P. 1
Europa Curs

Europa Curs

|Views: 832|Likes:
Published by fasolăi

More info:

Published by: fasolăi on Oct 28, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/01/2013

pdf

text

original

GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA

)

CARACTRIZAREA GEOGRAFICĂ DE ANSAMBLU Aşezare, întindere, limite Situată în emisfera nordică, Europa se desfăşoară între: paralela de 30o (capul Matapan din Grecia - Peloponez) şi 71o08' (capul Nord - Kyn din Norvegia), ceea ce înseamnă 35o de latitudine sau circa 4000 km şi 67o30' longitudine estică (vestul munţilor Ural) şi Capul Roca din vestul Peninsulei Iberice 9o34' longitudine vestică, ceea ce înseamnă 57o longitudine sau 6000 km. Între aceste coordonate continentul însumează o suprafaţă de 9 200 000 kmp, iar împreună cu insulele care îi aparţin ajunge la 9 907 000 kmp; este, prin urmare din acest punct de vedere, al şaselea continent al lumii după Asia, Africa, America de Nord, America de Sud şi Antarctica. Europa era cunoscută în antichitate sub numele de «ereb», ceea ce semnifica apus (de Soare), faţă de Asia, care se situa la răsăritul Soarelui. „Această peninsulă” a Asiei este limitată faţă de cea din urmă pe aliniamentul: Munţii Ural, fluviul Ural şi Marea Caspică, culoarul Kuma-Manâci, Marea de Azov, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee. Pe latura nordică Europa este învecinată cu mările Oceanului Arctic (Marea Kara, Marea Barents), iar spre vest, cu mările Oceanului Atlantic (Marea Nordului, Marea Norvegiei) şi cu însuşi Oceanul Atlantic. Spre sud Marea Mediterană desparte Europa de Africa de care a fost legată până la pleistocen în regiunea strâmtorii Gibraltar (15 km lăţime). Europa este intim legată printr-o serie de caractere ale cadrului natural atât de Asia, cât şi de Africa. Este vorba, în primul rând, de zonalitatea naturală care manifestă similitudini în Europa şi Asia, apoi caracterul tectono-structural al unor unităţi din Europa sudică asemănător celui din Africa de Nord etc. Europa trimite în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, peninsule care ocupăcirca 20% din suprafaţa continentului (ex. Kanin, Scandinavia, Bretania, Iberică, Italică, Balcanică, Crimeea). Un procent ceva mai mic, de peste 8%, îl ocupă insulele, mai importante fiind: Novaia Zemlea, Arhipelagul Britanic, Islanda, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta. Având în vedere latitudinea diferită la care se găsesc, structura geologică şi evoluţia morfologică, precum şi acţiunea celorlalte componente ale cadrului fizico-geografic, ţărmurile europene cunosc o mare varietate ca geneză şi peisaj. La

latitudinile arctice, o parte a insulelor de aici au ţărmuri glaciare, înalte, povârnoase. Ceva mai spre sud sunt prezente ţărmurile cu fiorduri formate sub acţiunea erozivă a gheţii (calotei glaciare). Ele se întâlnesc pe faţada atlantică a Norvegiei, în Islanda, Scoţia, Anglia. Existenţa ţărmului cu estuare - un alt tip genetic - este strâns legată de fenomenul flux şi reflux (mareea), de spălare continuă a gurilor de vărsare a unor importante râuri şi fluvii dintre care: Tamisa, Sena, Elba, Tajo. Ţărmul cu riass apare în nord-vestul Peninsulei Iberice (provincia Galicia), în multe din golfurile acestui ţărm aflându-şi adăpost porturi (ex. Vigo, Pontevedra). Alte tipuri de ţărmuri cu trăsături la fel de particulare sunt: vulcanic, specific insulelor Lipare, dalmatic, întâlnit în estul mării Adriatice etc. Dacă ţărmurile prezentate pot fi incluse în categoria celor înalte, la contactul cu marea apare şi cea de a doua categorie, adică ţărmurile joase. Dintre acestea se remarcă, ţărmul cu plaje şi cordoane întâlnit în regiunea Mării Baltice şi Mării Nordului; ţărmul cu lagune la Marea Neagră, Marea Nordului etc., cu un peisaj inedit se înscrie în aceeaşi categorie ţărmul cu delte frecvent la aproape toate latitudinile europene (deltele Peciorei, Vistulei, Rhinului, Tibrului, Ebrului Padului, Dunării, Volgăi). În strânsă legătură cu evoluţia ţărmului se află şi platforma continentală mult extinsă în aria mărilor din jumătatea nordică a continentului. Pe ea (îndeosebi la periferie) se întâlnesc vestigii care marchează momente importante ale evoluţiei întregului lor bazin (ex. vechi albii ale unor râuri). Sunt mări care se dezvoltă în totalitate pe o platformă continentală situată la mică adâncime (Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mânecii) sau mări în care platforma ocupă o arie mai restrânsă lăsând loc povârnişului continental sau regiunilor abisale (ex. Marea Norvegiei, Marea Ionică). De la nord către vest şi sud mările se succed astfel: Marea Barents, nu prea adâncă, în care se simte influenţa Curentului Golfului; Marea Albă, cu adâncimi reduse, situată între Peninsula Kola şi uscatul din jurul oraşelor Arhanghelsk şi Belomorsk; Marea Norvegiei cu adâncimi ce trec de 3 600 m şi cu regim de influenţă din partea curentului cald al Golfului (Norvegiei); Marea Nordului relativ caldă, bogată în zăcăminte de petrol exploatate de ţările riverane; Marea Baltică târziu formată, cu adâncimi reduse şi importante resurse; Marea Mânecii, care comunică cu Marea Nordului prin strâmtoarea Calais; Marea Irlandei; Golful Biscaya; Marea Mediterană, o mare interioară prin poziţie, care comunică cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Gibraltar (15km). Este o mare destul de recentă, cu modificări importante în peisajul litoral, cu insule. Legate de Marea Mediterană într-un fel sau altul sunt mările: Marmara, Neagră, Azov; izolată apare Marea Caspică. Evoluţia paleogeografică şi reflectarea acesteia în caracterele generale ale reliefului Trăsăturile majore ale reliefului Europei au rezultat din interacţiunea permanentă şi îndelungată a agenţilor interni şi externi. Cele două mari unităţi structurale ale Europei sunt: unitatea de platformă (Europa precambriană,

caledoniană şi hercinică) şi unitatea de geosinclinal (Europa alpină). Sunt autori care, având în vedere vechimea structurilor, fără să se ia în seamă amploarea cutărilor, separă paleoeuropa sau Europa Nordică (precambrian-caledonică), mezoeuropa sau Europa hercinică şi neoeuropa, Europa sudică sau alpină. a) Unitatea europeană de platformă este constituită din structuri geologice foarte vechi, cutate în precambrian şi paleozoic, de atunci ne mai suferind nici o cutare. Ele au fost antrenate însă de mişcări epirogene asociate deseori cu vulcanism. În multe din unităţile de platformă, peste soclul gnaiso-cuarţic etc., se aşterne o cuvertură mai mult sau mai puţin continuă cu grosimi destul de diferite. Cele mai vechi uscaturi se întâlnesc în nordul Europei, constituind Scutul Baltic şi Platforma Rusă, care la sfârşitul proterozoicului formau o singură unitate Feno-Sarmaţia. Structura precambriană apare la zi în restul întinderii. Cutările precambriene generatoare ale Scutului au avut loc în etape, marcând, după numele lor, şi locul formării (gothide, svecofenide, norvegossamide, gravilide etc.). Până la începutul paleozoicului, aceste cutări au fost intens paneplenizate. Cuvertura sedimentară în limitele celor două unităţi de platformă prezintă în mod variabil facies marin, continental etc., cu grosime foarte mare în sinecliezele Ucrainei, Precaspica, Peciorei, Moscovei şi reduse sau lipseşte în anteclize ca: Voronej, Belarusă, Volga-Ural. În general, relieful Europei precambriene, datorită timpului foarte lung scurs de la formare, apare sub formă de podişuri, coline, câmpii şi, foarte rar, de munţi (ex. Munţii Hibini din Peninsula Kola). Dintre podişurile suprapuse acestei arii, se remarcă: podişul Norrland din Suedia, podişul Finlandei, podişurile Valdai, Volhino-Podolic, Central-Rus; coline mai reprezentative sunt: Timan, Ergheni, care domină Câmpia Caspică, iar câmpii Polesia, Pontică, Moscovei toate din aceeaşi unitate a Câmpiei Ruse. Cutările caledonice constituie al doilea compartiment al unităţii de platformă şi se întind în Scadinavia, alcătuind Munţii Scandinaviei, în Scoţia şi Irlanda de Nord, Anglia de Nord şi în fundamentul unor unităţi situate şi mai la sudul Scandinaviei. Unităţile au un relief specific rezultat în urma acţiunii calotei glaciare dar au fost antrenate diferenţiat şi în mişcări postorogene, când au suferit falieri (dislocări), coborâri şi înălţări pe verticală etc. Cutările hercinice se desfăşoară pe două aliniamente: unul pe direcţia vest-est, de la Atlantic la Marea Neagră, şi unul pe direcţia nord-sud Sistemul Munţilor Ural. Cutările hercinice au avut loc la sfârşitul paleozoicului în carbonifer şi permian. Sistemul muntos astfel format a suferit postgenetic o intensă peneplenizare dar şi importante fracturări, generând munţi sau grupări de munţi de altitudine redusă dar cu versanţi deseori abrupţi, podişuri şi depresiuni sau şanţuri tectonice, cum este cel al Rhinului, fiind umplute cu sedimente mezozoice şi terţiare. Cutările hercinice domină Câmpia Nord-Europeană, sunt dominate la rândul lor, de cutări alpine în sud. Limita meridională se înscrie pe aliniamentul: Culoarul Rhône - Saône, Dunărea Superioară, Morava cehă şi sectoare din culoarele râurilor Odra, Vistula, Nistru. În timpurile pleistocene regiunea hercinică era acoperită de tundră şi numai vârfurile mai înalte din Vosgi, Sudeţi, Masivul Central Francez erau acoperite de calote. Sistemul muntos hercinic se desfăşoară

atât în Europa vestică insulară (Munţii Irlandei de Sud, Munţii Cambrieni din Ţara Galilor), cât şi în cea continentală vestică şi centrală. În Europa Centrală se dezvoltă pe două aliniamente, astfel: aliniamentul intern la contactul cu Alpii şi cel extern spre Câmpia Nord-Europeană. Aliniamentul intern cuprinde: Masivul Central Francez, Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră, situaţi de o parte şi de alta a Rhinului, Patrulaterul Ceh (Boemiei) format din: Munţii Metaliferi, Munţii Sudeţi, Munţii Pădurea Cehiei şi Şumava şi colinele Ceho-Morave. Între aceste patru ultime subunităţi este cuprins Podişul Boemiei. Altitudinile în unităţile prezentate nu depăşesc 2000 m, cele mai înalte fiind vârfurile (nekurile) din Masivul Central Francez: Puy de Sancy - 1886m, Cantal - 1856m. Munţii sunt alcătuiţi din şisturi cristaline dar şi depozite de cuvertură mai ales calcare, de unde frecvente fenomene carstice în unele subunităţi. Alături de înălţimi (vârfuri, culmi), apar o serie de regiuni coborâte (umplute cu depozite detritice), grabene, depresiuni restrânse din care mai importante sunt Allier, Rhin, Elba. Aliniamentul extern cuprinde: Masivul Armorican, ce include Sectorul Breton, Sectorul Normand şi colinele Gatine; au înălţimi reduse sub 500m, dezvoltate pe cuarţite, gnaise intens şlefuite ce separă depresiuni şi mici culoare. Urmează Masivul Şistos Rhenan alcătuit din munţi şi podişuri cu altitudini medii şi mici (Taunus, Westwerwald, Eifel, Sauerland). Regiunea Şistos Rhenană se continuă spre nord-vest cu Podişul Ardeni, în nord-est cu munţii Harz, apoi Munţii Pădurea Turingiei, Pădurea Franconiei. Pe teritoriul Poloniei regiunea hercinică se suprapune podişurilor Lublin şi Poloniei Mici iar de aici se afundă şi apare în Dobrogea de Nord. În general, aliniamentul extern apare mai puţin tectonizat cu înălţări pe fracturi mai reduse, cu depresiuni tectonice şi erupţii vulcanice, în general, izolate. Pe cuvertura sedimentară a bazinelor s-au format podişuri, piemonturi, câmpii în care o largă extindere o are relieful structural (cueste, suprafeţe erozivo-structurale, văi, depresiuni). Mai importante sunt: bazinul Parisului, bazinul Acvitanei, bazinul Turingiei, bazinul Weserului, bazinul SuaboFranconian. Nuclee hercinice se întâlnesc şi în cadrul sistemului alpin, încorporate în acesta, cum este cazul în Pirineii Orientali, fie dispuse între lanţurile muntoase, cum este cazul Messetei spaniole. b) Unitatea europeană de geosinclinal (Sistemul alpin). Cuprinde partea sudică a continentului, incluzând şi peninsulele de la Atlantic la Marea Neagră. Este vorba de munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Apenini, Dinarici, Balcani, Crimeei, Caucaz, inclusiv depresiunile închise între culmile acestor munţi: depresiunea Panonică, depresiunea Padului, depresiunea Transilvaniei. Cutările care au generat aceste edificii au început în mezozoic şi au continuat până în pleistocen, antrenând şi alte compartimente deja consolidate. Aceste cutări au fost însoţite de vulcanism care a dat naştere actualului lanţ vulcanic Vihorlat - Oaş Ţibleş - Căliman - Harghita şi se continuă astăzi în spaţiul mărilor Tireniană şi Egee prin Vulcanii Etna, Vezuviu, Stromboli, Santorin. Ulterior formării ultimului sistem montan (alpin), începând cu pleistocenul (cuaternarul), au avut loc o serie de evenimente dintre care: prăbuşiri în limitele

Mării Mediterane incluzând conturarea Mărilor Egee, Marmara, Neagră precum şi apariţia strâmtorii Gibraltar; răcirea climei şi instalarea calotei glaciare care a acoperit continentul până la sud de Londra, sud Berlin, sud Moscova, cursul superior al Peciorei, înaintând şi retrăgându-se în trei faze importante: Elster, Saale, Vistula sau în Alpi, în patru, Gunz, Mindel, Riss, Wurm. Retragerea calotei a însemnat începutul definitivării conturului Europei iar în holocen sfârşitul definitivării prin apariţia Mării Baltice sau unele modificări în bazinele Mărilor Neagră, Nordului, Caspică. Cele mai importante schimbări ulterioare, în afara celor determinate de seisme, au fost introduse de om, treptat, din care unele cu consecinţe nedorite. Varietatea structurilor geologice a pus în evidenţă o gamă largă de resurse de subsol. Astfel, în unitatea de platformă (Scandinavia, Platforma Rusă, Ural, Ardeni, Lorena) se întâlnesc: zăcăminte de fier, cupru, bauxită, nichel, mangan, în timp ce în unitatea alpină se exploatează şi petrol, gaze, sare, metale preţioase. Caractere biopedoclimatice Clima este influenţată de o serie de factori din care amintim: întinderea în latitudine de la subtropic până dincolo de cercul polar, dezvoltarea mare a uscatului către est comparativ cu îngustarea sa vestică; dispunerea marilor linii orografice (Munţii Scandinaviei, sistemele de munţi hercinic şi alpin, Munţii Urali) care permit sau nu deplasarea în teritoriu a unor mase de aer cu origini diferite: arctice, temperate, tropicale, maritime şi continentale (masele de aer polare şi continentale se formează în Europa de Est, Asia, Mările Arctice, Atlanticul de Nord iar cele tropicale în Asia de Sud-Vest, Africa, Atlanticul Central). În timpul unui an, deasupra Europei acţionează trei tipuri de circulaţie şi anume: vestică (45%), nordică (30%) şi tropicală (15%). Alte cauze care influenţează clima continentului sunt: curenţii oceanici şi, în primul rând al Golfului cu acţiune deosebită pe coasta atlantică a Scandinaviei dar şi pe cea interioară: mările interioare cu urmări îndeosebi în spaţiul topoclimatic şi cel litoral, icebergurile. Ariile de maximă şi minimă presiune care se întâlnesc deasupra Europei sunt: Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Ruso-Siberian, Anticiclonul Scandinav, Anticiclonul Groenlandez, Ciclonul Islandez etc. Elementele meteorologice, temperatura şi precipitaţiile, cunosc o repartiţie şi evoluţie proprie latitudinii cu toată gama de fenomene şi procese. În ianuarie distribuţia temperaturii la nivelul continentului este următoarea: în Europa Sudică este cuprinsă în general între valori medii de 00 – 50; Europa Centrală şi Vestică este delimitată de izoterme de + 50C şi –50C iar Europa Estică şi Nordică între -50 şi -250; regimul precipitaţilor şi al umezelii relative, în comparaţie cu cel termic, este mult mai neuniform. Continentul primeşte totuşi o suficientă cantitate de precipitaţii, predominând valorile cuprinse între 500 - 1000 mm anual; precipitaţiile scad treptat de la vest către est. Pe anotimpuri precipitaţiile sunt repartizate corespunzător, atât iarna, cât şi vara. În Europa estică acestea sunt mai reduse, media nedepăşind 500mm, sunt neuniforme, maximele înregistrându-se în timpul verii, situaţie condiţionată de aceleaşi cauze care influenţează şi regimul termic.

Europa sudică se caracterizează prin existenţa a două maxime pluviometrice, cel principal - iarna, iar cel secundar - toamna, ca şi prin cea mai mare neuniformitate a repartiţiei lor teritoriale. Vegetaţia a cunoscut multiple modificări îndeosebi în intervalul pliocen - actual în strânsă legătură cu schimbările climei. Astăzi se delimitează o serie de elemente de tundră în Europa Nordică sau pe marile înălţimi, pădurile de conifere din care nu lipsesc Pinus, Abies, Picea cu un mare rol în Europa Nordică, Centrală şi Estică, cele de foioase cu Betula, Carpinus, Fagus, Quercus, Acer, Tilia, apoi stepa, semideşertul şi deşertul cu Koeleria, Bromus, Artemisia, Salicornia, mai ales în Europa Sudică şi Estică. Floristic, Europa se încadrează subregiunilor arctică, eurosiberiană, ponticocentral-asiatică şi mediteraneană. În aceste condiţii bioclimatice s-au dezvoltat tipuri genetice de sol începând cu cele arctico-poligonale şi terminând cu solurile castanii mediteraneene. a) Zona biopedoclimatică polară şi subpolară Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul Câmpiei EstEuropene etc. Se detaşează printr-o climă cu vară scurtă şi răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura lunii celei mai calde este cuprinsă între 100 şi 130 iar media anuală 00C şi sub 00C. Precipitaţiile nu depăşesc 500mm annual, căzând în bună măsură sub formă de zăpadă. În extremul nordic zăpada poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer arctic. În condiţiile amintite, în regiunea arctică cresc muşchii şi lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana, Salix gluca. Unele elemente de tundră înaintează spre sud datorită şi curenţilor reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase. b) Zona biopedoclimatică temperată Se întinde sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu diferenţieri regionale, uneori substanţiale. – Clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape toată Norvegia, Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic se înscrie pe direcţia oraşelor Oslo, Helsinki, St.Petersburg, Perm. Temperaturile peste 100 sunt întâlnite doar în circa 120 de zile pe an. Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte, relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere din care nu lipsesc molidul european care, spre est, este înlocuit prin molidul siberian (Picea obovata) şi pinul în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv este alcătuit printre altele din specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de conifere se găsesc podzoluri şi soluri podzolice, temperaturile fiind în pădure cu circa 20 mai reduse decât în locurile deschise. – În sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară subzona climei temperate a pădurilor de foioase, cu vară răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece, cu precipitaţii suficiente tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, apoi carpen şi fag. Între 50 şi 600 latitudine nordică apar pădurile de amestec, foioase cu pin şi

molid. În Europa Centrală sunt prezente pădurile zonale de foioase şi ocupă în general locurile joase. În partea vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul cu carpenul, iar şi mai spre est, cu stejarul. Tot în Câmpia EstEuropeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile de amestec. În Scoţia 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufişurile cu Calluna vulgaris, tufărişurile de tip „heide” (care reprezintă stadii de degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare şi păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa. Aici condiţiile climatice sunt marcate prin temperaturi medii anuale de 9-100, precipitaţii în jur la 420mm, cu un sezon de vegetaţie de 170 zile. Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte, iar stepa locurile plane pe soluri relativ grele. În diagrama climatică apare o perioadă uscată, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc. În acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse. Având în vedere importanţa majoră a acestor două componente meteoclimatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, se diferenţiază: stepa umedă, cu iarnă rece, în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată, cu iarnă rece, în nordul Mării Caspice, şi stepa semideşertică, cu iarnă rece, în jurul Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi separate: stepa cu negară, cu negară şi păiuş, cu graminee, pelin şi muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca. În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor şi deşerturilor din regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile aluviale mobile şi semifixate cresc plante de sărătură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis. c) Zona biopedoclimatică mediteraneană Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi Corsica, jumătatea sudică a Italiei, Grecia şi vestul Regiunii Dinarice. Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, îngheţurile sunt episodice dar apar zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991). Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de gariga (sudul Franţei), frigana (Grecia), tornillares (Spania). Nu lipsesc pădurile xerofile cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Ceratonia. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa. În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta. Spre exemplu, în munţii Alpi, pe versantul nordic, etajarea are următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid, etaj alpin: în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din: pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe versantul sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri xerofile, stejarul pufos, fag, etajul alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii Centrali şi a molidului din Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind răspândit în Alpii Centrali.

Populaţie şi aşezări Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene încă din paleoliticul inferior (eolitic) cunoscută fiind specia de hominid, un precursor al omului. O dată cu paleoliticul târziu şi mezoliticul, se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor produse vegetale (economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se impune omul de Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria). În epoca bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea de culturi (prototracică cunoscută pe valea Mariţei-Tracia, protomacedonică - în Macedonia şi Tessalia, protoeladică - Grecia Centrală, Peloponez). Cultura bronzului este o infuzie orientală în lungul văilor preistorice şi se exprimă prin culturile Hallstadt (Austria) şi La Téne (a doua epocă a fierului - Elveţia) remarcate prin figuri expresioniste, dezvoltarea agriculturii. De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta Mediteranei, poarta Carcasonne spre Bretagne şi Anglia, culoarul Rhône, Marea Adriatică - Alpi Rhin, Vadar - Sava - Panonia etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie al unor importante elemente de civilizaţie spre inima Europei. Pătrunderea altor civilizaţii în Europa influenţând-o, în mare măsură, s-a datorat şi navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a impulsionat circulaţia costieră. În Europa se vorbeşte de civilizaţia mării, legat în special de Marea Mediterană, ca fenomen propriu european extrapolat şi la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia mării poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile Veneţia, Genova, Pisa. De la ţărm, prin căile de penetraţie amintite, valuri de componente civilizatoare pătrund în Europa adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul insulei Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană, turcă, arabă etc. Celor de mai sus, se alătură, cum s-a arătat, rolul jucat de-a lungul timpului de Marea Mediterană (Marea Nostrum) care a constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, musulmană, lumea iberică veche etc. Valenţele acestora s-au transferat unele asupra altora încât, cel puţin în latura spirituală a uneia, se regăsesc elemente aparţinând celeilalte. Civilizaţia alpină cu elementele sale de fond, păstoritul şi prelucrarea lemnului, a dezvoltat spiritul de comunitate, de asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor în inima Pirineilor, ultima „supravieţuitoare” fiind Andora, demonstrează acest fapt. Pirineii, dar mai ales Alpii, deşi au constituit o lume fragmentată de dialecte, religii, tradiţii, etnii, formaţiuni statale, au sintetizat ceea ce numim lumea alpină. Europa a cunoscut etape importante în evoluţia numerică a populaţiei (355 mil. în 1930; 488 mil. în 1981) în strânsă legătură cu sporul natural, cu migraţia în şi spre alte continente, cu evenimente de amploare continentală şi mondială etc. În anul 1992 în Europa trăiau circa 17% din numărul total al locuitorilor Terrei (peste 790 000 000 locuitori). Sporul natural este astăzi de 1,0%, pe mari regiuni europene situaţia prezentându-se astfel: – În ţările din Europa Nordică între 0 şi 0,5% – În ţările din Europa Vestică între 0 şi 1,1% – În ţările din Europa Centrală între -2 şi 1,0%

– În ţările din Europa Sudică între 0,4 şi 0,9% – În Europa Estică 0,9%. Acest indicator situează Europa între continentele cu spor natural redus comparativ cu Asia, Africa etc. Sunt ţări care concentrează un număr sporit de locuitori (Germania, Italia, Marea Britanie, Franţa), fiecare având peste 56 de milioane de locuitori. Resursele de subsol, implicit valorificarea lor, ca şi utilizarea intensivă a suprafeţei agricole au atras un număr mare de locuitori, creând regiuni de mare concentrare a populaţiei cum sunt Rhin-Ruhr, Randstadt-Holland, Pariziană, Moscova, Silezia. Oarecare diferenţieri se constată şi în distribuţia valorilor densităţii populaţiei astfel: – Europa de Vest - 162 loc/kmp – Europa Alpină - 107 loc./kmp – Europa Central-Estică - 106 loc./kmp. – Europa Mediteraneană - 101 loc./kmp – Europa Dunăreano-Balcanică - 82 loc/kmp – Europa Nordică - 16 loc./kmp. Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec de 14.000 loc/kmp în Monaco, 2273 loc/kmp în Vatican, 1089 loc/kmp în Malta, 350 loc/kmp în Olanda şi coboară la 2,4 loc/kmp în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt înregistrate şi de regiuni care concentrează importante activităţi industriale, comerciale şi de transport, cum sunt: deltele, cazul deltei estuarice Rhin-Maas, Pad; bazinele carbonifere - Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele portuare, ca de exemplu Liverpool. Există nuclee de polarizare, axe urban-industriale (Viena, Rhône-Saône; Rhin-Meuse; Londra-Liverpool), ca zone de concentrare a populaţiei. Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracţie a populaţiei, din altele, prin migraţii definitive, temporare, sezoniere (pentru muncile agricole) se dislocă un număr de locuitori cu tendinţă de ridicare a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni. Există de asemenea arii de atracţie unipolare (München, Paris) multipolare (Silezia Superioară, Ruhr). În structura populaţiei pe medii, Europa se remarcă printr-un procent ridicat al populaţiei urbane legat de dezvoltarea complexă a infrastructurii care a generat-o. Cele mai vechi oraşe ale continentului sunt cele situate în Europa Mediteraneană (Sudică) şi Europa Vestică. Ele aparţin Antichităţii greco-romane peste care s-au suprapus Evul mediu şi Renaşterea. De fapt, oraşele romane au constituit baza pentru oraşele medievale. O dată cu revoluţiile industriale (secolele XIX-XX), afluenţa populaţiei către centrele urbane se accentuează. Centrele din jurul Mediteranei îşi schimbă treptat profilul. Se dezvoltă porturile Cadiz, Cartagena, Syracusa, Marsilia. Treptat peisajul se urbanizează, iar dezvoltarea transporturilor a dus la mărirea centrului urban în sine, a valenţelor comerciale, industriale, culturale ale acestuia, la apariţia metropolei. După gradul de urbanizare sunt ţări europene cu indice sub 50% (Portugalia, România, Yugoslavia, Albania), ţări cu indice cuprins între 50 şi 70% (Italia, Austria, Elveţia) şi ţări cu indice peste 70% (Marea Britanie, Germania, Suedia).

Oraşele europene pot fi grupate în aglomeraţii urbane (Valea Rhin-ului), conurbaţii (Manchester, Liverpool), metropole (Paris, Londra, Amsterdam). Vom deosebi oraşe cu funcţii industriale (Kiruna-Suedia), oraşe cu funcţii comerciale (Leipzig, Geneva), oraşe cu funcţii culturale (Heidelberg, Bologna), oraşe cu funcţii agricole (în Alföd- Ungaria), cu funcţii de muzeu (Toledo, Cordoba). Grupa cea mai importantă de oraşe, în multe ţări europene este cea cu peste 100 000 locuitori. REGIUNI GEOGRAFICE Urmând regionarea geografică a Europei, Europa Nordică, Europa Centrală, Europa Estică, Europa Mediteraneană, în continuare sunt prezentate numai ţările care s-au separat ca entităţi teritorial-administrative, independente impuse de transformările politice survenite la începutul anilor '90.1 I. EUROPA NORDICĂ. ŢĂRILE BALTICE ESTONIA Se află situată în partea de nord-vest a Europei. Are o suprafaţă de 45 200 km2, având ca vecini: Letonia în sud, Rusia în est şi Marea Baltică - Golful Finic, în vest şi nord. Teritoriul ţării include peste 1500 de insule situate dincolo de ţărmul vestic în golful Riga şi Marea Baltică. Condiţiile naturale Relieful ţării este reprezentat în proporţie de 90% printr-o câmpie joasă, mlăştinoasă, rar depăşindu-se 100 m altitudine, situată la marginea nord-vestică a Câmpiei Ruse. În sud şi sud-est are un relief glaciar, marcat de prezenţa drumlin-urilor şi kames-urilor, alcătuind dealurile Suur Munamiaghi (trec de 318 m altitudine). Acelaşi relief jos se întâlneşte şi în arhipelagurile şi insulele ce intră în componenţa Estoniei. Există în partea sudică o întinsă depresiune, Vărtsiare, înconjurată de coline joase ce adăpostesc lacul cu acelaşi nume. Spre el se îndreaptă cele mai multe dintre râurile care străbat jumătatea meridională a ţării. Alte lacuri cantonate în depresiuni: Ciud şi Pskov. Ele fac graniţa dintre Estonia şi Rusia. Către Golful Riga şi Marea Baltică, ţărmul apare destul de articulat prezentând golfuri, capuri, peninsule şi un număr de circa 1 520 de insule, dintre care cele mai mari sunt Saaremaa (2 668km2) şi Hiiumaa (989 km2); de asemenea, acumulări nisipoase formează plaje şi numeroase mlaştini. Condiţile climatice de tranziţie între cele oceanice şi continentale se înscriu prin: temperaturi medii ale lunii ianuarie cuprinse între - 2,30C şi -6,30C (Tallinn -5,00C) şi ale lunii iulie de circa 160C – 170C; precipitaţiile, care pot depăşi 560 mm/an, au valori mai ridicate în anotimpul cald. Şi în cazul Estoniei supraumectarea favorizează prezenţa numeroaselor mlaştini. Reţeaua hidrografică are caracter divergent, dinspre interiorul ţării către Marea
Rezumat după cursul - Ion Marin, Geografie regională. Europa. Asia, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999
1

Baltică, Golful Riga, lacurile Ciud şi Pskov. Dintre cele mai mari cursuri de apă menţionăm Narva, Keila, Pedia, Parnu. Vegetaţia şi solurile. Teritoriul ţării este acoperit mai ales cu păduri de conifere, care ocupă circa 36% din suprafaţă, dar şi cu păşuni, fâneţe. Cele mai răspândite sunt solurile podzolice, apoi cele mlăştinoase, nisipoase şi aluviale. Populaţia şi aşezările În 1996, Estonia avea 1 521 000 locuitori, înregistrându-se o densitate medie a populaţiei de 34 loc./km2. Valori peste medie (cca. 60 loc./km2) sunt cele din regiunea oraşelor Tallinn, Tartu, Viljándi, Narva, Parnu, Kohtla-Jarve, motivate de funcţiile industriale, portuare şi de comunicaţie Cele mai reduse valori ale densităţii populaţiei, circa 10 loc./km2, se întâlnesc în estul ţării şi în insulele Saaremaa şi Hiiumaa. Cea mai mare parte a populaţiei o formează estonienii (61%), apoi ruşi (29%), ucraineni (3%), bieloruşi (2%), finlandezi (1%), tătari (4058 loc. în 1989), germani (3466 loc. în 1989), evrei ş.a. Religie principală - protestantă (în majoritate luterani), dar şi ortodoxă (reprezentaţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse). În oraşele Estoniei trăiesc 72% din totalul populaţiei ţării; sunt câteva centre urbane care au semnificaţie istorică deosebită prin trecutul lor, prin funcţiile şi activităţile actuale. Oraşele principale: Tallinn, capitala ţării (427 000loc.), Tartu (104 900 loc.), Narva, Parnu. Economia A cunoscut de-a lungul timpului schimbări majore legate, în principal, de dezvoltarea industriei, componentă principală a economiei, în care este ocupată circa 35% din populaţia activă. S-a pus accent pe exploatarea şi prelucrarea şisturilor bituminoase, a zăcămintelor de fosfor, pe dezvoltarea industriei electrotehnice (instalaţii şi aparatură electrotehnică, echipament electric), electronică, industria consrucţiilor de maşini agricole, a navelor, industria chimică, cu deosebire a produselor sintetice, medicamentelor, îngrăşămintelor (materia primă zăcămintele de fosfaţi). De asemenea, s-au dezvoltat industria textilă bazată pe in şi bumbac (din import), alimentară (produse lactate şi prelucrarea peştelui) şi industria lemnului, îndeosebi pentru celuloză şi hârtie. Agricultura este dirijată către creşterea animalelor (bovinelor) pentru carne şi lapte, a păsărilor, porcinelor. Dintre plante (având în vedere că 30% din teren este cultivabil) se remarcă cerealele (orz, ovăz, grâu), apoi plantele tehnice - inul care constituie o materie primă frecvent folosită în industria textilă. Se cultivă legume, cu predilecţie cartoful care reprezintă şi o materie primă pentru industria spirtului sau hrană de bază pentru creşterea porcilor. Căile de comunicaţie acoperă corespunzător toată ţara. Cele mai importante tronsoane de cale ferată leagă Estonia de ţările vestice având ca nod feroviar major oraşul Tallinn. LETONIA Situată în nord-estul Europei, pe ţărmul estic al Mării Baltice, Letonia împreună cu Lituania şi Estonia sunt cunoscute şi sub numele de Regiunea Ţărilor Baltice. Letonia are o suprafaţă de 64 600 km2, iar ca vecini: în vest Marea Baltică, în sud

Lituania, în nord Estonia, iar în est şi sud-est Rusia şi Belarus. Condiţiile naturale În general, relieful ţării reprezintă un şes (câmpie) uşor vălurat, presărat cu înălţimi de joasă altitudine (sub 300m), care ocupă, în principal, regiunea centrală a ţării. Numit şi Şesul Letoniei Mijlocii, se extinde şi către Lituania; el se dezvoltă în lungul Dvinei de Nord de la Riga, în vest până la Daugavpils, în est şi de la litoralul baltic către interior pe sute de kilometri. Colinele, a doua treaptă hipsometrică importantă a reliefului, sunt mai înalte la est de Riga, colinele (dealurile) Vidžeme cu vârful Gaizinkalns 311 m altitudine şi mai joase la vest de Riga, în Podişul Kuržem (Kursa) cca 200 m. şi în sud-est, colinele care adăpostesc numeroase lacuri. Acelaşi relief colinar se întâlneşte şi în nordul Letoniei. Ţărmul spre Marea Baltică şi Golful Riga este puţin articulat. Sunt prezente plajele nisipoase, precum şi cele mlăştinoase, iar platforma continentală la fel de nisipoasă, se află la mică înălţime Clima Letoniei este temperată, de tranziţie între cea oceanică şi continentală, cu influenţe din partea ambelor regiuni. Temperatura medie a lunii ianuarie este de 20C – 30C în vest şi cca -60C – -70C, în est; în luna iulie valorile cuprinse între 150C şi 170C (16,80C). Precipitaţiile medii anuale sunt de cca 550mm pe ţărm (Riga 567 mm) şi 700-800 mm în est, în regiunile colinare. Cea mai mare parte a precipitaţiilor cade în anotimpul cald. Apele. Râurile, cele mai multe scurte, aparţin Bazinului Baltic. Cursurile de apă mai mari sunt: Daugava sau Dvina de Vest (357 km pe teritoriul Letoniei), Lelupe, Venta, Gauja. Unele fiind navigabile pe anumite sectoare. Există peste 3 000 de lacuri, însumând o suprafaţă de ca 100 000 ha. Cea mai mare parte din ele au cuveta de origine glaciară, iar altele sunt rămăşiţele din fostele mări. Vegetaţia, solurile şi fauna. Letonia se află în zona pădurile mixte care ocupă mai mult de 35% din teritoriul ţării. Cele mai întinse păduri se întâlnesc în nordestul ţării, ca şi în bazinul Dvinei de Vest. Pădurile de conifere (pin) se găsesc şi pe litoral, ocupând relieful dunar. Importante suprafeţe sunt ocupate de păşuni, iar vegetaţia de mlaştină se întinde pe cca 400 000 ha, cele mai mari mlaştini aflându-se în estul Letoniei, mai ales în jurul Lacului Lubana. Sub vegetaţia amintită se întâlnesc solurile podzolice. Lumea animală este destul de divers reprezentată, de la cea terestră la cea acvatică; multe genuri şi specii de faună sunt ocrotite în cele patru rezervaţii naturale. Populaţia şi aşezările În 1996, Letonia avea 2 536 000 locuitori, cu o medie a densităţii populaţiei de 40 loc./km2. Regiunile în care se înregistrează densităţi peste medie sunt: litoralul Golfului Riga, cu o concentrare mai mare în regiunea oraşului Riga, principala aglomerare urban-industrială a ţării. Ea cuprinde aproape jumătate din populaţia ţării, incluzând şi centrele Jelgava, Jurmala, ca şi o serie de sate. O a doua regiune de concentrare a populaţiei se află pe axa feroviară Riga Daugavpils, în oraşul Daugavpils. În arealele ambelor oraşe sunt concentrate

principalele activităţi industriale, dar şi agricole (cultura unor cereale şi creşterea animalelor). Cea mai mare parte a populaţiei o alcătuiesc letonii 54,8%, apoi ruşi 32,8%, bieloruşi 4%, ucraineni 3%, polonezi 2,2%, lituanieni 1,3%. Limba oficială letonă din 1990, în locul limbii ruse. Religia: protestantism (luterani îndeosebi), catolicism, ortodoxism. Reţeaua de centre urbane. În Letonia sunt peste 50 de oraşe, dar şi multe aşezări de tip rural. Dintre oraşe mai importante sunt: Riga (capitala ţării, 916 000 locuitori), Liepãja, Daugavpils, Jurmala, Elgava, Ventspils, Rezekne. Economia A înregistrat importante transformări impuse, în principal, de dezvoltarea industriei, în care este ocupată 28% din populaţia activă. Industria. Este prezentă prin industria construcţiilor de maşini: mijloace de transport vagoane, aparataj electric şi electrotehnic, bunuri de consum, maşini unelte. În centrele Riga, Elgava se fac maşini agricole, apoi instalaţii industriale la Riga, Daugavpils, Elgava. Industria chimică produce îngrăşăminte (fosfaţi - Riga), produse farmaceutice, lacuri şi vopsele (Riga). Industria materialelor de construcţii este dezvoltată la Broten, Riga, Tuia, Kalnţiems, iar industria lemnului (cherestea, furnir, mobilă, chibrituri) este prezentă în Riga, Liepãja, Daugavpils, Kuldiga. Şi industria textilă se numără printre ramurile industriale cu o largă răspândire, astfel: industria bumbacului (Riga), industria inului (Elgava), a mătăsii. Există importante întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, de industrie alimentară: preparate din carne şi lapte (Rezekne), din peşte (Riga, Liepãja, Ventspils) ş.a. Agricultura. 124,8% din P.I.B., în 1992. Circa 70% din producţia activităţilor agricole este dată de sectorul creşterii animalelor: cornute mari pentru lapte şi carne, porcine, păsări. Creşterea oilor este dezvoltată îndeosebi în regiunile estice. Terenurile agricole deţin peste 40% din suprafaţa ţării (circa 2,5 milioane ha teren cultivabil), o bună parte a acestora fiind terenuri arabile, apoi fâneţe, păşuni, urmându-le pădurile (2,8 milioane ha teren de pădure) etc. Între culturi se remarcă grâul, orzul, ovăzul, sfecla de zahăr, cartoful. Sunt foarte bine dezvoltate grădinăritul, apicultura, pescuitul. Căile de comunicaţie şi transporturile. Cele mai importante sunt căile ferate şi maritime. Letonia este traversată mai ales de la est la vest de căi ferate, cu o lungime de peste 3 000 km. Sunt căi ferate magistrale care leagă oraşul Riga de Moscova, Sank Petersburg, Kaliningrad, Vilnius, dar şi altele interioare, mai scurte, legând diferite centre între care există schimburi active. La fel de însemnate sunt transporturile maritime, mijloc de legături internaţionale. LITUANIA Este situată în nord-estul Europei, pe ţărmul estic al Mării Baltice, în vestul Câmpiei Est-Europene. Are o suprafaţă de 65 200 km2. Se învecinează cu Belarus în sud-est, Polonia şi Rusia în vest, sud-vest şi Letonia în nord. Relieful. Cea mai mare parte a ţării este o câmpie situată sub 200 m altitudine. Numai în jumătatea nord-vestică şi către est, înălţimile depăşesc 290 m într-o serie

de coline continuarea celor din Belarus. În totalitate, ele aparţin reliefului glaciar şi fluvio-glaciar. Clima tipic continentală este totuşi influenţată de circulaţia atlantică vestică, trecându-se treptat de la cea maritimă la cea contintală, cu amplitudini marcate între lunile extreme (ianuarie -50C – iulie +180C). Se simt puternice influenţe arctice, mai ales toamna şi primăvara, când apar îngheţuri noaptea. Cade o cantitate moderată de precipitaţii: cca 900 mm, în vest şi cca 550 mm, în est. Cantitatea cea mai mare de precipitaţii cade în luna august, iar pe litoral, în octombrie. Apele. Principala arteră hidrografică o constituie râul Neman cu afluenţii printre care Neris, Iura, Venta, Muşa. Sunt câteva mii de lacuri a căror cuvetă este, în majoritate, de origine glaciară. Cel mai mare este Lacul Druksiai cu o suprafaţă de câteva mii de ha. Vegetaţia, fauna şi flora. Aproape jumătate din suprafaţa ţării este împădurită fie cu păduri de conifere (brad, pin mai ales în fâşia litorală), fie de foioase (mesteacăn, stejar),urmează apoi vegetaţia de mlaştină şi de luncă din care nu lipsesc arinii. Sunt numeroase specii de păsări şi de mamifere (cca 70), unele sunt incluse în rezervaţii naturale. Trei sferturi din suprafaţa ţării ete ocupată de soluri podzolice şi podzoluri. Se mai întâlnesc soluri de mlaştină şi aluviale în general, soluri argiloase, nisipoaseargiloase, nisipoase. Populaţia şi aşezările Lituania are o populaţie de 3 700 000 locuitori (în 1996), din care peste 80% lituanieni, 8,4% ruşi, 7% polonezi, 1,5% bieloruşi, 1,0% ucrainieni ş.a. Religia (principală): catolicismul (luterani, romano-catolici, calvinişti), ortodoxismul, protestantismul. Populaţia urbană peste 71% (1995). Densitatea medie a populaţiei este de 57 loc./km2. În repartiţia populaţiei se remarcă o concentrare fie în jurul marilor oraşe Vilnius (591 000 loc.), Kaunas (429 000 loc.), Panevežys (132 000 loc.), Siauliai (150 000 loc.), Klaipeda (207 000 loc.), Liegaia (115 000 loc.), fie în lungul unor axe de comunicaţie Vilnius-Kaunas sau în regiunile din est, sud-est şi sud unde se extrag şi se prelucrează resursele de subsol sau există importante ramuri şi subramuri industriale necesare economiei ţării. Principalele oraşe: Vilnius, capitala ţării (fondat în secolul al XII-lea, 591000 locuitori), Kaunas, Klaipeda, Siauliai etc. Economia Economia Lituaniei s-a bazat mult timp pe producţia agricolă. Treptat însă, valorificând şi prelucrând resursele proprii sau aduse din import, şi-a dezvoltat o industrie. Industria constructoare de maşini şi prelucrarea metalelor este axată, cu precădere, pe industria electronică şi electrotehnică (frigidere, televizoare, mecanică de precizie, maşini electronice), construcţii de maşini agricole; în oraşul-port Klaipeda se construiesc şi se repară nave. Industria energetică - Ignalina, centrală electro-nucleară. Industria lemnului produce celuloză şi hârtie, cherestea, furnire, mobilă, chibrituri în centrele Vilnius, Kaunas, Siauliai, Klaipeda.

Industria materialelor de construcţii produce cărămidă, lianţi (ciment, var, ipsos) ş.a., numeroase întreprinderi cu acest profil existând în oraşe şi chiar în unele aşezări rurale. Industria alimentară, foarte diversificată, este prezentă în marile combinate din: Vilnius, Kaunas, Klaipeda, Panevežys. Lituania are o bună flotă de pescuit marin şi oceanic. Principalul centru de depozitare, prelucrare şi comercializare a peştelui este oraşul-port Klaipeda. De altfel, Lituania ocupă un loc important în pescuitul general, în Regiunea Baltică. Agricultura. Terenurile agricole ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa ţării (3,5, milioane ha, din care aproximativ 2,3 mil. ha teren arabil), iar restul teritoriului este ocupat cu păduri, tufişuri, mlaştini etc. Sectorul preponderent este creşterea animalelor, cu deosebire a cornutelor mari pentru carne şi lapte, dar şi a porcinelor, păsărilor, cabalinelor. Se cultivă cereale (secară, ovăz, grâu), plante tehnice (sfeclă de zahăr), legume cu deosebire cartof. Principala regiune de creştere a animalelor este nordul şi centrul Lituaniei. În domeniul transporturilor se remarcă un sistem raţional de căi de transport feroviar şi rutier care traversează ţara, la care se adaugă cele fluviale şi maritime. Principalele tronsoane feroviare vin de la Sank Petersburg – Vilnius – Grodno; Liepaia – Siauliai – Vilnius; Minsk – Vilnius – Kaunas – Kaliningrad. Peste 35 000 km de şosele completează sistemul feroviar de transport. 2. EUROPA CENTRALĂ CEHIA Situată în Europa Centrală, Republica Cehă (formă prescurtată Cehia) are o suprafaţă de 78 864 km2, iar ca state vecine: Slovacia în est, sud-est, Polonia în nord, Germania în nord şi vest şi Austria în sud. Cuprinde Boemia şi Moravia, aceasta din urmă incluzând şi o parte a regiunii istorice a Sileziei. Condiţiile naturale Relieful. Două mari trepte hipsometrice, dar şi de peisaj se disting în Cehia şi anume: podişul şi munţii. Podişul Boemiei este situat în partea central-vestică a Cehiei, alcătuit din şisturi cristaline, granite şi are altitudini medii de 500 m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) şi a afluentului său Vltava. În partea centrală se individualizează Depresiunea Elbei (Câmpia Elbei sau Polabia) cu dezvoltare tentaculară, deseori deluroasă, care se lungeşte est-vest până aproape de localitatea Usti. Depresiunea Praga face parte din această depresiune. Colinele Ceho-Morave nu depăşesc 900 m, cu culmi aliniate pe direcţia nord-vest sud-est, fie grupate şi completează Podişul Boemiei. Sunt drenate de Dunăre prin afluentul Morava. În vestul Podişului Boemiei, la cca 900 m altitudine , pe stânga râului Ohre, se află Podişul vulcanic neogen Doupov, unitate de trecere spre Munţii Metaliferi. Regiunea muntoasă, cea de-a doua treaptă importantă de peisaj, încadrează pe trei laturi podişurile amintite. Pe latura nord-vestică se găsesc Munţii Metaliferi

(Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile sunt orientate pe direcţia nord-est sud-vest. Altitudinea maximă se înregistrează în vârful Klinovec (1244 m). În vestul Munţilor Metaliferi, se unesc culmi aparţinând pădurii Turingiei, pădurii Boemiei şi Munţilor Metaliferi, iar în nord-est Munţii Sudeţi. În estul Cehiei, separând unitatea hercinică de cea carpatică, se află Culoarul Moraviei (Depresiunea Morava), care se desfăşoară până la confluenţa râului omonim cu Dunărea. Clima. Sub raport climatic (continental) cu diferenţieri între cele două trepte de peisaj: munte şi podiş. Temperatura medie a lunii ianuarie este de -10C, - 30C (Praga), pentru ca în Sudeţi valorile să coboare la - 50C. Temperatura anuală minimă ajunge, tot în depresiunea Praga, la -180C. În iulie, temperatura medie ajunge la 180C, iar valorile temperaturii maxime-medii depăşesc 300C. Precipitaţiile variază între 500 şi 700 mm, în podiş (la Praga 510mm) şi peste 1 500 mm în munţi. Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se îndreaptă către trei bazine principale: Dunăre, prin Morava, către Marea Neagră, Odra spre Marea Baltică şi Elba către Marea Nordului. Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai mare parte, înlocuite la altitudine de pădurile mixte, foioase şi conifere, iar mai sus pădurile de molid şi brad. Solurile: sub covorul vegetal se găsesc argiluvisoluri, cambisoluri şi spodosoluri. În Podişul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzine. Populaţia şi aşezările În anul 1994, Cehia avea 10 298 000 locuitori, dintre care 81,2% cehi (boemi), 13,2% moravi, 3,1% slovaci, polonezi, ţigani, italieni, germani. Din întreaga populaţie, 40% trăieşte în districtul administrativ Moravia. Densitatea medie a populaţiei este de 130 loc./km2, faţă de această valoare există câteva regiuni care o depăşesc, datorită unor mari concentrări de populaţie. (Praga, 2 000 loc./km2, Boemia de Nord 150-200 loc./km2, Moravia Nordică, 200 loc./km2). Limba oficială cehă din grupul limbilor slave occidentale. Religia creştină din care 39% romano-catolici, 15% protestanţi etc. Oraşele. Ca şi oraşele din Slovacia, cele din Cehia datează din secolele XIII-XIV. După numărul de locuitori se deosebesc următoarele categorii de oraşe: foarte mari, a căror populaţie depăşeşte 1 milion de locuitori (Praga -1 214 691 locuitori); oraşe mari cu o populaţie cuprinsă între 100 000 şi 500 000 locuitori (Brno, Ostrava, Olomouc, Zlén, Plzeň, České Budějovice, Hradec, Kralové, Pardubice, Liberec)¸ oraşe mijlocii cu o populaţie cuprinsă între 50 000 şi 100 000 locuitori (Kladno, Teplice, Karvina ş.a.) destul de numeroase sunt oraşele mici şi foarte mici situate mai ales în regiunile premontane. Economia Industria. Reprezintă principala ramură a economiei ţării care concentrează aproape jumătate din populaţia activă. Industria energetică se bazează pe exploatarea cărbunilor (cca 20 mild.tone), îndeosebi cărbune brun, din bazinele Munţilor Metaliferi – Most şi Sokolov

(Boemia), lignit cu deosebire în Boemia de Sud (České Budějovice) şi Moravia de Sud (Hodonin). Principalele centre de exploatare a huilei se găsesc în Moravia (Ostrava-Karviná), alături de cocserii, şi în Boemia Centrală şi de Nord (Kladno, Zakler), lângă Plzeň (Zburch – pentru cocs metalurgic) şi Brno. Cehia dispune de rezerve reduse de petrol şi gaze naturale. Sunt exploatate în partea de nord a Moraviei, în bazinul râurilor Morava şi Váh, la sud de oraşul Hodonin (Lužice, Mor Žižkov). Resursele hidroenergetice au fost valorificate prin amenajarea râurilor Morava, Vltava, Váh, pe care s-au construit hidrocentrale. Importante termocentrale bazate pe utilizarea cărbunilor termoenergetici sunt la Ostrava-Karviná, Most-Chomutov, Tisova, Sokolov, Zaker şi în centrele puternic industrializate Praga, Brno, Hradec, Králové, dar sunt şi centrale atomoelectrice. Industria metalurgiei feroase. Centrele siderurgice sunt localizate în câteva areale ca bazinul Ostrava-Karviná unde se găsesc centrele: Ostrava, Třinek, Kunčice, Liskovec, Karviná, Bóhumin specializate în producţia de oţel, fontă şi laminate; Boemia Centrală cu centrele Kladno, Přibram, Hrádek în care se fabrică mai ales oţeluri speciale şi Boemia de Nord cu centrele siderurgice Chomutov, Most. Întreprinderi ale siderurgiei neferoase se găsesc la Přibram în Boemia centrală, pentru prelucrarea plumbului şi zincului, Zlate Hory, pentru exploatarea zincului. Se mai exploatează şi prelucrează argint (Boemia de sud), grafit (Blizna-Boemia de sud, Stare Mesto în Moravia de Nord). Industria construcţiilor de maşini se dezvoltă la Praga, Plzeň, Poprad, Hořovice, Prěsov, autocamioane şi autobuze (Praga), automobile, autoturisme (Skoda) la Praga, Mladá Boleslav, Kopřivnice, Brno, Strakonice, České Budějovice, Jihlava, Varnnsdorf, aparate de zbor la Kralupy. Industria electrotehnică are centre la: Praga, Brno, Ostrava, Pardubice, Teplice şi industria utilajelor agricole – Roudnice, Hána, Mladá Boleslav, Brno. Industria chimică dispune de subramuri tradiţionale în producţia de coloranţi, lacuri, fixativi, în centrele Most, Sokolov, Přerov din Boemia şi Moravia, iar petrochimia la Přerov, Ostrava, Tábor, Plzeň, Pardubice, Mohelnice, Zaluži. Industria celulozei şi hârtiei este suficient de bine reprezentată în centrele: Česky Krumlov (Boemia de sud), Štati situat în apropierea oraşului Praga, Hostinné, Plzeň. Industria materialelor de construcţii este specializată în centre din Boemia de Nord, printre care Jablonec cunoscută încă din secolul al XIV-lea, în Boemia de Vest (Karlovy Vary, Sokolov) se produce ceramică, porţelan, sticlă. Industria de exploatare a lemnului are o reţea de întreprinderi de mobilă (České Budějovice, Brno, Praga), dar şi pentru producţia de creioane şi chibrituri (České Budějovice). Sunt dezvoltate şi alte ramuri ca industria lânii, bumbacului, alimentară etc. Agricultura şi silvicultura Cultura plantelor. O suprafaţă importantă este ocupată cu grâu, orz, ovăz şi secară. Principala regiune cerealieră este Polabia (depresiunea Polabi sau Câmpia Elbei = Labei), apoi regiunile joase de câmpie ale Moraviei (câmpia Hána) şi afluenţilor acesteia cum sunt: câmpia Jihlavei, Dyie, câmpia Svitavka situată la sud de Brno. Porumbul, a cărui suprafaţă cultivată a crescut în ultimul deceniu, se cultivă mai ales în sudul Moraviei. În Câmpia Moraviei (Hána) şi în Boemia se cultivă secara şi orzul.

Cehia deţine o suprafaţă importantă cultivată cu sfeclă de zahăr, raportată la nivel european, Boemia Centrală, Polabia, Moravia de Sud. O importantă cultură pentru economia agricolă este cea de hamei (Boemia de Vest). Se mai cultivă in, cânepă, rapiţă, cartof în Podişul Cehiei şi Colinele Moraviei, viţa de vie în Polabia (cu centrul Melnic) şi Boemia, pomicultura în regiunile premetaliferă, presudetă, Polabia, în jurul marilor oraşe (Plzeň, Brno, Ostrava, České Budějovice). Creşterea animalelor. În structura şeptelului se constată predominarea porcinelor şi a cornutelor mari. Principalele regiuni de creştere sunt: Boemia Centrală şi Nordică, Moravia de Sud, mai ales regiunile premontane şi preorăşeneşti din jurul centrelor Praga, Most, Ostrava, Plzeň. Transporturile. În structura transporturilor, locul principal revine celor pe calea ferată, artere rutiere, fluviale şi aeriene, care fac legătura cu ţările vecine şi Europa. Diferenţieri regionale Se întâlnesc două macroregiuni: Boemia o regiune industrială reprezentativă – Praga – şi alte subregiuni secundare cum sunt: Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti nad Labem, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de Sud (České Budějovice, Tabor); şi, Moravia cu subregiunile Ostrava – puternic centru industrial (siderurgie, cărbune); Brno – centru cu funcţii complexe, dar în care industria este precumpănitoare, nod de comunicaţii, prin urmare şi o funcţie de transport şi comercială; Olomouc – centru industrial, nod de comunicaţii; Žilina – centru al industriei încălţămintei, centru cultural. SLOVACIA Republica Slovacia este situată în Europa Centrală şi are ţări vecine, în vest Cehia, în nord Polonia, în est Ucraina, iar în sud Ungaria şi Austria. Între aceste limite se întinde pe o suprafaţă de 49 035 km2. Condiţiile naturale Relieful. Peisajele sunt dependente şi influenţate de prezenţa treptei montane a Carpaţilor de Nord-Vest, cărora li se asociază porţiuni, mai mult sau mai puţin întinse, ale câmpiilor Dunării şi prelungiri ale Câmpiei Tisei. Sistemul Munţilor Carpaţi, respectiv sectorul lor de nord-vest, ocupă aproape trei sferturi din teritoriul ţării. Fac parte din Sistemul alpin european. De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting următoarele tipuri morfogenetice de relief: Tatra Mare, Tatra Mică, Munţii Metaliferi. Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, cu relief glaciar păstrat şi altitudinile maxime din întregul sistem muntos al Carpaţilor, 2 655 m (vârful Gerlachovka); Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) cu înălţimi cuprinse între 1 500 şi 2 000 m (vârful Dumbier, 2 043 m) cu relief glaciar şi periglaciar; la sud de depersiunea Horn, se desfăşoară Munţii Metaliferi al Slovaciei, parţial de origine vulcanică. Altitudinile trec de 1 400 m (alt. maximă 1 477 m). În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei, către vest se ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine, Carpaţii Albi (Bile Karpaty ) sub 1 000 m, Beskizii Slovaciei, Fatra Mare şi Fatra Mică (1 500 – 1 700 m), Javorniiky, Vihorlat. În sud şi vest se desfăşoară cea de-a doua treaptă de peisaj, respectiv Câmpia Dunării cu prelungiri în Ungaria 100-400m, iar în sud-est, Câmpia Ondavei (100-200m).

Clima temperat-continentală tipică este marcată de contraste destul de puternice între treapta montană (superioară) şi cea joasă (Câmpia Dunării). Astfel, la Bratislava, în ianuarie, temperatura medie este de – 9,70C, dar poate ajunge la -20C în regiunile expuse mai ales circulaţiei estice, în timp ce în Tatra valorile coboară sub -80C – -90C. În iulie, valorile termice sunt cuprinse între 21,10C, la Bratislava, peste 200C, în regiunea Tisei, sub 60C în Tatra Mare şi 80C - 130C în Carpaţi. Precipitaţiile ating cca 650-700 mm/an în regiunile joase (Bratislava, 649 mm/an) şi depăşesc 750 mm/an în zona înaltă (aproape 2 000 mm/an în Munţii Tatra). Apele. Regiunea reprezintă un important castel al apelor, de aici culegându-şi izvoarele Váh, Hron, Vistula, Hornad, But. Principala arteră hidrografică este Dunărea, cu 172 km pe teritoriul Slovaciei. Se întâlnesc multe lacuri care reflectă în caracterele lor trăsăturile peisajului în care sunt cantonate: glaciare, de baraj, carstice, lacuri de luncă. Vegetaţia şi solurile. Se poate spune că Slovacia este o regiune destul de bine împădurită. Există un etaj inferior de păduri de foioase (stejar, fag), mai sus un etaj de amestec (foioase, şi conifere) şi un cuprinzător etaj al coniferelor, mai ales al bradului. Dincolo de 1 800 m se dezvoltă etajul subalpin şi alpin. Solurile sub pădurile de foioase sunt reprezentate de argiluvisoluri şi cambisoluri, iar sub cele de conifere, în etajele subalpin şi alpin, spodosoluri şi umbrisoluri. În cele două unităţi de câmpie, sub vegetaţia de silvostepă, pe depozite loessoide se întâlnesc molisoluri. În luncile Dunării şi afluenţii Tisei, sub vegetaţia iubitoare de umezeală, apar soluri neevoluate, cu deosebire aluviale, psamosoluri. Populaţia şi aşezările În anul 1994, Republica Slovacia avea 5 289 000 locuitori, iar în anul 1996, 5 374 000 locuitori, dintre care 85,7% slovaci, 10,6% maghiari, 1,1% cehi, 0,3% ucrainieni, ruşi, polonezi, germani. Religia: marea majoritate a slovacilor sunt catolici 60,3% (biserica romanocatolică), protestanţi 7,9%, ortodocşi 3,4% etc. Densitatea populaţiei înregistează o valoare medie de 109 loc./km2, în general, populaţia se concentrează în lungul culoarelor de vale – Váh, Horn, Hornad – unde sunt cantonate şi principalele oraşe ale ţării iar densitatea poate atinge 150-200 loc./km2. Oraşele slovace datează din secolele XII-XIV şi se împart în oraşe mari cu peste 100 000 de locuitori: Bratislava, Košice, Nitra, Žilina, oraşe mijlocii (50 000-100 000 locuitori), mai numeroase: Prešov, Banská-Bystrica, Trnava, Martin, Trenčin, Prievidza, Poprad, oraşele foarte mici (sub 20 000 locuitori) se găsesc îndeosebi în Slovacia Centrală care se suprapune compartimentului muntos al Tatrei. Oraşul Bratislava – capitala ţării – cu o populaţie de 450 776 locuitori (în 1959. Are funcţii complexe predominant portuare, comerciale, transport şi apoi industriale. Economia Industria. Industria energiei electrice se remarcă prin utilizarea largă a resurselor hidroenergetice. Se găsesc numeroase hidrocentrale pe râul Váh, şi pe afluentul său Orava, apoi pe Hron, Ondava, Hornád, Nitra. Industria metalurgiei feroase constituie o ramură tradiţională. Principalele combinate siderurgice se găsesc la Košice – cel mai mare centru siderurgic al ţării, Podbrezăvá, Krompachy.

Metalurgia neferoasă beneficiază de minereuri de cupru (Rudnany), plumb, zinc, magneziu, exploatate în estul Slovaciei. Aici se află şi principalul centru al metalurgiei neferoase, Krompachy. Industria construcţiilor de maşini produce: echipament electric, produse de refrigerare, televizoare color, echipament energetic, motoare electrice, motociclete, material rulant, vase fluviale, în centre importante ca: Bratislava, Košice, Poprad (vehicule), Komárno, Nové Mésto nad Váhom, Žilina, Snina, Dubnica, Martin, Trnava, Nitra, Bratislava (tractoare). Industria materialelor de construcţii se dezvoltă în mod deosebit în Slovacia de est cu centrele Prešov, Ielšava, Košice. Industria de exploatare şi prelucare a lemnului beneficiază de o importantă bază de materie primă. Se obţine o largă paletă de produse începând cu mobilă (Trnava, Nitra, Bratislava), cherestea, prefabricate, chibrituri (Zvolan, Žilina, Banská Bystrica, Jelsava.) Industria textilă, a confecţiilor şi tricotajelor. Centrele textile importante se găsesc răspândite în întreaga ţară, dar mai importante sunt: Bratislava, Žilina, Duboica, Banská Bystrica, Presov. În grupa ramurilor tradiţionale se înscrie şi industria pielăriei şi încălţămintei în centre ca: Bardejov, Partizanske, precum şi industria alimentară cu o largă extindere în Slovacia de Vest. Se găsesc întreprinderi ce aparţin industriei cărnii şi a produselor lactate, industriei zahărului, berii (Bratislava, Košice). Agricultura. În strânsă legătură cu relieful, clima, solul şi reţeaua hidrografică, agricultura Slovaciei poate fi structurată astfel: în câmpiile Dunării şi Hornadului (Tisei) pe suprafeţele arabile se cultivă cereale: grâu asociat cu orz, porumb asociat cu floarea soarelui şi sfecla de zahăr; pe culoarele de vale care pătrund în regiunea de munte se cultivă orzul. În regiunile deluroase, cuprinse între Carpaţii Albi, în vest şi Munţii Vihorlat în est, se asociază cultura unor cereale (ovăz), cultura cartofului şi creşterea animalelor. În spaţiul montan, dominant în partea centrală, există economia pastorală nomadă. În structura şeptelului predomină porcinele, apoi bovinele, ovinele. Cornutele mari, ca şi ovinele, se cresc mai ales pe seama păşunilor montane şi submontane. Transporturile şi telecomunicaţiile. Transportul pe calea ferată este asigurat de o reţea feroviară deasă legând capitala, dar şi alte centre importante, prin magistrale, cu ţările vecine sau mai îndepărtate; reţea rutieră este modernizată, cu autostrăzi; transportul fluvial, principala arteră de navigaţie este Dunărea cu două porturi: Bratislava şi Komárno; aeroportul internaţional Bratislava. Diferenţieri regionale. În Slovacia s-au individualizat următoarele regiuni: Slovacia de Est, cu centre la: Krompachy, Košice, Prešov, Proprad, Rožnava. Slovacia Centrală se mai numeşte şi Slovacia muntoasă, cu oraşele Banska Bystrica , Zvolen, Žilina, Martin, Ruzomberok Slovacia de Vest ocupă de fapt partea sud-vestică a ţării, Câmpia Dunării reprezintă grânarul ţării. Oraşe: Bratislava, Trnava, Komárno. Bibliografie Marin Ion (1995), Continentele. Geografia regională. Editura Universităţii, Bucureşti

Parichi Mihai (1999), Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Chiriţă C.D. (1974), Ecopedologie cu baze de pedologie generală, Editura Ceres, Bucureşti. Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A. (1977), Dicţionar de ştiinţa solului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Enculescu P. (1925), Paralelismul dintre climă, sol şi vegetaţia din România, Bucureşti. Florea N. şi colab. (1968), Geografia solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

GEOGRAFIA CONTINENTELOR (EUROPA)
REGIUNI GEOGRAFICE (continuare) III. EUROPA ESTICĂ RUSIA Rusia (numele oficial Federaţia Rusă), situată în estul Europei şi nordul Asiei, este cel mai întins stat al globului având o suprafaţă de 17 075 400 km2. Se învecinează în sud-est cu R.P.D. Coreeană (pe 50 km), în sud cu Mongolia, în sud-vestul Rusiei Europene cu Ucraina şi Belarus; în vest cu Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda şi Norvegia (pe 135 km). Rusia are în est o largă ieşire la Oceanul Pacific (Marea Bering, Marea Ohotsk, Marea Japoniei), iar în nord la mările şi Oceanul Arctic. Regiunea din jurul Kaliningradului (fost Kőnigsburg, în estul Rusiei, la Marea Baltică) a devenit parte a Federaţiei Ruse în 1945. Condiţiile naturale Desfăşurarea atât în latitudine (de la vest la est pe 10 000 km), cât şi longitudine a teritoriului Rusiei, vecinătatea mărilor şi oceanelor, prezenţa unui edificiu orografic impunător, în sud ş.a. au generat condiţii naturale şi peisaje corespunzătoare de o mare diversitate. Relieful. Se individualizează următoarele unităţi de relief: Insulele Arctice (Severnaia Zemlea, Novosibirsk, Vranghel, Franz Josef) cu forme de relief criogene, glaciare; Peninsula Kola-Karelia, cu tundră şi silvotundră, munţi, coline, podişuri şi câmpii; Câmpia Europei de Est, cu tundră, taiga, pădure de foioase, stepă, semideşert şi deşert, asocieri de podişuri şi coline; munţii Urali, hercinici, împăduriţi; munţii Caucaz (Elbrus, 5 633 m); Podişul Turgai; Câmpia Siberiei de Vest,; Podişul Siberiei Centrale şi Câmpia Iakuţiei; munţii din Sudul Pribaikalia şi Zabaikalia; munţii din Nord-Estul Siberian; munţii din Orientul Îndepărtat; munţii din regiunea Amur-Primorie; Insula Sahalin; Regiunea vulcanică Kamceatka-Kurile. Având în vedere desfăşurarea în longitudine şi latitudine, pe teritoriul Rusiei se deosebesc următoarele tipuri de climă: rece (polară şi subpolară) în nord, temperat-

continentală, cu un spor de umiditate, spre vest şi cu temperaturi extreme-negative spre est (nord-estul Siberian). Teritoriul Rusiei este udat de mari cursuri de apă – fluvii şi râuri – ale Eurasiei, printre care: Volga, Obi, Lena, Enisei, Irtâş, care se varsă în Marea Caspică, fie în Oceanul Arctic (Mările Arctice). Lacurile – destul de numeroase – se deosebesc după originea cuvetelor: unele foste vechi mări, altele tectonice (Baikal), iar multe altele antropice. Vegetaţia şi animalele sunt la fel de diferite de la o latitudine la alta sau de la un colţ la altul al ţării. Se deosebesc zonele de tundră, silvotundră, pădurile de conifere, de foioase, silvostepa şi stepa. La fel de complex este şi covorul de soluri, cele de tundră în nord, podzoluri, soluri brune şi cenuşii în regiunea mediană şi cernoziomurile în sudul Câmpiei Siberiei Occidentală. Populaţia şi aşezările În anul 1996 pe teritoriul Rusiei trăiau 147 739 000 de locuitori, din care: ruşi 81%, tătari 4%, ucraineni 3%, germani, ciuvaşi 1%, başkiri, bieloruşi, kareli ş.a. Circa ¾ din populaţie este localizată în partea apuseană, europeană, a Rusiei, iar restul în partea asiatică. Pe cele două mari compartimente, european şi asiatic, densitatea populaţiei variază între 25 loc./km2 şi, respectiv 3 loc./km2. Oraşele. După numărul locuitorilor, în Rusia se desprind grupe importante de oraşe şi anume: oraşe cu peste 1 milion de locuitori Moscova, Sankt Petersburg (5,0), Nijni Novgorod (1,4), Novosibirsk (1,4), Ekaterinburg (1,4),Samara (1,3), Omsk (1,1), Celiabimsk (1,1), Kazan (1,1),Ufa (1,1), Perm (1,1), Rostov pe Don (1,0), Ţariţân (1,0) şi oraşe cu o populaţie sub 1 milion de locuitori (Krasnoiarsk, Saratov, Kuzneţk, Bratsk, Irkutsk, Habarovsk, Vladivostok, Petropavlovsk, Arhanghelsk, Murmansk); destul de numeroase sunt cele cuprinse între 100 000 şi 500 000 şi 50 000 şi 100 000 locuitori. Din datele ultimului recensământ (1989), în Rusia existau 339 oraşe. Economia Industria. Industria energetică. Rusia dispune de importante resurse de combustibili minerali cu o repartiţie geografică aproape în toată ţara. Se înscrie printre statele care deţin mari rezerve de cărbune, alături de S.U.A. şi China. Cele mai mari bazine carbonifere se întâlnesc în regiunea Siberiană, partea asiatică (Kuzneţk); o bună parte din cărbune se foloseşte în centralele electrice, pentru producerea cocsului, pentru consumul casnic, iar o altă parte se exportă. Rusia se află în primele 10 ţări ale lumii, în ceea ce priveşte rezervele şi producţia mondială la petrol şi gaze. În perspectiva locului pe care Rusia îl deţine în rezerve şi producţie, amintim şi locul întâi pe care-l are în Europa, (regiunile Volga-Ural şi Obi). Industria siderurgică dispune de cele mai mari rezerve de minereuri de fier din lume, principalele acumulări aflându-se în partea europeană a Rusiei, în regiunea Moscovei la Tula, Lipeţk, în anomalia magnetică de la Kursk-Belgorod, în Ural (zăcămintele de la Magnitnaia Gora, Nijni-Taghil Serov) etc.

Minereuri de mangan se găsesc în Siberia Occidentală (Acinsk şi în Ural). Cele de crom şi nichel se extrag din Ural (Ufa, Halilovo, Orsk), Podişul Central Siberian (Norilsk) şi Peninsula Kola. Principalele regiuni siderurgice rămân în continuare: Uralul, care utilizează cărbunii cocsificabili şi minereurile de fier din bazinele Kuzneţk şi Karaganda; Ekaterinburg, Celeabinsk, Nijni-Taghil, Serov, regiunea Siberiei, respectiv Siberia de Vest şi de Est cu centrele: Krasnoiarsk, Novokuzneţk, Novosibirsk, Taişet, Kemerovo, Petrovsk Zabaikalski, regiunea siderurgică Moscova – Sankt Petersburg etc. Industria metalurgiei neferoase. În Rusia, se găsesc minereuri de cupru în Ural la Kirovograd, Krasnouralsk, Gai, Baimak, în Siberia Orientală. Centre importante de prelucare a cuprului sunt: Krasnoiarsk, Mednogorsk, Kirovograd, toate în regiunea Ural, Igarka, în Siberia Occidentală şi lânga Moscova şi Sankt Petersburg. Extracţia şi prelucrarea zincului şi plumbului se face deseori din minereuri complexe, iar ca centre de prelucrare se remarcă Celeabinsk, Novokuzneţk, Novosibirsk; plumbul se exploatează din extremul Orient. Din categoria metalelor uşoare, industria aluminiului s-a dezvoltat progresiv, având în vedere multiplele întrebuinţări ale acestui metal. Se găsesc şi alte minereuri ca bauxita, metale preţioase. S-au dezvoltat şi alte ramuri industriale ca industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor, electrotehnică şi electronică, a mijloacelor de transport, construcţiilor navale, utilaje agricole, aeronautică şi spaţială, chimică petrochimică, materialelor de construcţii, prelucrării lemnului. Agricultura. În structura terenurilor arabile, cultura cerealelor deţine o pondere importantă, urmată de alte culturi ca aceea a plantelor furajere, a plantelor tehnice etc. Cultura cerealelor a înregistrat importante modificări, dacă nu globale, cel puţin regionale în ceea ce priveşte repartiţia şi producţia. Grâul se cultivă în sudul Rusiei europene până la est de Ural şi regiunea din nordul Caucazului; suprafeţele cultivate cu porumb se găsesc în regiunea Povolgia şi nordul Caucazului. Secara se cultivă, cu deosebire, în jumătatea nordică a părţii europene a Rusiei, orzul şi ovăzul mai ales în regiunea Moscova, iar orezul în nordul Caucazului. Plantele tehnice ocupă, comparativ cu cerealele, suprafeţe mult mai restrânse şi numai în partea de nord-Caucaziană fiind vorba de bumbac, iar inul se cultivă în Podişul Valdai, regiunile Moscova, Ural şi Siberia de Vest. Sfecla de zahăr se cultivă în regiunea Centrală cu cernoziom, Caucazul de Nord, regiunea Sankt Petersburg, Siberia Occidentală, Extremul Orient. Principala plantă producătoare de ulei, floarea-soarelui, se cultivă, cu precădere, în sudul părţii europene a ţării, în sudul Câmpiei Siberiei Occidentale, iar cartoful în regiunile Moscova, Iaroslav, Voronej, Ural, Siberia. Legumicultura ocupă suprafeţe destul de importante fie în zonele preorăşeneşti, fie în luncile unor râuri din partea europeană a Rusiei, Ural, Siberia, Orientul Apropiat. Pomicultura şi viticultura, cu extindere corespunzătoare cerinţelor pedoclimatice, dar şi de consum ocupă suprafeţe mai extinse în regiunile Petersburg, Ural, Volga inferioară etc. Se extinde creşterea ovinelor şi cabalinelor către Siberia de Sud, regiunea Pericaspică. Există preocupare pentru creşterea renilor în tundra nordică, eurasiatică,

pentru dezvoltarea aviculturii, sericiculturii şi apiculturii, a vânatului şi pescuitului. O atenţie specială se acordă vânatului pentru blănuri scumpe (vidra, vulpea argintie, hermelina, zibelina) prezent în taigaua siberiană, mediu ce favorizează prezenţa acestor animale. O serie de centre s-au specializat atât în achiziţionarea şi valorificarea blănurilor, cât şi în comercializarea lor (Nijni-Novgorod, Moscova, Perm); oraşul Sankt Petersburg constituie o mare piaţă mondială a blănurilor. Transporturile şi comunicaţiile În ordinea importanţei se succed: transportul feroviar, rutier, maritim şi fluviatil, prin conducte. Transporturile feroviare. Constituie un important mijloc de circulaţie atât pentru mărfuri, cât şi pentru pasageri. Pe căile ferate se transportă materiile prime energetice, minereuri. Există câteva magistrale care traversează ţara de la un capăt la celălalt astfel: transiberianul (9300 km lungime) cu două variante: Moscova-Kuibâşev-Celeabinsk-Omsk; Sankt Petersburg-Perm-Sverdlovsk-IrkutskCita-Haborovsk-Vladivostok, apoi magistrala se îndreaptă spre două direcţii şi anume: Ulan-Ude-Ulan Bator-Beijing şi Cita-Harbin-Lüdda. Sunt şi alte magistrale care pornesc din Moscova impânzind toată ţara. Transporturile rutiere s-au dezvoltat atât în ceea ce priveşte lungimea lor, dar şi modernizarea lor, mărindu-se permanent capacitatea de transport şi parcul de autovehicule, viteza şi confortul. Ca şi în cazul căilor ferate, principalele magistrale pornesc de la Moscova spre Sankt Petersburg, spre capitalele ţărilor vecine Minsk, Kiev sau spre ţările mai îndepărtate cum sunt cele din Transcaucazia, din regiunea baltică sau spre regiuni industriale cum sunt Uralul, regiunea Volgăi, Siberia. Transporturile fluviale. Rusia beneficiază de existenţa unor importante artere navigabile (cca 100 000 km), gândindu-ne la fluviile Volga, Obi, Enisei, Lena, Amur etc. În partea europeană, rolul principal îl are sistemul fluvial Volga-Kama. El a fost permanent amenajat fie pentru navigaţie, fie pentru hidroenergie. Pentru navigaţie au fost construite o serie de canale prin care Volga se leagă cu: Donul (101 km), Moscova (128 km), Baltica (Canalul Narünsk), Moscova-Marea Albă. Dintre porturile fluviale mai importante sunt: pe sistemul Volga-Ţariţân, Moscova, Kuibâşev, Nijni-Novgograd, Astrahan. Traficul acestor porturi se înscrie între 5 şi 15 mil.t/an. Bazinul Mării Negre şi Mării Azov – pentru trafic internaţional şi cabotaj cu următoarele porturi: Novorosiisk, Taupse. Pe aici se exportă petrol, produse petroliere, produse siderurgice. Bazinul Mării Baltice are ca port principal oraşul Sankt Petersburg, apoi Kalinigrad, pe aici se face, în cea mai mare parte comerţul exterior cu ţările Europei Occidentale şi ale Americii de Nord. Bazinul Mării Albe şi Mării Barents. Prin porturile Arhanghelsk şi Murmansk se transportă lemn, cărbune, minereuri. Bazinul Mării Caspice are rol important în traficul de cabotaj. Prin porturile Mahacikala, Astrahan, Guriev se transportă petrol, grâu, peşte, lemn, bumbac (din ţările Asiei Central-Vestice). Bazinul Oceanului Pacific deţine un rol de seamă în traficul internaţional şi de cabotaj cu ţări din Asia de est sau sud-est, dar şi ale Americii de Nord. Se transportă produse energetice, lemn, minereuri, peşte, hidrocarburi. Principalul port

este Vladivostok, urmându-i Nahodka, Petropavlovsk, Kamceatkii, Nikolaevsk pe Amur, Nagaevo (Nagadan). Bazinul Oceanului Îngheţat. Porturile importante (Igarka, Ambarcik, Novâi Port) sunt aşezate la gurile fluviilor siberiene. Există o rută maritimă a nordului de vară, pe mările vecine Siberiei de la vărsarea fluviului Enisei până la Insula Sahalin, şi o rută de iarnă, între Murmansk şi estuarul Enisei. Transporturile aeriene. Aeroporturi mari se află în oraşele Moscova, Sankt Petersburg, Sverdlovsk, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Irkutsk. Turismul. Se remarcă câteva zone turistice – Moscova, Sankt Petersburg, Siberia, Orientul Îndepărtat.

UCRAINA Ucraina este situată în estul Europei, mai precis în sud-estul Câmpiei Europene Orientale. Are o suprafaţă de 603 700 km2 şi se învecinează cu: Belarus în nord, Federaţia Rusă în est, Polonia şi Slovacia în vest, Ungaria, România şi Republica Moldova în sud şi est, Marea Azov şi Marea Neagră în sud. Condiţii naturale Relief. Se disting trei mari trepte de peisaj având în vedere altitudinile la care se găsesc şi anume: treapta montană, respectiv Carpaţii Centrali sau Carpaţii Păduroşi ai Ucrainei, care ocupă nord-vestul ţării şi Munţii Crimeii (Iaila) în sudul peninsulei omonime; treapta podişurilor şi colinelor. Podişul Volhino-Podolic, în jumătatea vestică sud-vestică, colinele în nordul Mării Azov şi colinele Doneţului în partea sud-estică a Ucrainei; treapta câmpiilor care include: câmpia Niprului şi câmpia Pricernomorie, adică cea situată în nordul Mării Negre şi câmpia Crimeii de Nord. Peisajul amintit este determinat de prezenţa climatului temperat continental cu ierni mai calde (cel puţin în sud) datorate influenţei Mării Negre. Temperaturile medii în ianuarie sunt cuprinse între -40C şi -80C în nord, unde gerul durează aproape trei luni la Kiev, în timp ce în sud, iarna valorile negative sunt atenuate: la Odessa, în ianuarie, sunt 00C. Vara este pretutindeni caldă, temperaturile în iulie-august oscilând între 200C şi 250C. Este sezonul orajelor, cu excepţia litoralului sudic al Crimeei, care se află la adăpostul Iailelor, protejat de influenţele climatului continental. Secetele sunt şi ele prezente, iar vântul, uneori foarte puternic, transportă praf modificând relieful dunar. Precipitaţiile sunt generate de orajele de vară, dar sunt şi ploi ciclonale care provin din circulaţia nord-vestică. În general, se constată că ploile mai regulate cad în nord-est depăşind 600 mm/an la Kiev. În acest condiţii se dezvoltă, alături de pădure, silvostepă şi stepă dând naştere aşa-numitei „Ucraina bocajeră”. Către sud, precipitaţiile scad sub 500 mm/an, vegetaţia dominantă fiind de stepă cu graminee sub care se află cernoziomuri, soluri fertile.În nordul Mărilor Negre şi Azov, ploile scad sub 400 mm/an, vegetaţia este exclusiv de stepă, iar pentru agricultură se impun irigaţii. Un caracter particular îl oferă vegetaţia de pe litoralul sudic al Crimeei unde îşi găsesc locul multe specii subtropicale (laur, chiparos,

magnolii, specii de stejar, migdal, smochin). Fauna este dominată în special de rozătoare, păsări, reptile etc. Populaţia şi aşezările În anul 1996, Ucraina avea 51 094 000 locuitori din care ucraineni cca 74%, ruşi 21%, evrei1,3%, bieloruşi, români (mai numeroşi în regiunile Cernăuţi, Odessa, Transcarpatia), unguri ş.a; peste 2 milioane ucraineni trăiesc în S.U.A. şi Canada. Densitatea populaţiei se ridică la 84,0loc./km2. Oraşele principale sunt Kiev, Harkov, Zaporojie, Cernăuţi, Odessa, Rostov pe Don, Doneţk etc. Economia Industria energetică are la bază zăcămintele de cărbune superior din bazinul Donbass (Doneţului). Importante exploatări de huilă şi antracit se găsesc la Donetk şi Kamensk-Şahtinski. Ucraina este un important producător de petrol şi gaze; hidrocarburile sunt cantonate în sud-vestul ţării, în regiunea Subcarpatică la sud de Harkov, dar şi în apropierea litoralului Mării Azov. Atât petrolul, cât şi gazele naturale sunt transportate prin conducte către Minsk, Moscova şi alte centre. Energia electrică se obţine, în afară de cea realizată în cadrul termocentralelor, şi prin hidrocentrale care valorifică potenţialul hidroenergetic al Niprului (Dnieper). Ucraina dispune de importante zăcăminte de fier, mangan care împreună cu cele de huilă stau la baza industriei siderurgice. Importante zăcăminte de minereuri de fier sunt la Krivoi Rog, Kerci în Peninsula Crimeea, iar cele de mangan la Nikopol. Pe seama acestora s-a dezvoltat industria siderurgică şi, legată de aceasta, industria construcţiilor de maşini cu o diversitate de subramuri. Printre centrele siderurgice mai importante se numără: Makeevka, Donetk, Dnipropetrovsk, Zaporojie, Krivoi Rog. Industria construcţiilor de maşini are ca centre: Rostov pe Don, Harkov, Zaporojie, Donetk, apoi centre mai noi, cum sunt: Odessa, Lvov, Sevastopol. Industria chimică, cu aproape toate subramurile sale, se dezvoltă la Nikitovka, Novocerkask, Donetk, Kiovograd, Odessa, Herson, Harkov. Industria textilă este prezentă la nivelul întregii ţări, având ca centre: Lvov, Odessa, Cernăuţi, Harkov, Poltava. Alte ramuri industriale: industria materialelor de construcţii, confecţiilor, pielăriei şi încălţămintei, industria alimentară şi industria lemnului. Agricultura Terenurile arabile ocupă aproape în întregime suprafaţa ţării; din acestea, jumătatea sudică este ocupată de cultura grâului de iarnă în asociere cu cea a porumbului, mai ales furajer, cartofului şi sfeclei de zahăr, iar jumătatea nordică de alte cereale (orz, secară) asociate culturii cartofului şi parţial sfeclei de zahăr; în zonele respective se cultivă şi legume şi se practică pomicultura. În Peninsula Crimeea şi regiunea Odessa – Herson, se cultivă viţa-de-vie, pomii fructiferi. În 1996, Ucraina deţinea locul şapte, în Europa, în producţia de cereale, locul trei la sfecla de zahăr şi cartofi. Sectorului vegetal se asociază cel animalier, respectiv creşterea bovinelor, ovinelor porcinelor şi păsărilor. Căi de comunicaţie. Ucraina dispune de o reţea feroviară dezvoltată (cca 23 000 km), de o vastă reţea rutieră, de porturi de mare capacitate; este traversată de magistrale care îi asigură legăturile cu ţările vecine sau mai îndepărtate. Oraşul Kiev a constituit şi constituie un nod de comunicaţie de importanţă europeană.

BELARUS Republica Belarus este situată în partea central-vestică a Câmpiei est Europene; are o suprafaţă de 2 076 000 km2, iar ca ţări vecine Rusia în est, nord-est, Ucraina în sud, Lituania şi Letonia în vest, nord-vest şi Polonia în vest. Relieful. Ţară fără acces direct la Oceanul Planetar, Belarus are, pe mai mult de trei sferturi din suprafaţa ţării, un relief de câmpie, cu altitudini situate sub 200m, care continuă pe cea din Câmpia Poloneză şi poartă numele aici de Polesia (Câmpia Polesiei); câmpia este marcată în sud de întinse suprafeţe mlăştinoase, supraumectate, în timp ce în partea estică, ceva mai înaltă şi are un drenaj mai bun. Polesia de Nord are relief glaciar, fluvio-gaciar în care depozitele argiloase, nisipoase au o mare răspândire. În jumătatea nordică se ridică la peste 300m dealurile sau Colinele Belarus o continuare spre vest a Colinelor Smolensk. Clima. Are un climat temperat-continental mai umed şi mai moderat către vest şi mai aspru către est (tipic Europei răsăritene). Temperatura medie a lunii ianuarie este între -40C în SV şi -80C, în NE, iar a lunii iulie trece de 16-170C. Precipitaţiile depăşesc 600 mm anual, o bună parte căzând în intervalul mai-iulie. Apele curgătoare, destul de numeroase, sunt colectate de patru râuri şi anume: Niprul cu afluenţii mai importanţi Berezina şi Pripet, care se îndreaptă spre sud şi Nemanul, Dvina de Vest spre Marea Baltică; la graniţa cu Polonia curge Bugul de vest. Există peste 4 000 de lacuri, mai numeroase în bazinul Dvinei de Vest, din care multe sunt drenate de afluenţii acesteia. Importante pentru circulaţia materiilor prime, produselor etc., sunt canalele navigabile, Canalul Nipru-Bug şi Canalul Berezina. Ca vegetaţie, predomină pădurile mixte, conifere şi foioase, molid, pin, fag, carpen, frasin, arţar, mai extinse în Polesia şi bazinul Berezinei, precum şi vegetaţia de mlaştină, cu specii higrofile şi hidrofile. Sunt răspândite solurile podzolice şi solurile turboase. Populaţie şi aşezări În 1997, Belarus avea o populaţie de 10 300 000 locuitori. Valoarea medie a densităţii populaţiei este 49,4% loc/km2; se remarcă areale cu densităţi peste această valoare (peste 80 loc/km2) în jumătatea estică a ţării, acolo unde se concentrează şi principalele oraşe. Oraşele principale sunt: Minsk, 1 670 000 locuitori, capitala ţării, Baranovici, Brest-Litovsk, Gomel, Moghilev. Economia Belarus dispune de unele resurse de subsol cum sunt turba (5 mild.t rezerve), sarea şi sărurile de potasiu, parţial valorificate. Industria energetică se bazează pe petrolul şi gazele naturale aduse din Ucraina de sud-vest (regiunea Daşava-Borislov). Trăsătura de bază a industriei o dau industria chimică şi industria construcţiilor de maşini cu o gamă diversificată – respectiv mijloace de transport (motociclete, biciclete, autocamioane, tractoare), maşini agricole, maşini-unelte; produse electronice şi electrotehnice (Minsk); la acestea se adaugă industria materialelor de construcţii, industria uşoară ş.a., toate concentrate în principalele oraşe: Minsk (electronică şi electrotehnică), Moghilev, Gomel, Vitebsk, Brest. Alte ramuri: industria chimică, textilă, alimentară etc.

Agricultura este specializată în creşterea intensivă a animalelor pentru lapte şi carne, porcine şi păsări (acest sector deţine 60% din producţia agricolă), în cultura inului pentru fuior şi cânepă – mai ales în jumătatea sud-estică a ţării, a cartofului şi a sfeclei de zahăr şi în cultura cerealelor (secară, grâu, ovăz); suprafeţele mai mici sunt ocupate cu fâneţe, tutun; pe scară largă se practică legumicultura. Belarus dispune de o reţea de căi de comunicaţie care traversează teritoriul ţării. Prin magistralele care trec prin ţară, Belarus se leagă de statele vecine sau de ţări, regiuni mai apropiate sau depărtate. O magistrală leagă oraşul Minsk de Moscova spre nord-est şi de Varşovia spre vest, sud-vest. Alte magistrale leagă oraşul Minsk de Sankt Petersburg şi de Kiev.

IV. EUROPA MEDITERANEANĂ IUGOSLAVIA Condiţii naturale Stat situat în sud-estul Europei (centrul Peninsulei Balcanice), Iugoslavia are o suprafaţă de 102 173 km2 şi are vecini: în est, România şi Bulgaria, în sud Macedonia şi Albania, în vest şi sud-vest Bosnia şi Herţegovina, Marea Adriatică (277 km) şi Croaţia, iar în nord Ungaria. Este o Republică Federativă formată din Muntenegru (13 812 km2) şi Serbia (88 361 km2). Serbia include şi Provincia Autonomă Kosovo-Metohija, precum şi Provincia Autonomă Vojvodina; KosovoMetohija are 10 887 km2 şi ocupă regiunea de podiş situată în sud-vestul Serbiei, iar Vojvodina are o suprafaţă de 21 506 km2 şi se găseşte în nordul republicii. Fluviul Dunărea formează, pe anumite sectoare, graniţa cu Croaţia şi România. Relieful. De la sud spre nord se disting trei trepte de peisaj şi anume: peisajul montan în sud, cel al podişurilor şi colinelor în centru, mai exact regiunea cunoscută sub numele de Šumadja (la sud de Dunăre - Sava) şi cel de câmpie, al Câmpiei Vojvodina, în nordul ţării, de-o parte şi de alta a Tisei. Peisajul montan, component principal al cadrului natural, este dominat de ultimele grupe muntoase ale Alpilor Dinarici (2 747 m), cu o largă dezvoltare în Muntenegru şi sud-vestul Serbiei. Au o alcătuire geologică destul de complexă, respectiv calcare, marne, gresii, dar şi şisturi cristaline. Apar întinse depresiuni carstice sau tectono-carstice (Shkodre), în general, drenate de ape aproape în totalitate, iar unele adăpostesc şi aşezări omeneşti. Cea de-a doua treaptă de peisaj, aceea a colinelor şi platourilor, cuprinde regiunea colinară şi de podiş Rudnik-Miroč. Are înălţimi sub 1 000m, este destul de fragmentată de către văile râurilor Morava, Mlava, afluenţii Drinei. Cea de-a treia treaptă de peisaj, Câmpia Vojvodinei se desfăşoară în nordul ţării fiind traversată de Dunăre, iar de la nord spre sud de Tisa. Are înălţimi care nu trec de 250m. Câmpia Tisa-Dunăre (Vojvodina) se prelungeşte spre sud cu Câmpia Moravei În est, la graniţa cu România şi Bulgaria, un peisaj inedit îl reprezintă Defileul

Dunării, între Munţii Banatului şi Planinele Serbiei (platoul Miroč), incluzând aşa – numita regiune a Cazanelor şi valea Timokului care separă Balcanii occidentali de Munţii Serbiei. Condiţiile climatice sunt marcate de existenţa climei temperat-continentală (peste 35% continentalism), cu veri călduroase şi ierni relativ aspre. În ianuarie, temperatura medie la Belgrad este de 00C (-10C), iar media în iulie de 22,70C. Cantitatea anuală de precipitaţii este de 600-700 mm (635 mm la Belgrad). Există şi un climat mediteranean pe coasta Mării Adriatice (Muntenegru) cu veri foarte călduroase şi secetoase şi ierni umede. Reţeaua de ape curgătoare aparţine fie bazinului Mării Adriatice, sau bazinului Mării Negre, în principal Dunărea cu afluenţii săi: Morava, Tisa, Sava, Drava, Drina. Aceste ape formează un sistem de navigaţie major. Dintre lacuri se detaşează prin împrejurimile de o deosebită frumuseţe, lacul Skhodër. Răspândirea vegetaţiei şi a solurilor. Se remarcă, în mod deosebit în structura formaţiunilor vegetale ponderea elementelor sudice, termofile (mojdrean, cărpiniţă, stejar pufos, cer, stejar, brumăriu), ca şi a solurilor sudice inclusiv terra rossa, sol dezvoltat pe calcare, cu tufişuri de maquis, din care nu lipsesc laurul, măslinul sălbatic, levănţica. Versanţii munţilor sunt acoperiţi cu păduri de foioase şi conifere, iar în etajele subalpin şi alpin cresc tufişuri cu plante târâtoare. Sub pădurile montane, temperate, apar soluri podzoice, podzoluri şi soluri acide brune de pădure, redzinele. Populaţia şi aşezările În anul 1995, populaţia Iugoslaviei era de 10 337 000 locuitori, din care 9 721 000 locuitori în Serbia, inclusiv provinciile autonome Vojvodina (2 012 605 loc.) şi Kosovo (1 954 742 loc.) şi 616 000 locuitori în Muntenegru. Populaţia cea mai numeroasă o formează sârbii (62,7%), apoi albanezi (17%), muntenegreni (4,7%) etc. Populaţia aparţine grupei slavilor de sud. Există un mozaic de culte: ortodoxism – cea mai mare parte a populaţiei, catolicism, protenstantism, islamism. Principalele limbi care se vorbesc sunt sârbo-croata şi sârba. Densitatea medie a populaţie în anul 1995 era de 101 loc./km2 (în 1996, 10 872 000 loc. şi 106% loc./km2), dar în cuprinsul ţării gradul de densitate a populaţiei, faţă de medie, prezintă disproporţii evidente. Populaţia urbană (55%) este concentrată mai ales în jumătatea de nord a ţării. Principalele oraşe: Belgrad (1 087 915 loc.), Novi Sad, Priština, Podgorica, Pančevo etc.

Economia
Industria. Industria energetică se bazează pe prezenţa huilei din valea Timokului, a lignitului la Kolubara – cel mai mare bazin carbonifer, la Kostolac (la sud de Belgrad), Senje şi în Provincia autonomă Kosovo. Petrol se găseşte în regiunea nord-estică (Vojvodina), la Molve, Elemir, Kikinda. Gazele naturale se exploatează din regiunile petroliere, se transportă prin conducte fie către Novi Sad, fie către Belgrad, Kraljevo sau Niš. Industria energiei electrice este reprezentată prin termocentrale şi hidrocentrale care produc anual cca 39 403 000 kwh. Principalele hidrocentrale: Porţile de Fier I

(construită în colaborare cu România); Kostolac, Belgrad, Obilic, Vrla, Kolubara, Morava. Industria metalurgiei feroase dispune de centre siderurgice cum sunt cele de la Nikšic (Muntenegru), Smederevo (Serbia). Metalurgia neferoasă cu deosebire industria cuprului, zincului, plumbului şi aluminiului are ca centre principale Bor şi Majdanpek. Industria construcţiilor de maşini se remarcă prin: producţia mijloacelor de transport (nave la Belgrad, Novi Sad, autocare, autoturisme la Kragujevac, Priboj, Krusevac, Kraljevo, Novi Sad); material rulant la Kraljevo, Belgrad; produse electrotehnice, turbine, motoare, cabluri la Niš, Belgrad, Svetozarevo; maşiniunelte şi utilaje industriale – miniere, agricole la Belgrad, Novi Sad, Cetine, Valjevo, Čačak, Ivangrad, Lozinca. Industria chimică are centre importante: Belgrad (produse farmaceutice), Kosovska-Mitrovica şi Prahovo (îngrăşăminte chimice), Kručevac, Sabac, Bor (acizi, sodă), celuloză şi hârtie (Belgrad, Čačak, Ivangrad, Lozinca). Industria materialelor de construcţie. Se remarcă fabricile de lianţi, cărămidă refractară, ceramică, localizate în centrele Paračin, Mladenovac, Niš. Industria lemnului s-a extins şi şi-a diversificat produsele, fiind construite moderne combinate de prelucrare a lemnului la Ivangrad (Muntenegru), Belgrad, Lozinca. Industria textilă şi a confecţiilor are ca centre ale industriei bumbacului Novi Sad, Niš, Belgrad, Stip, a industriei lânii la Paračin, Leskovac, Novo Pazar, Vukovar etc., s-au dezvoltat şi industria pielăriei, alimentară. S-au conturat două regiuni industriale şi anume: Belgrad şi Culoarul Moravei. Regiunea Belgrad s-a format în jurul oraşului cu acelaşi nume, Belgradul asociază centre industriale importante din jurul său din care menţionăm: Novi Sad, Zrenjanin, Kragujevac, Smederevo, Pančevo, Vrsac, Sabac, Sremska, Mitrovica. Culoarul Moravei continuă spre sud regiunea Belgrad, cu principalul centru Niš, apoi oraşele Kruševac, Leskovac, Vranje, Paračin specializate în industria construcţiilor de maşini, textile, chimice. Agricultura. Deşi terenul este destul de frământat, suprafeţele favorabile agriculturii sunt întinse mai ales în Vojvodina şi în Culoarul Moravei. În nord, predomină cultura cerealelor, îndeosebi porumb şi grâu, a plantelor tehnice (floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cânepă) mai ales în Vojvodina. În partea centrală, în Câmpia Moravei, răspândite sunt cultura cerealelor şi pomi-viticultura, inclusiv creşterea animalelor, iar în regiunile colinare şi montane pomicultura (mai ales pruni şi peri), viticultura şi creşterea animalelor pe baza păşunilor. Pe litoralul Mării Adriatice sunt răspândite plantaţiile de măslin şi citrice. În ceea ce priveşte producţia animalieră, în structura şeptelului se remarcă în mod deosebit, creşterea ovinelor (Serbia şi Muntenegru), a cornutelor mari (Serbia), a porcinelor, păsărilor şi viermilor de mătase (Vojvodina). Transporturile şi căile de comunicaţie. Există trei noduri de comunicaţie de importanţă naţională şi internaţională şi anume: Subotica, Belgrad (aici converg cinci magistrale feroviare şi şapte magistrale rutiere) şi Niš. Pe teritoriul Iugoslaviei trec importante magistrale feroviare şi rutiere care traversează ţara de la nord la sud şi de la vest către est şi fac legătura cu Europa Centrală şi Sud Estică.

Transportul fluvial se efectuează pe Dunăre, Tisa, Sava, Bega, iar principalele porturi sunt Belgrad şi Novi Sad. Transportul maritim, cu rol deosebit în economia ţării, se realizează prin portul Bar (Muntenegru), iar cel aerian prin Belgrad (aeroport internaţional). CROAŢIA Stat în sudul Europei (Peninsula Balcanică), Croaţia are o suprafaţă de 56 538 km2, iar ca vecini: în sud, în lungul râului Sava, Bosnia şi Herţegovina, în est Iugoslavia (Serbia), în nord-est Ungaria, iar la vest nord-vest Slovenia şi Marea Adriatică pe o distanţă considerabilă (501 km). La capătul sudic al Croaţiei se află teritoriul Dubrovnik (cunoscut sub numele de Ragusa) având aici un mic sector de graniţă cu Muntenegru. Cadrul natural Relieful. Se detaşează câteva trepte de peisaj începând cu litoralul şi până la valea Dravei, în nord şi anume: Peisajul litoral desfăşurat pe o distanţă cca 1700 km, marcat de prezenţa ţărmului de tip dalmatic (adânc crestat), se întinde din peninsula Istria până în apropierea golfului Kotor din regiunea litorală a Muntenegrului. În general, regiunea mai poartă denumirea şi de Coasta Istriei şi Dalmaţiei. Din cele peste 1180 de insule se remarcă: Pag, Krk, Cres, Brač, Korčula. Prezenţa climatului mediteranean în regiunea de coastă favorizează existenţa unei vegetaţii specifice de tufişuri şi păduri rare, degradate. Către interior se desprinde a doua treaptă de peisaj, cea montană a Dinaricilor, care începe cu platoul Karst şi se continuă prin culmile şi planinele (platourile carstice) Velebit, Kapela, Troglav (1913 m) şi altele, ca şi în regiunea precedentă, calcarele mezozoice puternic cutate dau fenomene carstice (Karlovač). Nordul Croaţiei este dominat în regiunea Slavoniei, de cea de-a treia treaptă, de Câmpia Panonică. Deasupra nivelului câmpiei se ridică izolat Colinele Bilo Gora, cu înălţimi de 900 m. Condiţii climatice. Există un climat mediteranean în lungul litoralului adriatic, cu veri secetoase, dar de scurtă durată, o umiditate mai mare. Temperaturile medii ale lunii ianuarie depăşesc +200C, iar în iulie 240C. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 1 000 şi 1 200 mm. Spre nord, către Culoarul Dravei, clima devine continentală, cu temperaturi minime în ianuarie sub -100C, iar în iulie frecvent 21 – 240C. În regiunile montane, temperatura medie a lunii iulie are valori de 7 – 80C. precipitaţiile scad la 800-1 000 mm media anuală. Prin urmare, suntem în prezenţa unui climat temperat umed, cu veri relativ răcoroase. Apele aparţin bazinelor Dunării şi Mării Adriatice. Vegetaţia, solurile şi fauna. În Croaţia, există un amestec de vegetaţie aparţinând unor regiuni floristice diferite, dar cu predominanţa elementelor sudice. Sunt caracteristice tufărişurile, maqisurile mediteraneene, iar pe suprafeţele exclusiv calcaroase, frigana. În alcătuirea lor intră specii cu frunze permanent verzi, cât şi specii cu frunze căzătoare. În Dinarici, există o etajare a vegetaţiei astfel: jos se găsesc tufişurile, iar ceva mai sus, îndeosebi către nord, şibleacul o formaţiune de pădure şi tufişuri, din care

nu lipsesc stejarii termofili (Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera, Pinus dalmatina). Mai sus, urmează pădurile de Quercus (stejar) asociat cu: arţar, carpen, tei argintiu, castan comestibil, iar la peste 1600 m pădurile de fag şi conifere. Există şi etajele subalpin şi alpin. Cele mai răspândite sunt solurile montane carbonatate, solurile brune. Fauna este caracteristică Europei sudice şi celei Central-Europene: mamifere, reptile, păsări. Populaţia şi aşezările Republica Croaţia, în anul 1991 avea 4 764 000 locuitori (în 1996, 4 483 000 loc.); din totalul populaţiei, croaţii deţineau un procent de 78,1%, urmaţi de sârbi 12,2%, musulmani 0,9%. Limba oficială -croata. Cultele sunt reprezentate prin catolicism (80%) şi ortodoxism (15%). Densitatea medie a populaţiei este de 84 loc./km2. Faţă de această valoare, în cuprinsul ţării se înregistrează densităţi ridicate, respectiv 250-500 loc./km2; astfel, se remarcă o concentrare mare a populaţiei în regiunea cuprinsă între Drava şi Sava. Principalele oraşe sunt: Zagreb, Split, Rijeka, Osijek, Zadar, Slavonski Brod, Pola, Karlovać, Dubrovnik, Sisak. Economia Industria. Metalurgia neferoaselor, îndeosebi electrosiderurgia, este prezentă în câteva centre cum sunt: Šibenik, Lozovac, Osijek; se extrage mercur din Peninsula Istria. Industria construcţiilor de maşini este renumită prin şantierele navale din centrele Rijeka, Pola, Zadar, Split care produc nave de tonaj diferit. Bine reprezentate sunt şi ramurile: industria materialelor de construcţii (ciment, var, cărămidă) la Supetar, Zadar, Split, Pola; industria chimică producătoare de acizi, îngrăşăminte chimice, cauciuc, mase plastice ş.a. (Split, Zagreb, Koper, Karlovać); industria textilă prezentă şi ea în multe centre situate pe litoral sau în interior (Sinj, Duga Resa, Karlovać, Zagreb, Osijek, Vukovar), precum şi industria lemnului (Pola, Sinj). Agricultura. Ramură economică axată pe cultura cerealelor, îndeosebi porumb şi grâu (deţine peste 1/2 din suprafaţa totală cultivată), sfecla de zahăr, rapiţa, soia, tutun. Întinse suprafeţe sunt ocupate cu plantaţii de măslini, viţă de vie, legume, pomi fructiferi: pruni, meri. Structura şeptelului reflectă ponderea deţinută de creşterea păsărilor şi a porcinelor, urmate de bovine, ovine ş.a. Căile de comunicaţie. Reţeaua feroviară deţine multe tronsoane electrificate şi este bine dotată tehnologic, iar cea rutieră, modernizată, cu caracter de magistrale traversează Dinaricii spre Marea Adriatică; de asemenea transportul maritim este bine dezvoltat. Diferenţieri regionale. Se disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać şi are concentrată o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi agriculturii. Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales industria alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică. Regiunea sudică, incluzând şi litoralul, se individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase

(prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice, industria lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Turismul este bine dezvoltat. SLOVENIA Situată în Europa Sudică (Central-Sudică), Slovenia are o suprafaţă de 20 251 km2. Are ca vecini: Croaţia în sud, Italia în vest, Austria, în nord, iar la nord-est Ungaria. În sud-vest, printr-o porţiune a Peninsulei Istria, are ieşire la Marea Adriatică pe o lungime de 40 km, aici aflându-se portul Koper. Condiţiile naturale Relieful. Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector alpin, Alpii Iulieni, continuare al Alpilor Veneţieni (Italia) şi Alpii Karawanken (vf. Grintavec, 2 558m), în prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa între Italia şi Austria. Au înălţimi ce depăşesc 2 500 m (vf. Veliki Triglav, 2 863 m). În general, culmile se dirijează pe direcţia vest-est de o parte şi de alta a culoarelor de vale Sava şi Drava. În sud-vestul ţării, sunt Munţii Dinarici (peste 1 700 m altitudine) terminaţi către nord, către Alpi, prin Podişul Karst. În general, Alpii şi Dinaricii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Alpi Sloveniei şi încep de la Pasul Vrata care-i separă de Alpii Iulieni. Către nord-est, est şi sud-vest, altitudinile scad sub 1100-1500m, ajungând la 500m în Munţii şi Dealurile Pohorje şi Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele specifice culoarelor Sava, Drava şi Kura care traversează estul ţării îndreptându-se către Dunăre, mai precis către Câmpia (Depresiunea) Panonică. În limita acestor culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice - Ljubljana şi Celje - bine populate, iar în podişul Karst, complexul carstic Postojna dominat de peştera cu acelaşi nume, una din cele mai cunoscute şi vizitate peşteri din Europa. De altfel, regiunea Karst se remarcă prin bogăţia şi varietatea formelor carstice (lapiezuri, doline, avenuri, polje, peşteri, chei, izbucuri, ponoare etc.) apărute pe seama calcarelor mezozoice şi terţiare. De aici şi numele dat acestor forme de relief după cel al podişului. Formele carstice sunt lipsite de vegetaţie, de unde şi denumirea de carst-golaş sau de tip-mediteranean. Condiţiile climatice diferă pe teritoriul ţării şi anume: o climă temperatcontinentală spre interior, cu o temperatură medie de 00 – 10C în ianuarie şi 210 – 220C în iulie, iar pe litoral 2 – 10C, în ianuarie şi 230 – 240C, în iulie. Precipitaţiile medii anuale variază între 800 mm, în est, şi peste 2 500mm, în nord-vest. Principalele râuri care străbat ţara sunt: Sava, Kura, Drava şi Mura. Puţine sunt râurile care traversează Podişul Karst şi se îndreaptă spre Marea Adriatică. Se întâlnesc mai multe lacuri carstice (Bled, Bonni), mai ales în jumătatea sudică. Vegetaţia, solurile şi fauna. Vegetaţia înregistrează aceeaşi diversitate de la vest către est, şi anume de la tufişurile şi pădurile rare de tip mediteranean cu multe specii termofile din care nu lipsesc cereto-gârniţetele, mojdreanul, scumpia etc., la pădurile central-europene de conifere şi foioase. Sunt bine dezvoltate etajele subalpin şi alpin în Alpii Nordici (Karawanken) unde se întâlneşte şi unul din Parcurile Naţionale montane, importante, ale Europei (Parcul Naţional Triglav).

Dintre soluri, mai răspândite sunt cambisolurile şi spodosolurile (soluri brune, brun-acide etc.), apoi solurile mediteraneene (terra rossa). Fauna, ca şi flora, are în componenţa sa specii sudice, sud-estice, central-europene din care nu lipsesc reptilele şi broaştele ţestoase. Populaţia şi aşezările În anul 1991, Slovenia avea o populaţie de 1 975 000 locuitori (1 948 000 loc. în 1996) din care: sloveni 87,8%, croaţi 2,8%, sârbi 2,4%, slavi musulmani, iugoslavi, maghiari, macedoneni, muntenegreni, albanezi, italieni. Limba oficială este slovena din grupa limbilor slave de sud. Sunt prezente cultele ortodoxism, catolicism, islamism. Densitatea populaţiei înregistrează o medie de 99 loc/km2. Faţă de aceasta, în unele regiuni, valorile depăşesc cu mult media, ajungând la 200-300 loc/km2. Oraşele Sloveniei au apărut de timpuriu, unele fiind castre romane (Ljubljana). Cele mai importante sunt: Ljubljana, capitala ţării, cu o populaţie de 330 000 locuitori, Maribor, Celje, Kranj, Velenje, Koper. Economia Industria este lipsită, în general, de bogate resurse de subsol. Potenţialul hidroenergetic al râurilor a fost valorificat prin importante amenajări pe Drava superioară (Dravograd), dar şi la graniţa cu Italia. Este dezvoltată, industria metalurgiei feroase şi neferoase (aluminiu), prezentă în câteva centre situate în nordul ţării şi anume: Jesenice, Ravne, Mezica, Maribor şi, în mod deosebit, industria construcţiilor de maşini în oraşele Maribor (auto), Celje, Ljubljana, Koper, Novi Mesto; industria chimică la Maribor, Koper; industria lemnului, celulozei şi hârtiei la Kocevje, Maribor, Ljubljana, industria textilă localizată la Ljubljana, Maribor, Celje, Novi Mesto, Kocevje. Agricultura - concentrează cca 1/5 din populaţia activă - are caracter intensiv şi se bazează pe creşterea animalelor (bovinelor, ovinelor, porcinelor, cabalinelor); se cultivă cereale (porumb, grâu, orz, secară), cartofi, sfeclă de zahăr este dezvoltată pomicultura şi viticultura. Transporturile şi comunicaţiile. Căile ferate, în mare măsură electrificate, străbat ţara de la est la vest şi de la nord la sud, o parte trecând prin capitală. În aceeaşi măsură, căile rutiere satisfac nevoile de transport ale ţării, multe din acestea fiind autostrăzi. Se individualizează trei areale astfel: arealul Mura-Drava având ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi turistice; arealul Central al Savei - principala regiune economică a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi litoralul la golful Trieste - cu rolul polarizator al portului Koper. BOSNIA-HERŢEGOVINA Stat situat în Peninsula Balcanică are o suprafaţă de 51 129 km2, iar ca vecini: spre nord, vest şi sud, Croaţia în lungul Alpilor Dinarici şi a văii Sava, iar în est cu Iugoslavia (Serbia în est, pe o mică porţiune în nord-est cu teritoriul Vojvodinei, iar cu Muntenegru în sud-est). Este un teritoriu predominant muntos, cu cca 20km de ţărm.

Vechea provincie a Bosniei este teritoriul delimitat de râurile Sava, Drina şi Una, iar provincia Herţegovina, care ocupă 18% din suprafaţa totală, este situată în partea sudică a ţării. Condiţiile naturale Relieful. Peisajele corespund celor două trepte majore şi anume: peisajul montan, dat de Alpii Dinarici, Munţii Metaliferi şi peisajul Culoarului şi Câmpiei Savei. Sistemul Alpilor Dinarici şi cel la Munţilor Metaliferi ai Bosniei ocupă jumătatea sudică a ţării. Înălţimile depăşesc 2 000m (vf. Čyrsnica 2 380m), iar culmile dispuse pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele (paralelism impus de afluenţii Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice, cu depresiuni carstice, văi cu chei, peşteri, poli. Culoarul şi Câmpia Savei (Pasavina) ocupă jumătatea nordică a ţării, trecerea către munte făcându-se prin intermediul unor coline Banja Luka (970m). Clima. Predomină clima temperat-continentală nuanţată de sistemul muntos şi o climă mediteraneană pe litoralul dalmatic. În anotimpul rece, temperaturile oscilează între -20C în regiunea interioară, cu climat continental şi spre Coasta Dalmatică. În iulie, valorile termice oscilează între 200C, în interior (Herţegovina muntoasă şi Bosnia) şi 270C (în fâşia cu climă mediteraneană). Precipitaţiile ajung la 1 200-1 400mm anual, cu tendinţe de creştere spre sud (Iugoslavia) unde există unul din polii ploii, în regiunea mediteraneană (Crkvice, 4 640mm). Apele. Reţeaua hidrografică, este formată din câteva râuri care se îndreaptă fie spre Sava, adică spre nord (Bosnia, Vrbas, Una), fie spre Adriatica cum este Neretva. Se întâlnesc lacuri cantonate în depresiunile carstice sau de baraj amenajate în vederea utilizării hidroenergetice. Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în regiunea de munte, păduri de conifere şi amestec (peste 40% din suprafaţa ţării este împădurită), iar în regiunea litorală dalmatică, tufişuri şi pâlcuri de pădure cu foarte multe elemente termofile. Se întâlnesc soluri carbonatice, soluri maronii de păduri xerofile, soluri silicatice, iar fauna este cea caracteristică Europei Centrale şi Sudice. Populaţia şi aşezările În anul 1995 Republica Bosnia şi Herţegovina avea 4 480 000 de locuitori, din care bosniaci 43,7%, sârbi 31,4%, croaţi 17,3% etc. Limba oficială: sârbo-croată; culte; islamism 39%, ortodoxism 33%, catolicism 19%. Densitatea populaţiei se ridică la 86 loc./km2. Concentrări mai mari ale populaţiei, de 150-200 loc./km2 se întâlnesc în Pasavina şi regiunea colinară din nord, cu oraşele Banja Luka, Tuzla, Bosanka, Gradiska; în regiunea Sarajevo-Zenica, concentrare în plin spaţiu montan şi în lungul râului Neretva, în care sunt prezente două centre Jablanica şi Mostar. Populaţia urbană (49% în 1995) este repartizată între o serie de centre dintre care cele mai mari sunt: Sarajevo (capitala Republicii Bosnia-Herţegovina, (526 000 loc.), Banja Luka (196 000 loc.), Mostar (127 000 loc.), Tuzla (65 000loc.), Zenica (64 000). Economia Se asociază producţia agricolă cu cea industrială. Industria. Bosnia şi Herţegovina dispun de bogate resurse minerale: minereuri de cupru, zinc, aur, fier, bauxită, mangan, lignit, resurse energetice, forestiere etc.

Industria energiei electrice. Principalele hidrocentrale sunt construite pe afluenţii râului Savei sau pe Neretva (Jablanica, Rama etc.), la Zvornik, iar termocentralele sunt amplasate, mai ales, în regiunile de exploatare a cărbunilor (Tuzla, Zenica). Industria metalurgiei feroase dispune de minereuri de fier la Ljubija şi Kicevo, Vareš, nord de Sarajevo. Cel mai mare combinat siderurgic se află la Zenica, amplasat în apropierea resurselor de materii prime, Jajce ş.a. Uzina de laminate se află la Ljubija, Vareš. Metalurgia neferoasă s-a dezvoltat pe baza minereului de bauxită extras din munţii Dinarici, iar principalul centru de obţinere a aluminiului fiind Mostar. Industria constructoare de maşini deţine un loc important între ramurile industriei; se remarcă, în mod deosebit, centrele: Sarajevo, Zenica, Tuzla. Industria chimică şi industria petrochimică sunt dezvolate la Banja Luka, iar industria celulozei şi hârtiei la Prijedor, Banja Luka, Maglaj, Drvar, Travnik. Mai sunt dezvoltate industria lianţilor, lemnului, textile, alimentară. Agricultura. Suprafaţa agricolă este relativ restrânsă, iar activităţile agricole s-au îndreptat spre creşterea animalelor cu deosebire a ovinelor, bovinelor şi porcinelor, acestea din urmă cu rol important în alimentaţie. Dintre culturi, tutunul ocupă suprafeţe întinse, urmând apoi cereale (porumbul şi grâul), sfecla de zahăr, cartoful. În regiunile colinare sunt dezvoltate viticultura şi pomicultura (prun, cais, măr). Căile de comunicaţie. Şi în Bosnia-Herţegovina, căile de comunicaţie fac legătura între ţările Europei Centrale şi Litoralul adriatic, sau între ţările Peninsulei Balcanice şi cele din est (magistrale feroviare, rutiere, fluviatilă pe Sava). Diferenţieri regionale: regiunea Sava (Posavina) - nordul Bosniei (regiune colinară), o regiune bine populată (aşezări cu funcţii agrare, agro-industriale), cu o economie complexă (o agricultură dezvoltată alături de o industrie în ascensiune); regiunea montană cuprinzând, în principal, regiunea industrială Sarajevo-Zenica. Aici se concentrează industria energetică şi de prelucrare (siderurgică, chimică, a lemnului) alături de cea extractivă; regiunea văii Neretva, un important culoar de circulaţie, cu aşezări de valoare naţională (Mostar, Jablanica), economie bazată pe extracţia bauxitei şi obţinerea prin prelucrarea acesteia a aluminiului, industria textilă, o agricultură cu pondere a plantelor tehnice. MACEDONIA Situată în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică, Macedonia are o suprafaţă de 25 713 km2 şi ca vecini: Iugoslavia în nord, prin provincia Kosovo din Serbia, nord-est şi nord-vest, Albania în vest, Bulgaria în est şi Grecia în sud. Este cunoscută şi sub numele de Vardar-Macedonia. Condiţiile naturale Relieful. Este muntos, cu vârfuri ce trec de 2 500 m (vf. Korab de 2 764m), culmi paralele (planine) (Sistemul Alpin Dinaric) sau separate prin culoare de vale (depresiuni), tipică fiind cea a Vardarului. Printre depresiunile importante, unele asociate cu întinse polje, se numără: Skopje, Kumanovo, Bitola, Polag, Stip. Însăşi valea (Culoarul) Vardarului a rezultat, pe alocuri, din asocierea unor depresiuni carstice dezvoltate pe seama calcarelor mezozoice sau mai noi, cel puţin în regiunile de confluenţă.

Clima. Macedonia are o climă temperat-continentală în cea mai mare parte cu influenţe termice a masei continentale, în raport cu oceanul, şi numai în partea sudestică mediteraneană. Apele sunt tributare fie Mării Adriatice (Drin), fie Mării Egee (Vardar-Axios). În sud-vest, se găsesc două din cele mai mari lacuri tectonice din Peninsula Balcanică şi anume Ohrid şi Prespa, lacuri situate la graniţa cu Albania şi Grecia; lacuri carstice, mai ales, apar şi în sud-estul ţării şi, de asemenea, la graniţa cu Grecia. Vegetaţia şi solurile. Sunt răspândite pădurile de foioase, dar cu numeroase elemente termofile, din care nu lipsesc cerul, cărpiniţa, stejarul pufos, mojdreanul. Apar şi pădurile mixte de foioase şi conifere, în regiunea montană, pajişti alpine şi subalpine. În afara solurilor brune, se întâlnesc soluri roşii mediteraneene (terra rossa). Populaţia şi aşezările În anul 1996, Macedonia avea o populaţie de 2 163 000 locuitori din care: macedoneni 66,4%, albanezi 23%, turci 3,9%, aromâni 2,3%, sârbi 1,9%, musulmani ş.a. Valorile densităţii populaţiei ajung la 79 loc./km2. Se depăşesc aceste valori, peste 200-300 loc./km2, în Culoarul Vardar unde se află oraşele Skopje, Titov-Veles, Kavadarci şi Gevgelija, în jurul lacurilor Ohrid şi Prespa (oraşele Ohrid, Bitola, Globocika) şi în Câpia Pelegonia Gradul de urbanizare este de 55,4% (1995). Principalele oraşe sunt: Skopje, capitala ţării (peste 160 000 loc.), Tetovo (peste 160 000 loc.), Bitola (138 000loc.), Kumanovo (126 000 loc.), Gostivar (101 000 loc.), Veles, Ohrid, Strumica, Dvorci. Economia Economia este agro-industrială. Principala regiune agricolă este valea Vardarului, unde se cultivă cereale (grâu, orez, porumb), sfecla de zahăr, tutun, cartofi, tomate, viţă de vie, pomi fructiferi (mere), floarea-soarelui. În aceeaşi măsură, se practică şi creşterea animalelor prin fermele de lapte, mai ales ovine şi păsări, apoi porcine, viermi de mătase. De asemenea, în jurul lacurilor Ohrid şi Prespa se cultivă măslini, lămâi şi viţă-de-vie. Industria. Industria energetică este dependentă de importul hidrocarburilor. Totuşi există în vestul ţării, în bazinul Drinului, câteva hidrocentrale cum sunt cele de la Mravovo şi Vrutok. Industria textilă şi a confecţiilor, ramură cu tradiţie în Macedonia, foloseşte ca materie primă în mod deosebit bumbacul. Principalul centru al industriei bumbacului este oraşul Stip, situat în partea central-estică a ţării, ca şi în centrul Titov-Veles, apoi Skopje, Kumanovo pentru industria confecţiilor, Bitola. Industria metalurgiei feroase are ca materii prime minereurile de crom de la Radusa, din nordul ţării, ca şi pe cele de magneziu de la Stip. Există un important combinat siderurgic la Skopje şi metalurgia neferoasă la Titov-Veles pe seama minereurilor de plumb şi zinc de la Zletovo. Industria construcţiilor de maşini este prezentă la Skopje şi Bitola, realizând îndeosebi maşini-unelte, aparate electrice, bunuri de uz casnic. Industria chimică şi petrochimică specializată mai ales în produse cloro-sodice, îngrăşăminte chimice, la Skopje unde se mai găsesc câteva combinate pentru prelucrarea tutunului, obţinerea materialelor de construcţie (lianţi, ceramică, geamuri).

Industria alimentară ocupă un loc important în economia ţării obţinându-se: conserve de carne, de fructe, produse de panificaţie, uleiuri vegetale, produse alcoolice şi de vinificaţie. Unităţi ale industriei alimentare se întâlnesc în toate centrele importante: Skopje, Kumanovo, Titov-Veles, Tetovo, Bitola. Transporturile şi comunicaţiile. Pe teritoriul Macedoniei trec două magistrale, una feroviară şi alta rutieră, care traversează ţara de la nord la sud. Mai deficitară în căi de transport cu importanţă europeană este partea răsăriteană a ţării, mai exact sud-estică. În nordul ţării, o autostradă leagă Macedonia de Sofia şi de aici mai departe către est. O altă autostradă (magistrală) uneşte regiune turistică din sud-vest (Ohrid-Prespa) de Salonic şi de Culoarul Vardar. De asemenea, există autostrada Ljubljana-Zagreb-Belgrad-Niş-Skopje făcând legătura cu Austria, Bulgaria şi Grecia prin autostrăzi ce se bifurcă din acestea. Diferenţieri regionale: culoarul Vardar - industrial-agrar cu oraşele: Skopje, Titov-Veles, Gevgelija, Radusa; regiunea Planinelor Occidentale. Se află oraşe cu peste 100 000 locuitori (Tetovo, Bitola) şi altele mai mici (Ohrid, Kicevo, Prilep, Debar), o industrie energetică, extractivă (fier, mangan), chimică, constructoare de maşini, textilă cu specific în industria covoarelor, a tutunului şi alimentară şi o agricultură asociată (creşterea animalelor şi cultura plantelor); regiunea Planinelor Orientale. cu resurse de subsol (minereuri neferoase), câteva centre textile reprezentative la nivel naţional (Kumanovo, Stip, Strumica, Kocani). Dominantă este cultura cerealelor şi a plantelor tehnice. Bibliografie Marin Ion (1995), Continentele. Geografia regională. Editura Universităţii Bucureşti Marin Ion (1999), Geografia regională. Europa. Asia ,Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->