cu care ieşeam
nopţile şi lipeam. Tot ce am făcut, a fost făcut
cu plăcere şi fără să mă aştept la o finalitate (n.r.
recompensă). Ca o joacă a fost totul şi ca de obicei,
de acolo ai cele mai mari satisfacţii şi cele mai mari
recunoaşteri, că aşa mă ştie multă lume, Pisica
Pătrată, nu Ciubi sau mai ştiu eu ce. Am făcut tot,
aşa, fără să aştept nimic, fără să doresc nimic,
simţeam pur şi simplu că trebuie să fac chestia aia
şi chiar mă inspira. Aveam poftă să lucrez, chiar şi
în perioada de început, pseudoanonimatu’ ăsta în
care lăsasem în spate tot ce făcusem, nu mai eram
Ciubotariu, nu mai aveam şcoli de arte, eram Pisica
Pătrată.”
Când m-am gândit prima dată la întrebarea asta, mi
s-a părut foarte clişeică, însă după research-ul (cu-
vânt care, da, sună pompos aşa) făcut, nu am găsit
răspuns. Aşa că am întrebat.
De ce Pisica Pătrată? „Pentru că la un moment dat,
a sunat foarte bine. A zis cineva Pisica Pătrată la
un vernisaj legat de Hardcomics. Şi puseseră
ei pe site un desen de-al meu care aducea
a un fel de Pisica Pătrată. La lansări
dădeam un desen, o dedicaţie
şi semnătura. Şi cineva îmi
spune: nu-mi faci şi mie
pisica aia pătrată de
pe site? Şi a sunat
aşa foarte
tâmpit.
Mi
s-a părut foarte mişto. Nu neapărat voiam să aleg
un nume, dar în perioada aia tot făcând research am
dat şi peste urban toys – curentu’ ăsta de jucării.
Ş i am zis ce să fac şi am făcut o Pisică Patrată. Şi aşa
a rămas cu desenele pe stradă. Asta a venit după
ce eu începusem să lipesc nişte personaje. Că şi
dup-aia, dupa ce aveam Pisica Pătrată ca nume, nu
făceam doar pisici pătrate. Făceam nişte chestii care
poate aduceau ca idee a pisici pătrate.”
Se plimba pe stradă şi, când simţea că loc anume
trebuie schimbat, îl nota şi, când avea timp, îl
lucra. Nu era o cercetare amănunţită, însă, „ unde
simţeai că ar merge, te mai gândeai o perioadă şi,
«hai totuşi să n-o pun unde o să fie dată jos în 20
de minute, hai să încerc să găsesc un loc mai greu
accesibil care totuşi să-şi păstreze vizibilitatea, hai
să încerc să fie un pic ferit de ploaie». Pe urmă tot
aşa, avansând mi-am căutat locuri şi ultimele lucrări
erau în locuri gândite, măsurate, adică schiţate
înainte şi făcute special pentru locul acela.”
Observam că, la fel ca la fiecare om care-
şi aminteşte ceva făcut cu pasiune,
avea o sclipire când povestea că
street art-ul reprezintă „…
mai mult descoperirea
locului nou, ascun-
derea în spatele
numelui
(n.r. pseudonimului), asta îmi plăcea foarte mult,
impactul imediat cu publicul, cu oamenii care
puteau vedea asta. Nu mai aşteptai o galerie sau un
promoter care să-ţi expună lucrările. Ţi le expuneai
singur. Erau multe lucruri care se închegau şi aveau
sens atunci. (…) Asta poate e cam greu de expli-
cat, dar mergeam în anumite locuri şi simţeam că
trebuie să fac ceva. Nu mă interesa dacă eram plătit
sau dacă eram felicitat sau mă întreba cineva de ce.
Voiam efectiv să fac acolo. Cam asta ar trebui să fie
street art-ul. Dacă simți că un loc ar avea nevoie de
lucrarea, intervenția, culoarea ta, să găsești și opor-
tunitate, și moment, (n.r. și într-un final) să reușești
să faci.”
Nobil, însă oarecum periculos.
„Uneori e dificil, trebuie să te ferești, să-ți asumi
niște riscuri. Dacă duci tot până la capăt înseamnă
că e ceea ce trebuie făcut. Pe urmă s-a dezvoltat,
lumea a început să mă cunoască, am mai fost prin
festivaluri. Ăsta nu prea mai e street art. (…) Că
te duci să faci un perete legal. E o formă de artă.
Trebuie să rămână cam cu ce plecasem, cu dorința
de a umbla cu un sul de hârtie cu aracet, de a lipi,
dezinteresat de consecințe. Asta era la început și
era frumos. Eu credeam că street art-ul românesc se
va dezvolta, va exista un grafic ascendent, au fost
câteva chestii în spațiul public foarte interesante,
însă din păcate n-am mai prea văzut să se facă
altceva.”
Când l-am întrebat despre ce urmează să facă mă
așteptam să aflu de un nou perete pe undeva, pe
care urmează să se urce Pisica Pătrată, însă, „(…)
după apariția albumului simt că într-un fel s-a închis
un pic cercul. Mi-am dorit foarte mult albumul aces-
ta, încă de când eram energic pe străzi. Până l-am
ținut în mâini a durat. Mi-am dat seama ulterior că a
fost un fel de concluzie. Dar nu mi-am dorit asta. ”
Tag-ul este doar o semnatură, aparent un lucru
simplu de făcut, iar un desen desemnează un pro-
ces complex. Ambele: street art. Am înțeles totuși
că totul „ține de motivarea fiecăruia. Am întâlnit
oameni care-s foarte preocupați de distorsionarea
literei. Alții sunt pe culoare. Alţii, care chiar mi-au
spus «Pe mine nu mă interesează arta sau alte
chestii, eu-s pe destroy, eu vreau să-mi văd numele
meu peste tot»”. Am râs, ce-i drept, însă așa e.
Street art-ul mai face parte și din job-ul lui, el
participând la proiecte pe tema asta, proiecte gen
colaborarea cu Grolsch cu The Real Underground
Party, unde a colaborat cu alți artiști de street art,
Neon, Cage, Serm sau la Street Delivery, unde a
avut un boutique Pisica Pătrată şi să nu uităm de
colaborarea cu Base Café, unde s-au făcut o serie de
tricouri și insigne, care au fost sold-out.
Celor care fac street art sau vor să facă le-a zis că ar
trebui să încerce cât mai mult. „Uneori și cantitatea
contează, că de acolo îți vine progresul. La început
să nu te gândești așa mult la ce vrei să obții din
asta. Toate or să vină la timpul lor. Trebuie făcut și
vezi apoi cum evoluează lucrurile. Sigur, trebuie să
iasă. Mai ales dacă o faci din plăcere. Până la urmă
cam așa au început toți, din plăcere. Nimeni nu s-a
gândit să ajungă cineva prin street art. Dacă vrei să
ajungi cineva, îți alegi alte domenii.”
Cam atât. De fapt mai știu. Mai știu că nu a luat
niciodată amendă pentru graff-urile făcute prin
oraș, mai știu că metrourile spre Preciziei sunt graff-
ate ilegal, chiar și de străini, că există o comunitate
street de genu’: „Eu vin la tine, dăm un desen pe un
perete, apoi, peste câteva luni, vii tu la mine și dăm
un desen.” De asemenea, mai știu că s-a lăsat de fu-
mat recent și că a fost de treabă și a îndurat cel mai
penibil 3 în 1 făcut cu apă călâie. Ever!
Am terminat. Am sărit de pe zid.
 offtopic

Du-te ba la...

(
radio!
(Guerrilla, bineînteles)
,
cu Bogdan Serban
,

De Cosmin Dodoc-Marina şi Cătălin Cumpănaşu

Foto: Ina Ionescu

„Du-te bă şi citeşte revista „Arte şi Meserii””,

spunea Bogdan Şerban acum aproximativ
un an. A fost prima oară când numele revistei
s-a auzit în eter şi nu rostit de oricine sau la
orice post de radio, ci chiar de Bogdan Şerban,
la Radio Guerrilla. De atunci până acum am
continuat să ascultăm Log Out-ul lui, am
continuat să luăm aminte la recomandările
lui şi apoi ne-am dat seama că Bogdan ar
fi ideal ca personaj principal al unui articol.
Ne-a primit călduros în sediul Guerrilla, ne-a
prezentat vocilor, ne-a primit în studioul de
unde emite GuerriLive, ne-a dat cafea, ne-a
răspuns la întrebări, ne-a urat succes si ne-a
mai ajutat cu o chestie pe care sunt sigur c-o
s-o remarcaţi în paginile revistei.

104 • martie 2011 • revistaartesimeserii

Cătălin: Cum poţi ajunge DJ la radio, în România?
B.Ş.: Eu sunt dinozaur din punctul ăsta de vedere.
Sunt din gaşca aia care a prins cea mai boemă peri-
oadă pentru orice om de radio. Nu se va mai întoarce.
Bănuiesc că fiecare meserie are o perioadă din asta, de
boemie, pe care a prins-o imediat după `90, când totul
s-a schimbat. În radio (Guerrilla, n.r.) suntem generaţia
asta a mea, de 35, 36, 37 de ani şi am prins perioada aia
când radiourile din `92, `93 apăreau şi în ţară. Eu am fost
în primul radio care a apărut în Târgovişte, Radio Minisat.
Am avut baftă şi pentru că iniţiatorul proiectului aceluia
a plecat urechea la o propunere, cei care urmau să facă
radio, să facă şcoală în România Actualităţi – radioul de
stat. Aşa am apucat să-i cunosc şi pe Megan, pe Grigoriu,
Ghiţulescu, şi am fost obligaţi să vedem şi metoda lor de
lucru. Ce-i drept, ulterior ne-am comparat şi n-am mai
vrut să facem aşa. Am ştiut ce să nu mai facem, cum să
nu facem radio. Dar „basicul” de acolo l-am învăţat. Şi, de
fapt, ăia au fost oamenii care ne-au arătat ce înseamnă
să fii muşcat de meserie. Au fost primii oameni pe care
i-am văzut că veneau, nu la muncă, ci mai degrabă
veneau acasă, când intrau în radio.
Cătălin: Dar unui tânăr care acum ar vrea să lucreze
în radio, ce i-ai recomanda?
Să nu se aştepte să câştige bani. E marea problemă.
Imediat după ce am venit în Bucureşti, la un an de
Guerrilla, un alt radio mare, de mainstream, mi-a făcut
o propunere. Prima dată n-am ştiut dacă să mă simt
jignit că mi-a făcut propunerea asta tocmai mie, sau să
mă simt măgulit. Şi m-am văzut cu directorul lor şi l-am
întrebat „de ce nu vă creşteţi oameni pentru ce vreţi voi
să faceţi?” Şi el mi-a zis: „Da, vin tineri la 20 de ani şi le
place la noi. Stau o lună, după care îmi cer 500 de euro
ca să mai stea.” Asta se întâmpla prin 2007. Eh, pe Alex
Vidia şi Bogdan Ciuclaru, pe care eu i-am adus în radioul
unde lucram, nu i-am plătit: pe Bogdan vreo două sau
trei luni, totuşi având experienţă de presă scrisă, iar
Alex Vidia, fiind de la zero, vreun an de zile a dat doar la
perete. Eu cred că şase luni am stat fără bani acolo (n.r.
la Minisat). Deci cu tinerii asta e problema, nu mai au
răbdare. Iar radioul e exemplu de meserie care se fură.
Radioul nu se învaţă la şcoală. Nu există un abecedar al
radioului.
Cătălin: Ce calităţi sau defecte trebuie să ai pentru a
face radio cu succes?
Pentru radioul mileniului ăsta nu cred că mai e nevoie
nici de calităţi vocale. Sunt o grămadă de DJ în România
fără voce de radio, dar care sunt foarte bine pregătiţi.
Au o tehnică a discursului, au o lejeritate în a vorbi. Iar,
din păcate, pe lângă asta, radioul de mileniu trei, de
mainstream, a omorât DJ-ul, pentru că funcţionează pe
reţeta: ai intrat, ai deschis calea, ai spus obligatoriu piesa
care a fost, obligatoriu – numele radioului, spui obliga-
toriu cât e ceasul, obligatoriu – piesa care urmează. Şi
106 • martie 2011 • revistaartesimeserii
ATÂT, că dacă nu, îţi bate directorul de program la uşă şi
spune că te dă afară sau îţi ia 5% la salariu. Mai pervers
mi se pare faptul că a apărut un soft pe care unele din
radiourile din România îl folosesc, şi cu care pre-înregis-
trezi intervenţia. Nu mai e live, practic. În concluzie, nu
trebuie să ai niciun fel de calitate.
Cătălin: Care e cea mai mare provocare a vieţii de DJ
la radio?
Ar trebui să împărţim radiourile. Sunt radiourile de
mainstream şi câteva radiouri în România care fac
altceva. La alea de mainstream nu ştiu dacă mai există
vreo provocare în afara cifrelor de audienţă. Şi pentru
fiecare DJ bănuiesc că asta e (n.r. provocarea), să aştepte
momentul în care vin rezultatele în fiecare lună. Pentru
ceilalţi, provocarea cred că este generarea de content de
radio, ceea ce e foarte dificil. E o provocare zilnică, dar e
şi o satisfacţie zilnică, pentru că oamenii reacţionează,
consumă ce le oferi tu, şi ai feedback. Tu ai fost ăla care
i-a îndrumat către...
Cătălin: Deci asta ar fi şi cea mai mare satisfacţie?
Nu. Cea mai mare satisfacţie este să-ţi dai seama în
fiecare zi că ai reuşit să mai împingi o limită, ceea ce s-a
pierdut din perioada aia boemă de imediat după `90
la radiourile mainstream, unde este o reţetă clară. Şi
vă dau exemplu: a intrat (n.r. în direct) criticul Andrei
Chirilov acum ani de zile şi a spus la un moment dat, în
timp ce contra-recomanda un film: „filmul e o labă, pen-
tru că...” Dar n-a zgâriat auzul, nu s-au dărâmat pereţii,
n-am primit mailuri, n-a semnalat CNA-ul nimic. La fel s-a
întâmplat când am recomandat spectacolul „Ziua futută
a lui Nils” – aşa se cheamă piesa, aşa-i zice. Inclusiv pe
Peca Ştefan, pe autor, iniţial l-am pus să zică pe litere. Îmi
dau seama că media românească şi-a pierdut firescul şi
totul e umflat cu steroizi, inclusiv informaţiile.
Cătălin: Încă mai este Guerrilla de nişă? Şi dacă da,
până când crezi că va mai fi?
Din păcate, da. La fiecare board muzical, când fiecare DJ
face research pentru a şti ce susţine şi a putea explica de
ce, atunci ne dăm seama că suntem un radio de
 Cătălin: Ce părere ai despre curentul „hipster”? Crezi
că există cu adevărat la noi?
În primul rând nu cred că există curentul ăsta. Şi am
încercat să găsesc cum a plecat de afară, dar se pierde în
multe ramificaţii. E clar că e plecat din zona fashionului
şi în momentul ăla m-am pierdut. Nu mai are rost să mai
caut. După mine nu există. Sau mai degrabă e folosit
peiorativ. E echivalentul cocalarului, sau emo. O să dis-
pară foarte repede de la noi.

Cosmin: De unde a venit ideea GuerriLive-ului?

Eram eu cu Mihai Dinu, directorul muzical, şi cu George
Mihalcea, de la ştiri, la un concert Mono Jacks în
Underworld, care e un club cât studioul ăsta, poate puţin
mai mare. Şi ne-am zis: „de ce să nu fie asta la noi în stu-
dio?” Şi a doua zi am vorbit pe larg, am zis da, după care
am dat-o mai departe la directorul general şi s-a materiali-
zat. Mihai Dinu a fost cel care a apăsat pedala de acce-
leraţie şi tot el a fost cu ideea să facem un demo, cu Les
Elephants Bizarres, ca să vedem cum iese. Dar ştii că noi
ne-am întors la basicul radioului? Aşa a început radioul.
Inclusiv jingle-urile se cântau live. Dar noi am încercat să
transformăm live-ul într-o parte de spectacol, iar eu, fiind
singurul spectator, după fiecare piesă îi şi întreb câte ceva.
Aşa cum şi ţie ţi-ar veni, dacă ai fi la un concert.
Cosmin: Ca să încheiem într-o notă mai personală, tu
ai fost actor de teatru. Mai profesezi?
Nu. Deşi sunt şi licenţiat, la Târgu Mureş. Nu mai profesez
din cauza radioului. Am apucat într-o perioadă să le fac
în paralel, în Târgovişte. Făceam şi matinalul şi mergeam
şi la teatru. După şase luni mi-am dat seama că, deşi le
fac pe amândouă, nu strălucesc în niciuna. Aşa că am
renunţat la teatru şi în două luni am ajuns directorul
radioului. Însă radioul mă ţine cald până în momentul în
care o să mă reapuc.

Cosmin: V-aţi gândit să faceţi o chestie similară şi

mainstream, dar nu pentru România,
din păcate. Tot ce dăm noi se ascultă
la radiourile de mainstream din
Anglia, Olanda, dar nu şi partea asta-
laltă de Europă, Italia, Grecia, Turcia.
Văd că ăştia sunt cei care dictează
acum şi playlistul radiourilor main-
stream de la noi - tuci-tuci, eurotrash-
ul. Cred că şi o parte dintre nemţi
au cam acelaşi tip de playlist. Deci
da, din păcate suntem de nişă. Sau,
şi va trebui la un moment dat să ne
numărăm, noi credem că aceia care
ascultăm Guerrilla, citim Dilema, ne
ducem la expoziţii, la piese de teatru,
suntem puţini. Cred că e eronat. Cred
că suntem mulţi şi noi nu ne ştim.
Cătălin: Cum se mişcă piaţa muzi-
cală din România în ultimii ani?
Din ce în ce mai bine. Şi aici mi se
pare că cineva tot vrea să pitească
ceva. Casele muzicale ar piti faptul
că ele fac bani, în ultimii ani. Nu
neapărat în România, ci pentru cât
exportă. Şi nu neapărat din zona asta
de tuci-tuci. Din ce în ce mai mult şi
trupele de rock, de indie au început
să iasă pe afară. Însă cred că nu s-a
găsit cineva care să gestioneze piaţa
digitală de muzică, în România.
Eu cred că românii ar cumpăra, ar
downloada-o. Tot ce difuzăm noi
acum, sigur s-ar cumpăra.
pentru newcomers?
Păi probabil se va ajunge, păstrând proporţiile.
Următorul pas va fi ăsta. Probabil că noi vom intra într-
un angrenaj al promovării de materiale. Automat, cum
o să apară un album nou, oamenii o să ne bată ei la uşă,
„vrem să cântăm pentru că avem disc nou.” În fiecare
zi primeşte unul dintre noi o piesă. Multora apuc să
le răspund, multora nu, din păcate. Ei vor din prima la
GuerriLive. Principiul e, măcar aşa, o dată, să te vedem
cum cânţi live la un concert. Dacă nu asta, dă-ne piese
să vedem dacă te difuzăm. După ce eşti difuzat, ajungi
să cânţi live aici. Partea mai interesantă este că noi am
dovedit că funcţionează tipul ăsta de soluţie, şi toată
lumea pregăteşte live-uri acum, şi radio, şi TV.
Cosmin: Tu, personal, dar şi prin emisiune, împingi
poporul spre cultură. Cât este mâna ta şi cât a
producătoarei?
Aici a fost o combinaţie. După ce mă lovisem şi de
Re:Publik şi am văzut tipul de mesaj, am tras concluzia
că, de obicei, consumatorul de artă, chiar profan fiind,
fuge de mesajul ăsta ultra pompos şi preţios al cronica-
rilor, al criticilor. Şi am zis „hai să renunţăm la tipul ăsta
de vocabular foarte pretenţios şi să-l îmbrăcăm chiar cu
expresii colocviale.” De aici am venit cu „du-te bă...” Era
mult mai direct. Iar Oana, producătoarea mea, are rolul
de a strânge o cantitate cât mai mare pe care eu o filtrez.
E greu, e foarte multă informaţie.

108 • martie 2011 • revistaartesimeserii revistaartesimeserii • martie 2011 • 109

AM
SPUS
CULTURA!
)
> Un tânăr se leagă de calorifer pentru a se feri de
etnobotanice. Președintele țării comentează cu tupeu
de anchetator despre un vameș șpăguit, culmea, la
postul public de radio.
> O femeie vinde un parfum unei alte femei ce vinde
legume în piață, iar pentru a-și recupera banii cumpără
zarzavaturi de la aceasta în contul datoriei.
> Echipa națională de fotbal a țării luptă dramatic să
învingă selecționata Ciprului, iar când este egalată în
ultimele minute, selecționerul invocă blestemul.
> Femeile de la țară vin la oraș să cumpere pulovere la
1 ron, de la Second Hand, pentru lână.
> O emisiune sportivă mai indrăzneață („Pe bune”)
e retrasă din grilă de atot-prezentul patron de fotbal
pentru că vorbește cu franchețe
despre cât de prost a jucat
un fotbalist aseară. Un
alt fotbalist de la cea
mai titrată echipă
de fotbal
din țară
spune
De Cristina-Maria Caloian
Ilustraţie: Stelian Dobrescu
„Șterge-mă de pe Google”. Un altul, la fel de mediocru,
se „accidentează” la solar.
> Reprezentantul țării la Eurovision apare pe net, în
ipostaze obscene, ca să fim amabili.
> Între timp, noi așteptăm cultură și putem fi ai naibii
de nobili. Trecând prin „tot mai înveți, maică?”, prin
Așteptându-l pe Godot sau Scaunele, noi trebuie să tot
aducem scaune, să ne tragem glugile pe cap dacă
auzim/vedem altceva decât cultură. Sau să așteptăm în
pustietatea asta.
> Asta rezuma și Oana Dan pe Facebook: „La teatru o
tencuită în dreapta mea mă vede citind. Mă întreabă
dacă cititul e pasiunea mea. Zic, da. Ea: «Hai să facem
schimb de numere să ne vedem. Vreau să mă ajuți să
citesc și eu.»”
> Afursit loc dacă te prinde
cultura pe aici.
contact@revistaartesimeserii.ro
arte&
meserii
by pasp ar tu