Despre fotografii: Cu

acordul rezidenţilor Casei, în

săptămâna de documentare
Ana Maria a purtat în piept
o mini-cameră care face
automat o fotografie o dată la
30 de secunde.
 O să
ptăm
cu „b ână
ăieţ
ai ju ii ră
rnal i”
De An ismu
a Mar lui
ia
Cioban
u
 Luni, 21.07
Descalec de pe bicicletă pe strada Viitorului din
Bucureşti, la numărul 154, în dreptul unei porți înguste
și ruginii. De ghidon am atârnat o pungă cu doi covrigi
cu stafide și două lipii cu telemea. În rucsacul de laptop
am câteva haine de schimb, periuţa şi pasta de dinţi şi
o cană cu DoR.
În curte mă opresc în fața unui afiș lipit pe primul
corp al casei, unde proprietara are un birou de contabi-
litate. Pe afiș e o săgeată care te îndreaptă spre „CORP 2
Casa Jurnalistului”, o casă cu tencuială exterioară albă
și obloane mari de lemn. Fereastra de la bucătărie e des-
chisă larg şi disting un maldăr de vase care se înalţă din
chiuveta dublă. Trec pe lângă urmele unui grătar impro-
vizat din şase cărămizi şi intru în garajul din fundul
curţii. Mă aşez pe o canapea albastră, cu schiţa lui Filip
Brunea Fox – „prințul reportajului interbelic”– pe pere-
tele din spate şi cartografiez în carneţel decorul: două
cutii de vin La Crama începute, nenumărate doze goale
de Skol, căni umplute cu coji de semințe, un iepure de
pluș mov, un con portocaliu de circulație, chiștoace în
scrumiere şi pe jos, găleți, bidinele, mănuși, șurubelnițe,
o valiză, o chitară.
Nu mă grăbesc, pentru că n-am venit într-o vizită
scurtă, ci am venit să stau o săptămână să văd cum
lucrează şi cum trăiesc oamenii din Casa Jurnalistului
– o comunitate de jurnalişti independenţi care au reuşit,
120 ▪ VARĂ 2014 DoR
în ultimii doi ani – perioadă în care românii au strigat
în stradă „presa română plină de minciună”– să atragă
câteva mii de oameni care-i citesc şi-i promovează.
Știam dinainte că Vlad Ursulean, iniţiatorul proiectu-
lui şi Ştefan Mako, colegul de casă, sunt plecaţi cu Dacia
Jurnalistului – berlina albastră a bunicilor lui Vlad –
la Bistriţa, la un festival de poezie. Acasă e doar Radu
Ciorniciuc, cel de-al treilea rezident. La 10 fără 10 îi scriu
pe Facebook că sunt în garaj şi am adus covrigi. „Cool”
vine răspunsul şi, peste zece minute, Radu coboară din
camera lui de la etajul 1 al casei şi intră în garaj cu ochii
albaştri înroșiți de somn şi părul creţ mototolit. Înainte
de orice, traversăm linia tramvaiului 16 până la un
chioşc cu aparat de cafea. Ne întoarcem în garaj cu câte
o cafea mică şi amară. Radu ia o mătură cu coadă lungă
să adune scrumul și seminţele de pe jos.
„Haos. Și o să fie și mai haos”, îmi spune şi-mi poves-
teşte ce urmează pentru el săptămâna asta: montat
până vineri un film despre protagonistul reportajului
pe care l-a publicat acum o lună: „Bruce Lee, Regele
Canalelor”; deadline pentru The Guardian despre cum
a lucrat o săptămână sub acoperire într-o fabrică de
pui; 5.000 de cuvinte pentru The Ecologist pe aceeaşi
temă şi structura pentru varianta în limba română a
investigaţei. Filmul o să fie proiectat în avanpremieră,
aici în garaj şi va fi urmat de „o seară chill” cu beri şi
discuţii. Premiera o să fie sâmbătă, în Salonul Regal al
Gării de Nord, în cadrul Train Delivery – un eveniment
anual care revitalizează zona cu muzică, filme şi artă
În stânga lui, cadranul unui ceas rotund e acoperit cu marker
negru: „ÎMI BAG PULA”. Pe peretele din spatele lui, deasupra
rândurilor de faianţă în degrade bej-grena, e un carton cu
mesajul: „Care nu vă plac manelele ieşi acasă în Bellagio”.
– urmată de o dezbatere şi de un tur ghidat de cineva care
locuieşte în canalele din împrejurimi.
Radu are 27 de ani, a început de patru ori Facultatea
de Jurnalism la Iaşi şi la Bucureşti, dar n-a terminat-o
niciodată. Înainte să se mute în Casa Jurnalistului a
avut o firmă de publicitate online şi a studiat un an la
o universitate din Danemarca. Știa de Vlad din auzite,
iar pe Mako l-a cunoscut în 2011 la Europa FM, după ce
a câştigat o bursă pentru tineri jurnalişti. La început
de 2012, li s-a alăturat în apartamentul de la ultimul
etaj al unei case vechi din Piaţa Rosetti, unde a fost
până în 2013 primul sediu al Casei. Dormea acolo câte
o noapte-două pe săptămână, participa la proiecţii de
film, la petreceri, la confecţionat de mărţişoare pentru
vândut şi strâns bani de chirie. După ce a început să
lucreze la primul material, documentat alături de Victor
Ilie (astăzi la Rise Project, o platformă de investigaţii
jurnalistice), despre Coloneşti, un sat în care prezenţa
la referendumul din 2012 a fost de 184% , Radu era ca
şi mutat.
Mă conduce spre redacție, în mansarda casei și con-
venim să lucrăm fiecare la ale lui. El se închide în cameră
pentru că a descoperit că aşa scrie cel mai bine. A încer-
cat și din curtea alor lui, la Buhuși, și din alte părți, dar
iese maximum un schelet.
Redacţia e o cameră mare cu mochetă albastră, trei
birouri, ferestre largi şi o canapea acoperită de un sac
de dormit pe care îmi las hainele de somn. Mă aşez la
primul birou de lângă ușă. În spatele meu e o icoană 3D
cu Iisus Hristos și Maica Domnului (de anul trecut, Casa
lucrează la proiectul „Ce este Dumnezeu”). Pe jos e un
set de Lego. Pe birou sunt carnețele, o bere Skol plină
trei sferturi, creioane colorate şi o pană. Lângă unul
dintre birouri sunt stivuite cutii multicolore de carton
în care au fost premiile pe care le-au câştigat în ultimii
doi ani la Superscrieri, o competiţie anuală de reportaje
şi eseuri. Câteva dintre diplome stau unele peste altele
în holul dintre redacţie şi pod, altele sunt pe perete în
sufragerie. Mă conectez la reţeaua „Cap şi Pajură“ (titlul
unei piese de Florin Salam) cu parola „scriubineşiapă-
sat“ (trimitere la Terente, banditul secolului trecut care
îşi tatuase pe penis „fut bine şi apăsat la cioc”).
Casa Jurnalistului sunt trei oameni care locuiesc şi
lucrează împreună, alţi 12 jurnalişti care documentează
subiecte şi pentru ei (Notă: unii au fost publicați și în
DoR) şi încă pe atâţia „musafiri” care au contribuit
până acum cu cel puţin un text. Toate se publică pe
site-ul meşterit de Vlad (cu câteva sfaturi de la prieteni
programatori). Materialele lor cele mai populare au
ajuns la peste 100.000 de cititori, 20.000 de oameni îi
urmăresc pe reţelele sociale, câteva sute vin constant
la petrecerile pe care le organizează şi 150 îi susţin cu
donaţii lunare (un total spre 1.000 euro/lună). Donaţiile
vin în contul de PayPal al lui Vlad. Momentan nu li se
pare că au nevoie de personalitate juridică şi de hârţo-
găraia care vine la pachet cu înfiinţarea unei asociaţii.
În rest, trăiesc din burse şi granturi, texte scrise pentru
sau preluate de publicaţii naţionale sau internaţionale
(The Guardian, USA Today, Al Jazeera, Global Post,
Channel 4) pachete de la părinţi. Au luni când o duc
bine şi mănâncă în oraş şi luni în care mănâncă pe la
prieteni sau supravieţuiesc cu covrigi şi seminţe. Până
acum au descoperit că incertitudinea financiară nu-i
afectează, dimpotrivă, spun că pe nemâncate dau tot să
simtă că munca lor contează. Mă întreb dacă e bravură
să faci jurnalism cu dormit la localnici şi trăit din bani
de covrigi şi a le povesti cititorilor despre asta („facem
jurnalism ca şobolanii”), sau dacă povestea şobolăniei e
modalitatea lor de a îmblânzi lipsurile şi de a râde de ele.
Pe la 1 Radu îmi propune să mâncăm. Pare stresat şi ia
foile scenariului de film cu el. Dezlegăm biclele și alune-
căm spre un restaurant sirian, la câteva străduţe de casă.
Comandăm ayran la carafă şi Radu își ia frigărui de vită
– nu poate să mai mănânce pui după ce a cărat maldăre în
fabrica din Anglia în care s-a angajat să documenteze cu
camera ascunsă industria cărnii de pasăre.
Vorbim despre textele noastre de suflet. Al lui e por-
tretul lui Bruce Lee – un bărbat de 40 de ani, crescut în
orfelinate şi pe stradă, care trăieşte în canalele Gării de
Nord şi care dictează regulile vieţii în subterane – pentru
că e cel mai recent și a fost cel mai „hardcore”. Când a scris
anul trecut despre romii evacuaţi la Eforie Sud, s-a speriat
de șobolani, păduchi și hepatită şi a dormit în mașină.
Acum a fost de vreo 20 de ori în canale, în aburi de aurolac,
printre seringi folosite şi oameni cu HIV şi TBC. Mi-e greu
să spun dacă e mândru sau încă uimit şi copleşit.
Acasă îl găsim în faţa aragazului din bucătărie pe
Tiberiu-Mihail Cimpoeru amestecând într-un ibric de
DoR vară 2014 ▪ 121
 cafea. În stânga lui, cadranul unui ceas rotund e acoperit
cu marker negru: „ÎMI BAG PULA”. Pe peretele din spatele
lui, deasupra rândurilor de faianţă în degrade bej-grena,
e un carton cu mesajul: „Care nu vă plac manelele ieşi
acasă în Bellagio”. Tibi are 29 de ani, scrie şi montează
producţiile lor video din 2012. Radu îl priveşte nerăbdă-
tor cum amestecă în ibric, lasă cafeaua să se umfle, o ia
de pe foc şi iar o aduce la fierbere. Spală trei căni, toarnă
tacticos şi ne mutăm în garaj să treacă prin scenariu.
- Aș vrea să scap de astea senzaționaliste la început,
spune Radu. Că astea sunt întrebările cele mai umane:
De ce îl cheamă Bruce Lee? De ce pula mea poartă ăsta
lanțuri?
- Aș putea să marchez cu muzică trecerile astea, zice Tibi
- Facem tranzițiile cu ilustrație. Muzica e prea intru-
zivă. La ce e acolo…
Pe la 3 se urnesc la montat, iar eu mă pregătesc pen-
tru cursul de jurnalism pe care-l ţin săptămâna asta în
fiecare seară. Pe scări, Radu mă întreabă dacă vreau să
văd trailerul. Intrăm în camera lui, pe uşa căreia a lipit o
foaie cu „PRIVAT. Nu intraț” şi ne aşezăm în faţa laptopu-
lui. Zornăitul lanţurilor cu care e înfăşurat Bruce Lee îmi
face pielea de găină. La fel şi alăturarea copiilor ciupiţi
de seringă cu replicile „Tata, ţi-am adus brichetele” şi
„Tati îmi dai și mie o pastilă?”. După trailer, Radu dă play
unei piese făcute special pentru documentar de Future
Nuggets – un colectiv de muzicieni români care expe-
rimentează cu sunete din toate genurile. „Aici e foarte
tare”, îmi zice când începe o bucată cu iz de manele din
Bucureștiul începutului anilor 2000. Ține ritmul cu
degetele pe genunchi şi e încântat de muzică, dar pare
speriat că n-o să termine montajul la timp.
După două ore de luptă cu un program pe care nu
reuşeşte să-l actualizeze, Tibi e din ce în ce mai pămân-
tiu la față. Oftează, își scoate și își pune căștile. Cel mai
probabil o să se ducă la cineva acasă să monteze, de aici
nu reușește. Înainte să plec, intru în baia de la parter,
trec pe lângă un maldăr de rufe aruncate pe jos, lângă
cadă şi îmi îndes periuţa de dinţi în snopul de 12 aşezat
într-un suport pe chiuvetă.
122 ▪ VARĂ 2014 DoR
Marți 22.07
E miezul zilei şi Radu îşi bea cafeaua în pragul casei.
Aseară, cât eu predam jurnalism pentru începători, el a
fost la primul lui antrenament de karate. S-a gândit că
o să-i prindă bine pentru auto-apărare și condiție fizică,
mai ales că, în Anglia, după câteva zile de cărat pui, a
rămas înțepenit de spate. Vrea să fie în formă, că nu se
ştie ce o să trebuiască să mai care.
Își adună tacticos rufele întinse în curte pe funii și pe
un uscător metalic.
- Ce de haine curate am!
- Ești fericit?
- Nu se întâmplă prea des.
Montajul filmului n-a avansat. Povestim despre cum
a stat mai multe zile la gura canalului de la gară, între-
bând de Bruce Lee, până când i-a spus cineva că trebuie să
coboare dacă vrea să vorbească cu el. Când a ajuns în faţa
lui, îi tremurau mâinile și încerca să şi le ascundă. După
o lună de documentare îl visa noaptea şi avea coşmaruri.
- Ce făceai când ieșeai din canal? l-am întrebat.
- Trăgeam aer adânc. Nu-mi venea să cred ce am văzut
și că am fost acolo. E de 10 ori mai rău decât ți-ai putea
imagina. Ești cu simțurile la maxim. Ai o mie de lucruri
de care să te ferești: ace cu HIV, hepatită, TBC, oameni în
sevraj care ar face orice pentru o doză și tu ești în fața
lor cu aparatură scumpă.
N-ar vrea să se mai întoarcă acolo. Se simte oribil
când aude de încă unul care a murit – recent a fost rân-
dul Cătălinei, o fată de 18 ani, dependentă de droguri
injectabile şi infectată cu HIV, pe care o filmase şi de la a
cărei înmormântare a scris un text. Mai e și amalgamul
 de reacții ale cititorilor, de la oameni care
îl vor pe Bruce Lee președinte şi-l felicită
pentru că e „tata boschetarilor”, la cei
care îl acuză pe Radu că a transformat un
traficant de droguri într-un erou, la câţiva
care spun că textul le-a deschis ochii și vor
să facă voluntariat acolo. Radu spune că a
vrut să arate realitatea, fără să spună el ce
e bine şi ce e rău, să le dea voce oamenilor
din canal.
Câteva ore mai târziu, Radu urcă grăbit
în redacție:
- Pune-mi trei întrebări despre cum e să fii
muncitor într-o fabrică.
- Care-i primul lucru pe care îl faci când
ajungi acolo?
- Bun. Asta era.
Țopăie înapoi pe scări și se închide iar în
cameră. Afară s-a întunecat şi stă să vină
furtuna. De la geam se aud copii certându-se în stradă: a mucegăit şi pereţii cramei sunt uzi.
„Prafu să se aleagă de tine!”. Vlad are 26 de ani, a terminat Facultatea de Jurnalism
Pe la 22:30, când softul e funcţional şi Tibi montează în 2009, şi până în 2011 a scris pentru România Liberă.
de zor, iar Radu scrie, ajung acasă Ştefan Mako şi Vlad A copilărit în Piteşti şi în clasa a VII-a s-a mutat cu părin-
Ursulean. Mako mi se prezintă Ştefan, deşi toţi îi spun pe ţii cu chirie în Bucureşti. Când era clasa a XII-a la Liceul
numele de familie. Coborâm după ei în bucătărie la bere. de Informatică Tudor Vianu, părinţii, informaticieni de
Canapeaua acoperită cu meserie, au plecat să lucreze
o pătură şi scaunele din
jurul mesei de lemn sunt La sfârşitul lui 2011, pentru în America (între timp au
revenit în Bucureşti). A dat
ocupate de musafiri – la Facultatea de Jurnalism
Matei Bărbulescu de la
revista Vice, Timea Honţ
că nu voia să mai grăbească din Bucureşti după ce a a
auzit de la alţi colegi că e

subiectele şi pentru că era

de la ziarul Allgemeine mişto şi că te distrezi. A fost
De utsche Ze itung f ür singurul din clasă care a ales
Rumänien, Alina Istrate, drumul ăsta. Se gândea că ar
manager de proiect Train
Delivery, Alina Dumitriu dezamăgit de ce găsise în putea să-şi continue studiile
în State şi să locuiască cu
de la Sens Pozitiv (un părinţii, dar l-a atras mai
ONG care lucrează cu
grupurile vulnerabile
presa tradiţională, Vlad a mult ideea de a fi pe cont pro-
priu. Oricum, nu punea preţ
la HIV ). Sunt toţi c u pe ideea de educație colec-
laptopurile în braţe şi
discută despre acţiunile
decis să fie independent şi să-şi tivă. Nu-i plac profesorii care
ştiu ei mai bine şi acţionează

deschidă apartamentul în care

pe care le pregătesc pen-
tru Train Delivery. Alina
urmează să participe în
calitate de psihoterapeut
la dezbaterea de după locuia şi altor jurnalişti.
proiecţia filmului şi vrea
să se consulte cu Radu.
Timeea vrea de la Vlad o valiză care să reprezinte Casa
Jurnalistului pe care să o expună la gară. Vlad e cu
gândul la avanpremiera de vineri. Planul serii chill cu
proiecţie în garaj evoluează spre petrecere în cramă.
„Trebuie să facem curăţenie”, zice entuziasmat. „Dăm cu
acid clorhidric pe pereţi.”
Acum o lună, înainte de o altă petrecere, Vlad şi
Timeea s-au gândit să facă lipici de casă din apă făină,
zahăr şi nişte scorţişoară şi să prindă pe pereţii cramei
scheme de articole şi bucăţi de ziare. Între timp lipiciul
ca un poliţist care încearcă
să te prindă că ai greşit.
La sfârşitul lui 2011,
pentru că nu voia să mai
grăbească subiectele şi pen-
tru că era dezamăgit de ce
găsise în presa tradiţională,
Vlad a decis să fie independent şi să-şi deschidă aparta-
mentul în care locuia şi altor jurnalişti. Îl voia ca pe un
spaţiu care să permită dezbateri, proiecţii de film, petre-
ceri. Într-o seară, a pus un bust al Hortensiei Papadat
Bengescu (pe care îl găsise mai demult într-un adăpost
de bombardament), pe soba de teracotă, a scris lângă
ea „Casa Jurnalistului” cu litere decupate din ziare şi i-a
făcut o poză. În timp, Hortensia a ajuns logoul şi „figura
solemnă” a Casei care veghează asupra jurnaliştilor şi
scrie pe blog despre bucătăria textelor. „În lumea reală

DoR vară 2014 ▪ 123

nu s-a găsit vreo persoană demnă de această poziţie”,
spune Vlad, „aşa că am inventat una”.
Nu mai disting între jurnalism ca stil de
viaţă şi jurnalism ca vocaţie. Când eşti
În timpul protestelor din ianuarie 2012 şi din toamna
trecută, pentru mulţi, din stradă şi de acasă, Casa a
devenit etalonul independenţei în materie de relatat
din mijlocul evenimentelor. Materialele evidenţiau în
principal protestatarii şi dorinţele lor iar Facebook-ul a pe teren, când scrii, Vlad spune că nu
contribuit enorm la propagare. Cititorii lor au fost prinşi
de vocea proaspătă – din mijlocul acţiunii – unii dintre ei
comentând că se bucură că reportajul şi subiectivitatea
mai exişti, că eşti cu personajul, că ţi se
asumată au reapărut în peisajul media. Facebrands.ro a
scris despre succesul reportajelor din ianuarie 2012 cu
titlul “Vlad Ursulean a depăşit ieri pe Facebook mai multe
temperează egoul
instituţii media”. În 2013, Vlad, Radu, Mako şi uneori şi
alţi reporteri, mergeau la toate marşurile Uniţi
Salvăm şi îi prindea dimineaţa scriind. Tot mai
mulţi oameni ajungeau pe site-ul lor şi Vlad îşi
imagina că noii cititori se întrebau „cine pula
mea sunt ăştia?”. Aşa au ajuns să lucreze la o
descriere a Casei şi a oamenilor care locuiesc
şi lucrează în ea şi să-şi clarifice şi lor mai bine
ce-i cu ei. Au decis că scopul lor nu e să salveze
presa. „Să zici că te sacrifici şi să spui că faci
asta pentru comunitate e un code name pentru
bullshit”, spune Vlad, indiferent că e vorba de
comunitatea jurnaliştilor, sau de cea a consu-
matorilor de media. Casa există în primul rând
ca spaţiul lor de exprimare şi li se pare periculos
să pună „mulţimea” pe primul loc. Până acum
au scris despre protestele din Bucureşti, Bârlad,
Istanbul şi Kiev, fracturare hidraulică şi gaze
de şist în România şi Statele Unite, „oamenii pe
care societatea românească îi calcă în picioare” (portrete să nu lucreze cu branduri, că nu vor reclame lângă tex-
de oameni ai străzii, reportaje de la evacuări şi mutări tele lor. În octombrie 2013, au lansat un apel pe site în
ale comunităţilor de romi din ţară), „căpetenii locale” care au explicat că, jurnalismul independent pe care
(primari şi deputaţi) şi manele (Vlad documentează de vor să îl facă are nevoie de implicare financiară din
trei ani un material despre redescoperirea manelelor). partea cititorilor . „Voi hotărâţi dacă supravieţuim şi
Abordarea lor e mai mereu observaţională, iar tonul e dacă creştem”. Apelul a circulat mai întâi pe Facebook
când juvenil, când caterincos, când grav, potrivit cu lim- şi a ajuns până la site-uri şi bloguri care au promovat
bajul erei digitale. sistemul de donaţii lunare recurente: 5, 10, 20 sau 50
Toamna trecută au rămas fără curent – o încurcătură de euro. Au strâns banii de chirie – 680 de euro – şi s-au
între titularul contractului şi proprietar – şi s-au hotărât mutat cu canapeaua albastră, cu două fotolii, bustul
că e timpul să se mute. Pentru că nici bani de chirie nu Hortensiei, laptopuri, aparate foto şi reportofoane pe
aveau, Vlad s-a panicat puţin. În timpul primăverii fuse- strada Viitorului, într-o casă mai mare decât prima, cu
seră într-un conflict cu brandul Grolsch, care le plătea spaţiu de lucru la mansardă, dormitoare la parter şi la
chiria în schimbul a trei articole pe lună. Publicaseră un etajul 1, pod şi un subsol numai bun pentru petreceri.
material teribilist de la o colaboratoare despre o autop- Până acum, spun ei, au reuşit să-şi plătească în fiecare
sie (cu poze explicite cu un cadavru şi pasaje ca „Gigel e lună chiria din donaţiile cititorilor. Vlad spune că dacă
mort de trei zile și se întinde pe o masă de aluminiu în vreodată nu vor mai fi bani, de la public sau din munca
Institutul de Medicină Legală”), care le-a fost retras de lor extra, nu vede nici o problemă în a muta Casa într-o
pe site. Unii cititori s-au distrat citind despre autopsia lui dubiţă cu care să călătorească prin ţară.
Gigel şi despre cum a ejaculat pe o studentă la medicină, Bucătăria crănţăne seminţe, idei şi concepte. Discuţia
alţii au considerat că e un text obscen, cu poze sinistre. curge ca şi cum a doua zi nimeni n-ar avea deadline-uri,
Au renunţat la parteneriat cu un mini-scandal online în evenimente de organizat sau pereţi de curăţat. Ăsta era
care Casa Jurnalistului au acuzat „cenzura” şi au susţinut visul lui Vlad de când era copil, să înveţe, să aibă o con-
că nu scriu „pentru prinţese”. De cealaltă parte, oamenii tribuţie socială şi să se simtă bine făcând asta. Pe atunci
de PR şi publicitate i-au acuzat că n-au înţeles că aveau un nu credea că e fezabil, dar de mai bine de doi ani a văzut
contract de comunicare comercială. că se poate să pluteşti haotic, „ca buştenii pe un râu de
După momentul cu Grolsch, au decis că e mai bine munte”, iar din când în când să te mai opreşti să-ţi tragi

124 ▪ VARĂ 2014 DoR

sufletul şi să înţelegi ce se întâmplă, să mai faci un baraj
sau un dig, să mai sapi în albie. Nu vrea să-i ia valul şi
să crească mai mult decât pot susţine. Vlad crede că
expansiunea comercială nu are nici o legătură cu ideea
de informare, de înţelegere a lumii, de interes public, de
îmbunătăţire a sinelui. Ştie că ar fi putut să crească mai
mult, poate chiar să facă mai mulţi bani, dar nu e ăsta
scopul. I se pare important să se uite tot timpul la ce fac
şi să se asigure că se încadrează în rama morală şi dis-
tractivă pe care şi-au stabilit-o. De aici mixul de petreceri
cu manele, şedinţe foto cu canapeaua în intersecţie şi
confecţionatul de mărţişoare.
Seminţele şi berile sunt pe terminate, iar discuţiile
din bucătărie se duc în toate direcţiile. Notez frânturi
de conversaţie în carneţel: Poezia a murit. Furnicile se
fut în aer. Insectele sunt atrase de soare pentru că emite
feromoni. Înseamnă că lustra din bucătărie e un vagin
uriaş. Avort habitual. Baletul Mecanic m-a învăţat tot
ce ştiu despre dragoste. N-o să-ţi zică Cezar Petrescu mai
mult ca o femeie! O femeie zice prea mult. Cezar Petrescu
editează mai bine. Trebuie să mori ca să-ţi digitalizăm
carneţelele? Gifuri cu sfinţi psihadelici.Ţigări pe bonuri
de masă. Mai fumez o ţigară şi plec. Care e canapeaua ta?
Sub „ÎMI BAG PULA”-ul de pe ceas văd 5 dimineaţa.
Rând pe rând, se pleacă acasă sau la culcare pe cana-
pelele din sufragerie şi pe canapeaua din redacţie. Vlad
nu se culcă. Doarme doar când îi e somn, indiferent cât
e ceasul când se întâmplă asta. Nu-i plac lucrurile fixe.
Mă întreabă cum mi se pare ce am văzut până acum.
Îi spun că mi se pare fascinant că rămân conectaţi non-
stop la munca lor şi că nu cred că aş putea să o duc prea
mult aşa. Că după teren vreau să vorbesc despre altceva,
cu oricine, de preferat nu cu jurnalişti. A locui aşa, crede
Vlad, accentuează legătura dintre poveste şi viaţa ta. „E o
depersonalizare extremă. Te umpli de persoana respectivă.
Când scrii, tu nu mai exişti, există doar subiectul pentru
tine. Apoi sunt aici băieţii să te ajute, să discute, să clarifice,
mai ales când simţi că e prea mult şi nu mai poţi duce.”
Când vor să fie singuri, se închid fiecare în camera
lui, când vor live edit, coboară în bucătărie sau în garaj
şi dezbat, iar când vor haos şi uitare, coboară în cramă.
Îşi povestesc unii celorlalţi ce au văzut pe teren, despre
ce cred că e povestea, care e viziunea lor. Apoi se con-
trazic, îşi dau cu părerea despre ce surse ar mai trebui,
ce scene lipsesc. Feedbackul pentru texte vine pe viu,
apoi scot pe hârtie şi fiecare taie. Tăiatul e „brutal” şi se
bazează pe primele reacţii – „ce pula mea e asta?”. Vlad
spune că se întâmplă rar ca textul să stea în picioare
de la început. Uneori se mai lasă cu lacrimi, chiar dacă
toţi cad de acord că, după măcelărire, textul e mai bun
decât înainte. „E o bucată din viaţa reporterului pe care
a pus-o acolo şi tu-ţi bagi pula şi o scoţi.”
Nu mai disting între jurnalism ca stil de viaţă şi jurna-
lism ca vocaţie. Când eşti pe teren, când scrii, Vlad spune
că nu mai exişti, că eşti cu personajul, că ţi se temperează
egoul. Pe de altă parte, procesul de lucru
şi felul în care îşi comunică munca, e
foarte mult despre ei şi despre ego. Unul
dintre motivele pentru care au succes e
tocmai faptul că ei înşişi sunt personaje
importante şi chiar dacă nu apar în toate
textele, apar în comunicarea din jurul lor.
Jurnalistul-brand e o realitate a media de
azi, gălăgioase şi fără resurse. Dorinţa de
a lăsa povestea şi personajul să vorbească
e nobilă. Realitatea e mai complexă.
Încerc să înțeleg de ce le povestesc citi-
torilor zilele în care fac foamea, în care nu
au bani de chirie sau de deplasări. Vlad
îmi spune că „șobolănismul” e o poveste
despre ei pe care au simţit că merită să o
spună și că e metoda lor de a face haz de
necaz. Crede că e important ca publicul să
știe că muncesc să facă lucrurile la un nivel cât mai înalt,
ca mulţi străini cu contracte generoase, cu diferența că
ei încă așteaptă pachețelul la gară. Șobolăneala îi ține
departe de orice influență sau suspiciune, e garantul
independenței și, în plus, e și o formă de a nu li se urca
laudele și premiile la cap.
Îl întreb cât poate să ţină şobolăneala. Sunt voci, de
exemplu, a jurnalistului Moise Guran care a scris des-
pre Casă pe biziday.ro, întrebându-se dacă nu va veni
o zi când „copiii ăştia” vor îmbătrâni, se vor însura şi
vor abandona trăitul exclusiv de dragul jurnalismului,
aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii care s-au crezut
haiduci, aveau principii, apoi s-au rătăcit. Vlad crede
că în cazul lor predicţia nu se aplică. Casa trebuie să
funcţioneze ca o rezidenţă jurnalistică. Eşti un reporter
promiţător, ai nevoie de cazare, susţinere morală sau
editorială şi nu ai alte responsabilităţi în afară de ce-ţi
doreşti profesional, poţi să locuieşti aici. Ai copii şi rate
la bancă, atunci locuieşti în altă parte şi scrii când vrei
şi cât vrei. Şi asta e valabil pentru oricare dintre rezi-
denţii de astăzi, chiar dacă momentan nu se gândesc la
familii şi relaţiile lor sunt, cum spune Vlad, „mai hippie,
mai light”. Casa e un elastic care se poate întinde cât pot
duce oamenii şi cât poate susţine comunitatea.
Şi tot aşa până la 6:30 când soarele e sus şi Vlad se duce
să citească ceva. Caut o canapea liberă, dar toate par ocu-
pate aşa că pedalez şi dorm trei ore în patul de acasă.
DoR vară 2014 ▪ 125
 Miercuri, 23.07
E 11 şi toată casa doarme, mai puţin Mako, care s-a tre-
zit pe la 8 jumate. Fac cafea la ibric. Zice că nu vrea, dar
până la urmă acceptă o cană. Are 26 de ani, e din Covasna
şi a terminat Facultatea de Jurnalism la Cluj. A fost repor-
ter la Europa FM şi producător la emisiunea Schimb de
Mame. La 24 de ani a demisionat de la România Liberă
după ce a fost pus să scrie o „investigaţie şantajistă”.
De pe stradă se aude zgomot de tablă înfundată. Sunt
copiii vecinilor, călare pe Dacia Jurnalistului. Mako ţipă
nazal: „Eeeei! Plecaţi de acolo!” şi după câteva minute
se ridică şi-i stropeşte cu furtunul. Spune că au o relaţie
„schizoidă” cu vecinii romi şi mi-i arată fotografiaţi pe
Google Street View. Pe copii reuşesc să-i gonească doar
cu death metal, dar de obicei se întorc repede şi-i strigă
alintat de la poartă „Româniloor”.
La prânz apare şi Vlad. Vrea să se ducă la Bucur Obor
să cumpere nişte antifurturi de bicicletă ca să lege porti-
erele şi portbagajul, dar până atunci trebuie să lucreze la
pagina evenimentului de Facebook pentru avanpremi-
eră. Ascultăm un mix de Rotting Christ, Leonard Cohen,
Subcarpaţi şi Adrian Minune. Pe la 3 jumate intră în
garaj Laura Ştefănuţ, o tânără brunetă de 25 de ani care
scrie pentru Casă din 2012. Îi place să lucreze cu băieţii şi
să dezbată pe marginea subiectelor, îi admiră pentru cât
de mult muncesc, dar spune că n-ar putea să locuiască
cu ei. Îşi plimbă privirea prin garaj şi-i spune lui Vlad că
i se pare că spaţiul are ceva din vibe-ul din Rosetti; sus
în redacţie e prea ordine.
126 ▪ VARĂ 2014 DoR
- Aici e mai boschetăreală. Ai decorat la fel, tot cu
Brunea Fox.
- Boschetăreala e din interior.
- Dacă beau din sticla asta, plec cu streptococi? îl
întreabă şi ia o gură dintr-o sticlă de apă minerală de la
piciorul scaunului pe care s-a aşezat.
- E echivalentul unui vaccin, răspunde Vlad cu ochii
în laptop.
Vrea să ştie dacă i-a făcut legitimaţia de presă; îi tre-
buie pentru solicitările de informaţii către instituţii. Vlad
n-a avut timp, de-abia s-a întors de la Bistriţa, şi oricum
legitmaţiile i se par un bullshit. Glumeşte că o să-i facă
una cu ceară şi ciucuri.
Încercănat, Tibi salută şi urcă în redacţie. Trailerul
filmului Fundaţia Bruce Lee (titlul e pus de Radu pentru
că i s-a părut că „băieţii lui Bruce Lee se auto-ajută” şi
sunt un fel de „para-fundaţie”; Teoria e confirmată în
film de replica unuia dintre locuitorii canalului, care
spune că dacă ar exista, Fundaţia Bruce Lee ar fi cea
mai tare), a apărut pe pagina Train Delivery și de azi
trebuie să lucreze „în ture, non-stop”, ca să termine de
montat. Radu intră fredonând „Of, lume rea, de rău mă
vorbeşti”. Schimbă câteva cuvinte cu Vlad despre struc-
tura materialului de la fabrica de pui şi despre cum ar fi
mai bine să aranjeze Casa pentru proiecţie. Apoi pleacă
spre gară să se vadă cu unul dintre organizatori şi să-i
ceară lui Bruce Lee aurolac pentru vopsit valiza pe care
o vor expune şi un ghid pentru turul împrejurimilor.
Pe la 10 seara, Tibi încă montează, iar Radu îmi
trânteşte pe birou o sticlă de plastic cu aurolac: „Ia dom-
nişoară, dacă ai nevoie pentru inspiraţie”.
Nu mai disting între jurnalism ca stil
de viaţă şi jurnalism ca vocaţie. Când
eşti pe teren, când scrii, Vlad spune că
nu mai exişti, că eşti cu personajul, că
ţi se temperează egoul
În bucătărie, Alina de la Train Delivery desface tac-
ticos un pachet cu pâine de casă în crustă de seminţe,
fasole, murături, dulceaţă de vişine şi ouă de ţară, pri-
mit de acasă de la Galaţi. Mă întreabă dacă mă bag la un
english breakfast cu ouă prăjite şi fasole. Alina are 30
de ani şi de câteva săptămâni înnoptează pe canapeaua
din Casă pentru că e „între case” şi până când nu trece
evenimentul n-o să aibă timp să-şi caute altă locuinţă.
Chiuveta dublă e plină de vase și cu gândul la cât mun-
cesc toţi zilele astea, mă apuc de spălat.
De prin casă se aud Radu, Vlad şi Cristi Neagoe,
organizator Train Delivery şi Street Delivery, poves-
tind precipitat despre reîntâlnirea cu Bruce Lee. Alina
încălzeşte fasolea, prăjeşte ouă şi-l trimite pe Neagoe
să-i cheme pe băieţi la masă. Ne înghesuim pe canapea
şi pe scaune. Ca într-o familie, la masă se spun poveşti
despre ce a făcut fiecare de-a lungul zilei. Lui Radu îi
lucesc ochii. Povesteşte precipitat cum „băieţii” – adică
Bruce Lee și ai lui – nu mai stau în canal, cum şi-au
construit o casă din cărămizi şi beton vizavi de Gară,
cu plasme, combine, covoare şi frigider. „Casa aurola-
cului”, completează Neagoe, care a filmat cu telefonul
o bucăţică din întâlnire şi-i dă play. Vlad râde cu ochii
la Radu şi spune: „Ăsta îşi face mai frumos ca la noi”.
Ceilalţi se împrăştie în redacţie şi garaj, iar eu rămân
la o bere cu Alina. La un moment dat, Radu bagă capul
pe geamul de la bucătărie şi ne roagă să-i ajutăm pe
băieţi la curăţenia pentru petrecere. Ne înarmăm cu
mături, găleţi şi făraş şi coborâm în cramă, unde, cu
ochelari de sudor şi mască de gaze, Mako şi Vlad curăţă
pereţii de mucegai.
Crama e plină de urmele „Channel Party”, care s-a
întâmplat acum o lună când au sărbătorit publicarea
textului despre Bruce Lee. Paharele şi sticlele rămase
sunt încă pline, doar că au un fel de meduze verzui agă-
ţate de pereţi. Golesc împreună cu Alina tot ce e lichid
într-o găleată pe care o vărsăm apoi de vreo trei ori la
canalul din curte. Mirosul de vin stătut se îmbină cu
cel de bere şi de suc. Aruncăm plasticele în saci. Cutiile
de aluminiu le strângem separat pentru că băieţii le
dau unui vecin care le vinde. Măturăm munţişori de
seminţe, moloz şi scrum, apoi pereţii de mâzga verde şi
tejghelele de lemn de tencuiala căzută. „Poţi să iei SIDA
de la mucegai?” întreabă Vlad.
Joi, 24.07
Cu şase ore de somn la bord, gonesc cu bicicleta prin
oraş să fac un interviu pentru un alt articol şi revin abia
pe la 3 în redacţia Casei. Un ventilator bate spre biroul de
lângă canapea şi împrăştie foile cu scenariul documen-
tarului încă în chinurile facerii. Tibi îşi freacă mustaţa,
iar Radu, cu picioarele sprijinite de un stâlp îşi apasă
continuu arcada. Se uită la o bucată în care unul dintre
puştii din canal cântă „Sufletul mi-e trist şi gol, strigă
după ajutor”. Jalea e întreruptă de un urlet animalic scos
DoR vară 2014 ▪ 127
 de un bărbat aşezat lângă cântăreţ. Radu râde şi spune:
- Nu mi se pare cea mai bună idee să băgăm un cântec
acum, dar...
- Îmi place de fraier. E caterincă cu strigătul ăla pe
fundal.
Reiau bucata, cu tot cu discursul puştiului care
povesteşte că vrea să se lanseze în muzică şi că a fost
şi la televiziune, „la ăla, cum îl cheamă? Cu cravată”.
Trage cu putere din punga cu aurolac şi cum o ia de la
gură, îşi aminteşte: „la Gâdea”. Radu şi Tibi râd amândoi
şi o ţin aşa cu pauze scurte până după amiaza, când au
şapte minute jumate montate. Radu e optimist. Nu ştie
încă unde o să bage coloana sonoră, când o să lucreze
sunetul şi în cât timp o să termine de montat, dar „o să
fie cool”.
În seara asta dorm acasă. Am deadline pentru un text
mâine şi nu pot să-i dau drumul dacă nu-l recitesc din
camera mea. Mă simt aproape vinovată că adorm la 1.
Vineri, 25.07
Ajung la 10:00 în Casă și în curte mă întâmpină
o blondă la vreo 40 de ani, care îmi spune „Bună” cu
accent american. Nancy e o newyorkeză stabilită în
Berlin care vine în ţară pentru cursuri de limba română.
Se întâmplă de multe ori ca rezidenţii Casei să nici nu
ştie cine sunt oamenii care vin să lucreze sau să înnop-
teze la ei. Dacă au timp şi chef, stau la poveşti. Dacă nu,
doar se salută.
În Cramă, Mako e singur printre aeroterme (împru-
mutate ieri de la prieteni) care usucă pereţii albi, trataţi
azi-noapte cu soluţie anti-mucegai. Mă ofer să-l ajut
şi-mi aduce aspiratorul să curăţ două fotolii prăfuite.
Îmi spune că am ratat subiectul pentru că n-am dormit
la ei. Aseară au făcut curat în Dacie ajutaţi de vecini
şi apoi au închis-o cu antifurturi de bicicletă. Îl întreb
dacă are o cârpă ca să şterg scaunele de moloz şi var. Mă
corectează: „lavetă”.
În curte, îmi arată o sticlă albă şi mă îndeamnă s-o
miros. După aurolacul pe care-l simt în nări de vreo
două zile, sunt circumspectă. Miros puţin, zâmbesc
tâmp şi adulmec aroma orelor de lucru manual din
şcoala primară. E aracet. După o cafea şi îmbrăţişări
cu Nancy în aşteptarea taxi-ului, îl simt nerăbdător pe
Mako. Spune că nu-i plac despărţirile – vorbe goale şi
pierdere de timp – şi mai are multă treabă. Se apucă de
măturat în garaj şi culege o monedă de 50 de bani. „Să
scrii asta!”, îmi spune râzând, apoi continuă serios –
„cel mai grav e că sunt lucruri mult mai importante decât
măturatul”.
- Sunt 90% sigur că n-a mai măturat nimeni de trei
luni.
- A măturat Radu luni.
- Cum a măturat?!
- A adunat chiştoacele şi seminţele.
- A măturat că erai tu aici. Ori mături, ori te faci că
mături. Uite, frunze! Cine ştie de când erau aici!
128 ▪ VARĂ 2014 DoR
Se uită la ceas – e trecut de 1 şi îi scrie un mesaj lui
Vlad: DORALY! Mai sunt mai puţin de şapte ore până
la petrecere şi încă n-au făcut cumpărături. Într-un
sfert de oră Vlad iese grăbit din camera lui de la parter
şi caută cheile de la Dacie.
- Aia e şoseta mea, zice Mako cu ochii la picioarele lui.
- Şi ce, vrei să ţi-o dau înapoi?
După vreo 10 minute de căutări, suntem în Dacie.
„Doamne, Dumezeule, porneşte această maşină”, zice
Vlad solemn şi ambalează motorul în timp ce-şi pun
amândoi centurile.
- Deschide geamul.
Dau să rabatez geamul din stânga.
- Nu ăla!
- De ce?
- Dacă e deschis geamu, nu se mai închide uşa.
- Vezi să nu cazi. Trage piedica.
Mă uit la mâzgăliturile multicolore care aco-
peră plafonul maşinii- „O familie fericită: Doru,
Roxana, Ghiţă, Roza, Bebe”. Pe volan le-au desenat
o măciucă verde cu coaie mov. Vlad îmi spune să
scriu şi eu ceva, aşa că scrijelesc cu pixul „DoR”.
După un drum cu multe claxoane, priviri lungi
din partea şoferului unui BMW pe care Vlad l-a
„făcut” la semafor şi emoţii la urcatul podului de la
Voluntari, parcăm la pavilionul 11.
- Să fii atent că data vitoare vii singur, zice Mako şi apoi
repetă lista de cumpărături salvată în telefon: 260 de
beri, sucuri naturale şi Cola.
- Şi Tedi! sare Vlad.
- Nu!
- Vreau eu să beau.
- Tu nu exişti. Nu poţi să zici zece Tedi pentru tine.
În magazin, Vlad pozează o cutie de suc în formă de
banană şi o postează pe pagina evenimentului. Pun
constant imagini pe net cu ei la grătare, ei spălând vase,
ei construind sau renovând ceva la Casă sau imagini de
pe teren. Li se pare important ca între textele mari pe
care le publică, să nu „tacă” şi să fie cunoscuţi de cititori.
În plus, e şi o şansă de a fi susţinuţi de comunitate prin
ţară cu cazare, mâncare, potenţiale surse.
Mako îi spune comanda doamnei de la casă şi face
ochii mari când aude totalul de 1.130 lei. Plăteşte cash,
cu bani strânşi din ce-au publicat internaţional în
ultima lună.
- Tedi-ul tău e scump.
- Cu bonul la băieţii de la rampă, zice doamna.
Ies din magazin şi se duc ţintă la un monitor unde
apar codurile comenzilor şi timpii de aşteptare. Au de
aşteptat vreo 20 de minute, aşa că trec la „consuma-
bile”. Cumpără săpun lichid, mănuşi menajere, lavete,
prosoape de hârtie, scrumiere, detergent de rufe şi de
vase, gel de duş. Vlad îl înduplecă pe Mako să ia şi un
săpun de mâini cu cu aromă de gumă de mestecat şi cu
Scooby Doo pe etichetă. Îi place cum arată sticla şi i se
pare mişto de reumplut.
Pe drumul de întoarcere, printre şerveţele şi bureţi
care se răstoarnă peste mine smucite de trafic, notez
bucăţi de dialog: Lumea bea atâta apă plată? Da, că se
Nu mai disting între
îmbată şi dup-aia vor apă. Ce-a
fost aia? Roţi avem? Se încinge
jurnalism ca stil de viaţă şi
jurnalism ca vocaţie. Când
eşti pe teren, când scrii,
Vlad spune că nu mai exişti,
că eşti cu personajul, că ţi
se temperează egoul
săpunul. Explodează.
M-aş muta în
Colentina la bloc, să
stau cu chinezii. Ce
vremuri am ajuns să
trăim, costă mai mult telefoanele decât maşina. Nu e
etic ce-ai făcut. Ăia aveau verde. Cred că piticii cu sin-
drom Down sunt discriminaţi.
La 5 suntem înapoi. Descărcăm baxurile şi le stivuim
în barul din Cramă. Radu e la fereastră şi urlă ca unul
dintre aurolacii din film. Vlad îl ia la mişto:
- Ai înscris bă filmul la festival?
Peste patru ore trebuie să înceapă avanpremiera şi fil-
mul nu e gata. Urc până în redacţie şi vorbim telegrafic.
- Vă fac o cafea?
Tibi şi Radu dau din cap.
- Vă aduc şi apă?
- Da.
- Cum naiba sunteţi relaxaţi?
- Suntem rupţi de oboseală, nu nestresaţi, zice Radu.
La 21:00, în faţa peretelui proaspăt văruit în alb spe-
cial pentru proiecţie, vreo 30 de persoane stau aşezate
pe fotolii, pe băncuţe de lemn, sau pe cimentul proaspăt
măturat. Alte zeci stau în picioare. Filmul se proiectează
direct din Adobe Premier – „pentru că e premieră” şi nu
e „varianta finală”. Radu e lipit de unul dintre pereţii
cramei, aproape de ieşire, şi urmăreşte reacţiile spec-
tatorilor. E linişte şi feţele sunt grave la întâlnirea cu
unii dintre copiii instituţionalizaţi ai anilor ’80 -’90,
care astăzi locuiesc în canale, dependenţi de droguri
injectabile şi de aurolac, unii seropozitivi. După cele 26
de minute de film, cu tot cu aplauze, Radu e asaltat de
oameni care vor să-l felicite. Discuţiile se mută în curte
şi în cramă începe petrecerea. Se dansează timid pe
Romica Puceanu şi viguros pe Adrian Minune. La 22:30
coboară în Cramă şi familia fericită pe care am întâlnit-
o scrijelită în Dacie. Roxana e de o vârstă cu mine, 26
de ani, şi are doi copii, Ghiţă, 8 ani şi Roza, 4 ani. Mă
întreabă dacă sunt măritată şi mă sfătuieşte să nu fac
copii încă. Cumnata Roxanei,
Bianca, o roşcată de 13 ani
îmbrăcată în alb, dansează.
Fanii Casei şi rudele fac cerc
în jurul ei şi aplaudă pe ritm.
Activiste, publicitare şi jurna-
liste dansează cu copiii în braţe
sau se freacă lasciv de vecinele
de pe strada Viitorului. Fac
cunoştinţă cu Stela, o fostă
dependentă de heroină, reci-
divistă şi seropozitivă care
astăzi face voluntariat cu
persoane infectate cu HIV și
heroinomani („le explic cum
să ne ferim de întuneric ca să
ne găsim lumina-n suflet”). De
când a scris Mako despre ea,
vine la petrecerile Casei. Mako
poartă o şapcă neagră inscrip-
ţionată cu „Pace Cartierului” şi stă în spatele barului,
flancat de mesajul „Susţine Jurnalismul Independent.
Mai bea o bere”. Meniul e scris cu cretă: apă/ cola 4 lei,
bere 5 lei, shot 5 lei, cocktail 10 lei.
Mă uit contrariată la mulțimea de jurnaliști, artiști,
ong-iști și publicitari care tremură pe manele. N-am
mai dansat pe muzica asta din liceu, de pe vremea când
duceam un soi de viață dublă și gașca de rockeri cu care
mergeam la concerte nu bănuiau că uneori rupeam
discotecile din Regie cu o altă gașcă. Bucurie pentru
unduire văd și-n Cramă şi e al naibii de distractiv să te
uiţi la crema bărboşilor fredonând serioşi „ţâca ţâca”.
Acum vreo doi ani tabloul ăsta ar fi fost inimaginabil.
Acum există şi un grup de Facebook – Intelectuali des-
pre manele –, Goran Bregovic cântă cu Florin Salam
la Sala Palatului, bucureştenii cool merg la concerte
Romeo Fantastik. Pare un mix între oameni care nu
ratează trenduri din principu, cei care au ascultat
DoR vară 2014 ▪ 129
manele la începutul anilor 2000, apoi s-au ruşinat când
au devenit sinonime cu incultura, şi cei curioşi şi inde-
cişi. Radu dansează zâmbitor pe La inimă m-ai ars. Îi
ţip în ureche lui Vlad, care bea încântat dintr-o sticlă
de Tedi cu care mai devreme a stropit zidul din dreptul
barului, să miroasă a morcovi în toată crama.
- Nu înţeleg cum Radu mai stă în picioare după săptă-
mâna asta!
- Instinctele sexuale. Măcar de-un futai. Mâine mai
are de montat la film şi draftul 1 la pui, ca să-l publicăm
luni sau marţi.
- ?!
- Da, da dup-aia o lună stăm cu pula în sus.
Vlad se amestecă în marea unduitoare de fete care
buricesc de zor pe Cap şi pajură, cu imaginea lui Bruce
Lee şi a lumii lui proiectată silenţios în fundal. Pe la 2
apare cu sticluţa de aurolac şi stropeşte pereţii cramei,
răspândind mirosul subteranelor Gării de Nord. Unul
dintre musafirii Casei îmi spune cât este de fericit că
a scris un text pentru „băieţii răi ai jurnalismului”. E
încântat şi fascinat de tot ce vede şi bucuros că acum e
parte din gaşcă. Vecinii se distrează că românii ascultă
manele şi stau cu ei la poveşti despre de ce nu e bine să-i
spui „fă” nevestei altuia, cum e cu discriminarea şi cu
frăţia între oameni. Împart pachete de ţigări, beau din
aceleaşi sticle şi glumesc că ar fi bună o nuntă, să-i facă
pe câţiva dintre petrecăreţi neam cu ei. La 3, din cauza
muzicii din subsol care răsună până în stradă, vine poli-
ţia şi petrecerea se transformă în discuţie la aer, până în
zori. Fetele merg la toaletă în casă, la parter, băieţii folo-
sesc lebăda mov– o instalaţie formată dintr-o o foaie de
130 ▪ VARĂ 2014 DoR
tablă răsucită şi înfiptă într-un burlan, în vârful căreia
e lipită cu bandă adezivă o pâlnie mov (unii n-au înţeles
cum se foloseşte improvizaţia şi au făcut pipi pe cărămi-
zile rezervate pentru construcţia unui grătar).
Nu prea mai am loc în carneţel după ce una dintre
cele mai bune dansatoare ale serii, vecină cu Casa,
mi-a desenat pe ultima pagină un penis cu dedicaţie
– „de la Byanka pt voi”. Fratele ei mai mic s-a ruşinat
şi mi-a desenat un ghiveci cu flori. Notez frânturi de
conversaţii peste desene: Tu încă mai pişi ochii după
Roşia Montană? Am naţionalizat sticla asta de Cola.
Da dacă noi vrem să facem o onomastică aici, ne-o lăsa?
Să fii vecin cu Casa Jurnalistului e începutul libertăţii.
Suntem toţi oameni. Nu vă tăiaţi aici că n-am chef să
sap. Vrea cineva supă? Are cineva foiţe?Deci Mako s-a
gândit să închidă gazul de la sursă. Miroase a carne stri-
cată. Mi-era dor de un răsărit la Casă.
Sâmbătă 26.07
Am ajuns acasă dimineaţa şi am dormit visând
manele până la prânz. Băieţii s-au trezit tot cam aşa
şi s-au împărţit – Vlad să ducă înapoi boxele pe care
le-a împrumutat de la un club pentru petrecere; Radu
să ajungă primul la gară; Mako şi Tibi în urma lor, cu
calculatorul pe care au montat filmul. Premiera a fost
programată la ora 16:00 şi Salonul Regal al Gării de
Nord e plin de jurnalişti, ong-işti, publicitari şi curi-
oşi. Neagoe şi Timeea aduc valiza vopsită cu aurolac
Nu mai disting între jurnalism ca stil
de viaţă şi jurnalism ca vocaţie. Când
eşti pe teren, când scrii, Vlad spune că
nu mai exişti, că eşti cu personajul, că
ţi se temperează egoul
şi o aşază lângă masa la care o să aibă loc dezbaterea.
Pentru că filmul e în calculatorul din redacţie, care e
încă pe drum, Neagoe anunţă că evenimentul va începe
cu o discuţie. Invitaţii sunt Radu, Diana Velica de la
Academics against Poverty, Alina Dumitriu de la Sens
Pozitiv şi Chinezu –care locuieşte pe stradă de mai bine
de 35 de ani. Radu explică miza filmului: „Am vrut să
arăt realitatea, fără să mă gândesc la ce e bine şi ce e
rău”.
Mako şi Tibi ajung la 17:35 şi se ia o pauză de ţigară
pentru montat proiectorul. Pentru că e foarte cald,
Neagoe propune să ne mutăm în sala de spectacole de
la etaj, unde sunt 400 de locuri. bruzlyCopy2 începe
la 18:20, tot din Adobe Premier şi îngheaţă de nouă
ori. Unii dintre spectatori îşi feresc privirea când văd
oameni injectându-se, alţii râd când văd trei puşti care
trag cu poftă din pungile cu aurolac, sau când observă
o seringă aşezată şmechereşte după ureche. După pro-
iecţie, sala tace de parcă ar respira adânc după tot ce a
văzut, apoi aplaudă vreo zece secunde. Câţiva spectatori
îşi şoptesc că e greu să aplauzi după aşa ceva.
La 7 fără 10 ne adunăm vreo 50 de persoane în faţa
gării şi ne pregătim de turul ghidat care începe cu o
vizită în casa de la suprafaţă a lui Bruce Lee. Neagoe,
anunţă că putem să intrăm în grupuri de câte zece în
locuinţa de la suprafaţă şi să ieşim după câteva minute,
ca să apuce să intre toată lumea. Pentru o clipă mă gân-
desc să nu intru: intimitatea cu lumea lui Bruce Lee e
mult prea accelerată pentru a fi autentică. Radu şi-a
construit în timp o relaţie de încredere cu oamenii
despre care a scris şi pe care i-a filmat, pe când noi o să
intrăm pur şi simplu în vieţile lor, ca la muzeu. Câţiva
tineri cu pungi de aurolac în mână se încruntă la adu-
nare şi strigă „Plecaţi de aici” şi „Ce vă uitaţi, bă?”. Alina
de la Sens Pozitiv ne face instructajul, cu ochii la papucii
şi sandalele fetelor.
- Vreau să vă protejaţi. Aveţi grijă la seringi. N-aveţi
voie să le daţi nimic! Şi sper că nu trebuie să vă spun că
sunt oameni şi trebuie să vă purtaţi frumos.
Înăuntru, vizitatorii îşi fac poze cu Bruce Lee. Cu
ochii la plasma din prima încăpere, unii glumesc că ar
putea să dea o FIFA cu el. Alţii mângâie câinii şi pisicile
care le ies în cale. Se agaţă de fărâma asta de familiar
ca să nu se uite la copiii care trag din pungi, la înţepă-
turile umflate de seringi. Se dezbate despre dacă e în
regulă sau nu că suntem într-un tur ca la grădina zoo-
logică. Unii i se scuză lui Bruce Lee că sunt acolo. Regele
Canalelor spune că el a vrut să intrăm şi să vedem rea-
litatea. Turul continuă în aer liber, pe la tomberoane
şi clădiri părăsite, condus de Chinezu şi de Ştefan, un
puşti de 15 ani care fuge de la centrul Pinocchio ca să
stea cu prietenii din canal. Trage „doar auroloac, din an
în Paşte”, şi nu vrea să vorbească despre asta cu Neagoe,
care-l întreabă dacă ne învaţă şi pe noi cât se pune în
pungă.
Am lucrat cu copii instituţionalizaţi încă din liceu,
când modelam animale din baloane în costum de clown.
Unii semănau cu Ştefan –vorbăreţi cu o foame mare de
a-ţi arăta fiecare colţ din viaţa lor. Din 2012 încoace am
tot scris despre sistemul de protecţie a copilului. Când
aud cum Ştefan s-a trezit într-una dintre hrubele de
sub pământ în care se adăposteau noaptea şi s-a speriat
că rămăsese singur, nu pot să nu mă gândesc că viaţa
lui scapă printre degetele instituţiei care există tocmai
pentru a-l ţine departe de „Fundaţia Bruce Lee”. Mă spe-
rie că unii dintre vizitatori se extaziază că puştii ăşti îi
spun „tati” lui Bruce Lee. E adevărat că, faţă de Centrul
de Primire Minori, canalul le oferă copiilor iluzia unei
familii, însă filmul lui Radu arată, prin scenele înmor-
mântării Cătălinei, cam care le sunt perspectivele de
viitor. Poate pentru unii dintre participanţii la tur e mai
comod să se gândească la Bruce Lee ca la un anti-erou
care deţine adevărul, decât să-i privească pe copiii ăştia
în ochi şi să-şi imagineze că în câţiva ani nu vor mai fi.
Însă e limpede că licăririle discoball-ului și fascinaţia
aurolacului stropit pe perete, le-au permis rezidenţilor
Casei, conştient sau nu, să aducă laolaltă două lumi
care nu-și vorbesc de obicei, poate chiar să pornească
o dezbatere despre moral şi etic când intrăm în lumile
unor comunităţi defavorizate. Nu ştiu dacă puntea asta
se putea face doar ducând cititorul în lumea lui Bruce
Lee, să decidă singur dacă e erou sau demon, tată sau
infractor. E greu de spus unde e linia între fac ceva
transgresiv pentru că e cool sau fac ceva pentru că mi-a
permis curajul unei comunităţi de jurnalişti. E o lecţie
pe care încă şi-o explică şi oamenii Casei, aşa cum s-a
întâmplat şi cu episodul succesului uriaş după reporta-
jele de la proteste şi cu cel al cititorilor care le-au plătit
chiria în toamna lui 2013. „Ca buştenii care plutesc pe
un râu de munte”, pornesc la drum mânaţi de curiozi-
tăţi, fără să ştie ce-o să găsească. Uneori ajung pe culmile
popularităţii în rândul cititorilor şi al breslei, alteori
dau de lucruri mai mari decât pot duce. Spun însă că e
important, din când în când, să se oprească, să respire
şi să înveţe ceva din toate astea. Uneori e despre lume,
alteori e despre ei.
După tur, are loc o a doua proiecţie a filmului. Vlad
şi Mako nu mai sunt în sală ci se învârt prin mulţimea
colorată care umple Gara de Nord. Radu e în spatele
ecranului, cu mâna pe mouse, gata să intervină dacă
filmul se mai blochează. E obosit, dar încă atent. Îşi
notează mental ce replici vrea să scoată, unde nu e OK
sunetul, ce scene ar putea să mai adauge. Pentru el, fil-
mul încă nu e gata.
DoR vară 2014 ▪ 131