P. 1
43377308 Un Rezumat Al Cunoasterii

43377308 Un Rezumat Al Cunoasterii

|Views: 286|Likes:
Published by leogeamanu1048

More info:

Published by: leogeamanu1048 on Jan 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/02/2013

pdf

text

original

Sections

Inceputul religiei

Cand omul a inteles ca exista Cineva de care depinde viata lui, atunci a inceput religia.
Daca ati urmarit comportamentul animalelor domestice inteligente ati observat cum ele
isi privesc stapanii ca pe niste „dumnezei”. Un caine e capabil de supunere oarba si
devotament pana la sacrificiu, pentru stapanul de la care primeste hrana, protectie dar mai
ales afectiune. La fel omul, inca din stadiul animalic a avut un vag simt al religiei care a
evoluat odata cu el.

Biblia spune ca omul a fost facut dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”; de aici ar
urma ca desprinderea de stadiul animalic s-a produs cand a capatat „asemanarea” dar nu
exista un moment bine definit pentru acest salt calitativ. Unii socotesc „asemanarea” ca
fiind capacitatea de a gandi, de a avea sentimente si de a crea bunuri materiale caci prin
``````asta ne deosebim de animale; adevarat, dar mai trebuie ceva caci “a zis Domnul
Dumnezeu: Iata Adam s-a facut ca unul dintre Noi, cunoscand binele si raul”.
Confectionarea primelor unelte de piatra acum 2,5 milioane de ani sau utilizarea focului
de acum 600.000 de ani nu sunt suficiente pentru asemanarea cu Dumnezeu.
Germenii religiei au existat din vremuri imemoriale, pentru care izvoarele istorice sunt
foarte sarace. Cele mai vechi dateaza de cca 100.000 de ani si arata credinta in magie si
superstitii; armelor li se atribuiau calitati magice, obiectelor din natura li se atribuiau
puteri oculte, bolile se datorau influentei unor forte malefice; „omul” de atunci traia intr-o
teama permanenta de necunoscut. Exista credinta in continuarea vietii dupa moarte;
mortii erau vopsiti cu ocru rosu simbolul vietii, ingropati in pozitie ghemuita ca a fatului
ce va renaste din pantecele Mamei-pamant; unele corpuri s-au gasit legate la picioare,
poate pentru a-l impidica pe defunct sa se intoarca in lumea celor vii. S-au gasit cranii
desprinse de trup, cu leziuni violente care sugereaza practica sacrificiilor umane.
Ocupatia preponderenta fiind vanatoarea, divinitatea suprema era “Stapanul Animalelor”
care veghea sa nu se vaneze mai mult decat este nevoie si care facea sa creasca o carne
noua pornind de la oasele animalelor. Acestei divinitati, reprezentata sub forma unui
animal compozit cu urechi de lup, gheare de leu, coarne de cerb, coada de cal, i se
aduceau ca jertfa parti din vanat in special creierul si maduva animalului, astfel ca sa
poata fi reinviat in anul urmator. Se credea in posibilitatea transformarii omului in animal
si reciproc iar comunitatile tribale aveau cate un Totem, adica simbolul animalului din
care se credea ca provine tribul respectiv. Legatura cu lumea animala era pre stransa
pentru a vorbi de asemanarea cu Dumnezeu.
Prin anii 8000 ien pe la inceputul Neoliticului, unele morminte aveau in inventarul lor
arme, podoabe, obiecte personale, provizii de alimente care ar fi trebuit sa-i foloseasca
defunctului la continuarea vietii de dupa moarte. In acel timp s-a conturat in mintea
omului primitiv, probabil datorita viselor, ideea de suflet ca parte distincta spirituala a
individului. Se credea ca sufletul este localizat in creier si ca urmare s-a dezvoltat un cult
al craniilor; se practica mancarea creierului si confectionarea de vase de baut din cranii
umane pentru a asimila in acest fel abilitatile defunctilor. Daca la inceput se manca doar

29

creierul celor morti in lupta, pe parcurs au existat victime ucise special in acest scop mai
ales dintre prizonierii de razboi.
Cand agricultura devine ocupatia preponderenta, apar divinitati ale fertilitatii. Omul
neoliticului credea ca exista o legatura organica intre fertilitatea femeii si cea a
pamantului; munca agrara este asociata cu actul sexual. Modelul zeitei Mama-pamant a
recoltelor avea sanii foarte mari ca semn al fertilitatii. Se mai credea ca stramosii defuncti
pot spori fecunditatea urmasilor, fiind interesati de perpetuarea neamului lor; aceasta a
dus la asocierea cultului mortilor cu cel al fertilitatii.
Incepand din mileniul 5 ien apar primele constructii Megalitice, numite asa dupa
monumentalele blocuri de piatra folosite; s-au gasit megaliti pe o arie foarte intinsa
cuprinzand Spania, Portugalia, Franta, Anglia, Irlanda, Danemarca, Suedia, Malta,
Mahreb, Palestina, Abisinia Tibet, Coreea, Indonezia, Melanezia. Motivul ridicarii
acestor imense blocuri de piatra nu era unul practic ci unul spiritual. Dolmenul este
format dintr-un bloc de piatra orizontal asezat pe doua sau mai multe blocuri verticale
inchizand mormantul unei personalitati tribale. Menhirul este un bloc de piatra asezat
vertical in cinstea stramosilor defuncti; unii Menhiri au o infatisare umana stilizata
sculptati in basorelief pe o singura fata, reprezentand figuri de barbati sau femei. Exista
credinta in virtutile fertilizante ale Menhirilor. Mai multi Menhiri asezati in forma de cerc
formeaza un Cromleh care imprejmuia un mormant colectiv avand poate si functia de
sanctuar in care se desfasurau ceremonii de cult. Stonehenge in sudul Angliei, este cel
mai mare Cromleh din lume si a fost ridicat intre anii 3.000-1.000 ien.
Este impresionant cum stramosii sunt asociati mistic cu blocuri de piatra de zeci de tone
cioplite si ridicate cu eforturi extraordinare, in timp ce casele oamenilor neolitici erau
foarte modeste. Cultul megalitic al mortilor afirma cu tarie credinta in supravietuirea
sufletului si speranta in puterea stramosilor de a-i ajuta pe cei vii; piatra inseamna
perenitate, durata, vesnicie. Aceste sacrificii pentru idealul vesniciei sunt pur umane;
parca-L aud pe Mantuitorul cand spune: “nu duceti grija ce veti manca sau ce veti bea sau
cu ce va veti imbraca … voi cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”; omul
civilizatiilor megalitice cauta si el sa apuce “Imparatia lui Dumnezeu”. Monumentele
dovedesc niste aptitudini din partea celor ce le-au ridicat: organizare, inventivitate,
vointa, perseverenta. Omul devenise si el un mic “creator”, totusi nu avea inca
asemanarea cu Dumnezeu pentru ca exista si o parte intunecata; sapaturile au scos la
iveala locasuri comune de cult datate dupa anul 5000 ien, cu altare pentru jertfe de
animale dar si de fiinte umane; se aduceau daruri de cereale si fructe dar se practica si
sacrificiul de copii. Aspiratia catre vesnicie arata o latura profund umana dar practica
acestor sacrificii indica o totala lipsa de discernamant intre bine si rau. Avem in fata
acelasi om primitiv care acum 60.000 de ani popula aproape intreg pamantul, dar mult
mai inteligent si mai inventiv, pregatit acum sa intruneasca si ultima conditie a
asemanarii cu Dumnezeu.
Prima pereche de oameni care au fost inzestrati genetic de Creator cu aptitudinea
discernamantului intre bine si rau, au fost Adam si Eva; ei s-au nascut in Mesopotamia
pe la anul 5.500 ien, dar pana la transmiterea pretioasei gene in lumea primitiva de atunci
a mai trecut ceva timp. Abia dupa anul 3600 ien comunitatea postdeluviana descendenta
din familia lui Noe a fost dizolvata de Dumnezeu la Babilon prin incurcarea limbilor si a
inceput marea migratie. Atunci in cateva zeci sau sute de generatii s-a desavarsit specia
umana; germenul constiintei darul divin de la Domnul, fermentase aluatul intregii lumi

30

primitive transformandu-i in oameni completi cu o sarcina de dus la indeplinire:
inmultirea binelui pe pamant.
Civilizatiile Megalitice initiate de omul primitiv sunt duse la apogeu intre anii 3000-
1000 ien. de catre omul iluminat de constiinta. In bazinele marilor fluvii unde se aflau
zone fertile pentru agricultura incepeau primele civilizatii istorice.

Religii ale antichitatii

Mesopotamia tara dintre Tigru si Eufrat actualul Iraq, este zona geografica unde a
aparut prima mare civilizatie cea sumeriana, pe la anul 3900 ien. Omenirea a evoluat in
mod diferentiat; in timp ce in Mesopotamia inflorea prima civilizatie, in nordul Europei
nu se depasise faza de inceput a neoliticului; este normal sa fie asa odata ce locul de unde
a inceput marea migratie a elitei umane este Mesopotamia, leaganul omenirii. Aici s-a
desfasurat istoria a trei popoare distincte: sumerienii, akkadienii si asirienii. Regele
Eannatum al orasului stat Lagas ajunge stapanul intregului Sumer in 2425; Sargon I
(2334-2279) supune Sumerul intemeind statul akkadian-babilonian; reprezentantul cel
mai de seama al dinastiei amorite a Babilonului a fost Hammurabi (1728-1686); regele
asirian Salmanasar I (1274-1245) supune intreaga Mesopotamie; sub Sargon II (721-705)
Asiria atinge culmea puterii; asirienii erau de o cruzime nemaipomenita; imperiul asirian
este cucerit de mezi aliati cu babilonienii; capitala Ninive este distrusa in anul 612; in 605
in urma victoriei de la Karchemis asupra asirienilor aliati cu egiptenii, se ridica in nou
rege babilonian Nebukadnezar (605-562) pentru ca in 538 Babilonul sa fie cucerit de
regele persan Cirus.

Sumerienii credeau ca la inceput a existat zeita Nammu (Marea primordiala) care a
nascut Cerul (An) si Pamantul (Ki); An si Ki au dat nastere lui En-lil, zeul atmosferei;
acesta a distrus prima omenire prin Potop salvandu-i doar pe bunul si piosul rege Zisudra
(Utnapistim) cu sotia lui si asezandu-l in tara Dilmun unde nu exista nici boala nici
moarte; pe langa acesti zei, sumerienii aveau si trei divinitati astrale: Luna zeitate a
fertilitatii, Soarele zeitate a dreptatii si Venus sau Inanna zeita dragostei dar si a
razboiului, care dupa ce-l condamna la moarte pe ciobanul Tamuz primul ei sot, va
decreta tanguiri anuale pentru el ca sa revina in fiecare an la viata timp de sase luni;
Tamuz devine astfel zeul vegetatiei; Hadad era zeul furtunii iar Ereskigal zeita imparatiei
subpamantene a mortilor.
Akkadienii pastreaza acelasi panteon schimband in timp numele unor divinitati; Luna
devine Sin, Soarele-Samas iar Inanna devine Istar; de la akkadieni ne-a ramas poemul
cosmogonic Enuma Elis recitat cu ocazia sarbatorii de Anul Nou si Epopeea lui
Ghilgames.

Enuma Elis sunt primele cuvinte cu care incepe versiunea akkadiana a creatiei lumii:
Marduk fiul zeului apelor invinge pe monstrul apelor Tiamat si din trupul ei creaza
pamantul si bolta cereasca; oamenii vor fi creati din sangele lui Kingu, fiul lui Tiamat;
poemul are drept scop ridicarea lui Marduk zeul orasului capitala Babilon, la demnitatea
de sef peste ceilalti zei; exista aici o tendinta catre monoteism, Marduk fiind numit si Bel
care inseamna Domn suprem; pe vremea asirienilor Marduk va fi asimilat cu Assur.
Ghilgames regele din Uruk, in urma luptei cu uriasul Enkidu se transforma dintr-un
rege tiran intr-un erou pozitiv; refuzand propunerea de casatorie a zeitei Istar, Gilgames
este pedepsit cu pierderea lui Enkidu, uriasul cu care se imprietenise; disperat ca boala si

31

moartea prietenului sau i se pot intampla si lui insusi, Gilgames porneste in cautarea lui
Utnapistim supravietuitorul Potopului ca sa afle de la el secretul nemuririi; acesta ii cere
sa nu doarma sapte zile si sapte nopti dar Ghilgames adoarme indata; totusi Utnapistim ii
arata pe fundul marii planta care da tineretea dar eroul plecand cu planta, pe drum o lasa
nepazita; un sarpe, o mananca si intinereste pe loc schimbandu-si pielea; Ghilgames
ramane in conditia de om muritor.
Zeitatile Mesopotamiei sufereau de patimi si defecte omenesti; se credea ca omul a fost
creat in scopul de a-i servi pe zei care determina ordinea lumii, ordinea sociala si
destinele fiecarui individ; „ordinea” este tulburata mereu de Marele Sarpe si de pacatele
oamenilor care se ispasesc prin ritualuri; cel mai important ritual era sarbatoarea de Anul
Nou cand pacatele erau sterse iar lumea regenerata. Statuile zeilor din temple erau
„hranite”, spalate si imbracate zilnic; se credea ca zeii se satura doar privind ofrandele,
care erau defapt consumate de catre rege si curtea sa. De remarcat ca zeii Mesopotamiei
sunt toti antropomorfi si nu exista zoolatrie; unele temple aveau in intretinere hierodule,
slujitoare ale zeitei Istar care practicau prostitutia „sacra” in timpul sarbatorilor
importante.

Credinta in divinitati era uneori umbrita de un acut scepticism religios; exista un text
numit “Dialog despre mizeria umana”, in care omul vede nedreptatea din lume si acuza
indiferenta zeilor la necazurile oamenilor: “raufacatorul este dezvinovatit … iar cel fara
de ajutor e lasat flamand … inima zeului este tot atat de departe de tine ca cerul …
puterea lui e chinuitoare … omul cinstit este izgonit … zeii au daruit oamenilor numai
rautate si nedreptate”. Exista si un „Iov” babilonean, un inocent care a suferit multe ca in
final sa fie vindecat si salvat de Marduk.
La babilonieni intalnim ideea ca suferinta este consecinta pacatelor, a incalcarii
normelor religioase sau morale: “O! Doamne, mari sunt pacatele mele! O, Zeu pe care
nu-L cunosc, mari sunt pacatele mele … O, Doamne al meu, nu-l alunga pe robul tau!
Pacatele mele sunt de sapte ori cate sapte … Indeparteaza pacatele mele”.
Fiecare oras-stat sumerian isi avea o divinitate protectoare iar regele era considerat
loctiitorul acestei divinitati; pe vremea suprematiei akkadienilor si babilonienilor la
fiecare serbare de Anul nou regele era umilit in templul lui Marduk, unde trebuia sa faca
o declaratie de nevinovatie pentru a castiga favoarea divinitatii; regele era raspunzator
pentru pacatele poporului si in cazuri de calamitati era ucis drept ispasire; pe de alta
parte, cu ocazia decesului regelui erau ucise un mare numar de persoane din anturajul
regal ca sa-l serveasca in viata de dincolo.
Puterea economica a statului era concentrata in mana preotilor; temnplele aveau
arondate edificii, turme de animale, terenuri agricole, ateliere; desfasurau activitati
bancare oferind credite, primind valori in depozit contra comision, manipuland afaceri
imobiliare; saracii, bolnavii si razboinicii care fusesera prizonieri primeau credite fara
dobanda; tot templele erau si camere de comert reglementand preturile si unitatile de
masura de pe piata, garantand incheierea tranzactiilor si pastrand inscrisurile in arhiva.
Codul lui Hammurabi (Amrafel in V.T.) este cel mai vechi cod de legi cunoscut;
dateaza din 1750 ien si consta intr-o culegere ordonata de 282 norme mostenite de la
sumerieni si akkadieni; articolele codului sunt gravate pe o stela de diorit negru iar
Hammurabi este reprezentat primind legea din mana zeului dreptatii, Samas; iata cateva
norme: „daca cineva a scos ochiul unui om liber, sa se scoata si al lui”,”barbatul isi poate
vinde creditorului sotia, fiul sau fiica pe o perioada de pana la trei ani”,”barbatul care isi

32

repudiaza fara motiv sotia trebuia sa-i restituie zestrea si o parte din averea agonisita
impreuna”,”sotia adultera prinsa in flagrant sa fi inecata impreuna cu amantul ei”,”taranul
care nu-si va plati datoria sa fie sfasiat prin tragere de vite chiar pe camp”,”celui care va
fura graunte sau furaje sa i se taie mainile”. Desi oferea privilegii preotilor si
demnitarilor, codul stipula plata serviciilor medicale functie de starea economica a
bolnavului; de exemplu pentru salvarea unui ochi omul bogat trebuia sa plateasca 10 sicli,
omul instarit 5 sicli iar sclavul doar 2 sicli; codul lui Hammurabi a influentat toata cultura
antica a Orientului apropiat.
Civilizatia din Mesopotamia emite niste coordonate ce vor fi regasite si in alte mari
culturi ale lumii antice; idolatria si politeismul strabat ca un fir rosu intreaga epoca;
cosmogoniile sunt naive si fantastice; regii sunt considerati zei sau loctiitori de zei; exista
tendinta de dominatie politica si economica a clasei preotesti; se practica sclavia, legea
talianului si jertfele umane.
O alta mare civilizatie istorica s-a dezvoltat in Egipt pe malurile fertile ale Nilului. In
anul 3100 ien regele Menes al Egiptului de Jos reuseste sa-si unifice regatul cu Egiptul de
Sus fondand pe fosta granita orasul Memfis, capitala noului stat; cu Menes care a domnit
timp de 60 de ani, incepe istoria Egiptului desfasurata pe dinastii; in anul 2686 ien cu
dinastia a-3-a incepe Regatul vechi ce a durat pana in 1991 ien; in timpul regelui Djeser
(2667-2648) marele arhitect Imhotep proiecteaza piramida in trepte de la Saqqara iar in
timpul dinastiei a-4-a se construiesc piramidele faraonilor Kheops, Khefren si Mikerinos,
precum si Sfinxul din Giseh; cu anul 1991 incepe Regatul mijlociu cu capitala la Teba;
Sesotris III cucereste Nubia pentru un timp dar in 1720 hiksosii supun nordul Egiptului
impunandu-si autoritatea si asupra sudului administrat de Teba; in 1567 hiksosii vor fi
alungati iar in 1650 incepe Regatul nou care va fi extins printr-o politica expansionista de
Tuthmosis III si Amenofis II; este perioada de apogeu a puterii Egiptului cand se
construieste si marele templu al lui Amon de la Karnak. Puterea preotilor tebani in slujba
lui Amon devenise stanjenitoare pentru regalitate motiv pentru care faraonul Amenhotep
IV(1353-1335) si sotia sa frumoasa Nefertiti, vor initia o reforma religioasa impotriva lui
Amon care va fi insa anulata de Tutankamon(1361-1352); Ramses II in lunga sa domnie
(1290-1224) porunceste construirea templelor de la Karnak, Teba, Abydos si Abu
Simbel, ii infrange pe hititi la Kades in 1274 dar incheie pace cu ei in 1258 din cauza
amenitarii unui nou inamic, Asiria. Pe la 945 ien perioada regatului nou ia sfarsit iar
Egiptul va fi condus pe rand de o dinastie libiana apoi de una etiopiana, pentru ca in 666
ien sa fie cucerit de asirieni sub conducerea lui Asurbanipal. In 525 ien Egiptul cade sub
stapanire persana iar in 332 ien Alexandru va fi primit ca un eliberator si declarat urmas
legitim la tronul faraonilor. Incepea epoca elenistica.
Idolatria si politeismul persista si in Egiptul antic dar exista unele trasaturi specifice.
Faraonul era considerat zeu atat in viata cat si dupa moarte dar onorific, fara a i se aduce
adorare sau sacrificii; el era imaginea perfectiunii; datorita lui recoltele erau bogate, la el
se afla principiul vital (Ka) si dreptatea desavarsita (Maat). Cu toate astea faraonul era o
persoana publica, primea audiente, conducea efectiv armata, justitia, administratia si
prezida toate ceremoniile religioase importante, jertfele fiind aduse zeilor in numele sau.
Incepand cu faraonul Keops treburile statului au fost transferate functiei de vizir; treburile
palatului si cultul religios ramaneau in sarcina regelui; clasa preoteasca a devenit foarte
puternica odata cu donatiile de terenuri si sclavi ale faraonilor catre temple.

33

Egiptenii nu aveau o idee clara despre facerea lumii si a oamenilor; existau mai multe
cosmogonii fanteziste: aparitia unei movile sau a unui ou primaordial la suprafata apelor,
sau zeul Ra creaza initial cuplul de zei Shu si Tefnut care vor naste pe Geb (pamantul) si
pe Nut (cerul), sau lumea este creatia atotputericului zeu Ptah; oamenii s-au nascut din
lacrimile lui Ra dar au gresit si Ra a vrut sa-i nimiceasca; zeita Hathor se angajeaza sa
distruga toata rasa umana dar Ra o imbata ca sa poata salva o parte din omenire.
Osiris era zeul fertilitatii pamantului si judecatorul mortilor; Seth era zeul raului, al
desertului si ucigasul fratelui sau Osiris; Amon Ra zeul soarelui era divinitatea suprema
la Teba. O caracteristica a religiei egiptene este divinizarea animalelor, sau zoolatria; de
la formele idolatre animale s-a trecut la forme compozite, zeitatile egiptene avand trup
omenesc si capete de animale; Anubis zeul mortilor are cap de sacal, zeul apelor Sobek
are cap de crocodil, Apis este taurul sacru asociat cu zeul Ptah, zeita pacii Hator are cap
de vaca, Horus divinitatea solara (fiul lui Osiris si al lui Isis) are cap de erete, Thot zeul
lunii are cap de pasare ibis. Dupa anul 600 ien zoolatria a luat forme paradoxale in religia
populara; s-au descoperit cimitire intregi cu mumii de pisici si de crocodili; in epoca
elenistica in randurile intelectualitatii zeii egipteni au fost inlocuiti treptat cu divinitati
grecesti.

Zeilor li se construiau temple monumentale cu multe coloane masive, cu capiteluri si
inscriptii; unele temple nu aveau acoperis pentru ca ceremonia se desfasura sub cerul
liber; exista insa o curte interioara cu altarul pentru jertfe si cate un obelisc inalt si greu
de cateva sute de tone a carui ridicare pe verticala punea serioase probleme tehnice; la fel
ca in Mesopotamia statuile zeilor erau spalate imbracate, li se oferea tamaie si mancaruri,
erau scoase in procesiune.
Femeile erau respectate in Egipt; nu exista acea forma de sclavie familiala ca la asirieni
si nici copii abandonati caci religia impunea egalitate intre sexe; femeile puteau ocupa
inalte functii, de exemplu mare preot sau chiar faraon cum a fost cazul reginei
Hatsepsut(1473-1458); sclavii aveau o situatie mult mai buna decat in alte state antice;
aveau dreptul la proprietate si mostenire, la functii publice, la casatorii cu oameni liberi;
sclavii care munceau in mine si in carierele de piatra o duceau greu.
Egiptenii credeau in viata de dupa moarte; aceasta credinta comparabila cu cea a
civilizatiilor megalitice, a fost motorul construirii piramidelor; ei considerau ca omul are
trei componente: trupul, sufletul si „dublul” adica entitatea de forma identica cu trupul,
vizibila dar imateriala; acest „dublu” era nemuritor cu conditia ca trupul sa nu fie distrus
dupa moarte si sa aiba in mormant lucrurile necesare vietii sau macar modele lor din lut.
Acesta este motivul pentru care trupurile erau mumificate iar mormintele erau amenajate
ca niste locuinte; drept masura de prevedere in cazul distrugerii mumiei, se adauga o
statuie a decedatului care sa constituie un suport material de rezerva pentru „dublu”. In
mormant se puneau pe langa obiectele de uz casnic si figurinele celor care au fost in
anturajul decedatului: sotie, rude, copii, prieteni, ca sa-i tine companie in viata viitoare.
De notat ca nu erau sacrificate fiinte umane in acest scop. Moartea la egipteni avea deci o
unda de optimism, spre deosebire de religia Mesopotamiei; mumiile purtau in locul inimii
cate in carabus care era simbolul reinvierii; mortii urmau sa fie renascuti in cer unde erau
alaptati de Zeita-mama celesta; de aceea aceasta zeitate avea cap de vaca. Initial mortii
erau pusi in morminte deasupra carora se construiau niste capele cu mobilier si cu statuia
reprezentand defunctul; prima piramida a fost construita pentru faraonul Djeser urmata de
un sir de piramide, cea mai mare a lui Kheops a carei constructie a necesitat munca a sute

34

de mii de oameni pe timpul a 30 de ani; pana azi s-au descoperit 80 de piramide. Faraonul
Khefren pe langa piramida sa mai are construit si Sfinxul, un idol urias cu trup de leu si
cu chipul faraonului care „priveste” senin rasaritul soarelui; palatele faraonilor construite
din caramida arsa la soare, n-au rezistat in timp imenselor piramide din blocuri de piatra,
locuinte mortuare pentru vesnicie.
In „Cartea mortilor” exista un capitol care trateaza despre judecata sufletului; inima
mortului este pusa pe un taler al cantarului iar pe celalalt este pus un ochi simbolul lui
Maat (dreptatea, adevarul si ordinea universala); decedatul face o declaratie de
nevinovatie in fata zeilor si a lui Osiris judecatorul celor morti, in care arata ca: nu a ucis,
nu a savarsit nedreptate, nu a pricinuit nimanui durere si suferinta, a dat paine celui
flamand, apa celui insetat, vesminte celui gol: ”Osiris, Tu care imi pazesti fiecare vorba
pe care o rostesc, Tu care te rusinezi de mine fiul tau, Plina de rusinare si de mahnire este
inima ta, Caci grele fost-au greselile pe care le-am savarsit pe pamant”. Intalnim deci
milostenie, cainta, smerenie, cea ce este esential pentru mantuirea sufletului.
Mai gasim in religia Egiptului o reforma monoteista, fapt unic la acea vreme; faraonul
Amenhotep IV l-a promovat ca zeu suprem pe Aton discul solar, lovind preotimea zeului
Amon care submina autoritatea regala. Se pare ca nu a fost doar un interes politic.
Faraonul si-a schimbat numele din Amenhotep (Amon este multumit) in Akhenaton (Cel
care-l slujeste pe Aton); era promovat un zeu unic infatisat printr-un simbol abstract,
discul solar, deci nu sub forma de idol zoomorf; Aton era Creatorul atotputernic si sursa
universala a vietii; imnurile inchinate de rege lui Aton sunt scrise cu iubire si veneratie:
“Aton … da viata embrionului si vegheaza nasterea si cresterea copilului, asa cum da
viata si puilor de pasare si apoi ii ocroteste. Cat de diferite sunt operele Tale! Ele sunt
ascunse inaintea oamenilor. O! Unic Dumnezeu in afara caruia nu este altul! Tu ai creat
Pamantul … Tu ai fixat locul fiecarui om … fiecare isi are hrana sa iar ceasul mortii este
fixat”. Intr-o era caracterizata de idolatrie si politeism faraonul Amenhotep IV gaseste
calea catre Dumnezeu; reforma lui a fost insa de scurta durata si s-a limitat doar la casa
regala fara a fi propagata in popor; odata cu moartea faraonului succesorul sau
Tutankamon sub presiunea preotilor, reinstaureaza vechiul cult.
In paralel cu civilizatia Mesopotamiei si cea Egipteana, pe valea Indusului in nord estul
Indiei in anii 2800 ien se dezvolta civilizatia Indus, produsul populatiei dravidiane de
statura mica stramosii indienilor de astazi; orasele cele mai importante erau Harappa si
Mohenjo-daro comparabile ca marime si nivel de civilizatie cu orasul Ur. Datele despre
civilizatia Indus sunt putine. Se pare ca de la ei s-a mostenit credinta in reincarnare. Pe la
1900 ien cultura Indus era in declin; lovitura de gratie a venit prin invazia triburilor indo-
europene de arieni incheiata prin 1500 ien care au cucerit cele doua orase supunand
populatia bastinasa la sclavie; cotropitorii erau din rasa alba si s-au autointitulat “arieni”,
adica nobili sau stapani. Primul lor rege a fost Manu de la care a ramas si un cod de legi.
Arienii au compus Vedele si au impus organizarea societatii in caste, pentru a nu se
amesteca cu bastinasii; fiind minoritari au fost in final asimilati, dar sistemul castelor a
ramas. Spre anul 600 ien arienii si-au intins dominatia spre zona Gangelui mutandu-si
capitala la Pataliputra; dupa dinastia Nanda 413-322 ien si scurta dominatie greaca adusa
de Alexandru Macedon, in India va domni dinastia Maurya al carui ilustru reprezentant
regele Asoka(273-232 ien) s-a convertit la budism; el va extinde imperiul indian si religia
buddhista pe aproape toata peninsula.

35

Impartirea societatii in caste avea un suport religios conceput de clasa ariana a
brahmanilor, dupa care fiecare se nastea intr-o casta si apartinea de ea toata viata; omul
putea renaste intr-o casta superioara daca facea fapte bune in prezenta existenta. In
societate conducea casta brahmanilor (a preotilor), urmata de cea a nobililor razboinici
(din care facea parte si regele) si de casta oamenilor liberi; acestea erau castele arienilor
dupa care venea casta servitorilor formata din populatia dravidiana majoritara, si „paria”
adica cei mai desconsiderati din cauza meseriilor pe care le practicau (gropari, macelari,
calai, gunoieri). Justitia era indulgenta cu cei din castele conducatoare si foarte aspra cu
cei din castele inferioare.
In India prima datorie religioasa era sa ai copii; avortul era socotit o crima la fel de
grava ca asasinarea unui brahman; barbatul necasatorit era tratat cu profund dispret;
femeile isi dedicau viata familiei. Prostitutia si adulterul erau foarte rare.
Religia Indiei detine o bogata literatura. Primele scrierei sunt Vedele redactate de
arieni, cea mai importanta fiind „Rig-Veda” scrisa intre anii 2000-1500 ien care contine
1028 de imnuri dedicate diferitelor zeitati (Vid inseamna cunoastere). Urmeaza „Textele
Brahmanas” redactate de preotime intre anii 1000-800 ien care explica ritualul jertfelor.
„Upanisadele” promoveaza asceza si meditatia in locul jertfelor si afirma existenta unei
realitati unice numita Brahman. „Legile lui Manu” reglementeaza organizarea societatii
pe caste; „Ramayana” descrie faptele de vitejie ale lui Rama iar „Mahabharata” (90.000
de versuri si cea mai lunga epopee din istorie) lupta dintre doua familii ariene pentru
tronul regatului Bharata; capitolele 25-42 din epopee sunt cunoscute sub denumirea de
Bhagavad-gita (Cantecul Domnului) si descriu o lupta de 18 zile din razboiul hotarat de
Brahma, in scopul usurarii pamantului de atata omenire; in lupta intervine zeul suprem
Visnu si complementarul sau Siva distrugatorul iar la sfarsit o noua lume renaste.
Pe langa cosmogoniile fanteziste cum ar fi: crearea lumii din trupul unui urias sau
fecundarea apelor de catre un zeu, exista si o cosmogonie metafizica de exceptie:

Atunci nici Nefiinta n-a fost si nici Fiinta,
Caci nu era nici spatiu, nici cer, si nici stihie
Avea stapan si margini pe-atuncea Universul?
Avea adanci prapastii? Dar mare? Nu se stie.
N-a fost nici Nemurire, caci Moartea nu-ncepuse
Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi.
Nici vant n-a fost sa bata acele inceputuri;
Insa Ceva in lume-Unicul-se ivi.
………………………………………………..
Dar care minte oare fu-n stare sa priceapa
Creatiunea insasi de unde-a inceput?
Poate aicea zeii isi zamislira neamul
Dar cine va sa spuna din cine s-au nascut?
Doar El, Acela care porni Creatiunea
El, Cel care-o priveste din ceruri, numai El
El, Cel care-a facut-o, sau poate n-a facut-o,
El singur stie, poate. Sau poate ca nici El.

Rig-Veda. Imnul creatiei. (cap. X-129)

36

Religia Indiei prezinta o evolutie specifica: pornind de la elemente simple si folosind
speculatii rationaliste ajunge la niste constructii foarte complexe, oarecum contradictorii.
In prima etapa dravidienii marturiseau credinte primitive in spirite, animale totemice si
reincarnare. Arienii au adus in India zeitatile ce vor forma primul sistem religios coerent
odata cu compunerea vedelor; Dyaus-pitar era zeul cerului, Agni al focului, Varuna al
noptii al adevarului si al dreptatii, Indra al furtunii; Visnu era zeul solar al energiilor
vitale, Rudra al dezordinii al neprevazutului si al raului, Soma zeul bauturii imbatatoare
cu acelasi nume, Siva distrugatorul ciclic al universului, Mitra divinitate binevoitoare
oamenilor. Unii din acesti zei au fost exaltati pe rand la rangul de divinitate suprema de
structura quasi-monoteista, pentru a se ajunge in hinduismul tarziu la o formula trinitara:
Brahma creatorul, Vishnu sustinatorul iar Siva distrugatorul ciclic al lumii.
A-2-a etapa este cea brahmanica in care domina dogma sacrificiului; zeii vedici pierd
teren in favoarea lui Prajapati Domnul fapturilor care s-a supraincalzit prin asceza si a
creat prin emanatie din sine insusi, pana s-a consumat total; astfel creatia luase fiinta dar
ii lipsea Creatorul. Jertfele sunt deci un act de restaurare a lui Prajapati, dand echilibru si
stabilitate universului; soarele nu s-ar ridica daca preotii in zori nu ar aduce ofranda
focului, zeii ar muri daca nu li s-ar aduce sacrificii iar asta ar provoca un sir de calamitati
ce ar distruge omenirea. Aceasta dogma consolida pozitia brahmanilor (preotilor) care
promiteau celui ce aducea jertfe si platea taxe, castigarea unei personalitati duble
nemuritoare Atman, in comuniune cu Prajapati. Erau sacrificate animale cel mai
important fiind sacrificiul calului care nu putea fi adus decat de catre un rege victorios in
lupta; sacrificarea unui brahman avea puteri mai mari decat sacrificiul calului dar se
practica foarte rar. Sacrificiile umane nu erau o regula.
A-3-a etapa a religiei Indiei incepe cu Vedanta sau Upanisadele, in care este exaltat
Brahman - Sufletul lumii, defapt o reformulare a vechiului Prajapati; locul jertfelor este
luat acum de asceza si meditatie. Echivalarea jertfei cu asceza este o speculatie a dogmei
sacrificiului: lumea a fost creata prin asceza din Prajapati, deci asceza este jertfire de sine
dupa modelul Creatorului si in consecinta este superioara jertfelor de animale. Gandirea
upanisadica merge insa mai departe: asceza este o actiune benefica ce duce la unirea
sufletului Atman, cu Sufletul lumii - Brahman; restul actiunilor unui om vor impiedica
deci aceasta unire; dar efectul unei actiuni este cauza altei actiuni, deci exista un lant
nesfarsit de actiuni tip cauza-efect-cauza, pe care l-au numit Karman; cand omul moare
faptele pe care le-a facut trebuie in mod necesar conform „legii karmice”, sa fie cauza
altor fapte, deci existenta trebuie sa continue printr-o reincarnare. Amprenta spirituala a
eului personal asupra sufletului este reiterata intr-un sir nelimitat de existente succesive
(Samsara). Scopul omului devine eliberarea din sirul reincarnarilor astfel ca sufletul lui
Ataman, sa se uneasca cu Brahman. Intreruperea lantului karmic al faptelor nu se poate
face decat daca intelegem aceasta necesitate, deaceea gandirea Upanisadelor afirma ca
ignoranta metafizica a omului care nu pricepe finalitatea existentei sale, este defapt
motorul faptelor care intretin lantul karmic. Samsara si Karman vor fi niste coordonate
constante in gandirea religioasa a Indiei.
Brahman este in acelasi timp Lumea sensibila dar si Stapanul ei; el este Sufletul
universului dar nu e personalizat nu are entitate inteligenta si vointa; pentru a se uni cu
Brahman, omul trebuie sa-si anuleze si el propria entitate. Depersonalizarea se obtine prin
suprimarea starilor de constiinta folosind un complex de tehnici succesive ce definesc
sistemul Yoga; se incepe cu asceza si disciplinarea trupului; apoi yoghinul isi insuseste

37

pozitiile specifice meditatiei si tehnicile de respiratie; urmeaza exercitiile de oprire a
activitatii simturilor dupa care ultimile trei etape cele mai grele: concentratia, meditatia si
enstaza. Concentratia este focalizarea atentiei asupra unui obiect in scopul de a impiedica
orice activitate psihomentala; meditatia este „o asimilare a obiectelor in esenta lor”;
enstaza este „iluminarea”, trecerea de la “a cunoaste” la “a exista”. Sa notam ca ultimele
trei etape nu pot fi explicate ci doar experimentate. „Iluminatul” afirma ca a iesit din
lantul reincarnarilor, s-a eliberat de el insusi, de lume si de orice datorie morala sau etica;
pentru el problema binelui si a raului nu mai exista, a devenit impersonal si s-a unit cu
Sufletul universului. Straduindu-se sa-si anihileze „propriul eu” yoghinii au conceput un
model de urmat numit Ystvara, un fel de macroyoghin care colaboreaza prin simpatie cu
toti yoghinii.

A-4-a etapa a religiei Indiei incepe cu Jainismul urmat de aproape de Buddhism.
Jainismul a fost fondat de Mahavira prin anul 557 ien ca un protest impotriva doctrinei
sacrificiului. Jina inseamna invingator. Provenit dintr-o familie princiara bogata
Mahavira, dupa ce se casatoreste si are si o fiica, se retrage in viata ascetica impartind
saracilor averea sa si practicand non-violenta (Ahimsa) fata de orice fiinta; umbla
complet dezbracat ca nu cumva din cauza hainelor sa ucida din greseala vreo insecta; un
profund respect fata de orice forma de viata alaturi de credinta ca si obiectele din natura:
pietrele, apele, padurile, au cate un suflet viu. Jainismul propune ca metoda de eliberare
inactivitatea pentru a opri lantul karmic; faptele de dinainte pot fi anihilate prin asceza;
astfel sirul rencarnarilor este oprit iar sufletul isi gaseste pacea; este admisa pentru
avansati sinuciderea prin infometare. Principiul non-violentei interzice chiar si gandurile
rele la adresa oricarei fiinte; drept urmare jainistii sunt foarte corecti, nu mint, nu fura, nu
desfraneaza, nu se imbata pentru ca toate acestea sunt fapte de „violenta”.
Buddhismul este contemporan Jainismului. Siddhartha Gautama nascut in 558 ien tot
dintr-o familie princiara bogata, casatorit la 16 ani avand si un fiu, renunta la viata de lux
devenind un aspru ascet; aceasta cale nu-l satisface insa si atunci alege calea de mijloc a
cumpatarii odata cu „trezirea” sa, cand realizeaza ca sirul reincarnarilor poate fi intrerupt
prin anihilarea oricarei dorinte din constientul uman. Devenit Buddha (trezit) el tine
prima cuvantare la Benares in anul 523 ien, in care arata ca viata omului este doar
suferinta si asta se datoreaza dorintelor sale; prin urmare omul trebuie sa-si reprime orice
dorinta si astfel nu va mai suferi si nici nu se va mai reincarna, trecand in Nirvana. Fiind
un mod de viata care lupta impotriva suferintei Buddhismul promoveaza la fel ca
Jainismul, un inalt nivel etic prin asa-numita cale cu opt brate: opinie corecta, gandire
corecta, vorbire corecta, activitate corecta, existenta corecta, efort corect, atentie corecta,
concentrare corecta; de exemplu vorbire corecta inseamna: abtinere de la minciuna,
calomnie, defaimare, violenta verbala, barfa, palavrageala; activitate corecta inseamna: sa
nu furi, sa nu ucizi, sa nu curvesti. Din pacate binele lor trebuie sa fie lipsit de initiativa
conform principiului nonactiunii. Reforma buddhista este mai radicala decat Jainismul
pentru ca prin reprimarea oricarei dorinte, inclusiv a dorintei de a trai, obtine nu doar
inactivitatea ci stingerea motivarii oricarei actiuni; Nirvana inseamna stingere. Mesajul
specific al lui Buddha pentru avansati consta in ultimile trei norme ale corectitudinii care
se refera la modul de viata yoghin si nu pot fi explicate fara initierea prealabila; acestea
se practica in manastiri de catre calugari si au o pondere insemnata in metoda buddhista.
De remarcat ca Buddha, desi ajunsese la un nivel ridicat de cunoastere, a refuzat sa
vorbeasca despre suflet si natura lui, despre Dumnezeu, despre univers, fiind reticent cu

38

orice opinie filozofica sau religioasa. Nu exista o carte a Buddhismului, ci doar predicile
lui Buddha si practica yoghina pentru cei avansati, sub indrumarea unui maestru. Totusi
Buddha afirma intr-un dialog cu discipolii sai ca L-a cunoscut pe Cel Nemuritor si ca nu
poate spune nimic despre El decat ca exista. Buddhismul a luat ulterior forme diferite de
original; exista manastiri de calugari budisti cu reguli stricte care pastreaza doctrina
initiala dar exista si buddismul laic care se multumeste cu fapte de milostenii catre
manastirile budiste in speranta unor reincarnari mai avantajoase; deasemenea s-a
dezvoltat un adevarat cult de venerare al lui Buddha: urma pasilor lui, relicve din trupul
lui (dinti), binecunoscutele statui in pozitia semilotus, pomul sub care a primit iluminarea.
Dupa Buddha au mai aparut si alti “iluminati” care pretind ca isi transfera meritele proprii
pentru alinarea suferintelor acelora care le devin devotati; aceasta se numeste “Calea
Boddhisattvilor”.

A-5-a etapa in religia Indiei este Hinduismul, sintetizat in Bhagavad-gita; eroul Arjuna,
pe timpul razboiului dintre cele doua familii de arieni pretendente la tronul Bharatei,
vazand ca va avea sa lupte cu prieteni si cu rude apropiate din cealalta tabara, se intreaba
la ce bun atata varsare de sange; el intra intr-un dialog prelungit cu Krishna (Vishnu) pe
lungimea a 700 de versuri, primind o serie de lamuriri despre caile de mantuire ale
omului. Hinduismul incurajeaza toate vocatiile religioase ale Indiei convergente catre
acelasi tel: evadarea din sirul reincarnarilor pentru a te uni cu Sufletul universului; in plus
propune o cale accesibila oricui, anume: devotiunea catre zeul Visnu care creaza lumea in
mod continuu dar fara sa se implice, fiind doar spectatorul propriei creatii; odata ce omul
nu poate rupe lantul karmic al faptelor, nu-i ramane decat sa actioneze cu conditia ca
faptele savarsite sa fie impersonale, dedicate si puse pe seama divinitatii; astfel faptele
capata valoare de sacrificiu ca si asceza sau jertfele, contribuind la mentinerea
echilibrului cosmic. Aceasta cale da o sansa de mantuire omului obisnuit, fara a-i cere sa
renunte la viata sociala, familie, copii, servici; deasemenea da Indiei credinta intr-un
dumnezeu personal pe care Upanisadele, Yoga, Jainismul si Buddhismul il lipseau de
entitate sau il negau.

Hinduismul popular este strain de inalte consideratii teoretice, fiind redus la un amestec
eterogen al credintelor traditionale: politeism, idolatrie, animism, fetisism; vaca este in
India animal sacru, mama a lumii; se crede ca fiecare parte a corpului vacii este locuita de
cate o zeitate; urina si balega ei au puteri sfintitoare, muribundul care tine in mana coada
unei vaci va ajunge cu bine in lumea de dincolo. Fluviul Gange este considerat sfant ca
izvorand din picioarele lui Visnu si curgand prin parul lui Siva. Balega vacilor, baia in
apele reci ale Gangelui si pelerinajul la Benares unde Buddha a vorbit prima data despre
cele patru adevaruri nobile ale suferintei, sunt in Hinduismul popular curatitoare de
pacate. Pentru marea masa a oamenilor calea de eliberare din ciclul reincarnarilor este
devotiunea catre un zeu liber ales si ritualurile populare ale locului de bastina.
Hinduismul este un sistem „religios” foarte larg fara unitate, reguli si coerenta, care nu
exclude alte cai de mantuire si lasa o poarta larg deschisa liber-cugetatorilor.
Asadar religia Indiei aduce ca elemente noi lantul karmic al faptelor si reincarnarea;
aceste credinte se pare ca au fost mostenite de la stramosii dravidieni si teoretizate
ulterior. Este adevarat ca bilantul faptelor savarsite de un om intr-o viata ramane
nerezolvat cand survine moartea, deci trebuie sa existe o continuare a existentei. Pentru
un popor supus sclaviei prin sistemul castelor, reincarnarea era speranta intr-un viitor mai
bun. Credinta ca elementele naturii sunt purtatoare de „suflet” a indus probabil ideea ca

39

omul se poate reintrupa intr-o alta forma de viata. Rasplata unei intrupari superioare
functie de faptele savarsite, implinea nazuinta catre dreptate. Aceste premize au canalizat
credinta indienilor catre reincarnare dar asa cum admit si ei, asta nu rezolva problema
caci la sfarsitul urmatoarei existente bilantul faptelor va cere o noua continuare si asa mai
departe. De aici rezulta doua variante: ori ipoteza reancarnarii e falsa ori sirul
reincarnarilor e nesfarsit; negasind alta alternativa la continuarea vietii dupa moarte,
gandirea indiana a comis prima eroare alegand ipoteza reincarnarilor nesfarsite. Din
aceasta vor decurge urmatoarele erori menite s-o sustina pe prima, caci asa se intampla
daca nu tai raul de la radacina.
Bilantul faptelor dintr-o existenta este „proprietatea” unei entitati responsabile, sa-i
spunem spirit, si acesta este cel care se reincarneaza ca rasplata sau ca pedeapsa intr-o
alta existenta; daca reincarnarea se face tot intr-o fiinta umana atunci ideea rasplatii are
sens pentru ca acelasi spirit isi continua „lantul karmic”; daca reincarnarea se face insa
intr-o planta, un animal sau un element al naturii care nu sunt fiinte spirituale, atunci
bilantul faptelor din existenta umana ramane nerezolvat iar spiritul responsabil de ele pur
si simplu dispare; in acest caz reincarnarea este lipsita de sens. Ideea e ca nu se pot
continua faptele unui om cu „faptele” unui animal care la randul lui nu poate beneficia de
o reincarnare superioara in contul „faptelor bune” din existenta de animal; cu atat mai
mult daca e vorba de plante sau de elemente ale naturii.
Sa presupunem ca eliminam plantele, animalele si elementele naturii din formele de
viata ale reincarnarii. Atunci un spirit uman ar trebui sa aiba un sir nelimitat de existente
umane mai bune sau mai rele. Sa notam insa ca omul nu-si aminteste existentele
anterioare, deci nu exista unitate de constiinta intre doua existente diferite ale aceluiasi
spirit; ori aceasta unitate de constiinta e singura care ar putea sa dea un sens trecerii
spiritului prin mai multe existente, caci astfel ar putea acumula o experienta foarte vasta
prin care sa castige statornicia in alegerea binelui, pentru propria mantuire.
Pentru a elimina problema unitatii de constiinta, gandirea indiana cade in a-2-a mare
eroare lansand ideea ca nu spiritul e cel care se reincarneaza ci sufletul, deci suportul vital
al spiritului; dar daca cel care se reincarneaza este sufletul lipsit de entitate atunci cine
primeste rasplata sau pedeapsa reincarnarii? Si daca sufletul se reincarneaza atunci ce
este reincarnarea decat o nastere obisnuita in sensul acceptat de toata lumea?
Mergand pe ideea superioritatii sufletului fata de spirit, gandirea indiana emite a-3-a
eroare mai mare ca cele dinainte, atribuind lui Dumnezeu (Brahman) un caracter absolut
impersonal. El este Sufletul universului, lipsit de ratiune, sentimente, vointa, spirit; in
acest caz cum poate fi Brahman, creatorul si stapanul lumii?
Ajunsi aici ganditorii indiei emit a-4-a mare eroare: odata ce calea mantuirii este unirea
cu Brahman, omul trebuie sa se faca asemeni Lui, deci sa se debaraseze de entitatea sa;
sufletul trebuie „curatat” de amprenta personala impura a spiritului prin anularea totala a
propriei entitati; sufletul Atman este o cuanta de energie subtila, o coala de hartie
imaculata de pe care trebuie sters orice inscris, ca astfel sa se reuneasca cu Brahman.
Odata atins telul final, unirea cu Sufletul lumii, este emisa a-5-a eroare: cel care s-a
eliberat de el insusi, s-a eliberat si de orice datorie morala sau etica; pentru el problema
binelui si a raului nu mai exista; nu se mai pune nici un pret pe acumularea experientei
dintr-o viata si nici pe folosirea ei pentru mantuire; atat faptele bune cat si cele rele raman
in urma ca un balast nefolositor.

40

In fine pentru a „incuraja” pe credinciosi, gandirea indiana emite a-6-a eroare,
proclamand ca lumea in care traim nu este reala ci doar o iluzie, pentru ca se desfasoara
la periferia lui Brahman, iar omul trebuie sa se desprinda de ea.
Iata deci „lantul logic” al gandirii indiene: viata este o succesiunea nesfarsita de
reincarnari; pentru ca intre doua reincarnari nu exista unitate de constiinta, nu spiritul se
reincarneaza ci sufletul; in consecinta sufletul e mai mare ca spiritul deci Dumnezeu este
Sufletul universului complet lipsit de spirit; omul trebuie sa-si „omoare” si el spiritul
pentru a se uni cu Dumnezeu; ajuns aici a devenit mai presus de bine sau rau; „realitatea”
in care traim e defapt o iluzie.
Consecintele acestei gandiri dau si metodele de „mantuire”. Intai se cere omului sa-si
asume necesitatea iesirii din lantul karmic; apoi la alegere: Yoga cu tehnicile de stingere
a Eului, Jainismul cu inactivitate nonviolenta si ascetism pana la sinucidere, Buddhismul
cu stingerea dorintei de a trai, sau hinduismul cu devotiunea semi-idolatra si transferarea
faptelor proprii catre un zeu.
Cu toate erorile ei gandirea indiana are niste merite incontestabile. Ei au inteles ca viata
omului trebuie sa continue cu necesitate intr-o post existenta pentru a se realiza dreptatea
absoluta; sunt primii care au intuit transcendenta lui Dumnezeu; primii care au inteles ca
mantuirea omului se realizeaza prin comuniunea cu El; primii care au afirmat ca lumea
nu poate avea alta sursa decat insasi Creatorul. Ca metode practice: tehnicile Yoga
directionate pe disciplinarea personalitatii umane, au o eficacitate extraordinara in sensul
dezradacinarii patimilor; asceza cu buna chibzuiala are aceleasi efecte fiind practicata in
mai toate religiile; Ahimsa, principiul nonviolentei si al respectarii oricarei forme de
viata, interzice chiar si a gandi ceva rau; abtinerea de la faptele rele si resemnarea in fata
necazurilor naste smerenie. Pana la un punct toate sunt bune, dupa care vine bifurcatia:
noi urmarim iubirea de Dumnezeu si de semeni, iar ei urmaresc stergerea entitatii umane
cu tot ce este ea bun sau rau.
Nodul indian este foarte greu de dezlegat pentru ca adevarul este amestecat cu falsul
intr-o retea de rationamente subtile, cum se afla dealtfel in oricare alta filozofie
„draceasca” de inalt nivel. Ne aflam in fata unui sistem de valori rasturnat si paradoxal.
Cel mai mare dintre paradoxuri pare sa fie credinta intr-un dumnezeu impersonal fara
inteligenta si vointa; considerand minunea alcatuirii lumii apare evident ca Dumnezeu are
o prea inalta inteligenta; observand statornicia legilor din univers putem afirma ca
Dumnezeu are o vointa peste care nu se poate trece; daca nu-L intelegem nu trebuie sa-L
reducem la simplu Suflet al universului, imens ca un ocean dar fara pic de minte.
Dumnezeu este mai presus de Creatie mai ales prin latura Lui spirituala; ipoteza ca
Sufletul definit doar ca energie vitala, este mai mare decat Spiritul definit ca inteligenta si
vointa personala, este aberanta. Odata ce nazuinta omului este sa se asemene cu Creatorul
sau si odata ce Creatorul este fiinta spirituala inseamna ca mantuirea nu sta in stingerea
entitatii persoanei; dimpotriva, calea catre Dumnezeu este cultivarea spiritului inalt sadit
in fiinta umana de catre Creator. Sufletul este doar suportul vital al spiritului; rostul
pentru care am fost creati este sa aducem roade pe taram spiritual; a incerca sa ne anulam
propriul eu este impotriva firii. Nu suntem mai presus de bine pentru ca binele este
expresia vointei divine aplicata fiintelor vii si mai ales oamenilor; nu suntem nici mai
presus de rau pentru ca suntem coruptibili si vulnerabili oricat de sfinti am fi; raul este
dusmanul pe care trebuie sa-l invingem. Lumea in care traim nu este o iluzie ci este un
teren de lupta dureros de real uneori. Rezolvarea dreptatii absolute are loc intr-o existenta

41

de dupa moarte dar nu intr-un sir nesfarsit de existente fara unitate de constiinta intre ele;
daca ar fi existat unitatea de constiinta atunci reincarnarea ar fi putut fi o solutie dar odata
ce nu exista inseamna ca Dumnezeu a ales alta cale. Gandirea indiana este o mentalitate a
mortii. Stingerea entitatii personale, deposedarea sufletului de spirit inca din timpul vietii,
este pentru ei un ideal, in timp ce pentru noi este moartea absoluta.
Sa vorbim acum despre Mozaism prima religie data oamenilor prin revelatie. Originile
si formarea poporului evreu sunt descrise in Vechiul Testament incepand de la Adam,
Avraam, Isaac, Israel, Moise si pana in epoca elenistica; Moise s-a nascut la doua
generatii dupa Amenhotep IV deci intre 1313-1295 probabil in timpul domniei lui Seti I;
cand Moise avea 80 de ani a scos pe Izrael din Egipt, pe vremea lui Ramses II(1290-
1224) sau pe vremea lui Menephta(1224-1214), al-13-lea fiu al lui Ramses II. Poporul
evreu va primi in pustia Sinai, Legea data de Yah-weh prin Moise; revelatia s-a transcris
ulterior in cinci carti: Geneza, Exodul, Numeri, Leviticul si Deuteronomul, care formeaza
impreuna Pentateuhul. Sub conducerea lui Iosua a urmat apoi cucerirea tarii Canaanului
ai carei locuitori practicau o religie politeista idolatra, plina de ritualuri sangeroase si
orgiastice; a fost vointa lui Yahve de a nimici pe canaaniti, dand tara evreilor cu conditia
sa respecte legile date prin Moise. Intre anii 1170-1150 se instaleaza pe tarmurile
mediteraneene ale Canaanului filistenii, ramasite ale popoarelor marii invinse de Ramses
al-III-lea(1194-1163); de la ei a capatat tara numele de Palestina. Sub amenintarea
pericolului filistean, israelitii cer proorocului Samuel un rege ales de Yahve care sa-i
conduca in lupta; astfel este ales Saul care a domnit 24 de ani, urmat apoi de ginerele sau
David(1004-961), cel mai mare rege al evreilor. David a scris o multime de psalmi, parte
din ei continand proorocii despre Mesia. A urmat Solomon(961-922 ien) rege pacifist
daruit de Yahve cu intelepciune si bogatie, care a scris Eclesiastul si Proverbele. Dupa
moartea lui Solomon regatul s-a impartit in doua, in urma unei rascoale populare cauzata
de impozitele prea mari; in Iuda regii au fost unsi de catre prooroci si s-au pastrat dinastii
din tata in fiu; istoria lor e plina de asasinate, dar nu atat de multe ca in regatul de nord.
Aici primul rege Ieroboam nemaiavand Ierusalimul ca centru religios, a poruncit sa se
faca doi vitei de aur ca sa-L reprezinte pe Yahve, incalcand astfel porunca a-2-a din
decalog: ”sa nu-ti faci chip cioplit si sa nu te inchini inaintea lui”. In anul 721 regatul de
nord cu capitala in Samaria este cucerit de asirienii condusi de Sargon al-2-lea, iar in anul
587 regatul de sud al Iudeei cade si el prada babilonienilor condusi de Nabucodonosor.
Poporul este dus in exil, templul din Ierusalim este distrus si sacrificiile inceteaza; trairea
religioasa se axeaza acum pe comportamentul moral fata de semeni si adorarea mistica a
lui Yahve, caci El este omniprezent si-Si protejeaza poporul chiar si in exil. In anul 539
regele persan Cirus cucereste Babilonul si dupa un an decreteaza eliberarea evreilor din
robie, evenimente prevestite deja cu 207 ani inainte prin proorocul Isaia. Templul este
reconstruit intre anii 537-515 ien si sunt reluate sacrificiile impreuna cu tot ritualul „de
curatire”. Pacea sub persi a durat 200 de ani timp in care s-a redactat Misna, o culegere de
norme emise de preoti si carturari in completarea Pentateuhului. In 320 Izraelul este
cucerit de Ptolemeu unul din generalii lui Alecsandru, devenit rege al Egiptului. In 171
Palestina este anexata la regatul elenist al Siriei condus de Anthiochus Epifhanus(175-
164 ien) care va abroga Tora si va dedica templul lui Yahve din Ierusalim lui Zeus,
identificat in popor cu Baal; au fost construite altare pentru zeitatile grecesti iar Sabatul,
taierea imprejur si practicarea ritualurilor au fost interzise sub pedeapsa cu moartea;
aceasta gafa politica a starnit revolta maselor initiata de Hassidim „evlaviosii”, condusi

42

de preotul Matatia din familia Hasmoneilor. In 164 fiul sau Iuda Macabeul a eliberat
Ierusalimul, a „curatat” templul de idoli si a reinstaurat cultul stramosesc; urmasii lui au
continuat lupta obtinand in anul 128 independenta politica a statului Izrael, dupa aproape
350 de ani de guvernare straina; domnia Hasmoneilor a fost insa dezastruuasa asa ca
poporul a acceptat cu usurare cucerirea tarii in anul 63 ien, de catre romanii condusi de
Pompei; capitala va fi mutata la Cezareea si tara va fi guvernata de procuratori militari
pana in anul 37 ien cand Irod I sprijinit de Octavian si Antonius, este numit rege al
Iudeei. El a poruncit reconstruirea templului din Ierusalim, pentru a castiga simpatia
evreilor; in timpul domniei lui s-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Betleemul
Iudeei. Au urmat la domnie Arhelau si apoi Irod al-2-lea in timpul caruia s-au petrecut
Rastignirea si Invierea Domnului. In anul 65 en iudeii refuza sa cedeze imparatului o
parte din donatia „Corban”, dedicata lui Dumnezeu; romanii trec la aspre represalii
conduse de Florus; ca raspuns iudeii se rascoala in 66 en sub conducerea lui Simon
zelotul si a lui Eleazar, capitanul garzilor Templului; romanii condusi de Gallus au
pierdut in lupte 6.000 de oameni, cea ce l-au determinat pe Vespasian sa asedieze
Ierusalimul. Asediul a durat pana in 69 cand cetatea a fost cucerita de catre Titus, fiul lui
Vespasian; in 17-Iunie-70 en inceteaza jertfa necurmata si in toamna Templul e ars si
daramat de romani sub comanda lui Crispus, fiul legatului Siriei. Ultimele puncte de
rezistenta concentrate in Massada au cedat in anul 73, cand evreii din cetate s-au sinucis
ca sa nu cada vii in mainile romanilor. Ultima mare revolta, condusa de Bar-Kochba intre
anii 132-135 a fost reprimata salbatic de catre imparatul Hadrian; atunci foarte multi evrei
au parasit Palestina. O parte din zidul de incinta al templului, ramas in picioare, este
astazi Zidul Plangerii; tentativa de reconstruire din anul 470 in timpul lui Iulian
Apostatul, nu a reusit.
Dumnezeul lui Israel este diferit de zeii celorlalte popoare antice. Cand Moise Il
intreaba care este numele Lui i se raspunde: “Eu sunt cel ce sunt”, cu alte cuvinte
Dumnezeul cel autentic, spre deosebire de zei care sunt doar imaginea mintii omenesti
despre divinitate. Dumnezeu nu are forma fizica si e imposibil de exprimat; El este Cel
care creaza si sustine lumea in existenta. Religia iudaica este profund monoteista; Yahve
este unicul Stapan, atotputernic si omniprezent; ingerii sunt slujitorii si mesagerii Lui.
In cosmogonia descrisa de Moise nu apar elemente fabuloase ca in celelalte religii;
Creatia este lucrarea lui Yahve care “ la inceput a facut cerurile si pamantul” din nimic si
apoi pe parcursul a sapte etape a adaptat aceasta lume materiala pentru viata. Capitolul
Genezei am vazut ca se potriveste uimitor de exact cu constatarile oamenilor de stiinta.
Lucrul cel mai sfant al evreilor era chivotul cu tablele de piatra pe care erau „scrise cu
degetul lui Yahve” cele 10 porunci; in conceptia iudaica legile sociale si morale sunt o
prelungire a dreptatii lui Dumnezeu, care tine totul in fiinta. Primele porunci vizeaza
calitatea lui Yahve fata de zeii „neamurilor”. “Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”
stabileste o inchinare de tip monoteist; Dumnezeu este unic prin insasi fiinta Sa. “Sa nu-ti
faci chip cioplit si sa nu te inchini lui”, este respingerea inchinarii la idoli; idolatria are
doua componente: cea naiva, dupa care statuia este socotita ca fiind insasi divinitatea si
cea evoluata dupa care idolul este reprezentarea divinitatii; in ambele cazuri divinitatea
este injosita prin reducerea la o forma fizica accesibila omului sau chiar dependenta de el;
religia evreilor respinge cu fermitate acest mod de inchinare slugarnic si fatarnic.
Dumnezeu este transcendent. El nu are un chip fizic accesibil omului deci nu poate fi
reprezentat sub nici o forma idolatra si nu are nevoie de serviciile oamenilor caci are toata

43

lumea in stapanire. A-3-a porunca cere “Sa nu iei in desert Numele Domnului”, asa cum
deseori oamenii isi bateau joc de idolii neputinciosi; a-4-a porunca cere respectarea Zilei
de odihna Sabatul, in memoria Creatiei; mai tarziu va fi legata de iesirea din robia
egipteana. Urmeaza apoi: “Sa nu furi, sa nu ucizi, sa-ti respecti parintii, sa nu curvesti, sa
nu minti, sa nu invidiezi”. Dumnezeul evreilor cere pentru El veneratie dar cere cu
fermitate si respectarea unor reguli de convietuire intre oameni, cea ce nu era socotit de
mare importanta in slujirea idolatra; numele Dumnezeului lui Israel se leaga astfel in mod
indisolubil de morala. Poruncile protejeaza Creatia la fel ca legile fizicii, astronomiei,
biologiei etc: astfel uciderea vatama Creatia in mod direct; curvia dezbina familii, lipseste
copii de educatie lucreaza impotriva perpetuarii speciei; neascultarea de parinti pune viata
copiilor si morala urmatoarei generatii in primejdie; marturia mincinoasa stramba
dreptatea si inmulteste raul; hotia promoveaza lenea, parazitismul, distrugerea; invidia
produce ura nimicitoare. Cat priveste primele patru porunci, acestea duc la “frica” de
Dumnezeu care asigura motivatia pentru implinirea celorlalte sase.
Mesajul indirect al poruncilor este Legea Iubirii care duce la unirea cu Creatorul.
Omului i se cere aspiratia catre perfectiune. Cruzimea cu care Iahve pedepseste poporul
pacatos incepand cu Potopul, nimicirea canaanitilor idolatri, decimarea izraelitilor
calcatori de Lege, arata ca la Yahve nu exista compromis cu pacatul cum exista la zeii
neamurilor, ei insisi „pacatosi”.
Ritualul religiei iudaice este descris amanuntit in Levitic si se bazeaza pe jertfe de
animale si spalari cu apa. Primele sunt jertfele arse de tot pentru slavirea lui Yahve, apoi
jertfele de multumire, cele pentru ispasirea si curatirea anumitor pacate, cele pentru
curatire de intinarea trupului la atingerea de un mort sau de animale necurate, sau in cazul
scurgerilor seminale sau menstruale; apoi mai sunt jertfele „nazireilor” de dedicare in
slujba lui Yahwe, jertfele curatirii de lepra, jertfele curatirii caselor; cele pentru banuiala
geloziei, jertfele si curatirea pentru cei veniti de la razboi, etc. Orice eveniment era insotit
de jertfa si curatirea prin imbaiere dupa prescriptiile Legii. Cei bogati aduceau jertfe mai
scumpe (tauri, berbeci) iar cei saraci jertfe mai ieftine (turturele, porumbei). Ritualismul
exagerat este cursa in care au cazut izraelitii pierzand sentimentul religios, cainta si mila.
Religia lui Israel si religia cananitilor se situeaza pe pozitii ireconciliabile si acest
aspect este clar si des subliniat in Vechiul Testament. Nu se poate sustine ca Iudaismul
este un sincretism intre religia canaanitilor si prescriptiile legii lui Moise; poporul evreu
cand a cucerit Canaanul avea deja practica a 40 de ani de Mozaism iar abaterile datorate
influentelor straine au fost sanctionate drastic de fiecare data; toata istoria evreilor este o
succesiune dramatica de pedepse si reabilitari, de la foamete, ciuma, razboaie pana la
ducerea lui Izrael in robie. Pastrarea puritatii Legii a fost o caracteristica permanenta a
Iudaismului; religia Canaanului a disparut de mult dar Iudaismul exista si azi pastrandu-si
specificul in ciuda oricaror influente.
In Geneza gasim episodul in care Avraam, la porunca lui Iehova, il aduce jertfa pe Isaac
fiul sau cel iubit; in ultimul moment Domnul ii spune sa nu se atinga de copil aratandu-i
in schimb un berbec pentru jertfa. Este modelul credintei neconditionate, mai presus de
ratiune si mai tare decat legaturile de rudenie. Fondarea religiei pe o credinta de acest tip
este o abordare noua care justifica inclusiv catastrofele, epidemiile, razboaiele si in
general toate necazurile, ca venind de la Yahve din motive stiute doar de El. Omul trebuie
sa le accepte fara proteste, avand incredere ca Dumnezeu stie ce face. In trecut Legea

44

oprea si cercetarea stiintifica pentru a nu leza principiul credintei neconditionate; orice
domeniu era subordonat Legii: politica, dreptul, medicina, istoria, fizica, astronomia, etc.
Evreii nu spera propriu-zis intr-o viata de dupa moarte. Desi principiul Judecatii finale
este admis, Seolul este o lume a intunericului egala pentru toti, unde dupa moarte omul
este redus la o postexistenta larvara.
Iubirea de Dumnezeu inseamna pentru evrei respectarea prescriptiilor Legii si supunere
neconditionata, pentru care primesc de la Yahve bunul cel mai de pret viata, apoi
sanatatea, bunastarea, fericirea; frica de Yahve este frica de pedepsele Lui: moarte, boala,
saracie. Cei care aveau necazuri se credea ca sunt pedepsiti de Dumnezeu ca pacatosi.
Cartea lui Iov si Eclesiastul ilustreaza aceasta mentalitate.
Dreptul Iov este incercat prin pedepse aspre desi este nevinovat; isi pierde averea, ii
sunt ucisi copiii si se imbolnaveste de o boala vecina cu lepra; el isi apara nevinovatia
amintind in cuvantarea sa de cei vinovati care nu patesc nimic desi isi duc toata viata in
placeri cladite pe temelia nedreptatii, in timp ce dreptii au parte numai de necazuri. La
aceasta Elihu ii raspunde ca nevinovatii sunt pedepsiti in mod pedagogic pentru a inainta
prin rabdare pe calea virtutilor, in schimb cei rai nu sunt pedepsiti pentru ca sunt
irecuperabili. Acest raspuns presupune o rasplata dupa moarte; dealtfel si Iov afirma
intuitiv: „sa stiti ca exista o judecata” ... „daca ar exista o inviere a mortilor, as mai trage
nadejde”. Tot din cuvantarea lui Elihu se desprinde o idee esentiala, expusa retoric: „oare
ar putea sa domneasca un vrajmas al dreptatii?” Cu alte cuvinte: Dumnezeu poate fi
nedrept doar pentru ca e puternic, asa cum se intampla in societate? Desigur ca nu, pentru
ca Yahve este prin insasi Fiinta Sa, sustinatorul dreptatii universale; daca ar fi nedrept s-
ar distruge atat pe Sine cat si Creatia. Cartea lui Iov ajunge la concluzia ca Dumnezeu ii
da omului in viata incercari dupa cum vrea El, in scopurile stiute doar de El, dar pe
masura necazurilor vor fi si recompensele; orice om cat ar fi de drept, este pacatos
inaintea Creatorului si trebuie sa rabde in tacere. Cartea se termina cu vindecarea lui Iov
si repunerea lui in toata fericirea pe care o avea inainte, ca oamenii sa nu-si piarda
nadejdea in dreptatea divina. Raspunsul insa la remarca lui Iov ca cel nedrept isi duce
viata in pace si prosperitate, ramane in suspensie.
Cartea regelui Solomon, Eclesiastul are un laitmotiv: „totul este desertaciune”; iese in
evidenta pesimismul omului care nu intelege sensul existentei lui si a lumii din jur.
Confuzia e asa de mare incat nu mai exista nici motivatia de a face binele, odata ce toti
oamenii fie ei buni sau rai, au aceiasi soarta; „reiese” ca Yahve ne tine intentionat in
aceasta stare de incertitudine si ignoranta pentru ca sa ne temem de El; omului nu-i
ramane asadar nimic mai bun de facut decat sa se bucure de placerile vietii, dar nici asta
nu sta in puterea lui ci vine de la Domnul. Eclesiastul recomanda: “nu fii drept peste
masura … si nu fii nelegiuit; … Din pricina ca hotararea pentru pedepsirea rautatii nu
este indeplinita imediat, deaceea se umple de rautate inima oamenilor … dar, desi
pacatosul isi lungeste zilele eu stiu ca fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu”.
Si Solomon observa ca: ”sunt drepti carora li se rasplateste ca dupa faptele celor
nelegiuiti si sunt pacatosi carora li se rasplateste ca dupa faptele celor drepti; … Este un
mare rau ca toti au aceiasi soarta … cel drept ca si cel pacatos, cel bun ca si cel rau, toti
se duc in acelasi loc cu cei morti”. Asadar: ”Bucura-te omule in zilele tineretii tale … si
mergi in caile inimii tale … dar sa stii ca pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la
judecata Sa … Adu-ti aminte de Ziditorul tau … inainte ca sa vina zilele de restriste …
inainte ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la

45

Dumnezeu Care la dat … Teme-te de Yahve si pazeste poruncile Lui, caci El va judeca
toate faptele ascunse, fie bune fie rele”. Desi in final aminteste de Judecata, Eclesiastul nu
spune nimic despre rasplata si pedeapsa care trebuie sa urmeze in mod implicit.
In conditiile in care rasplata divina era conceputa ca fiind exclusiv pentru viata
pamanteasca, e nevoie de o mare tarie pentru a crede in dreptatea lui Yahve si a accepta
in acelasi timp, pe nemeritate, vitregiile unei sorti cumplite; daca adaugam la aceasta si
credinta ca toti au parte de aceiasi amortire inconstienta in Locuinta mortilor, avem un
tablou complet al confuziei din mintea credinciosului izraelit.
Dilema este rezolvata in „Cartea Intelepciunii lui Solomon”; iata cateva extrase: ”Cei
care cugeta nedrept si-au zis: … omul nu poate scapa de moarte … din intamplare am
ajuns sa fim cum suntem si dupa viata aceasta vom fi ca si cum n-am fi fost niciodata …
fum este suflarea din narile noastre si cugetarea o scanteie care se aprinde din miscarea
inimii. Cand se va stinge, trupul nostru se va face cenusa si duhul se va risipi ca aerul …
veniti deci sa ne desfatam cu bunatatile cele de acum si de fapturi sa ne folosim … sa
asuprim pe cel sarac … sa vanam pe cel drept fiindca se impotriveste ispravilor noastre
… sa-l dam unei morti de ocara! ... Acestea sunt gandurile lor … ei n-au nadejde in
rasplata sfinteniei si nu cred ca sufletele curate vor avea cununa lor … Sufletele dreptilor
sunt in mana lui Dumnezeu … chiar daca in fata oamenilor ei au indurat suferinte, fiind
pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit
vrednici de El … Placut fiind lui Dumnezeu … fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe
pamant … ca rautatea sa nu-i schimbe mintea … dreptul ajungand curand la desavarsire,
Domnul s-a grabit sa-l scoata din mijlocul rautatii ... Atunci cel drept va sta cu multa
indrazneala inaintea celor ce l-au prigonit … Cei nelegiuiti vor fi pedepsiti dupa cugetul
lor viclean; ei vor zice, caindu-se si gemand intru stramtorarea duhului lor: acesta este cel
pe care-l aveam altadata de batjocura … si iata cum a fost socotit intre fii lui Dumnezeu”.
”Cartea Intelepciunii lui Solomon” face parte din scrierile necanonice ale Vechiului
Testament; din pacate ideile ce le contine nu au avut ecou in randul poporului, depasind
mentalitatea epocii.

Un capitol de referinta al Vechiului Testament este cartea proorocilor, incepand cu Isaia
746 ien si terminand cu Maleahi. Proorocii se confirma si se completeaza reciproc intr-un
mesaj unitar; ei sunt oameni alesi de Iahve pentru a avertiza multimile de starea de pacat
si a le chema la pocainta; predica lor este autoritara, uneori insotita de minuni. Proveniti
din categorii sociale diverse, de la functionar de stat cum era Isaia pana la cioban cum era
Amos, profetii sunt singurii care indraznesc sa-i mustre pe regi pentru nedreptatile
savarsite, suferind deseori represalii; toti apara cauza saracilor, orfanilor si vaduvelor,
predica impotriva politeismului, idolatriei, jertfelor de fiinte omenesti si orgiilor sexuale.
profetii subliniaza inutilitatea unui ritual fatarnic fara acoperirea trairii sufletesti, cerand
in schimb fapte de dreptate si milostenie.
Limbajul proorociilor este uneori metaforic invaluit in mister, alteori foarte concret;
prezicerile despre un viitor apropiat sunt amestecate cu altele mai departate, ceea ce-l
pune in deruta pe cititor. Sunt revelate proorocii cu privire la Sfarsitul lumii, Invierea si
Judecata finala cand Iahve va face un pamant nou si ceruri noi; atunci Ierusalimul va fi
reinnoit iar Izrael va fi reabilitat impreuna cu celelalte neamuri si pacea universala va fi
instaurata. Ezechiel vede tronul lui Dumnezeu, o vale plina de oase care s-au facut trupuri
si au prins viata si noua cetate a Ierusalimului ceresc. Daniel arata ca cei al caror nume
este scris intr-o „carte” vor fi mantuiti si multi se vor scula pentru rasplata vesnica iar altii

46

pentru rusine vesnica. Ioel vorbeste despre Judecata tuturor neamurilor in Valea lui
Iosafat iar Maleahi despre o zi cand Dumnezeu va face dreptate si se va vedea atunci
deosebirea dintre cei rai si cei buni. Din proorocii reiese ca istoria popoarelor este dirijata
de Dumnezeu; razboaiale, bolile, catastrofele naturale nu sunt intamplatoare ci sunt
pedepse pentru starea de imoralitate generala. Daniel vede cursul istoriei cu succesiunea
imperiilor Babilonian, Persan, Grecesc, pana la Imperiul Roman in timpul caruia va lua
fiinta Imparatia vesnica a lui Dumnezeu.
Aproape toti proorocii vorbesc despre Mesia cel din tulpina lui David; cele mai bogate
referiri se afla in Isaia care anunta minunea nasterii dintr-o fecioara. Uimitorul capitol 53
descrie patimile, moartea si invierea lui Mesia: “dispretuit si nebagat in seama … El a
luat asupra-Si durerile noastre … fusese strapuns pentru pacatele noastre … si prin ranile
Lui toti ne-am vindecat … Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre …
Chinuit a fost dar S-a supus … ca un miel spre junghiere … Intru smerenia Lui judecata I
s-a ridicat … s-a luat de pe pamant viata Lui … Mormantul Lui a fost pus langa cei
faradelege … cu toate ca nu savarsise nicio nedreptate … a fost voia Domnului sa-L
zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe
urmasii Sai, Isi va lungi viata … va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra
Sa …”. Ceilalti profeti aduc completari semnificative: Maleahi vorbeste despre inainte
mergatorul lui Mesia, Miheia arata ca locul nasterii va fi Betleem, Ieremia anunta
uciderea pruncilor, Zaharia prooroceste despre pretul tradarii cei 30 de arginti care au fost
platiti pentru „olar”; tot el vesteste intrarea lui Mesia in Ierusalim calare pe un magarus si
jalea poporului dupa moartea Celui pe care L-au strapuns; David vorbeste despre hainele
care au fost impartite intre soldatii romani iar camasa a fost jucata la zaruri si ne anunta
ca Sfantul lui Dumnezeu „nu va vedea putrezirea”.
Sa vorbim ceva si despre Mazdeism religia vechiului imperiu persan. Incepind cu
sfarsitul mileniului IV ien o serie de triburi indo-europene de elamiti, guti, kasiti au
migrat pe teritoriul Iranului de astazi dind tarii numele Aryanam, tara arienilor; (mai
tarziu s-a numit Persia de la provincia Fars, ai carei locuitori erau considerati persi puri).
Elamitii s-au impus dupa cateva sute de ani de lupte cu akkadienii si kasitii. Elamul
atinge apogeul prin anii 1200 ien extinzandu-si dominatia asupra Babilonului; incepand
cu anul 1000 Iranul si Asiria sunt invadate de mezi si persi; in 715 mezii se unesc sub
regele Deioces intemeind un stat cu capitala la Ecbatana; sub amenintarea scitilor mezii si
persii se unesc sub regele med Cyaxares iar in 700 persii se unesc sub regele Ahemene
care va genera dinastia Ahemenida. Pe timpul ahemenizilor religia oficiala a statului a
fost Mazdeismul. Cel mai de seama reprezentant al acestei dinastii este Cirus al-II-lea cel
Mare(557-530 ien) intemeietorul Imperiului persan de la Marea Mediterana pana in India.
Cu Darius I Cuceritorul(522-486) sunt anexate imperiului Egiptul si Tracia; regele
Xerxes ii invinge pe spartani la Termopile, cucereste Atena dar pierde batalia navala de la
Salamina (480 ien); incepuse declinul. Alexandru Macedon va supune Imperiul Persan
prin campaniile de cucerire initiate in anul 331 ien; a urmat perioada elenistica; la
moartea lui Alexandru (323 ien) imperiul a fost impartit intre generalii sai; Iranul i-a
revenit lui Seleucos fondatorul dinastiei seleucide care a durat pana in anul 164 ien cand
tara a fost cucerita de parti; primul rege al lor Arsace va intemeia dinastia arsacizilor pana
in anul 224 en, in timpul careia au fost repurtate importante victorii impotriva romanilor.
Pe timpul partilor religia persiei a fost Mithraismul. A urmat dinastia sassanida (224-
651en) cu primul rege Ardasir, urmasul marelui preot Sassan. Ardasir este cel care a

47

impus din nou ca religie de stat Mazdeismul (religia lui Ahura-Mazda) si a poruncit
scrierea Avestei, cartea care aduna traditiile religioase iraniene impreuna cu predicile si
imnurile lui Zoroastru. In anul 652 en Persia a fost cucerita de musulmani, populatia s-a
convertit la islamism, iar zoroastrienii ramasi s-au refugiat in India cu care Iranul are
asemanari de limba si traditii. In sec. IX au fost scrise Textele Pahlavi care vin cu cateva
elemente „noi”.

Religia persana e centrata pe principiul luptei dintre fortele binelui si raului. De-o parte
Ahura-Mazda, spiritele bune si oamenii care au ales binele; de cealalta parte Ahriman,
demonii si oamenii care au ales raul. Doua motive sunt caracteristice Mazdeismului:
lumina supranaturala si lupta cu demonii. Pana in sec VI ien principalele zeitati persane
erau: Ahura-Mazda (Domnul cel Intelept) zeul cerului si creatorul lumii, Mithra zeul
soarelui al pasunilor si al dreptatii, Anahita zeita fertilitatii pamantului si a fecunditatii;
alte zeitati: Haoma zeul taur care a daruit oamenilor bautura ametitoare cu acelasi nume,
Mah luna, Vayu vantul, Zam pamantul, Atar focul caruia i se aduceau sacrificii, Apam
apa si Napat aerul. Regele se considera alesul lui Ahura-Mazda si facea un legamant
solemn: “eu am iubit dreptatea si am urat minciuna; am vrut sa nu se faca nici o
nedreptate vaduvei si orfanului; l-am pedepsit pe cel mincinos dar pe cel care a muncit
cinstit l-am rasplatit”. Era vie credinta in viata viitoare. S-a format casta preotilor magi
care se casatoreau intre rude si nu isi ingropau mortii nici nu-i ardeau, ca sa nu profaneze
elementele naturii; corpurile erau expuse pe locuri inalte prada vulturilor.
Zarathustra sau Zoroastru cum ii spuneau grecii, s-a nascut in anul 628 ien in tribul
Spitama ce se indeletnicea cu cresterea cailor; inca de copil a avut o fire blanda si
miloasa; la 20 de ani, casatorit avand si doi copii, isi paraseste familia si se retrage in
munti; la 30 de ani primeste prima revelatie; isi incepe predica impotriva preotilor
sacrificatori si este astfel silit sa-si paraseasca tribul; dupa 10 ani de predica fara succes,
se refugiaza la curtea printului aryan Vistaspa; acesta il intemniteaza dar dupa doi ani
Zoroastru castiga bunavointa printului, vindecandu-i calul favorit. Vistaspa va deveni
prietenul si protectorul „profetului”, convertindu-se la noua religie impreuna cu toata
curtea regala; Zoroastru se recasatoreste continuandu-si activitatea misionara timp de inca
20 de ani; moare in anul 551 la varsta de 77 de ani intr-un templu al focului, asasinat in
timpul celei de a-2-a invazii turaniene.
Zoroastru reformeaza traditiile religioase persane intr-o conceptie unitara punand
accentul pe latura etica; pedepsirea celor rai si rasplatirea celor virtuosi este pentru el o
cvasicertitudine: “Invata-ma stiinta ta Stapane! Il va invinge dreptul pe cel pacatos,
inainte chiar de pedeapsa hotarata de tine, Inteleptule? Caci dupa cum se stie, in aceasta
consta prefacerea existentei … Cu focul tau arzator ca metalul topit, da semn sufletelor de
rasplata pe care o menesti celor doua tabere, o Inteleptule: paguba celui pacatos si celui
drept recompensa”. Zoroastru Il proclama pe Ahura-Mazda zeu suprem care a creat
lumea din nimic, omenirea fiind menita a-L ajuta in lupta cu raul. Ahura-Mazda este tatal
mai multor entitati divine: Justitia, Gandirea dreapta, Devotiunea, Puterea, Sanatatea,
Nemurirea, care sunt „atributele” dumnezeirii. El are doi fii gemeni: Spenta Mainyu
(Spiritul Binefacator) si Angra Mainyu sau Ahriman (Spiritul Distrugator) care au ales in
mod liber, unul binele si altul raul. Ceilalti zei sunt redusi la stadiul de „ipostaze” ale lui
Ahura-Mazda, dand reformei un caracter monoteist. Inclusiv Mithra care era foarte
apreciat in popor este trecut in randul spiritelor secundare. Zoroastru arata ca omul e liber
sa devina aliatul sau potrivnicul lui Ahura-Mazda, in lupta pentru triumful Binelui in

48

lume; acesta este rostul pentru care am fost creati si vom fi judecati fiecare dupa aportul
personal. Cu cat se nasc mai multi oameni cu atat vor fi mai multi luptatori, deaceea in
mazdeism avortul este un pacat foarte grav iar monahismul nu exista. Profetul condamna
ritualul, sacrificiile sangeroase si consumul excesiv de „haoma” (bautura ametitoare); el
recomanda staruitor practicarea faptelor bune, singura cale adevarata catre mantuire. Cele
trei virtuti principale sunt: pietatea, cinstea si spiritul de dreptate; apoi: milosteniile,
ospitalitatea, munca cinstita, datoria fata de comunitate si familie. “Trebuie sa faci din
dusman un prieten, din omul rau un om drept, din cel ignorant un om instruit”.
Intre Avesta, invataturile lui Zoroastru si Textele Pahlavi nu exista o distinctie neta; ele
formeaza impreuna doctrina Mazdeeana, sau Zoroastrismul. Profetul accepta traditia
iraniana dupa care la moarte sufletul ramane timp de trei zile in preajma trupului si apoi
se prezinte la judecata particulara prezidata de Mitra; apoi sufletul trebuie sa traverseze
puntea alegerii; daca e vinovat va cadea in Locasul suferintei, daca a fost gasit vrednic va
ajunge in Locasul cantarilor, iar daca faptele rele si cele bune sunt in echilibru va ramane
intr-un fel de „purgatoriu”. Zoroastru arata ca la sfarsitul lumii va veni Saosyant
(Mantuitorul) care va judeca intreaga lume, pamantul va arde pentru a fi purificat iar
Ahura-Mazda il va birui pe Ahriman, odata cu victoria definitiva a binelui asupra raului
Mortii vor invia, vor fi judecati, iar cei vinovati de fapte rele vor fi iertati dupa ce isi vor
fi luat pedeapsa realizand adevarul prin cainta. Toti vor deveni nemuritori iar Creatia va fi
reinnoita pe baza sacrificiului boului Hathayos, savarsit de Saosyiant asistat de Ahura-
Mazda si „ingerii” cei buni.
Textele Pahlavi, reflecta Zoroastrismul tarziu al dinastiei sasanide. Din capitolul
„Bundahishn” aflam ca la inceput Ohrmazd (Ahura-Mazda) recita rugaciunea cheie
Ahunvar impotriva lui Ahriman; drept urmare acesta lesina pentru 3000 de ani, rastimp in
care Ohrmazd va crea lumea spiritelor bune si lumea materiala, Taurul primordial si
Omul primordial; dupa cei 3000 de ani Ahriman trezindu-se, sfasie cerurile si patrunde in
lumea materiala, polueaza apele cu namol, pamantul cu insecte si taratoare, otraveste
plantele si imbolnaveste Taurul primordial; Omul nu rezista ispitei si se impreuneaza cu
Desfranata trimisa de Ahriman; inainte de a muri Omul primordial va da nastere primei
perechi de oameni nascuti pe o tulpina de rubarba. Ocupat cu distrugerile Ahriman nu
observa ca cerurile s-au inchis deasupra lui si l-au prins in capcana creatiei fizice.
Oamenii se vor inmulti si isi vor aduce contributia in lupta impotriva lui Ahriman alegand
calea faptelor bune. La sfarsitul lumii Desfranata va fi nimicita, Taurul si Omul
primordial vor fi restaurati impreuna cu intreaga creatie, toti oamenii vor invia, iar cei
care au fost pedepsiti in Iad vor fi purificati si iertati. Ahriman va fi adus intr-o stare de
neputinta si victoria lui Ohrmazd va fi deplina.
Pe timpul dinastiei arsacide a partilor (164 ien-224 en), Mazdeismul a fost inlocuit cu
Mithraismul. In popor cultul lui Mithra-soarele si al Anahitei-rodnicia au fost mereu
actuale, caci determinau bunastarea; cu ocazia sarbatorii lui Mithra regele organiza
sacrificii, dansuri rituale si betii dezlantuite. Probabil pentru a castiga masele, regii parti
au promovat Mithraismul; exista un imn in Avesta inchinat lui Mithra, care descrie
ridicarea lui la un rang superior: “Cind l-am creat pe Mithra, declara Ahura-Mazda, l-am
facut la fel de demn de veneratie si de inchinare, ca si pe Mine insumi ... noi il adoram pe
Mithra si Ahura, gloriosii stapani ai adevarului”; insusi Ahura-Mazda prescrie cultul
propriu lui Mithra si-l oficiaza in paradis; se pare ca acest imn a fost introdus ulterior,
pentru a da cultului mithraic o baza teologica.

49

La inceput zeul pasunilor si al invoielilor, Mithra devine pe parcurs zeu solar al
dreptatii atoatestiutor, dar si zeu al razboiului totdeauna biruitor in lupta cu demonii;
numele sau este garantul adevarului si al cuvantului dat. Desi ulterior parasit in Persia,
Mithraismul este adoptat in Imperiul Roman devenind o religie numai pentru barbati, mai
ales pentru militari; adeptilor li se cerea cinste, disciplina, adevar, dreptate, renuntarea la
placerile trupesti si li se promitea in schimb nemurirea. Pentru a-si asigura victoria in
lupta, Mithra sacrifica marele taur prin sangele caruia pamantul devine fertil iar din
coasta taurului rodeste grau si vita de vie; deaceea initiatii in misterele mithraice erau
botezati cu sange de taur si participau la un pranz sacru cu paine si vin. Ca zeitate solara
Mithra era “Sol invictus” (soarele neinvins), inspirind curaj si incredere de sine; in final
ajunge sa fie divinizat ca zeu rascumparator al omenirii cu nasterea pusa aproape de
echinoctiul de iarna pe 25 decembrie, cand ziua incepe sa creasca din nou. Imparatii:
Nero, Commodus, Caracalla, Diocletian, Constantin cel Mare, Iulian Apostatul, au fost
adeptii Mithraismului; incepand din sec al-2-lea ei se autointitulau “Invictus”.
Ascensiunea lui Mithra exprima cresterea nazuintelor omului catre perfectiune, deaceea
aceasta divinitate creste progresiv, acumuland cele mai alese atribute ale dumnezeirii.
Un aport spiritual considerabil prin pleiada de ganditori pe care i-a produs si prin
ritualurile Misterelor, aduce Grecia. Civilizatia neolitica din Creta mileniului 5 ien este
destramata de cuceritorii catre indo-europeni prin 2500 care au adus cultura minoica (de
la legendarul rege Minos); prin anul 2000 se construieste palatul din Cnossos. Cultura
minoica va fi inlocuita de cea Miceniana a aheilor de pe continent care la randul ei va fi
greu lovita de invazia dorienilor (sec XII-XI). Pe la anul 800 ien, din amestecul de
credinte ale triburilor indo-europene de ionieni, ahei si dorieni cu credintele populatiei
locale, s-a cristalizat sistemul religios grec. O contributie decisiva la aceasta a avut-o
Homer care a compilat istorioarele disparate despre asediul Ilionului si calatoriile lui
Odiseu, in cele doua grandioase poeme Iliada si Odiseea.
Perechea primordiala de zei sunt Gaia (Pamantul) si Ouranos (Cerul), din care s-au
nascut Titanii, Titanidele si Ciclopii; Ouranos isi ura copiii si din acest motiv Gaia ii da
lui Cronos, ultimul nascut dintre Titani, un cosor cu care acesta isi castreaza tatal
devenind el stapanul zeilor. Cronos se casatoreste cu sora sa Rheia dar isi inghite fiecare
copil imediat dupa nastere de frica sa nu fie detronat de vreunul din ei; cand Rheia l-a
nascut pe Zeus i-a dat lui Cronos sa inghita un pietroi. Zeus a crescut, l-a detronat pe
Cronos si i-a eliberat pe fratii sai ce fusesera inghititi, precum si pe Titanii intemnitati de
Ouranos; acestia drept multumire ii daruiesc fulgerul iar Zeus devine stapanul suprem,
dand marile lui Posseidon, imparatia subpamanteana lui Hades iar el pastrand cerurile.
Zeus se casatoreste cu Metis (Prudenta) pe care o inghite insa pe cand era insarcinata cu
Atena. Prudenta va ramane insusirea permanenta a lui Zeus iar Atena se va naste din
fruntea lui. Din casatoriile cu Titanele rezulta cele noua Muze, din aventura cu Demeter
provin Persefona si Leto iar din aventura cu Leto se vor naste Apollo si Artemis; Hera va
fi ultima sotie. Cand si-a consolidat suveranitatea Zeus l-a eliberat pe tatal sau Cronos
dandu-i regatul Insulelor Fericitilor, un taram fabulos echivalent cu Paradisul.
Pantheonul grecesc este variat. Hefaistos, zeul diform nascut de Hera fara impreunare
sexuala doar din ura fata de Zeus, este „fierarul” Olimpului; inventiile sale sunt pline de
magie: cele doua tinere servitoare care-l sprijineau cand mergea, plasa invizibila cu care
i-a prins in flagrant pe sotia sa Afrodita cu amantul ei Ares, tronul cu legaturi invizibile in
care a imobilizat-o pe mama sa Hera. Apollo, fiul lui Zeus din aventura cu Leto, va

50

deveni zeul oracular de la Delhi care transmitea oamenilor legiuirile divine si le prezicea
viitorul; Apollo o ucide pe iubita sa Coronis pentru ca il inselase cu un muritor dar le
salveaza copilul Asclepios care va deveni zeul medicinei; desi crud si impulsiv uneori,
Apollo este patronul artei muzicale si al cunoasterii. Hermes, cel ce calauzeste sufletele
mortilor in Infern este mesagerul invizibil al zeilor, patronul siretlicurilor, protectorul
hotilor si al calatorilor. Hera sotia lui Zeus, de la care a suferit batai, torturi si infidelitate,
este zeita protectoare a casatoriilor. Artemis sora lui Apollo, zeita vanatorii, protectoarea
animalelor, este fecioara fara pofte sexuale dar in acelasi timp patroana a nasterilor.
Atena zeita fecioara a intelepciunii si a inventivitatii, este protectoarea cetatilor; ea da sfat
intelept lui Ahille, il ajuta pe Heracles in „muncile” lui si-l protejeaza pe Ulise in
calatoria spre Itaca. Afrodita este zeita instinctelor sexuale irationale cu puteri asupra
animalelor, oamenilor si zeilor; orice legatura sexuala de la cea normala dintre soti, pana
la adultere, violuri, orgii, sunt puse pe seama ei. Iubirea spirituala este patronata de Eros.
In ce priveste aparitia oamenilor, exista mai multe variante; una este cea a varstelor de
oameni succesive, incepand cu generatia de aur facuta de Ouranos si terminand cu varsta
eroilor facuta de Zeus; alta varianta este provenienta din impreunarea zeilor cu femei
muritoare, nascandu-se eroii si din urmasii lor oamenii pe familii. O varianta mai noua
sustine ca oamenii au fost creati de Prometeu prin modelare din argila; conform legendei
neamul omenesc s-a despartit de zei la Mekone, cand Prometeu a jertfit un bou pe care l-a
impartit intr-o gramada de oase invelite cu un strat de grasime, iar carnea si maruntaiele l-
ea ascuns in stomacul animalului; Zeus s-a pacalit alegand gramada de oase si drept
razbunare le rapeste oamenilor focul, dar Prometeu il fura din Olimp si-l readuce pe
Pamant; ca pedeapsa Zeus va pune un vultur sa-i manance zilnic lui Prometeu ficatul,
care noaptea se regenera; acest chin a durat pana ce Prometeu a fost eliberat din lanturi de
catre Herakles. Oamenii au fost contaminati cu patimile invidiei, lacomiei, minciunii si
multe altele iesite din cutia Pandorei, femeia trimisa de zei in dar lui Epimeteu fratele lui
Prometeu. Zeus a nimicit omenirea prin Potop dar Deucalion fiul lui Prometeu, a fost
crutat impreuna cu sotia lui; el a adus jertfa lui Zeus care a fost astfel imbunat fata de
urmasii lui Deucalion, din care s-a regenerat omenirea.
Pentru greci existenta pamenteasca, efemera si plina de necazuri, e lipsita de o
continuare optimista; soarta cea mai buna este sa nu te nasti sau sa mori de tanar; zeul
Apollo la rugamintea unei mame de a da copiilor ei ceva de pret, le curma viata repede si
fara suferinte. Moartea era privita ca o postexistenta in lumea subpamanteana a Hadesului
sub forma unor umbre palide lipsite de forta si memorie; binele savarsit pe pamant nu era
rasplatit iar raul nu era pedepsit; se credea ca omul are un destin trasat de zei care nu se
poate schimba, pentru ca astfel s-ar incalca legile Universului. Pe parcursul timpului
grecii au gasit insa diferite cai de a „evada” din Infern.
Prima cale este cea a distractiei; daca oricum ajungi in Hades, trebuie sa profiti de
placerile vietii: petreceri, procesiuni, dansuri, jocuri sportive, spectacole, banchete; se
traia intens pentru a uita de necazuri. Expresia extrema a acestui mod de viata este Calea
lui Dionysos, zeul vitei de vie cel de trei ori nascut: odata inainte de vreme din mama sa
Semele printesa Thebei, a-2-a oara din coapsa tatalui sau Zeus, si a-3-a oara readus la
viata dupa ce fusese sfartecat de titani. De numele lui Dionysos sunt legate ritualuri
frenetice care incitau instinctele animalice; betiile si ritmurile muzicale ale Ditirambului
aduceau participantii intr-o stare de surescitare colectiva, impingandu-i la orgii sexuale si
acte de violenta salbatica, precum sfasierea si mancarea de vii a animalelor. In anumite

51

zile din an cultul lui Dionysos permitea actiuni in afara legilor, eliberand energiile
negative; desigur ca unii planuiau dinainte ce dracii vor face; altii se lasau doar dusi de
val regretand apoi, sau poate netinand minte nimic din cauza betiei. Ideea era de refulare
generala, pentru ca apoi viata sa-si reia cursul obisnuit; multi intelepti au condamnat
Zilele lui Dionysos, fara ca protestul lor sa aiba ecou.
O alta cale, prin care se obtinea un inlocuitor de Nemurire, este „Eroismul”. In
timpurile de inceput cand viata nu era reglementata prin legile zeilor, existau Eroii, fiinte
semidivine caracterizate de un curaj nebun; viata lor e plina de fapte extraordinare dar nu
neaparat bune; moartea lor este neobisnuita urmarind unicul scop de a dobandi un renume
peste timp. Atat de mult pretuiau grecii “nemurirea“ ca faceau orice numai sa-si asigure
un loc in memoria urmasilor. Eroii erau „fondatori” si ocrotitori de cetati, li se aduceau
jertfe si aveau o multime de „fani”. Cel mai apreciat a fost Herakles, care va dobandi
nemurirea fiind infiat de catre Hera si devenind zeu.
O alta cale de a invinge Hadesul este calea lui Demeter cea care i-a invatat pe greci
agricultura; de numele ei se leaga Mistere de la Eleusis. Persefona fiica lui Demeter, este
rapita de zeul infernului Hades, pentru a-i fi sotie; Demeter afland adevarul paraseste
Olimpul, in semn de protest; supararea ei declanseaza o seceta grozava astfel ca Zeus
hotaraste reintoarcerea Persefonei langa mama ei timp de 8 luni pe an, iar 4 luni cu sotul
ei; regasindu-si fiica Demeter face pamantul sa rodeasca din nou si „incredinteaza” celor
din Eleusis misterele ei. E vorba de un ritual de cateva zile pe an in marele templu al lui
Demeter de la Eleusis, langa Atena; participantii posteau un timp, cinau impreuna, iar
initiatii treceau prin niste galerii subterane apoi brusc intr-o incapere puternic luminata
care echivala cu epifania celor doua zeite; in locul amortelii Hadesului, misterele
promiteau o postexistenta fericita.
O cale mai elaborata este cea a lui Orfeu care cantand din lira imblanzea fiarele
salbatice; slavindu-l in fiecare dimineata pe Apollo, Orfeu a starnit mania lui Dionysos
care a trimis menadele de l-au sfartecat; capul i l-au aruncat in raul Hebron, unde a plutit
cantand pana la Lesbos; de acolo a fost ridicat din apa, slujind mai departe ca oracol.
Misterele lui Orfeu au la baza credinta in reincarnare; ritualul presupunea post, purificare
si meditatie in vederea eliberarii din ciclul transmigratiei; orficii credeau ca sufletul este
nemuritor dar din cauza unei greseli primordiale a fost silit sa se intrupeze; eliberarea
vine in urma unei serii de reiancarnari iar dupa fiecare din ele sufletul este pedepsit sau
rasplatit dupa faptele din existenta precedenta. Cei sortiti reincarnarii trebuiau sa bea apa
din raul Lethe ca sa-si uite existentele anterioare iar ceilalti beau din lacul Memoriei
ajungand zei nemuritori; asemanarea cu credintele Indiei este evidenta.
In paralel cu orfismul s-a dezvoltat miscarea initiata de Pitagora. De la Mitologie
trecem deci la Filosofie. Thales din Milet(624-546) refuza crearea lumii de catre zei,
considerind apa drept principiul unic al aparitiei vietii in natura. Anaximandru(610-546)
vine cu ideea ca fiintele terestre inclusiv omul, sunt rezultatul unei evolutii lente din fiinte
acvatice, sub actiunea razelor solare; deasemenea prefigureaza conceptul de materie,
afirmand ca exista o substanta primara “apeiron”, nedeterminata si infinita, din care s-a
format apa, aerul, focul si pamantul iar din acestea restul obiectelor din natura.
Anaximandru intuieste o corelatie intre existenta si dreptate: “De acolo de unde se
produce nasterea lucrurilor, tot de acolo le vine si pieirea … caci ele trebuie sa dea
socoteala unele altora pentru nedreptatea facuta”. Xenofan(570-480) arata ca “exista un
Zeu mai presus decat toti zeii si decat toti oamenii; nici forma si nici gandirea sa nu au

52

nimic comun cu cea a muritorilor”. Pitagora(580-500) a creat o confrerie mistico-
filozofica avand la baza credinta in reincarnare si asceza la fel ca in orfism; el insusi
pretindea ca descinde din Apollo in urma reincarnarilor succesive. Pitagora spunea ca
divinitatea este sufletul lumii care se afla peste tot in univers; sufletul omului este
nemuritor dar este intinat de instinctele si nevoile trupesti; reancarnarea are ca scop
tocmai purificarea sufletului, iar omul trebuie sa colaboreze prin asceza, viata morala si
iubirea de intelepciune sau “filozofia”. Pitagora gaseste o corespondenta mistica intre
lumea inconjuratoare si aritmetica numerelor; de exemplu 10 este cifra sacra, 5 este cifra
casatoriei, 4 a justitiei etc; el a observat ca inaltimea sunetului unei corzi de lira depinde
de lungimea ei formand un raport numeric constant; intervalele dintre notele muzicale
sunt asimilate cu distantele planetelor fata de pamant; straduindu-se sa matematizeze
astronomia si muzica, Pitagora va pune bazele unei “stiinte totale” subordonata
matematicii. Pentru el chiar si istoria se repeta ciclic dupa legi matematice.
In epoca clasica a Greciei antice (500-323) zeii nu mai erau venerati; intelectualii le
satirizau defectele si slabiciunile pur „omenesti”; multimea respecta in continuare
ritualurile in virtutea traditiei si de frica stapanirii care tinea religia drept datorie
cetateneasca. Multi oameni de seama au fost acuzati de inpietate. Lumea se emancipase,
apareau mereu noi teorii filozofice. Empedocle(490-430) sustine ca cele patru elemente
bazice (apa, aer, pamant, foc) ce stau la baza tuturor obiectelor si fenomenelor, sunt
guvernate de doua forte opuse: pe de-o parte forta iubirii care determina agregarea
elementelor impunand ordinea si armonia iar de cealalta parte forta urii care determina
dezagregarea obiectelor impunand haosul si distrugerea. Anaxagora(498-427) afirma ca
lumea este alcatuita din particule foarte mici indivizibile, pe care el le numea „seminte”,
si acestea se combina dupa vointa unei inteligente divine numita Spirit sau Nous, fara de
care semintele ar zace inerte. Democrit(n 460) definineste particula cea mai mica atomul,
ca indivizibil, invizibil si indestructibil, sustinind ca obiectele lumii materiale se compun
din atomi cu totul la intamplare, fapt ce explica varietatea; chiar si sufletul dupa Democrit
este material, compus din atomi de o natura mai subtila. Sofistii lasa deoparte studiul
stiintific si „genezele” in favoarea unui scop practic: arta de a reusi in viata; ei cutreierau
tara invatand contra plata pe tinerii greci de familie buna, notiuni de politica, drept, arta
militara, etica, dar mai ales retorica arta de a castiga adeziunea multimii. Metoda lor
predilecta era disputa si canalizarea ironica a argumentatiei adversarilor spre paradox;
este postura josnica a celui ce sta pe margine si se da mare batandu-si joc de stradaniile
celorlalti, fara a oferi el insusi solutii mai bune; totusi prin aceasta castigau simpatia
multimii. Folosind abile jocuri de cuvinte ajungeau la niste deductii absurde numite
“sofisme”, ce au in demonstratia lor o premiza falsa de multe ori foarte greu de gasit
(aceiasi metoda „logica” o folosesc diavolii pentru a ne ispiti). In general spiritul
sofistilor era unul negativist. Astfel, Protagoras(485-411) nega posibilitatea cunoasterii si
conceptul de bine si dreptate absoluta; Gorgias(485-380) emite cele trei teze dupa care:
nimic nu exista, sau daca exista ceva nu poate fi cunoscut, sau daca exista si poate fi
cunoscut atunci nu poate fi exprimat. Cu tot raul produs, aceasta scoala filozofica a
contribuit decisiv la educarea tinerei generatii; spiritul razvratit al sofistilor a fost
fermentul curentelor filozofice urmatoare: cinismul, scepticismul, epicurianismul,
stoicismul.

Toate acestea au suferit insa si influenta unui alt mare “razvratit”, Socrate(469-399).
Sustinand ca este trimis de Zei ca sa-i invete pe atenieni calea binelui, el s-a ridicat

53

impotriva coruptiei din stat; educa mai ales tinerii prin metoda cunoasterii de sine.
Socrate spunea ca o „voce” interioara ii arata calea binelui si urmarea sa starneasca si in
semenii lui aceasta voce; el nu a elaborat clasificari si categorii ca alti filozofi, ci a pus
virtutea in practica. Nu exista o conceptie teoretica a lui Socrate despre Bine, Dreptate si
Divin; nu a scris nimic ci a invatat pe altii prin exemplul personal. Indemna oamenii sa
nu-si caute desavarsirea in placerile trupesti sau in bogatii, ci in satisfactii spirituale care
nu pot veni decat din lucrarea faptelor bune. Activitatea sa a deranjat autoritatile, care l-
au acuzat pentru coruperea tineretului atenian si impietate impotriva religiei oficiale; i-au
cerut sa inceteze a predica dar el a spus ca trebuie sa asculte mai mult de Zei decat de
oameni: “O atenienilor! Eu nu pledez pentru mine ci pentru voi, ca nu cumva
condamnandu-ma sa pierdeti darul pe care vi l-au facut Zeii in persoana mea; daca ma
ucideti nu veti gasi usor un altul ca mine care, folosind o metafora ce poate starni rasul,
sunt alipit de Zei acestui oras, asa cum este lipit un taun de un cal molatec ca sa-l
trezeasca; de aceea m-au daruit Zeii acestei cetati si cat e ziua de lunga, peste tot ma
agat de voi trezindu-va, mustrandu-va si incercand sa va conving. Nu va suparati ca va
spun adevarul, dar niciun om care se opune multimii, punand piciorul in prag ca sa
opreasca nedreptatea si injustitia, nu va scapa cu viata. Cel care lupta pentru dreptate,
ar trebui sa se asteapte la nereusita, si sa stea intr-o fortareata iar nu intr-un loc
public”
; la proces, cu o mica majoritate de voturi, Socrate este condamnat: “Acum merg
sa-mi platesc datoria mortii inaintea voastra, dar judecatorii mei vor plati datoria crimei
in fata Adevarului. Din partea mea eu ma supun judecatii, dar sa vedem ce vor face ei.
Poate ca aceste lucruri trebuiau sa se intample si e mai bine asa … De aceea
judecatorilor inveseliti-va de moartea mea, si sa stiti bine ca nici un rau nu i se poate
intampla unui om bun, fie in viata fie dupa moarte. El nu va fi abandonat de Zei si nici
apropiatul meu sfarsit nu este intamplator, caci vad bine ca moartea si eliberarea sunt
cel mai bun lucru pentru mine; deaceea nici nu sunt suparat pe acuzatorii mei; ei nu mi-
au facut niciun rau, desi n-au dorit sa-mi faca vreun bine, iar pentru asta as putea doar
sa-i dojenesc cu blandete. Am sa le cer totusi o favoare: cand fii mei vor creste, va rog
sa-i pedepsiti si sa-i mustrati asa cum am facut eu cu cetatenii Atenei, daca veti vedea ca
sunt atasati de bogatii sau de orice altceva, in afara de virtuti; sau daca pretind ca sunt
ceva cand defapt nimic nu sunt, certati-i cum v-am certat eu pe voi … a sosit ora
despartirii si fiecare pleaca in drumul lui; eu plec la moarte si voi la viata. Zeii stiu care
dintre ele este mai buna”
. Desi discipolii i-au organizat evadarea, Socrate a refuzat,
preferand sa respecte hotararea justitiei; ultima zi din viata si-a petrecut-o cu prietenii iar
seara a baut paharul cu cucuta conform sentintei, si a murit credincios idealului sau.
Cel mai important discipol al lui Socrate a fost Platon(427-347) care a fondat
„Academia”, predand gratuit lectii de filosofie timp de 30 de ani. Trecerea de la Socrate
la Platon este trecerea de la „mucenicie” la filozofie. Platon a scris 34 de „dialoguri”, in
care expune invataturile maestrului sau precum si propria sa filozofie. El sustine ca lumea
in care traim este copia unei lumi perfecte, Lumea Ideilor. Ideile sunt matricele originale
neschimbabile si eterne ale tuturor obiectelor concrete, precum si ale conceptelor
abstracte; in topul acestora sta matricea Binelui care asigura armonia in Univers. Virtutea
este stiinta de a-ti reprima dorintele pacatoase. Sufletul prizonier in trup este impiedicat
de simturi sa perceapa Lumea Ideilor, accesibila numai pe calea ratiunii. Adept al
metempsihozei, Platon crede ca sufletul inainte de reincarnare contempla Ideile si atinge
cunoasterea desavarsita dar reincarnandu-se uita tot; a cunoaste inseamna a-ti reaminti.

54

Exista o forta numita “Eros” Iubirea, care il atrage pe om catre Lumea Ideilor. Erosul este
amintirea ideii de bine, de frumos, dreptate, adevar si genereaza impulsul de a face fapte
bune. Filozofia este asimilarea acestor invataturi menite sa-l conduca pe om in Lumea
Ideilor, ca astfel sa nu se mai reincarneze. In Timaios, Platon sustine existenta unui
Demiurg ce a creat atatea suflete cate stele exista.
Marele exponent al „iubirii de intelepciune”, discipolul lui Platon timp de 20 de ani, a
fost Aristotel(384-322) “printul filozofilor”. El si-a fondat propria scoala in gradinile
gimnaziului Lykeion, unde avea 2000 de elevi. Aristotel a scris mult, adunand si
sistematizand cunostintele vremii de atunci. Dupa el, „Lumea Ideilor” nu poate fi
separata de lumea reala; simturile nu obstructioneaza cunoasterea ci o inlesnesc: “nu
exista nimic in intelect care sa nu fi fost mai intai in simturi”; doar realitatile divine nu
pot fi cunoscute prin simturi ci numai pe cale rationala. Aristotel sustine ca Universul este
finit si a existat dintotdeauna; totusi in Metafizica sa vorbeste despre un Initiator al
miscarii, “gandirea gandirii”, un Intelect pur neschimbabil perfect. Acest Intelect este de
natura divina si tine toate lucrurile in fiinta alocand fiecaruia un rost, o finalitate; toate
fiintele aspira catre El, catre perfectiune. Desi considera sufletul de natura fizica deci
muritor, Aristotel promoveaza lucrarea binelui nu pentru a castiga nemurirea, ci pentru a
obtine „fericirea”. In viata trebuie sa mergi pe o cale de mijloc evitand extremele. Datoria
omului este sa-si exercite facultatile rationale; e recomandabil a te dedica studiului
stiintific pentru ca asta ofera pacea. Metafizica lui Aristotel a servit drept „demonstratie”
a existentei lui Dumnezeu, dar a fost un timp cand s-a interzis studiul lucrarilor lui in
universitati; exista loc de interpretari, dupa cum se pune accentul pe latura idealista sau
pe cea materialista a filozofiei lui. Negand evolutia, Aristotel formuleaza teoria
„generatiilor spontane” dupa care vietuitoarele mai simple au aparut instantaneu din
materie umeda in descompunere. Marele ganditor a „acceptat” parerea compatriotilor sai
ca desavarsirea spirituala poate fi atinsa doar de barbatii greci; asta poate sa insemne
rasism, totusi inainte de moarte el si-a eliberat toti sclavii dovedind respect pentru
intreaga rasa umana. Aristotel a fost si „dascalul” lui Alexandru Macedon; poate ca
influenta lui l-a determinat pe rege sa declare: ”toti oamenii sunt fii aceluiasi Tata”;
continuarea: „iar eu am fost trimis de Dumnezeu sa fiu Reconciliatorul intregii lumi”,
apartine desigur ambitiosului cuceritor.
Perioada elenistica a dus la expansiunea culturii grecesti in intreaga lume antica si
aparitia unor noi curente filozofice. Cinicii s-au remarcat prin asceza, indiferenta fata de
legile eticii si ura impotriva bogatilor care traiau in placeri; excentrici si obraznici,
vagabondau intr-o saracie trandava pretinzand ca traiesc liber si natural; un cinic celebru
este Diogene fost ucenic al lui Socrate, care-si ducea veacul intr-un butoi; el umbla
ostentativ ziua cu o lampa aprinsa prin Atena, cautand un om cinstit. Se zice ca Diogene
si Alecsandru s-au intalnit: “eu sunt Alecsandru cel Mare”/” iar eu sunt Diogene cel
Cinic”/”pot sa fac ceva pentru tine?”/”sa te dai din lumina”, la care regele ar fi murmurat:
“daca n-as fi fost Alecsandru as fi fost Diogene”. Scoala Cyrenaicilor fondata tot de un
fost ucenic al lui Socrate pe nume Aristippus, urmarea satisfacerea placerilor si evitarea
durerii. Cel mai important curent filozofic al perioadei eleniste a fost Stoicismul, fondat
la Atena de un semit din Cipru pe nume Zenon(336-264). Stoicii sustineau ca universul
poseda in el insusi o Entitate divina rationala care-l guverneaza; din acest Suflet cosmic
al lumii emana si sufletele noastre iar dupa moarte ne reintegram in El. Omul trebuie sa
accepte viata plina de necazuri, dinainte sortite fiecaruia, si sa-si reprime poftele trupesti.

55

Ei sustineau ca: ”omul este sclavul a tot cea ce-si doreste” si “libertatea se obtine
renuntand la trup, avere, glorie, putere”. Stoicii erau iubitori de dreptate si nu faceau
discriminare functie de pozitia sociala sau etnie, cea ce le-a asigurat popularitate.
Curentul a supravietuit pana in epoca romana avand simpatizanti ca Cicero sau Pompei si
reprezentanti ilustri ca Seneca, Marcus Aurelius sau Epictet. Un alt curent important al
perioadei elenistice este Epicureismul care considera ca lumea este o masinarie
mecanicista ce a inceput sa existe de la sine, fara interventia divinitatii, iar sufletul este de
natura materiala deci muritor. Omul nu trebuie sa se teama nici de divinitate, nici de
moarte, nici de ce urmeaza dupa moarte ci este liber sa-si aleaga singur calea. Cel mai
bine este sa-si caute „fericirea” bucurandu-se de lucrurile simple, cautand placerile
spirituale inaintea celor trupesti. Epicur(341-270) fondatorul scolii, promova acele placeri
“care nu produc durere trupului si nici tulburare sufletului”; pentru el placerea maxima
este cea oferita de relatia prieteniei. Existenta zeilor nu era negata dar se considera ca ei
nu intervin cu nimic in viata oamenilor. Un curent filozofic mai restrans a fost
Scepticismul care sustinea ca realitatea nu poate fi cunoscuta nici prin simturi nici prin
ratiune; orice ipoteza are o pondere egala de argumente pro si contra, deci nu se poate sti
daca e adevarata sau falsa. Scepticii recomanda reticenta totala asupra oricarei teorii;
notam ca de pe aceasta pozitie nu poti spune nimic gresit si poti trece drept intelept.

Semintele Crestinismului

Urmarind retrospectiv evolutia religiilor pana in acest punct, intuim ca totul se
incadreaza intr-un plan prestabilit de Bunul Dumnezeu, de pregatire a lumii pentru
Crestinism.

Credinta in viata de dupa moarte dateaza din Paleolitic; ulterior, constructiile megalitice
o confirma intr-un mod absolut. Dupa Potop oamenii L-au uitat pe Dumnezeul apucand
calea Politeismului si Idolatriei dar „Semintele Crestinismului” continua sa apara. In
Mesopotamia gasim fapte de ajutorarea sarmanilor, la babilonieni ideea ca suferinta este
o consecinta a pacatelor. In Egipt piramidele stau marturie despre credinta in viata de
dupa moarte. Apoi ideea ca omul are trei componente: trupul, sufletul si “dublul”, care
traieste vesnic. Credinta in Judecata, declaratie ca: nu a ucis, nu a nedreptatit, a dat paine
celui flamand, apa celui insetat, vesminte celui gol, la fel cum gasim in Evanghelii. Apoi
reforma monoteista a lui Akhenaton; acele imnuri scrise cu iubire de Dumnezeu. Toate
acestea explica succesul Crestinismului in Egipt, statul antic unde au aparut primii
calugari si primele icoane crestine.
Din religia Indiei sa notam Imnul creatiei: “Insa Ceva in lume-Unicul-se ivi … Acela
care porni Creatiunea”. Apoi Domnul fapturilor, Prajapati care a creat lumea din sine
Insusi, identificat ulterior cu Brahman, Sufletul lumii. Jainismul si Budhismul impun o
inalta conduita morala. Ahimsa, principiul nonviolentei interzice chiar si a gandi ceva rau
despre aproapele, la fel ca in Crestinism. Asceza si tehnicile Yoga pentru lepadarea de
sine. Credinta ca viata omului continua cu necesitate pentru a se realiza dreptatea
absoluta. Indienii sunt primii care au intuit transcendenta lui Dumnezeu si au aratat ca
sufletul nemuritor se mantuieste doar prin comuniunea cu Tatal, dupa cum ne invata
Domnul nostru Iisus Hristos
Religia lui Israel vine cu cea mai completa Geneza: Yahve Creatorul, cele 6 „zile”ale
Creatiei, prima pereche de oameni, Potopul, marea migratie. Aflam ca Dumnezeu este o

56

prezenta imposibil de exprimat, Unicul Stapan Atotputernic si Omniprezent. Viata este un
dar divin iar oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea Lui. Apoi cele 10 porunci,
desfiintarea Politeismului si Idolatriei. Regulile de convietuire intre oameni sunt o
prelungire a dreptatii divine; la Dumnezeu nu exista compromis cu pacatul. Se profileaza
modelul credintei avraamice mai presus de logica, mai tare decat legaturile de familie, la
fel cum ne invata Hristos. Ideile din Cartea intelepciunii lui Solomon vor prinde viata in
predica Mantuitorului. Profetiile despre Sfarsitul lumii, Inviere si Judecata, venirea lui
Mesia au puternice accente crestine.
Zoroastrismul il declara pe Ahura –Mazda: Zeu suprem, Creator, Vesnic, in care
locuieste dreptatea si puterea absoluta adica atributele Tatalui. Introduce principiul
universal al luptei dintre fortele binelui si fortele raului ca in Crestinism. Identifica binele
cu vointa lui Ahura-Mazda iar raul cu cea a lui Ahriman limitat si pieritor. Afirma
libertatea de alegere a omului si credinta in rasplata sau pedeapsa de dupa moarte, functie
de faptele savarsite, asa cum a predicat Iisus. Atribuie un sens existentei umane, anume
colaborarea cu Creatorul pentru triumful binelui in lume. Anunta venirea Mantuitorului la
sfarsitului lumii, Invierea si Judecata, restaurarea Creatiei.
Mithraismul cu rigorile lui pentru respectarea dreptatii, cu ritualul painii si vinului, cu
nasterea lui Sol Invinctus pe 25 decembrie, concureaza dar si pregateste Crestinismul.
„Misterele” ofera o speranta catre „nemurire”.
Filozofii greci ajung pe calea ratiunii la o cunoastere de tip crestin a lui Dumnezeu:
“exista un Zeu mai presus decat toti zeii si decat toti oamenii”, “exista doua forte opuse:
pe de-o parte, forta iubirii, care impune ordinea si armonia si forta urii care impune haos
si distrugere”, “lumea este alcatuita din particule foarte mici indivizibile care se combina
dupa vointa unei Inteligente divine”, “exista o forta numita “Eros” care il atrage pe om si
genereaza in el impulsul de a face fapte bune”, “exista o prima cauza, un Initiator al
miscarii, un Intelect pur, de natura divina si El tine toate lucrurile in fiinta dand fiecaruia
un rost”, ”universul poseda in el insusi o Entitate divina rationala care-l guverneaza;
aceasta Entitate este Sufletul cosmic al lumii si din El emana si sufletele oamenilor, care
dupa moarte se reintegreaza in Sufletul originar”. Intuitia inteleptilor greci merge mai
departe: “De acolo de unde se produce nasterea lucrurilor, le vine si pieirea caci trebuie
sa dea socoteala pentru nedreptatea facuta”, “omul nu trebuie sa-si caute desavarsirea in
placerile trupesti sau in bogatii ci in satisfactii spirituale, care nu pot veni decat din
lucrarea faptelor bune; nici un rau nu i se poate intampla unui om bun, fie in viata fie
dupa moarte”. Socrate si-a iertat calaii la fel ca sfintii mucenici crestini. Stoicii alegand o
viata dura, dispretuind bogatia si frumusetea dar admirand curajul si ratiunea, practicau o
lepadare de sine de tip crestin: „omul este sclavul a tot cea ce-si doreste; libertatea se
obtine renuntand la trup, avere, putere, glorie”.
Am vorbit despre religiile mai mari ale antichitatii si despre filozofii Greciei antice,
care contin elemente crestine. Exemplele pot continua:
In China exista credinta monoteista in Tian (Cerul) Stapanul suprem, Creatorul si
Sustinatorul tuturor lucrurilor prin legile pe care le impune naturii si oamenilor; dupa
moarte sufletul se intoarce la El. Confucius insista pe etica si autoperfectionare. Daoismul
propune eliberarea de sub influenta instinctelor. Budhismul chinezesc cere milostenii,
sacrificiul beatitudinii personale in folosul salvarii celorlalti. Avem deci monoteism,
moralitate, sacrificiu pentru apropele ca in Crestinism.

57

Incasii credeau intr-un zeu suprem Viracocha. Marele preot al soarelui trebuia sa
ramana celibatar si sa-si cheltuiasca averea pe milostenii. Exista „taina” marturisirii
obligatorie, pentru ca pacatele unuia sa nu afecteze intreaga comunitate; confesiunea era
secreta iar preotul dadea indrumari spirituale si canon, cum fac si preotii crestini.
Mayasii credeau in nemurirea sufletului si in judecata dupa criteriul faptelor bune sau
rele savarsite in viata; razboinicii cazuti in lupta, femeile care au murit la nastere, preotii
ajungeau direct in „Rai” iar raufacatorii se chinuiau pe veci; unele ritualuri cereau post si
abstinenta sexuala. Gasim deci rasplata in viata de dupa moarte ca la crestini.
Etruscii credeau ca lumea a fost creata in 12 milenii: in primul mileniu a fost creat cerul
si pamantul, 2 bolta ceresca, 3 marile si apele curgatoare, 4 Soarele si Luna, 5 vietatile, 6
Omul, ca in Geneza lui Moise; dupa alte 6 milenii lumea trebuia sa se se sfarseasca
printr-o catastrofa universala. Exista diavolul Charun, un batran tuciuriu infiorator cu
colti si urechi ascutite purtand in mana o furca si chinuind sufletele celor din „Iad”
Vechii germani credeau in existenta indefinita a unei Forte supreme, personificata in trei
fecioare ce salasluiesc la radacina copacului sfant Yggdrasil; aceasta Forta conduce
intreaga lume hotarand soarta zeilor si a oamenilor. Cosmogonia lor contine si Sfarsitul
lumii, cand Creatia va fi regenerata; va domni cu dreptate Balder cel mai bun dintre zei,
care fusese ucis miseleste dar va reinvia in vremurile de apoi.
In religia geto dacilor Zamolxe cel care i-a invatat pe daci credinta in nemurire, devine
zeu unic. Existau sihastri asceti asemanatori calugarilor crestini eremiti.
Popoarele altaice (mongoli, tatari, huni, etc) credeau in zeul suprem Tangri (Cer) care a
creat lumea si o conduce printr-o ordine cosmica si morala. El este Omniprezent si
Atotstiutor iar destinele tuturor sunt in mana lui.

*
Toate aceste idei care se gasesc in religiile anterioare Crestinismului, sunt niste valori in
sine si nu pot fi monopolizate. Nu se poate spune ca ideea vietii vesnice apartine doar
culturii neolitice pentru ca atunci a aparut prima data sau monoteismul apartine numai
Egiptului, in virtutea reformei lui Akenaton. Fragmente din Cuvantul lui Dumnezeu se
afla improstiate ca niste “seminte” pretioase de-a lungul intregii istorii. Am preferat sa
numim tot ce e bun in celelalte religii „Semintele Crestinismului”; tot asa altcineva poate
sa le numeasca Semintele Islamismului sau ale Iudaismului. Fapt e ca acest tezaur se afla
sintetizat simplu si plastic in predica Domnului nostru Iisus Hristos, Cel trimis sa se
jertfeasca pentru pacatele omenirii. El nu si-a compus cuvantarile prin culegerea si
imbinarea acestui mozaic imprastiat de idei religioase, asa cum unora le place sa
„creada”. Mantuitorul ne-a daruit prin fiecare vorba a Sa cea ce era de la inceput:
“Cuvantul lui Dumnezeu” limpede, fluent, unitar. Crestinismul nu este o religie
compozita chiar daca insumeaza ce este de valoare in celelalte religii anterioare. Unii
afirma ca nu are originalitate. Totusi Domnul aduce cea ce nici o alta religie n-a adus:
solutia izbavirii de rau; anume raul nu poate fi invins tot prin rau ci doar prin bine.
Simplu dar genial si in acelasi timp foarte „greu” de realizat caci implica rabdarea raului
din partea celorlalti, depasirea conditiei umane, sacrificiul orgoliului personal si chiar a
propriei vieti, castigand in schimb mantuirea. Domnul a dat exemplul Lui de jertfa
rastignindu-se si miile de mucenici L-au urmat. Jertfa Lui este incarcata cu atat de multe
intelesuri, incat da Crestinismului o marca de inegalabila originalitate.

58

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->