Cum trebuie si cum nu trebuie sa lucreze crestinul? In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, fiindca nu traiesc simplu.

Deschid multe fronturi, si se pierd in grija cea multa. Eu pun in randuiala un lucru-doua, si abai apoi ma gandesc la altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna si numai ce se gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia. A venit la coliba mea un tanar care avea probleme psihice. Mi-a spus ca este chinuit, pentru ca este suparat de problema mostenirii etc. Despre ce mostenire vorbesti?, i-am spus. Mai intai ai nevoie de odihna. Apoi trebuie sa iti iei diploma de absolvire, dupa care vei merge in armata, si apoi sa iti cauti un loc de munca. M-a ascultat, sarmanul, si si-a aflat calea. Asa se afla pe sine oamenii. - Parinte, si eu obosesc repede cand lucrez. Nu inteleg care-i pricina. - Ceea ce iti lipseste tie este rabdarea. Si pricina pentru care nu poti sa ai rabdare este ca te apuci de multe. Te imprastii in multe parti, si obosesti. Asta iti pricinuieste si o nervozitate, fiindca ai marime de suflet si iti dai osteneala. Cand eram in manastire, aveam un slujitor la tamplarie pe batranul Isidor. Sarmanul de el, nu avea deloc rabdare. Incepea sa faca o fereastra, se descuraja; se apuca sa faca usi, se supara si le lasa. Dupa aceea, se apuca sa faca acoperisuri. Pe toate le lasa neterminate. Nimic nu scotea la capat. O parte din lemn se pierdea, alta parte se taia gresit. Asa se omoara cate unul fara sa reuseasca nimic. Sunt unii care, desi au puteri limitate, putand face numai un lucru-doua, se apuca si se incurca in multe insa nu fac nimic cum se cuvine si ii trag dupa ei si pe altii. Pe cat se poate, sa faca omul numai un lucru-doua, sa le termine cum se cuvine avand mintea curata si odihnita, si dupa aceea sa inceapa altceva: caci daca mintea se imprastie, ce lucruri duhovnicesti va face omul dupa aceea? Cum isi va aduce aminte de Hristos? - Parinte, oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea? - Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite? - Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca?

- Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca. - Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare? - Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea. - Mai ales in lucrarea de traducere esti foarte imprastiat, Parinte. Trebuie sa cauti cuvinte, sa citesti comentarii - Am spus si in alte dati: ceea ce ajuta cel mai mult la traduceri este nevointa cu ganduri curate, care il fac pe om vas al harului. Atunci talcuirile dumnezeiesiti ies din luminarea dumnezeiasca, nu din minte, din dictionar si din calimara cu cerneala. Vreau sa spun ca trebuie sa ne sprijinim pe ceea ce e mai insemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine in randul al doilea, adica pe omenesc. - Parinte, grija departeaza totdeauna de Dumnezeu? - Asculta de la mine urmatorul lucru. Cand un copil se joaca si este absorbit de jucarii, nu-si mai da seama daca tatal lui este alaturi si-l managaie; dar daca-si intrerupe putin joaca, atunci isi da seama. Asa si cand avem vreo grija, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu da, iar noi nu simtim. Ia aminte sa nu risipesti puterile tale pretioase in griji de prisos si in lucruri desarte, care intr-o buna zi se vor face toate praf. Asa te obosesti si trupeste, si mintea ti-o imprastii fara rost, iar dupa aceea, Ii dai lui Dumnezeu oboseala si cascaturile in vremea rugaciunii, la fel cu jertfa pe care a facut-o Cain. In mod firesc, si starea ta launtrica va fi la fel ca starea lui Cain, cu neliniste, si oftaturi pe care ti le va pricinui aghiuta, care va fi alaturi de tine. Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu, si astfel sa nu poata - sau mai bine zis, sa nu vrea - sa puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul. E bine ca cel ce vrea sa traiasca duhovniceste, si mai ales monahul, sa fie departe de unele preocupari, lucrari, etc. ce il indeparteaza de scopul sau duhovnicesc. Sa nu se vare in treburi multe si nesfarsite, fiindca treburile niciodata nu se mai termina. Si daca nu invata sa faca lucrari launtrice intru sine, mereu va devia in cele exterioare. Oamenii care incearca sa termine treburile cele nesfarsite sfarsesc aceasta viata cu nedesavarsiri duhovnicesti si se pocaiesc la sfarsitul vietii dar asta nu le mai ajuta la nimic, fiindca a iesit deja pasaportul. De altfel, si o pauza in treburi este neaparat necesara pentru un interval mic de timp. Cand multele lucrari se imputineaza, vor veni, fireste, si odihna trupeasca, si setea pentru lucrarea launtrica, ce nu oboseste, ci odihneste. Atunci si sufletul va respira imbelsugatul oxigen duhovnicesc. Oboseala lucrarii duhovnicesti nu oboseste, ci odihneste, fiindca il inalta pe om si il apropie de Tatal Cel iubitor, unde si sufletul lui se veseleste. Oboseala trupeasca, atunci cand nu are un sens duhovnicesc sau mai degraba cand nu porneste dintr-o nevoie duhovniceasca, avand justificare, il salbaticeste pe om. Si calutul cel

mai linistit incepe sa dea cu copita atunci cand este obosit peste masura; si, cu toate ca n-a avut obicei rau, il dobandeste in timp desi pe masura ce creste ar trebui sa fie tot mai cuminte. Se pot trece cu vederea unele lucruri, ca sa mearga inainte cele duhovnicesti. Munca multa si grija multa il fac lumesc pe monah, si simtamantul lui devine lumesc. De acum vede totul ca un mirean, cu toata nelinistea si agitatia lumeasca. Pe scurt, el traieste inca din aceasta viata o parte din iad cu neincetatele griji, nelinisti si nenorociri. Atunci cand monahul nu se ingrijeste de cele materiale, ci pentru mantuirea sa si pentru cea a altor oameni, Il face pe Dumnezeu iconom al sau si pe oameni slujitori ai sai. Va aduceti aminte de intamplarea cu Cuviosul Gherontie si ucenicul sau? Cuviosul Gherontie a rugat-o pe Maica Domnului sa-i dea putina apa de baut pentru sine si pentru ucenicul sau. Maica Domnului, ca o Mama buna, a deschis o crapatura in peretele chiliei lui si a scos apa, aghiasma, ca sa bea. Mai tarziu, ucenicul sau a inceput sa zideasca terase, sa care pamant, sa faca gradina, intrand in multa grija si neglijandu-si indatoririle duhovnicesti. Dat fiind ca apa nu ii ajungea, a luat o dalta ca sa deschida mai larg scobitura pentru a putea lua mai multa apa. Vazand aceasta, Maica Domnului a luat apa sipotului si a scos-o mult mai jos de pestera lui, spunandu-i: Daca vrei gradini si imprastiere, sa cari apa de departe. - Parinte, nu v-ati mahnit atunci cand dupa atata osteneala cata v-ati dat ca sa va faceti o chilie, ati lasat-o si ati plecat in alta parte? - Ca sa plec, a existat un oarecare motiv serios. - Si peste tot ati facut numai cele absolut necesare? - Da, am facut numai cele absolut necesare pentru aici, ca sa pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru cer. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi drumul catre cer. Faci una, apoi vrei si cealalta si daca intri in angrenajul acesta, te pierzi. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi si cele ceresti. Precum cele ceresti nu au sfarsit, asa si cele pamantesti nu au sfarsit. Sau te vei pierde aici, sau te vei pierde dincolo. Stiice inseamna sa te pierzi acolo sus? O, spuneam rugaciunea si mai pierdeam, ma afundam! Te-ai afundat vreodata in rugaciune? Munca multa, cu oboseala si imprastierea ei, nu ajuta, mai ales cand e facuta in graba. Indeparteaza trezvia si salbaticeste sufletul. Un asemenea om nu numai ca nu se poate ruga, dar nici sa cugete nu poate. Nu poate actiona cu chibzuinta, si ca urmare actiunile lui nu sunt corecte. Drept aceea, luati aminte: nu va risipiti timpul fara folos, fara sa-l valorificati in cele duhovnicesti, pentru ca veti ajunge sa va salbaticiti mult si nu veti mai putea lucra cele duhovnicesti. Veti dori sa va indeletniciti numai cu treburi, sau sa discutati, sau veti urmari sa aflati subiecte de vorba ca sa va aflati in treaba. Prin neglijarea rugaciunii si a indatoririlor duhovnicesti, vrajmasul ne ocupa inaltimile noastre duhovnicesti si ne razboieste atat trupeste cat si prin ganduri. Ne netrebniceste toate puterile, si sufletesti si trupesti, si ne taie legatura cu Dumnezeu, urmand ca sufletul nostru sa fie robit de patimi. Parintele Tihon le spunea monahilor ca trebuie sa traiasca pustniceste, ca sa se elibereze de griji, nu sa lucreze ca argatii si sa manance ca mirenii pentru ca lucrarea monahului sunt metaniile, posturile, rugaciunile nu numai pentru sine, ci si pentru intreaga lume, vii si adormiti, si putina munca pentru cele absolut necesare, ca sa nu fie povara altora. - Parinte, imprastierea ese intotdeauna piedica in viata duhovniceasca? - Daca te ocupi de cele absolut necesare ale ascultarii, chiar imprastiere de ai avea, nu vei suferi paguba. Daca interesul tau pentru ascultarea care tia incredintat, sau pentru a ajuta o sora, nu depaseste limitele, ravna va fi pentru rugaciune, iar ajutorul tau - eficient. Daca insa tu singura depasesti adaugi imprastiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, mintea ti se imprastie si se indeparteaza de Dumnezeu. Si cand mintea nu e la Dumnezeu, cum va simti cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima ingheata repede. Si eu, atunci cand am toata ziua lume, chiar daca lucrarea este duhovniceasca, inima mea nu e asa ca atunci cand ma rog toata ziua. Mintea mea se umple cu o gramada de lucruri si este greu sa le alungi. Pe cat poti, sa spui rugaciunea si in timpul zilei, si sa psalmodiezi incet. Mult ajuta si putina citire duhovniceasca, mai ales inainte de rugaciune. Mult ajuta ca sufletul sa alunge grijile zilei si, astfel, cu sufletul eliberat si transportat in duhovniceasca atmosfera dumnezeiasca, mintea se misca neraspandita. Cu o bucatica din Evanghelie sau Pateric, care are bucatele mici, dar tari, minta se transpune in spatiul duhovnicesc 3

si nu mai alearga pentru ca mintea este ca un copil zburdalnic care alearga cand pe aici, cand pe dincolo. Daca insa il indulcesti cu o caramea, nu mai pleaca. Neimprastierea si lipsa de grija aduc linistea launtrica si izbanda duhovniceasca. Grijile indeparteaza de Dumnezeu. Atunci cand exista imprastiere, exista si multi paraziti duhovnicesti, si transmisionistii duhovnicesti nu pot lucra in conditii bune. Monahul n-are nici o indreptatire daca nu duce viata duhovniceasca. Sarmanii mireni au o gramada de griji si tot incearca sa faca ceva. Monahul nu are grijile pe care le au acestia. Nu se gandeste nici la chirie, nici la datorii, nici daca are sau nu de lucru. Si pe duhovnic il are alaturi, si biserica este in mijlocul manastirii: rugaciuni, Sfantul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grija pamanteasca si cauta sa devina inger. N-are alt scop in timp ce mireanul are atatea griji: se gandeste cum sa-si educe copiii, se nevoieste in acelasi timp pentru mantuirea sufletului. Spunea parintele Trifon: Daca monahul vrea priveghere, o poate face. Daca vrea post, il poate face fiindca nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii Unul vrea incaltaminte, altul haine, altul vrea altele. Mai intai trebuie sa cautam Imparatia Cerurilor si aceasta sa fie grija noastra, si toate celelalte ni se vor da. Daca omul uita de asta in viata de acum, pierde timpul si se iroseste. Daca nu uita si se pregateste pentru viata cealalta viata, viata aceasta are sens. Cand omul se gandeste cum sa se aranjeze mai bine aici, e chinuit, se oboseste si se osandeste. Sa nu va prinda nelinistea si mania de a spune: Acum trebuie sa facem asta, dupa aceea cealalta, fiindca in starea asta va va afla Harmaghedonul (Apoc. 16, 16). Nelinistea de a face multe este ea singura un lucru diavolesc. Rasuciti butonul la Hristos, fiindca altminteri veti trai chipurile langa Hristos, insa launtric va exista doar cugetul lumesc, si ma tem sa nu patiti ca fecioarele cele nebune. Fecioarele cele intelepte n-au avut numai bunatate, ci aveau si grija cea buna; ele aveau trezvie, nu erau nepasatoare. Fecioarele nebune erau nepasatoare, nu aveau trezvie. De aceea a zis Domnul: Privegheati!. Au fost fecioare, dar nebune. Iar daca una este nebuna din nastere, binecuvantarea lui Dumnezeu este cu ea. Va merge in cealalta viata fara examene. Insa una care are minte si traieste nebuneste va fi fara raspuns in Ziua Judecatii. De vorba cu parintele Proclu despre cazul Tanacu - Parinte ati auzit de condamnarea Parintelui Daniel de la Tanacu. Cum credeti ca va afecta poporul roman aceasta marsava nedreptate? - Daniel il cheama? Ia te uite, ca pe cel de la Mitrop. Moldovei. Poate o s-ajunga si el tot un ierarh. - Ce ierarh, Parinte? C-a fost caterisit. - Vezi-ti de treaba, ca nu se leaga nica, nu se prinde legatura lor. O turnat cununi pe capul lui. - Dar de ce s-au intamplat toate aceste lucruri rusinoase pentru poporul roman? - Pentru ca este multa rautate. Ce, era pe vremea lu Parintele Paisie si Parintele Cleopa asa ceva? Mi-aduc aminte cum o saptamana a tinut-o pe una demonizata nemancata si n-a patit nimic; numai c-o iesit demonul din ea. Dar n-o mincat nici Parintele Paisie, nici Parintele Cleopa si o pus toata obstea la rugaciune o luna de zile. Tot asa, pentru ca n-ai cum altfel, o fost legata de maini si de picioare si i se facea de trei ori pe zi sfantul maslu. Saracu Parintele Cleopa, trebuia sa-l ia si pe el la puscarie. Dar sa stiti ca Parintele Paisie nu le facea pe toate sanatoase, ci numai pe acelea care aveau inceput de pocainta si adormeau cu mintea din rugaciune. Dar adevarul e ca lumea are pacate grele si Dumnezeu vrea sa-i curete prin necazuri. Mai ales, pe cei alesi ai lui, nu-i lasa prea mult in odihna. Ca noi, amu, numa prin necazuri ne mantuim si asta este mila lui Dumnezeu fata de noi. Asa vom capata mantuirea, prin mila. Uneori da Dumnezeu necazuri asupra celor drepti, ca sa ierte si pe pacatosi. Dar, vai de mine, sa nu dorim raul altuia. Macar atata sa mai facem si noi, sa nu facem rau altuia. - Dar credeti ca Parintele Daniel a gresit cu ceva? - Ce-i drept Parintele Cleopa spunea sa ai viata Sf. Vasile ca sa poti sa scoti pe draci din om. Dar acest parinte n-o avut nici un gand rau, o avut in gand s-o ajute pe sora aceea. El si-a facut mila cu ea, ca cine sta cu un demonizat in casa? Te ia spaima numai cand te uiti de la distanta, darmite sa o mai si tii, sa-i mai faci rugaciuni, s-o ingrijesti. N-o murit ea de foame, vezi-ti de treaba. A ridicat-o Dumnezeu sa nu mai greseasca. - Cum poate poporul roman sa-si rascumpere aceasta greseala? 4

- Da, asta inseamna ca romanii nu-s uniti si nu-i mai intereseaza nica de Biserica. E de plans, e de plans Biserica. Toata aceasta lucratura a fost ca sa fie hulita Biserica lui Hristos, prin acel episcop care nu si-a dat seama, saracu, ce face. Amu, patriarhul si preasfintitii trebuie sa se ridice sa-i ia apararea si sa-i scoata la libertate, ca daca nu o sa-i doara capul. N-au pe Dumnezeu, asta e, si o sa vina pedeapsa lui Dumnezeu peste noi. Dar ce sa mai zic eu, e veacul de pe urma, dragii mei. Biserica e de plans, nimeni nu mai ia apararea la Adevar. E o rascoala impotriva Bisericii si are si Biserica politicienii ei, nu numai parlamentul. La Sihla, o venit odata niste persoane dubioase, cu fesuri aproape ca la calugari, ca sa spioneze ei situatia pe acolo. Si a zis un parinte imbunatatit: Aistea nu-s ai lui Dumnezeu ca n-au fesurile in inima; ca ai lumii au numai-n cap, da-n inima nica. Asa si cu oamenii Bisericii sunt ai lui Dumnezeu daca au fesurile si engolpioanele in inima. - Si ce sa facem noi acum? - Nu trebuie sa deznadajduim. E o greseala mare din partea Bisericii; s-a lepadat de adevar. Si uite asa maine poimaine o sa scoata si moliftele Sfantului Vasile si alte randuieli din cartile bisericesti si tot asa pana desfiinteaza Biserica. Dar sa nu deznadajduim, ca Dumnezeu vede tot ce se intampla si eu asa stiu de la un Sf. Parinte ca in ziua cand te va napastui cineva si nu te vei razbuna, cu cununa de mucenic te vei incununa. Au mai lucruri de aistea in istoria Bisericii. S-a mai intamplat si la Sf. Parinti. Nu stiti povestea aceea, cand un parinte imbunatatit, nu mai stiu din ce manastire, a fost invinuit pe nedrept de fratii lui ca a furat vasele Bisericii, vase cu podoabe foarte scumpe. Si lau dat si aceea, din atata ura, pe mana autoritatilor, pana l-au omorat. Si s-a descoperit apoi ca avea sfinte moaste care faceau minuni si nu mai stiau fratii, care mai de care, sa ia cate o particica, de blagoslovenie, din trupul celui prigonit pe nedrept. Martie 2007 Suferina Viaa pmnteasc este scurt i plin de suferin i amgitoare, iar viaa cereasc este binecuvntat i plin de fericire venic. S prsim pcatele care ne orbesc i ne ucid sufletul i s ne rentoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns s facem o cruce i s zicem: "Doamne, Doamne!". Ni se cere o profund nnoire duhovniceasc a vieii. Ni se cere s aruncm de pe ochii sufletului tina patimilor de pn acum, splndu-ne la apa Siloamului, adic la baia spovedaniei, apoi s intrm sub ascultarea lui Hristos i a Bisericii pe care a ntemeiat-o pe pmnt. Smerindu-ne, rugndu-ne, mpcndu-ne unii cu alii, mergnd regulat la biseric, fcnd milostenie dup putere, crescndune copiii n dreapta credin i n iubire de Dumnezeu, devenim cretini buni, fii adevrai ai Bisericii Ortodoxe i motenitori ai mpriei Cerurilor. (Printele Cleopa) Despre orbirea sufleteasc Multe nvturi de tot felul putem scoate din Sfnta Evanghelie de duminic, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste nvturi este cea despre orbirea duhovniceasc a omului robit de pcate. Ct orbire spiritual era n mintea crturarilor i fariseilor, care, nu numai c nu credeau n minunile mai presus de fire fcute de Hristos Domnul, ci i hul mare aduceau asupra Lui, zicnd c, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni. Atta orbire era n mintea lor, nct ochi avnd, nu vedeau i urechi avnd, nu auzeau. De aceea Domnul i numete "farisei orbi". Despre aceast orbire spiritual a crturarilor i fariseilor, a arhiereilor i legiuitorilor iudei i despre pedeapsa ce-i ateapt pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfnt: S se ntunece ochii lor ca s nu vad i spinarea lor pururea o grbovete. i marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spiritual a poporului lui Israel, zicnd: Dumnezeu le-a dat duh de mpietrire, ochi ca s nu vad i urechi ca s nu aud pn n ziua de azi (Isaia 56, 10). i iari: C s-a nvrtoat inima poporului acestuia i cu urechile sale greu a auzit i ochii si i-a nchis, ca nu cumva s vad cu ochii i cu urechile s aud i cu inima s neleag i s se ntoarc la Mine i s-I vindec. Dar din ce se nate orbirea sufleteasc n mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai nti ca urmare a faptelor rele. Acest lucru l arat Mntuitorul cnd zice: Lumina a venit n lume, dar oamenii au iubit ntunericul mai mult dect Lumina, cci faptele lor erau rele. C oricine face cele rele urte Lumina, pentru ca faptele lui s nu se vdeasc. Orbirea spiritual vine de la diavol. Orbirea spiritual vine din necredin i din mpotrivirea fa de Dumnezeu. Acest lucru l spune proorocul Isaia, zicnd: Toat ziua ntindeam minile mele ctre un popor neasculttor i 5

mpotriv gritor. De aceea Dumnezeu le-a dat duh de mpietrire ca s nu vad cu ochii i cu urechile lor s nu aud pn n ziua de azi. Orbirea spiritual vine i din necredin i nvrtoarea inimii, cum arat Sfnta Scriptur, zicnd: Du-te i spune poporului acestuia: Cu auzul vei auzi i nu vei nelege i uitndu-v v vei uita, dar nu vei vedea. C inima poporului acestuia s-a nvrtoat i cu urechile sale greu a auzit i ochii si i-a nchis, ca nu cumva s vad cu ochii i s aud cu urechile i cu inima s neleag i s se ntoarc la Mine i s-l vindec. Am artat c una din pricinile orbirii spirituale este pcatul. Acum s vedem de ce pcatul aduce orbirea sufletului i ntunecarea minii omului. Iat de ce. Pcatele dup mrturisirea Sf. Scripturi se numesc "lucruri ale ntunericului". Ca lucruri ale ntunericului, pcatele, de orice fel ar fi, aduc n mintea omului ntuneric, tulburare, boal i orbire duhovniceasc. Prin ce putem izgoni din mintea noastr ntunericul pcatului? Prin prsirea pcatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugciune, pocin cu lacrimi i spovedania sincer la duhovnic i prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om orict de pctos ar fi, vine la lumina cunotinei i se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om ntunecat i pctos, un vas ales al lui Dumnezeu i un fiu al mpriei cerurilor. Orbirea spiritual vine uneori la om i prin ngduina i puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a artat la muli oameni alei de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai nainte de chemarea sa se numea Saul i prigonea foarte mult Biserica lui Hristos. (Printele Cleopa) Prin suferin, cretinul poate cunoate valoarea Suferina "unirii cu ceea ce nu iubeti" nseamn, propriu-zis, ntlnirea cu persoane i lucruri neagreate, ntlnire n urma creia pot aprea dezavantaje de o natur sau alta, iar suferina "despririi de ceea ce iubeti" nseamn desprirea de lucrurile pe care i le doreti sau de fiinele pe care le iubeti. Debutul acestei suferine l face ngrijorarea, iar sfritul l constituie suferina provocat de pierderea n sine. Aa cum se observ, n budism, suferina reprezint o noiune sinonim cu nefericirea. Ea este o categorie non-valoric cu o bogata semnificaie, ce implic att bucuria, ct i durerea empiric, ea este, deci, desemnarea unei situaii generale, din care fiecare ar dori s se elibereze. n acest context, atitudinea cretinismului fa de aceast "suferin natural" a omului este una cu totul diferit. n primul rnd, n viziunea cretin, o astfel de suferin nu prezint nici un fel de relaie metafizic, ca n budism. Spre deosebire de budism, unde suferina natural se constituie ntr-un fel de pecete, n cretinism capt un alt sens. n viziunea cretin, suferina natural trebuie biruit. Nu nimicit sau anihilat, cum pretinde Buddha, ci pur i simplu biruit. O atare biruin rezid n faptul c din ea i prin ea se dobndesc valori: "i nu numai att, ci ne ludm i cu suferine, bine tiind c suferina aduce rbdare i rbdarea ncercare i ncercarea ndejde, iar ndejdea nu ruineaz", sau: "Binecuvntat este Dumnezeu... Cel ce ne mngie pe noi n tot necazul nostru, ca s putem s mngiem i noi pe toi care se afl n tot necazul, prin mngierea cu care noi nine suntem mngiai de Dumnezeu". ntrebri i rspunsuri asupra unor aspecte din viaa cretin Printele Ioan Mihalan, n calitate de lector i duhovnic la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, este unul dintre cei mai iubii profesori n rndul studenilor. i aceasta pentru c are o bogat experien pastoral, de aproape 40 de ani, i pentru c discut sincer, deschis i imparial toate problemele spirituale i sociale legate de preoie i de via. - Ce nelegem prin persoan, n sens cretin? - De la nceput, ne ntlnim cu o mare tain n privina persoanei. Dr. Alexis Carrel o numete "fiina necunoscut". Paul Evdokimov susine c n ceea ce privete cunoaterea persoa-nei, Prinii deertului au avut o cunoatere mai adnc dect psihologii moderni prin faptul c nelegeau persoana uman nu strin de harul lui Dumnezeu i ispitele diavolului, ci o nelegeau mult mai integral. Cteva trsturi ale persoanei a punctat i Vladimir Losski. i el ajunge la concluzia c persoana e o mare tain i c este cunoscut mai bine de Cel ce a zis: "S facem om dup chipul i asemnarea Noastr". Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu pe pmnt. Fiind vorba de persoan, gndul ne duce i la persoanele Prea Sfintei Treimi, "Cea deofiin i nedesprit". Dac persoanele umane, de multe ori, dovedesc nestatornicie pe calea mntuirii, persoanele Prea Sfintei 6

Treimi rmn venic ceea ce au fost, sunt i vor fi - invincibile n faa oricror ispite diavoleti. Aceast realitate a fost pentru mine, pe crrile vieii, pline de nenumrate ispite, cel mai mare punct de sprijin. Mi-au czut aa de bine numiri date Sfintei Treimi c: "invincibila Treime, frumoasa Treime, purttoare de grij Treime". Revenind la persoana uman, am avut mulumirea sufleteasc pentru faptul c am gsit i n ea un punct de sprijin privind "Chipul lui Dumnezeu n om", ca fundament al persoanei i n strns legtur cu Sfnta Treime, chip care nu poate fi distrus "chiar dac uneori este greu rnit", dup cum afirm sfinii Prini. De la aceast realitate a chipului se poate porni orice dialog ntre Biserici i chiar ntre marile religii. Acest chip al lui Dumnezeu n om cnd s-a rnit, a strnit rvna iubitoare a Prea Sfintei Treimi pentru restaurarea lui prin ntruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, dup ce ne-a ndumnezeit firea omeneasc, S-a nlat cu ea n snul Prea Sfintei Treimi. Datorit acestui fapt s-a transformat componenta Sfintei Treimi, devenind ceea ce nu a fost i lund ceea ce nu avea, dup nvtura crilor de cult ale Bisericii noastre. Astfel, se poate spune, pe bun dreptate, privitor la valoarea omului, c el este un "altar" la care se cade s slujim cu mult cinstire i jertfelnicie, dup cum de fapt l numete i Sfntul Ioan Gur de Aur. - Ce nelegem prin familie, n sens cretin ortodox? - Familia cretin este o comuniune fiinial de persoane. Cnd zic fiinial m gndesc la strnsa legtur a persoanelor din familie i Sf. Treime, la comuniunea dintre persoane, bazat pe comuniunea prin har cu Sfnta Treime. Cu un asemenea fundament familia cretin este durabil, sntoas i roditoare, avnd mdulare sntoase "ca nite tinere odrasle de mslin", dup cntarea de la cununie. Cu astfel de mdulare ale familiei s-a fundamentat i marea familie a neamului romnesc, robust, asemenea unui stejar viguros, care, dei au btut attea furtuni, nu l-au putut dezrdcina, ci, din contr, a ieit mai ntrit, nfingndu-i i mai adnc rdcinile n pmntul mnos al existenei sale. Tot din astfel de familii au odrslit i fiii Bisericii noastre, chipuri alese de cretini, preoi i ierarhi, de la nceputurile cretinismului i pn azi, de la Sfntul Apostol Andrei, pn la Sfntul Ioan Iacob, precum, ni le prezint Patericul Romnesc. - Care este adevrata menire a familiei cretine? Pentru ce se unesc prin cstorie doi tineri? - E bine cunoscut faptul c ei se unesc prin Taina Nunii pentru ntr-ajutorare i "naterea de prunci buni". Scopul soilor va fi creterea copiilor, cretere care cere multe jertfe, ns dragostea nefarnic ce o poart amndoi copiilor catalizeaz, nfrumuseeaz trudele acestei jertfe. Se aduc mereu exemple din istoria umanitii i a Bisericii, ale unor personaliti i sfini care mrturisesc ntr-un glas contribuia pe care a avut-o mama la formarea lor. S-a scris i o carte: Femeia i mntuirea lumii, de ctre Paul Evdokimov, evideniindu-se rolul femeii n aprarea i ntrirea credinei, dar nu se poate subestima rolul tatlui i contribuia lui la aceast plinire. - Care sunt principalele reguli cretine care stau la temelia familiei? - M ntrebai de reguli ce trebuie respectate nainte sau dup cstorie. Am o repulsie contra numrului prea mare de reguli n orice scop ar fi date. Le asemn mereu cu marele numr de porunci din Vechiul Testament. Cred ntr-o singur regul. Lupta contra pcatului, att ct e posibil omenete. Cnd zic pcat nu m gndesc la oarecare cderi, uneori inevitabile, ci la mptimirea n una sau mai multe dintre cele trei mari patimi: "pofta trupului, pofta ochilor i trufia vieii". Lupta nu se poate reduce doar la timpul dinaintea cstoriei sau dup cstorie, ci ia toat viaa, pentru ca i diavolul toat viaa "umbl ca un leu rcnind pe cine s nghit". Un tnr nemptimit, sau doi soi nemptimii de nici una din cele trei mari patimi, cred cu toat puterea c vor face fa vieii, oricare ar fi ncercrile ce vin peste ei. De ce? Pentru c pcatul este dumanul, ucigaul fiinei umane, iar lipsa de mptimire da acea sntoas vigoare spiritual soilor, acel dinamism ce-i face s peasc n viaa cu credina i curaj peste greutile ce vin. La slujba cununiei ni se aduc attea exemple biblice de familii pline de curajul sntii spirituale, ca modele pentru tinerii ce pesc pragul vieii familiale. Astzi, din pcate, avem attea exemple tragice de familii paralizate sufletete din cauza cderii membrilor lor n una sau mai multe din aceste patimi. i dac suntem sinceri, trebuie s recunoatem c cele mai multe tragedii familiale vin numai i numai din cderea unora din membrii lor n unele mptimiri. Se cunosc i familii cu o via armonioas, echilibrat, datorit strduinei lor pe calea virtuilor. A mai dori s adaug ceva, s-ar prea c mptimirile sunt mai multe i mai mari dup cstorie i mai rar ntlnite n viaa tinerilor, nct n-ar fi ru dac dup cstorie am rmne tot aa de curai sufletete ca naintea cstoriei. 7

- Cum trebuie s fie considerai copiii n snul familiei cretine? - Pentru familie, copiii sunt o binecuvntare divin, dar cred c pentru creterea lor ct de ct cretineasc se cere i o angajare serioas, o transpiraie continu. Pe drept cuvnt, Sfntul Ioan Gur de Aur susine ca titlul de tat nu se d pentru natere, ci pentru jertfelniciile creterii. Faptul c copiii sunt puterea care leag i ntrete comuniunea dintre soi, aceast comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completeaz treimea familial, dup Pr. Prof. Stniloae. - Fcei-ne o mic paralel ntre familia cretin din trecut i cea din zilele noastre. - De multe ori se crede c azi oamenii ar fi mai ri ca altdat. S nu uitm c primii frai s-au ucis unul pe altul. Ne gndim la Cain, la Sodoma i Gomora. Cnd proorocul Ilie socotea c el a rmas singurul drept, i s-a rspuns c mai erau nc apte mii de brbai care nu s-au plecat naintea lui Baal. i de ce s nu ne gndim c ntre cei 12 Ap. a fost i Iuda Iscarioteanul? Socotesc c nu e potrivit s se avanseze ideea c azi lumea ar fi mai rea ca altdat, pentru c aceast idee ar duce la o nostalgie pentru trecut i la un pesimism pentru prezent. Noi trebuie s realizm aici i acum familia cretin, stpnii de un dinamism optimist n aciune, bazndu-ne pe credina noastr c "Iisus Hristos i ieri i azi i n veci este Acelai". i azi ntlnim destule familii cretine de omenie i altele cu pri negative. Aa a fost i altdat. Se cade s inem cont i de proporia negativ a numrului de azi a familiilor. A mai dori s menionez ceva. Cretinii autentici nu fac propagand, nu fac glgie i, de aceea, se pare c nu exist. Pe cnd cei ri sunt guralivi, nct fac impresia c sunt numai ei, cu rutatea lor, acoperind pe ceilali, dar n realitate nu este tocmai aa. - Ce alte probleme de educaie religioas mai ridic familia cretin de astzi? - Problemele unei familii cretine sunt aceleai din totdeauna, chiar dac "azi s-a schimbat tehnica, dar fundamentul omului a rmas acelai". Acelai Dumnezeu. Aceleai ispite. Aceeai rvn sfnt ne trebuie i azi ca i ieri i ne va trebui i mine. Exemplul cel mai ziditor rmne Biserica. A trecut prin attea forme statale, dar oare i-a schimbat ceva din fundamentul fiinei sale? E drept c n nelepciunea ei, ca rod al Duhului Sfnt, a tiut s gseasc un "modus vivendi" cu orice ornduire statal. Oare ispitele nu sunt aceleai? Tot aa ne-am mniat i ieri i azi i ne vom mania i mine. C unele patimi par a fi mai mari azi ca altdat, se poate, dar avem i posibilitatea de a face mai uor binele prin mijloacele tehnice mult mai avansate astzi. i chiar i ieri i mine ne trebuie o tot mai mare atenie la desptimire i atunci toate sunt bune. - Ce rol are Spoved. regulat, postul i duhovnicul n viaa familiei cretine, n trecut i n prezent? - Rolul spovedaniei este foarte important n urcuul spre desvrire i mntuire al credincioilor. Sfntul Ioan Scrarul zice: "M ndoiesc c se va mntui cineva, dac n-ar fi Spovedania!". Explicabil, deoarece haina Sfntului Botez "nu o pstrm curat", arat o rugciune a Bisericii. Spovedania nu va face din noi sfini fctori de minuni, dar ne asigur iertarea pcatelor i menine ceva foarte necesar pentru mntuire, trezvia contiinei, i aceasta nseamn foarte mult, att pentru viaa vremelnic, ct mai ales pentru cea venic. Fr o sincer spovedanie i ca urmare fr trezvia contiinei, cdem n mpietrirea inimii care este pcat mpotriva Duhului Sfnt. Nu nseamn c acest pcat nu se poate ierta, dar mpietritul la inim nu face pocin i fr pocin nu este iertare de la Domnul. Dureroas este constatarea c noi, preoii, ne spovedim att de rar, dei mprtania o facem foarte des. Nu cumva s ajungem i noi la mpietrirea inimii i, astfel, s cdem n pcatul contra Duhului Sfnt. n viaa mea m-am spovedit foarte des, uneori chiar i de dou ori pe sptmn, la orice preot. Cred n puterea preoiei pe care o are orice preot. duhovnicul? E greu s devii un mare duhovnic, un mare doctor al sufletelor, n spovedanie vd dou elemente principale: sinceritatea celui ce se spovedete i dezlegarea ce o d preotul. Mi-a rmas ceva n minte n legtur cu Spovedania de la Sf.l Ioan Iacob. Adic, mai mult n legtura cu canonul ce-l primim la Spovedanie. ntr-o zi, sfntul zrete de la geamul chiliei sale un om ce se mica pe lng Iordan, nu cu gnduri bune. Sfntul iese din chilie i din discuii afl c omul avea n plan s se sinucid, aruncndu-se n Iordan. Cauza? S-a spovedit i i s-a dat un canon pe care nu-l poate mplini. Nimeni nu-l dezleg de pcatele sale, nici chiar patriarhul Ierusalimului i, ca atare, rm-nea i necuminecat. Omul socotea, n slbiciunea sufletului su, c nu avea rost s mai triasc. Sfntul l mbrbteaz i i zice: "Te cuminec i canonul i-l fac eu". Aa l-a izbvit de moarte i de osnd venic Cuv. Ioan Iacob. Ce mare duhovnic, ce mare psiholog, ce mare 8

printe! Un model de duhovnic, dar i un mare sfnt! n privina postului socotesc c e greu de realizat i uneori chiar greu de neles. El nu se refer doar la anumite zile, care s fie socotite zile de mai mult hrnicie spiritual, ci ine toat viaa. Desigur, m gndesc la postul integral, da la nfrnarea pornirilor trupeti i pn la stvilirea gndurilor inimii. neles n acest fel, socotesc c i ziua de Pati este de post. Fr un astfel de post ne mptimim, murim sufletete i nu mai simim c Hristos a nviat. Starea de rugciune Rugciunea este una din temele biblice fundamentale ale Vechiului i Noului Testament, tem reluat de tradiia post-apostolic i patristic, dezvoltat apoi de marile curente de spiritualitate liturgic i monastic. Rug. nu este o tem exclusiv monastic, o predilecie a micrii isihaste, care a insistat asupra rug. lui Iisus, sau rug. inimii ori a minii. Dimpotriv, prinii isihati spun c rug. inimii ("Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-m") nu este apanajul vreunui stereotip isihast, ci ea trebuie s devin o practic a tuturor cretinilor: "S nu socoteasc cineva c numai cei sfinii i clugrii sunt datori s se roage nencetat i totdeauna, i nu i mirenii. Nu, nu. Toi cretinii, ndeobte, sunt datori s se afle totdeauna n rugciune". ntreaga via cretin, sub forma ei personal sau comunitara, se ntemeiaz pe rug.. Biserica n totalitatea ei, ntotdeauna i n tot locul se afl n stare de rug.. Ea constituie o atitudine de smerenie i simplitate proprie cretinului i Bisericii, - condiia n care este posibil convorbirea cu Dumnezeu, ntlnirea fa ctre faa cu El, n Duhul Sfnt. Desigur, aceast atitudine permanent se manifest n acte concrete, specifice de rug. Biserica a ornduit un loc, un timp specific pentru rug. (comun (de cerere, de mulumire, de laud). Din punct de vedere istoric, n Vechiul Testament rug. e, mpreun cu milostenia, un element esenial al pietii interioare, care este mai importanta dect ritualul exterior. n rug., profeii i drepii din Vechiul Testament obin puterea dumnezeiasc. Sf. Noului Testament rmn n atitudine de rug. naintea Mielului eshatologic. Iisus Hristos rezum ntreaga Sa via de rug.. n rug. Sacerdotal, El ndeamn pe apostoli s se roage: "Privegheai i v rugai, ca s nu intrai n ispit", i nva cum s se roage, dndu-le "rugciunea domneasc". Iisus Hristos recunoate atitudinea vameului ca fiind adevrata atitudine cultic n situaia Noului Testament. Pentru apostoli, "rug. i slujirea cuvntului" fac parte din propria lor slujire. Din primele zile ale Bisericii, rug. e nedesprit de viaa cretin, cea personal i comunitar. Ea nsoete totdeauna cultul "n duh i adevr", care poate s includ i alte forme de pietate n care se exprim cretinii, fie la templu, n mod public, fie n mod personal, retras. Pe msur ce cultul public, euharistic, se organizeaz, rug. capt un loc central, astfel ca s fie o coresponden ntre viaa interioar i cea exterioar. n viaa spiritual, pe care o ntreine i o pregtete rug., slujirea liturgic i gsete deci continuitatea ei indispensabil. n acelai timp, cultul liturgic comun se pregtete de ctre fiecare cretin n parte prin "slujba sa duhovniceasc". n aceast privin, practica rug. "Tatl nostru" poate fi dat ca exemplu. La nceputul secolului al II-lea, Sf. Policarp amintete de ea ca parte din ritualul cultului cretin. nvtura celor 12 Apostoli recomand s se rosteasc de trei ori pe zi de ctre fiecare cretin. Din sec. al IV-lea, "Tatl nostru" intr n ritualul Liturghiei. Astfel, prin rugciune se nelege att atitudinea de credincioie permanent, ct i momentul i actul n care aceast credincioie este exprimat. n cele ce urmeaz, vom strui asupra ctorva atitudini eseniale inerente strii de rug. Este vorba, mai nti, de o atitudine sacerdotal, liturgic, de consacrare interioar. Rug. este calea de a pregti spaiul liturgic interior, altarul cel dinuntru, tronul ascuns al inimii. Credinciosul identific locul lui Dumnezeu n sinea sa, face din inima sa "Biserica lui Dumnezeu", n care intr ca preotul sau nsui pentru a celebra. Aceast liturghie interioar, sau mai bine-zis acest element liturgic personal al rug. const ntr-o permanent pomenire a numelui lui Iisus Hristos. Numele lui Hristos nseamn nsi Prezena Sa. Aceast pomenire nu este o simpl evocare a unui eveniment din trecut. E o ntoarcere la harul Duhului, druit o dat pentru totdeauna la Botez, i care este prezent n adncul fiinei umane prin puterea Duhului Sfnt, care a fost trimis n inimile noastre i n lume. Rug. creeaz condiia de a rennoi Botezul prin pocin, de a dezvolta toate potenele Botezului. Aceast pomenire a numelui sau aceast aducere aminte a nceputului, are i un element de pocin i de mrturisire, deoarece cretinul a uitat ziua sa de natere, a uitat c Dumnezeu este purtat de inima sa. 9

Interviul cu p. Iustin Parvu din Glasul monahilor, aprilie 2005: - Printe, Biserica este astzi cltinat de multe devieri. Ce atitudine s avem fa de ele? - Cei ce mrturisesc aprndu-i credina sunt ca nite apologei ai vremurilor acestora. Este dovad de curaj i de sacrificiu s mrturiseti pentru c astzi, cnd adevrul este sistematic ascuns cu meteugire diplomatic, riscul este foarte mare: s-i pierzi serviciul, s ajungi pe drumuri, s intri la pucrie, s fii caterisit - Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat? - Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-i vinde sufletul, este o datorie. A nu mrturisi este exagerat, a tcea este mai grav. - i cnd trebuie s taci? - Cnd o fi timpul. Trebuie s tii cnd s taci i cnd s mrturiseti. Dar de cele mai multe ori tcerea este ascundere a acestor realiti, o trdare a adevrului. tim c un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe cnd trecea prin lume, a tcut n faa unui evreu care i-a ocrt credina lui cum c nu e dreapt. i urmarea a fost c Sf. Paisie, cnd a ajuns el la mnstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, vznd c darul de la Botez s-a deprtat de la el. A fost de acord [cu evreul] i a czut din darul lui Dumnezeu. Nu e justificat s stai de-o parte. Aceasta se ntmpl cnd eti ntr-o poziie defavorizat, cnd nu ai pe ce s te sprijini. Dac ai un sprijin puternic, ai mai mult ndrz-neal s mrturiseti, te avni fr fric precum copilul care are lng el pe tatl. Noi nu-l avem pe Hristos i pe sfinii si i tot adevrul la care ne-am angajat? Credina noastr nu-i puin lucru, e mrturisit de sf. Prini prin via, cu cuvntul i chiar cu moartea lor. Stm pe un reazem neclintit, pe care ceilali nu-l au. Biserica noastr cretin Ortodox nu e o scornire ome-neasc, e din venicie, nu-i o instituie pmnteasc, e de la Dumnezeu. Trebuie s pstrm linia Sf. ei nu treceau uor cu vederea, povuiau, mustrau i sreau cnd era vorba de erezie. - Dar aceia erau Sfini. Noi, pctoi fiind, putem mrturisi la fel ca ei? - Bineneles. Oricnd o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucreaz, iar harul este cel care lucreaz, iar harul acelai este, ieri i azi i n veci. Noi suntem fiine nevrednice i ne facem i mai nevrednici dac rmnem cldicei; nu suntem nici reci, nici fierbini. - Cine-i ndreptit s mrturiseasc? - Cine are unele convingeri i le mrturisete. Oricine. Nu ne bgm n probleme pe care nu le cunoatem i nu suntem n stare s le susinem, dar de cele pe care le cunoatem ne inem de ele. Iar dac vrei s faci o apologie mai serioas trebuie s ai o cunotin duhovniceasc, un har special de la Dumnezeu s faci aceasta, cum fceau Sfinii. De nu trebuie s ai o raiune bogat care s sintetizeze corect ce au spus dasclii Bisericii. - Ce amestec este justificat cu celelalte credine, cu celelalte biserici? - Biserica Ortodox este venic prin Hristos Dumnezeu, e netrectoare, nu are nevoie s se amestece cu nimic altceva ca s nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestec. Nici mcar nu poi avea o relaie. Vin foarte muli oameni i m ntreab ce s fac: s mai intre sau nu n bisericile n care s-au fcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus c, atunci cnd vor vedea c se vor mprti unii de la alii, s nu mai stea. Dar nici aa. Ne temem de cuvintele Sfinilor Prini care interzic s stm sub acelai acoperi cu ereticii. Ba canoanele spun c nici cu cretinii necununai s nu stai la mas, darmite cu ereticii. n cazul acesta ea nu mai e Biseric. De altfel e i prorocit c toate organizaiile ecleziastice vor cdea groaznic i deodat, chiar i instituia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este nchinare la idoli, iar dogma infailibilitii papale este o latur a umanismului, dup cum spune i Sf. Iustin Popovici, renviind idolatria. Toi se nchinau i venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tcut i s-au supus ideologiei comuniste chiar silii, socotesc c sunt asemenea nchintorilor la idoli. - Oamenii nu mai sesizeaz pericolele, fiind manipulai uor prin mass-media. Cum mai pot fi trezii? - Din ignoran turma nu are habar pe cine preamrete. E foarte greu s convingi o mas de oameni cnd toi preamresc acelai lucru. Ce s-i mai spui bietului om? Face i el precum aceia din antichitate, cnd se hotra moartea unui filosof. Se dduser nite scoici pe care s scrie oamenii votul lor. O btrn a scris s fie omort. Cineva o ntreab: cunoti mata pe acesta? Nu-l 10

cunosc, rspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat? Dac aa au fcut toi, am fcut i eu ca ei. - Dar dac nu ai o trire ortodox, ce putere mai are mrturisirea ta? - Dac nu ai trire ortodox nici s nu ndrzneti s spui ceva. Dar chiar aa, cnd ai ct de puin i te temi s nu pierzi dreapta credin, i d Dumnezeu i putere, i nelepciune s mrturiseti, i curaj, i spirit de jertf. Cel mai important e s fii acolo, pe calea cea strmt. Ce credei, c tritorul este musai cel ca face paraclise i acatiste i crede c face mare ascultare, ignornd adevrurile de baz ale Bisericii? Ascultarea se face pn la mntuire. Adic, cnd i-a periclitat starea de mntuire, nu mai asculi. - i cum i dai seama? - Foarte simplu. Cnd trieti puin, Dumnezeu i descoper mult. Tu s-i faci datoria ta de cretin, c-i d El nelepciunea creia nu-i vor putea sta mpotriv toi potrivnicii. - Dar dac apr adevrul cu rutate? - Depinde. De unde tim noi c un aprtor al Ortodoxiei o face cu rutate? Pi, nu este dect s m mnii pe pcat i pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gur de Aur spune c-i sfinit palma celui care-l lovete pe eretic. Nu pot s spun eu c cel ce face o constatare, o analiz, o face numaidect ptima. O fi i asta, dar nu ntru totul. Mai este i puin jertf. C n-o fac pentru a ctiga drepturi personale, moii, ci pentru c-mi ia credina. Atunci nu mai e de stat pe gnduri. Atunci cnd mi confisc csua mea, s zic: Fie numele Domnului binecuvntat! ns ce a fcut Iov cnd voia vrjmaul s se ating de sufletul lui? Nu l-a predat, mi. De trup s nu ne pese, dar sufletul trebuie pzit. Dac ne pierdem dreapta credina, asta nseamn c ne pierdem sufletul. Cum s ni-l vindem? Rmnem ortodoci. - Cum s te supui stpnirii de azi? - Ne supunem n cele ce nu mpiedic porunca lui Dumnezeu. M supun pstorului care intr i iese pe u. Dar cel care intr ca furul pe aiurea, chiar i prin altar, i prin coal, prin crciumi, prin droguri, prin homosexualitate i toate frdelegile, pe acela n-am voie s-l ascult. Noi, care avem rspundere, ce facem? - i dac te caterisesc? - Caterisirea este omeneasc. Dar Sfinii cte prigoniri i nedreptiri n-au rbdat, de care mai degrab nu suntem noi vrednici? Nu aa s-a ntmplat i cu Sf. Ioan Gur de Aur? Dar nu s-a dat napoi. Asta nu l-a mpiedicat cu nimic s mrturiseasc n continuare adevrul. - Este o vrednicie a fi prigonit? - Pi, este o vrednicie, cci asta nseamn c trieti oleac. Dac n-ar fi fost sngele martirilor, care au mrturisit dreapta credin n faa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut motenirea aceasta de care ne bucurm acum. - Care este cea mai mare problem a Bisericii astzi? - Primejdia cea mai mare este c noi, de 2000 de ani, spm la temelia Sfntului Altar slujind cu nevrednicie. Rul este n noi. Aforisme duhovniceti Uneori, lupta pentru mntuire poate s fie foarte simpl i uoar; alteori foarte grea, supraomeneasc. Cu siguran, este mai bine s nu pctuim. Dar dac pocina arde ca o flacr, poate s refac o via trit n pcate. Trebuie s pstrm duhul pocinei toat viaa noastr, pn la sfritul ei. Pocina este temelia ntregii viei ascetice i duhovniceti. Simirea, intuirea prezenei pcatului pot s devin att de intense n noi, nct s dea natere unei adevrate pocine. Putem s plngem ore n ir, sptmni, ani de-a rndul pn ce fiina noastr este refcut n ntregime prin cuvntul lui Hristos, prin mplinirea poruncilor Lui, i, mai ales, prin harul Duhului Sfnt. Aceast transformare a fiinei noastre, dup cderea n pcat a lui Adam, cere mult nevoin i mult timp. Pocina nu are limite pe pmnt, pentru c ncetarea ei ar nsemna c am devenit ntru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mic ndeprtare a noastr de Hristos implic o pocin profund. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiete-ne pe noi". Aceast rugciune arat deprtarea pe care o simim ntre Hristos, Fiina absolut i noi nine. "Dac nu vom fi cu adevrat asemenea Domnului, cum vom putea tri cu El n venicie?", se ntreab Sf. Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca i pentru noi, este imposibil. Nu ne rmne dect rbdarea. Singuri, oamenii nu pot s 11

neleag cnd pctuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus i Duhul Sfnt le-o descoper. n Rai, cnd Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat s fie nvinovit: Femeia care mi-ai dat-o s fie cu mine, aceea mi-a dat din pom i am mncat. S ne strduim s nu-L nvinuim pe Dumnezeu. n lucrurile mrunte, n faptele simple, s ncercm a avea urmtoarea atitudine interioar: "refuz voina sngelui meu czut i vreau ca n venele mele s curg via lui Dumnezeu". Dac Dumnezeu exist, recunosc c toate patimile se nasc din mine, nu din El. Dac voi pstra aceast atitudine, Dumnezeu mi va da duhul pocinei. Doar lumina divin, atunci cnd strlucete n noi, ne permite s ne vedem pcatele. Prin rugciune, puin cte puin, inima noastr ncepe s neleag influenele duhurilor care umplu vzduhul. n loc s naintm duhovnicete, vedem cu o finee mereu crescnd patimile care ne stpnesc. n mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dac nu am vzut nc lumina necreat a Duhului Sfnt, datorit prezentei ei, ne vedem pcatele. Nu putem ajunge la rugciune curat dect prin pocin. Pocindu-ne, adic curindu-ne de orice patim, devenim treptat capabili s intrm n lumina divin. Calea care duce la cunoaterea lui Dumnezeu trece, nainte de toate, prin credina, iubire fata de Hristos si pocina. Dumnezeu s v druiasc tuturor duhul pocinei. Plngei-v pcatele, plngei, pentru ca inima voastr s nu se mpietreasc. Lucrul cel mai important este s ne pstrm mereu sentimentul nimicniciei noastre fa de Dumnezeu. Atunci simim o tensiune permanent ntre nvinovirea noastr i dragostea lui Hristos, ntre pocina i ndejde n mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim c suntem att de departe de Dumnezeu pe care l iubim, pe de alt, aceast suferin i aceast dragoste acioneaz asupra noastr ca un foc interior i ne mping cu putere spre Dumnezeu. Aceast tensiune i-a gsit expresia cea mai vie n cuvntul lui Hristos adresat "Stareului " Siluan: ine mintea ta n iad i nu dezndjdui. Acest cuvnt poate strni fiori, panic, team, dar nu trebuie s ne copleeasc. El constituie principiul fundamental al vieii noastre n Hristos. Nu trebuie s pretindem c putem repeta experiena Sf. Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. n viaa duhovniceasc nu exist aceeai repetare de via, exact, identic, ci una analoag n duh, n starea pe care o presupune expresia: ine mintea ta n iad i nu dezndjdui. Niciodat nu trebuie s ne comparm cu nimeni. Fiecare dintre noi, orict de nensemnat ar fi, este mare naintea Celui venic; Dumnezeu stabilete cu fiecare fiin uman o relaie unic de prietenie. De ce urmrile neascultrii lui Adam sunt att de grave? De ce, n lumea aceasta, viaa duhovniceasc n Hristos ia form tragic a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creaia lui Dumnezeu este legat de moarte, de aceast lupt plin de suferine? De ce creaia nu duce n mod armonios la desvrirea fiinei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie s lupt eu mpotriva lucrurilor care m ucid fr s am putere asupra lor? Nu neleg! n msura n care Hristos i Duhul Sfnt sunt, pentru mine, soluia tuturor problemelor care m depesc, triesc n nepsare fa de multe lucruri. Hristos este temelia vieii mele. Felul Su de a se comporta m atrage. Nu neleg ce a spus, dar ceea ce a spus mi este suficient. Voi nelege cnd voi pleca din aceast lume n viaa de dincolo. (Arhimandritul Sofronie) Convorbiri duhovnicesti Rugciunile pot avea felurite forme: de cerere, de mijlocire, de mulumire. Starea de rugciune presupune contiina prezenei lui Dumnezeu n fiina uman. Acesta este de fapt elementul primordial al cultului autentic cretin, care se face n duh i adevr. Dumnezeu se odihnete n sfinii Si. Dumnezeu "iese din Sine": de la Tatl, prin Fiul, n Duhul Sfnt. Dar i sufletul iese din sine i se ntinde spre Dumnezeu, pe ct este cu putin firii umane. Inima cuprinde pe Dumnezeu, Dumnezeu mbrieaz existena omului. n aceast ambian de ntlnire n rug., are loc ridicarea minii la Dumnezeu. Datorit rug., lucrarea contemplativ nu are un caracter intelectualist. Elementul contemplativ, cruia spiritualitatea isihast i d o mare importan, apare i se menine n contextul rugciunii. Este adevrat c teologia mistic expus n scrierile areopagitice - dup care metoda contemplrii "ntunericului supraesenial" n care se afl Necunoscutul ca lumin neapropiat, este singura cale de a cunoate c Dumnezeu este dincolo de cunoatere (agnosia), dincolo de percepia intelec-tual prin afirmare - se gsete ca o not dominant n toate scrierile filocalice despre rugciune. Cu toate acestea, teologia mistic i n general metoda de contemplare ortodox, care nu se limiteaz la intelectualismul scrierilor areopagitice, nu desparte cunoaterea 12

de rug. Apoi, exist i alte ci de contemplare a misterului lui Dumnezeu: calea liturgic, sacramental, calea urmrii lui Hristos prin lepdarea de sine i acceptarea crucii. Ceea ce trebuie s fie reinut aici este faptul c prin rugciune cretinii redescoper rdcinile lor cele mai adnci, legtura lor cu via. Metodele de contemplaie pot fi diverse, rugciunile pot avea felurite forme: de cerere, de mijlocire, de mulumire. Dar nu exist fr rug., ridicare a minii pe alt plan de cunoatere, pe planul ntlnirii personale cu Dumnezeu, Care Se revars ca lumin: "n lumina Ta vom vedea lumina". Acelai principiu este valabil i pentru contemplarea n Sfnta Scriptur a stratului ascuns al cuvintelor lui Dumnezeu: "S nu te apropii de cuvintele tainelor din dumnezeiasca Scriptur, fr ajutorul lui Dumnezeu, primit prin rugciune i cerere, ci spune: "Doamne, d-mi s primesc simirea puterii celei din ele" (Rugciunea Citirii). "Socotete c cheia nelesurilor adevrate din dumnezeietile Scripturi e rugciunea" (Sf. Isaac Sirul, Cuvntul LXXII, n Filoc. rom., vol. 10). Biserica nu ncurajeaz suferina nc din tineree m ntrebam la ce servete suferina i nu am gsit nc rspunsul potrivit. Am constatat c pentru toat lumea, pentru cei care sufer i pentru cei care nu sufer, suferina este n acelai timp o realitate, o problem i o tain. Realitate pe care nu o putem evita, problema pe care nimeni nu a reuit s o rezolve, suferina rmne tain. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gndim despre suferin; important este raportul pe care l avem cu propria noastr suferin. Ce putem face ca s nu suferim? Biserica nu vrea ca oamenii s sufere. n timpul slujbelor noi ne rugm pentru "un sfrit cretinesc vieii noastre, fr durere, nenfruntat, n pace i rspuns bun la nfricotoarea judecat a lui HS, s cerem". Biserica dorete ca credincioii s-i duc viaa n linite i pace, i ct este posibil, s nu sufere. n timpul Sfintei Liturghii ne rugm de asemeni pentru conductorii Bisericii, pentru episcopul nostru, "ca Domnul s-l pzeasc ntreg, n pace, cinstit, sntos, ndelungat n zile". Dup ce am fcut aceasta cerere pentru conductorii Bisericii, o facem i pentru noi toi, pentru c adugm: "pe toi i pe toate". Biserica dorete, deci, ca toi oamenii s triasc n pace, s fie sntoi i s aib zile ndelungate. Ea nu ncurajeaz suferina, dar ne nva s o suportm atunci cnd o ntlnim, s acceptm partea noastr de suferin, s o primim pentru binele nostru. S nu ne dorim suferina, dar s o acceptm dac vine. Nu e nevoie ca toi oamenii s aib partea lor de suferin. Unii sunt scutii, alii o pot suporta cu uurin, iar pentru alii este un adevrat chin. Cnd spun asta m gndesc n special la suferina fizic. Cunosc persoane care suport o suferin adnc, care nu se pot mica de pe patul de boal, i care totui radiaz de bucurie, o bucurie pe care ceilali, dei sntoi fizic, nu o au. Unii se revolt n faa suferinei, iar alii o ignor. n fiecare din aceste cazuri trebuie s lum n considerare intensitatea suferinei, cci sunt suferine care-l pot distruge pe om. Dac tot trebuie s suferim, mcar s nu suferim zadarnic. Sunt ns persoane despre care credem c sufer, dar care tiu cum s se comporte n faa suferinei, anihilnd-o. Un medic romn, care crede n Dumnezeu, spunea c sunt dou lucruri pe care omul nu le poate face fr credina n Dumnezeu: s creasc copii buni i s suporte o mare suferin. Eu cred c cei ce au de purtat o cruce grea, au i puterea de o duce uor, fiind persoane care cred n Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferin c venind din minile Domnului, tiind c dac Domnul a ngduit-o, nu e n zadar. Sfntul Marcu Ascetul spunea c nu e important s tim de unde vine suferin, ci s tim cum s o primim fr s ne revoltm. Un printe din mnstirea noastr, pr. Arsenie Boca, spunea: "Dac tot trebuie s suferim, mcar s nu suferim zadarnic". Pentru a putea folosi suferina spre binele su, omul trebuie s cread c suferina are un sens pentru el, chiar dac pe moment nu nelege. De fapt, cel care nelege i tie cum s suporte suferina, nu mai sufer. A spune c suferina e o realitate pe care avem dreptul s o evitm, dac putem, o problem pe care avem dreptul s o rezolvm, dac ne sta n putin, dar trebuie s ne plecm n faa tainei i s folosim suferina care ne este dat pentru progresul nostru spiritual. Dac nu putem s ne nelegem propria suferin, nu vom putea nelege nici suferina celorlali. Putem totui s ncercm s-i ajutm s-i poarte suferina. Este chiar o datorie, cci Domnul ne-a chemat s-I fim colaboratori, s ne ajutm aproapele. Fr a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne st n putin pentru a-l ajuta pe cel de lng noi. S ne gndim la cei patru care l-au adus n faa 13

Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut s atepte s se ntlneasc cu Domnul, dar ei au simit nevoia s-l aduc pe prietenul lor ct mai repede n faa Domnului, pentru a fi vindecat. iau dat seama c ei nu-l puteau vindeca, dar au tiut c Domnul o poate face. Suferina te face mai puternic. Totui, Domnul nu vindec mereu. Pe unii i las s sufere, pentru binele lor i al celor din jur. Am constatat adesea c oamenii care sufer sau care au trecut prin mari suferine, sunt oameni puternici. Ei au cptat o alt perspectiv asupra vieii i au dobndit unele caliti pe care oamenii scutii de suferin nu le pot avea. Suferina poate fi primit ca un dar, ca o mbogire. Unii simt suferina ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit s li se ntmple lor. Asta pentru c ei se compar cu ceilali, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie s-i triasc viaa care i-a fost dat. Fiecare are raportul su cu suferina, fiecare poate ctiga ceva din suferin. Cred c ceea ce trebuie s ne ajute este contiina c Dumnezeu ngduie aceast suferin i c ea are un motiv, chiar dac noi nu-l tim. Aceast contiin, sau mai bine zis aceast ncredere, ne ajut s ne purtm crucea cu senintate. Pot s v asigur c credina n Dumnezeu ne ajut s suportm o mare suferin. S ne reamintim ns c dac am suferit, nici nu ne dorim s suferim, pentru c nici Biserica i nici oamenii nu o doresc. S evitm suferina dac putem? Da! Dar s nu fugim de crucea care ne mntuie. Domnul nu ne binecuvnteaz o asemenea atitudine. Cci Domnul ne cere s ne purtm fiecare crucea, crucea lepdrii de sine nsui. Fr cruce nu este mntuire; mntuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului ci i prin purtarea propriei cruci. Cnd trecem printr-o ispit, printr-o boal, printr-o durere, un necaz, ne ntlnim crucea pe care trebuie s o purtm i ea devine ntr-adevr crucea mntuirii noastre. Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. S credem c ngerul nostru pzitor ne nsoete pretutindeni, c Maica Domnului ne ocrotete mereu i la bine i la ru. S credem c mila Domnului ne nsoete mereu. (Cuvnt al printelui Teofil)
Despre contiin: Dumnezeu a pus n sufletul nostru un judector neobosit i un paznic necontenit: contiina. ntr-adevr printre oameni nu este nici un judector care s fie aa treaz, precum contiina noastr. Dintre judectorii omeneti, unii se mituiesc, alii se ctig prin mguliri, alii se intimideaz prin ameninri i nc multe altele i mpiedic de la judecata cea dreapt. Contiina ns, nu se biruiete prin toate acestea; ci poi s mguleti, s dai daruri, s amenini sau s faci orice, acest judector va rosti pururea hotrrea cea dreapt, chiar i asupra gndurilor noastre cele mai pctoase. De ar fi trecut orict de mult timp, contiina niciodat nu uita cele petrecute; att n timpul cnd se svrete pcatul, ct i nainte i dup svrirea lui, ea se ridic mpotriva noastr ca un martor acuzator. n timpul svririi pcatului suntem bei i nu bgm n seam contiina, dar dup ce am svrit pcatul, atunci vine spinul cel amarnic al cinei. De aceea v ndemn, pzii-v chiar de la nceput, s nu zmislii n voi o poft rea; iar dac am zmislit-o, atunci s nbuim n noi smna cea rea. Dac ns i la aceasta am fost lenei, atunci, ndat ce pcatul s-a artat prin fapt, s-l omorm prin mrturisire, prin cin i prin paza asupra noastr nine. Osndete pcatul tu, i te vei libera de o grea povar! Socotete acum nelepciunea lui Dumnezeu! Contiina nu are trebuin s ne prasc necontenit, c noi nu am putea purta o povar aa grea, dac ea ar vorbi mpotriva noastr nencetat. Dumnezeu a rnduit astfel ca s ne mustre contiina de multe ori i cu srguin, dar nu nencetat; de multe ori, ca s nu cdem n delsare, ci s rmnem treji pn la moarte; ca s nu ne descurajm, ci cteodat s ne linitim, s ne mngiem i s putem iari rsufla. Mustrarea contiinei, iubiilor, este o ancor sfnta a sufletului, care nu ne las s ne cufundm cu totul n cursa pcatului. C nu numai cnd svrim pcatul, ci adeseori muli ani dup aceea, contiina iari ne amintete nelegiuirile noastre cele vechi. S ne gndim acum la acest adevr: o contiin curat este cea mai mare mngiere n nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru c nu avem o contiin curat. Dac noi am avea aceasta, nu ne-ar nspimnta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice altceva. C pe cel bun nu-l pot vtma toate acestea. S zicem c i se rpete averea; dar el are o comoar n cer! Cineva l izgonete din ara sa; dar el are ara sa n cer! Poate c cineva l fereca n lanuri; dar contiina lui l face pe el un om liber, i nu bag n seam nchisoarea cea din afar! Totui, poate c cineva ucide trupul lui; totui el va nvia! S ne gndim ce dragoste mare ne-a artat El, prin aceea c ne-a dat contiina! Fiindc El cndva are s ne trag la rspundere pentru pcatele noastre, de aceea a pus n inima noastr pe acest judector nemituit, pentru c el chiar aici pe pmnt, s ne judece pentru pcatele noastre, s ne fac mai nelepi i s ne mntuiasc de nfricoata judecat viitoare; pentru c noi nc de aici s lepdm pcatele noastre, i s ne putem duce n acea lume cu vesel siguran, prin harul i iubirea de oameni a Domnului.

14

Nu este mai bine sa parasim lumea si sa mergem la manastire? Din partea mirenilor ne este dat foarte des sa auzim: "Ce mantuire este in lume - numai desertaciune... in jur sunt sminteli, ispita este la fiecare pas. Manastirea este altceva. Acolo este liniste: nu este nici un necaz, nici o tulburare, nici o grija". De aceea se intampla ca oamenii cu caracter infocat, care sunt usor atrasi de orice pornire, la prima dezamagire de viata lumeasca nu rareori sunt gata sa paraseasca lumea imediat si sa mearga la manastire, luand in cea mai mare parte pornirile ocazionale drept o chemare deosebita a lui Dumnezeu. Insa de mult se stie ca, unde nu suntem noi, acolo este bine. Nici preasfintitul zavorat niciodata nu i-a incuviintat pe cei ce au rezolvat atat de superficial aceasta problema importanta, straduindu-se, cel putin pentru un timp, sa-i opreasca pe cei ce erau porniti in chip atat de nechibzuit spre viata de manastire. In scrisorile sale cu privire la aceasta problema el le-a spus tuturor si fiecaruia in parte ca mantuirea nu este numai in man. si, in primul rand, ca mirenii nu au deloc conceptia cuvenita despre viata monahala. - Ma rugati sa va spun unde este mai bine sa va mantuiti. Nici Dumnezeu nu va spune acest lucru. Iar daca nu va spune, inseamna ca va da de inteles ca nu are rost sa va rugati pentru aceasta... Pt ca nici in starea de fata nu exista nimic care sa va poata impiedica mantuirea. Totul consta in buna vointa si in starea mantuitoare a inimii. Spre aceasta sa se si indrepte grija voastra!... Adica sa paziti cele bune; iar cele ce lipsesc, pe acelea sa le adaugati. Potrivit carei programe? Potrivit fericirilor... Tot ceea ce este scris in fericiri, trebuie sa aveti in inima si iata raiul... - Daca va e vie credinta, daca nu aveti pacate care sa va desparta de El si sa stinga harul Lui, daca unirea cu Sf. Biserica si implinirea tuturor poruncilor bisericesti sunt trainice, sigure si pline de ravna, atunci starea voastra este mantuitoare si va ramane numai sa va paziti in aceasta randuiala de viata... Cu aceasta stare si in manastire, si in afara manastirii va mantuiti. - Mantuirea nu depinde de loc, ci de starea sufleteasca. in orice loc va puteti mantui si in orice loc puteti pieri. Primul inger intre ingeri a pierit. Apostolul Iuda intre apostoli, in prezenta Domnului insusi a pierit. Iar talharul - si pe cruce fiind, s-a mantuit... - Amintiti-va de Atena si de predica Apostolului Pavel... Dionisie a crezut, dar ceilalti au spus: "Ce talcuieste acest vorbitor in desert?" - Viata duhovniceasca, fara indoiala, nu se supune influentei mediului extern si poate inflori in orice loc si in orice situatie: caci ea se afla toata in alcatuirea launtrica si nu se inclina in fata mediului exterior, ci, dimpotriva, stapaneste asupra lui si il indruma... Parerea cum ca in lume este imposibil sa va mantuiti este adevarata daca vietuiti lumeste...Dar daca in lume nu vietuiti lumeste, atunci nu exista nici o primejdie pentru mantuire din acest punct de vedere. Cati oameni care s-au mantuit in lume au existat si exista?! De ce sa nu intrati si voi in randul lor? Viata de familie si cea sociala nu sunt lumesti in sine, ci sunt asa atunci cand in randuielile acestor vieti patrund patimile si satisfacerea lor. Pentru viata de familie si cea sociala exista porunci. Daca duceti aceste moduri de viata asa incat in ele sa domneasca poruncile, izgonind toate patimile, atunci viata familiala si cea sociala nu vor fi lumesti, ci vor fi sfinte, binecuvantate de Dumnezeu. - Exista atatea cai de mantuire incat nu le putem enumera. Si toate sunt in suflet, nu in mediul exterior. Cineva a luat asupra sa vina altuia si a fost deportat. Iar acolo s-a trudit in mine cu smerenie pana la sfarsitul vietii. Dupa moarte s-a adeverit ca I-a fost placut Lui. Si ce este viata!... - Da, mantuirea nu este legata de loc. In orice loc este posibila si in orice loc se infaptuieste in realitate. in manastire, desigur, se infaptuieste mai bine. Insa si acolo exista neajunsuri. Pentru cei ce se mantuiesc, calea este stramta si dureroasa pretutindeni. Si nimeni inca nu a gasit mijlocul prin care sa o presare cu flori. - Este bine sa te retragi intre ziduri si sa fugi de distractii, dar sa te retragi in tine este si mai bine. Primul lucru fara ultimul este nimic, dar ultimul si fara primul este foarte important. Caci poti sta dincolo de zid, iar cu mintea sa nu stii unde te afli. Prin urmare, insingurarea prin ea insasi este un lucru neinsemnat! - Toata lucrarea consta in a fi cu Domnul. Fiti asa! Iar El este pretutindeni.indata ce sufletul striga si se indreapta catre El - El vine catre suflet, sau in suflet. Si iata biserica - iata manastirea! 15

Celor ce isi pun deosebita nadejde in manastire ca in locul cel mai potrivit pentru mantuire si liniste sufleteasca, preasfmtitul-zavorat le scrie: - Asteptati prea mult din partea manastirii. Manastirea este, intr-adevar, locul mantuirii si asezamantul celor ce se mantuiesc, dar si unul si celalalt sunt nevazute; iar tot ceea ce se vede este lumesc. Acolo exista doua randuieli de viata: una, launtrica, si alta, exterioara. Toate ascultarile care se dau in manastire se leaga de aceasta viata exterioara. Cel ce nu stie ca aceste ascultari sunt necesare numai pentru ca in manastire aducem cu noi si trupul si ca lucrarea mantuirii sufle-tului trebuie sa se infaptuiasca, la randul ei, printre aceste ascultari, inca de la primii pasi se poate intoarce de la manastire, socotind ca ele nu se potrivesc cu telurile si cu starea lui sufleteasca - ori, ramanand in manastire, toata lucrarea monahismului o poate reduce numai la aceste ascultari... si se poate trudi in zadar, nefacand nici un pas spre curatirea si desavarsirea sufletului sau... Dati-mi voie sa va atrag atentia asupra acestui lucru si potrivit cu el sa descriu in mintea voastra imaginea viitoarei voastre vieti monahale... si sa stiti dinainte ca lucrurile vor merge altfel decat banuiti voi. inchipuiti-va intr-o viata in care mainile si picioarele nu fac decat sa lucreze, iar sufletul trebuie sa se ocupe cu altceva, daca vreti sa va mantuiti. Multe din cele pe care asteptati sa le vedeti in manas-tire nu se vad, ci se vede altceva. Insa in viata launtrica gasiti aproape totul daca va uitati cu atentie. Si acum sunteti aproape ca in manastire. Credeti ca in manastire veti trai mai bine decat acum? Nu va va fi dat sa traiti in liniste acolo; imediat vi se vor ingramadi treburi si in cadrul manastirii, si in legatura cu lucrurile din exterior, pentru ca in manastirile de maici exista putine persoane apte pentru treburi... Iar sa iesiti din viata de acum si sa mergeti in manastire este pentru dumneavoastra acelasi lucru cu a iesi din liniste si a merge la desertaciune. Mie mi se pare ca nu aveti de ce sa tindeti spre manastire, deoarece acolo nu veti gasi ceea ce cautati. Cum sa traiti, asadar? Sa traiti asa cum va aflati, in casa dumneavoastra, ca o mireanca evlavioasa. Atunci va va fi casa biserica, iar in casa veti avea indeletniciri pasnice, duhovnicesti. Traind asa, veti intalni, poate, o persoana, care sa vi se asemene ca fire... O puteti primi daca voiti si puteti imparti cu ea indeletnicirile dvs duhovnicesti. Dar si fara o asemenea convietuitoare puteti trai. Spuneti ca indrumare nu veti avea si nu veti sti ce sa faceti. Nici in manastire nu o veti gasi. Cum sa traiti, asadar? Sa luati indrumare din cuvantul lui Dumnezeu si din scrierile Sf. Parinti. Principalele porunci cine nu le stie? Iar in cazurile speciale veti gasi indrumare prin corespondenta scrisa, purtata cu cineva. Iata, dupa parerea mea, care va este calea cea potrivita! Ceea ce va atrage spre manastire este asemenea unei chemari, dar nu exista un indiciu hotarator pentru aceasta si este nevoie de chibzuinta deosebita. Va atrage acea conceptie despre manastire cum ca acolo este liniste, dar ea nu se afla intotdeauna acolo... - Cand si cum sa intrati [in manastire] - acestea trebuie sa le lasati in voia lui Dumnezeu si sa asteptati cu rabdare indrumarile Lui. Cand va veni momentul hotarat de El, atunci veti aluneca si va veti duce ca si cu sania pana la poalele muntelui si veti merge in orice manastire. Insa pana atunci traiti deocamdata intr-atat cat va ingaduie randuielile dumneavoastra casnice, in evointe monahale. Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste, si puteti fi mireanca si in manastire. Dar iata sfatul dat unei persoane care nu doreste sa se casatoreasca: - Manastirea nu este singurul loc pentru cei care nu vor sa se lege cu lanturile familiei. La inceput nici nu au existat manastiri. Unii s-au hotarat sa-I slujeasca Domnului fara sa se lege cu grijile vietii de zi cu zi, iar in casa lor si-au oranduit o camaruta retrasa si au locuit in ea departe de toate, in posturi, rugaciuni si cercetarea Dumnezeiestii Scripturi... Si acum, dintre cei necasatoriti, unii se mantuiesc acasa, altii merg la manastire, iar altii ii ingrijesc pe cei bolnavi. - Va grabiti spre manastire ca spre libertate, spre rai. Acolo exista, intr-adevar, libertate deplina pentru duh, dar nu pentru trup, nici pentru lucrurile exterioare... Si raiul exista acolo, insa calugarii il gasesc fara sa mearga intotdeauna pe cale presarata cu flori. El se afla, intr-adevar, acolo, dar este ingradit de maracini si de spini, printre care trebuie sa treceti ca sa ajungeti pana la el. La rai, fara sa se intepe si fara sa se zgarie, nimeni nu ajunge. Acest lucru sa-l si aveti in vedere si sa incetati sa asteptati libertatea si raiul din partea manastirii. De ce va grabiti? Manastirile nu pleaca nicaieri. Acasa aveti toate randuielile bunei credinte. Si parintii si rudele dumneavoastra sunt oameni tematori de Dumnezeu. Nu aveti de indurat nimic, care sa fie potrivnic hotararii dvs - aceea de a va dedica Domnului. Si va puteti maturiza in aceasta atmosfera. 16

- Dumneavoastra sunteti jumatate mireanca si jumatate monahie, insa dragostea pe care o aveti pentru singuratate si ocupatiile duhovnicesti arata clar ca monahia o biruie pe mireanca. Continuati asa si veti ajunge astfel incat mireanca va muri si veti ramane monahie adevarata, chiar daca fara tundere in monahism si voturi monahale... - Indemnul catre insingurare si tacere. si pornirile pe care le simtiti nu sunt de bun augur. De aceea este mai bine sa le alungati, iar in locul lor sa nasteti in suflet dorinta de osteneala, de intarire a sinelui. Straduiti-va sa va insingurati in inima, acolo sa puneti constiinta dvs inaintea Lui. Unei persoane casatorite preasfintitul ii scrie: - Si dumneavoastra vreti sa intrati in manastire! Insa acum nu aveti ce cauta acolo. Faceti acasa manastire. Este foarte posibil acest lucru. Caci si sotul dumneavoastra are vocatie monahala. Acum este absorbit de saruri, acizi, gaze si altele [este chimist]. Se va plictisi si va renunta la ele... Latura aceasta nu ii va darui nimic - este prea pamanteasca. Insa intelepciunea nemarginita a lui Dumnezeu, pe toate cu masura oranduindu-le, este mai perceptibila aici pentru ochi, chiar pentru cei trupesti. Lasati-l pe el sa discute cu Dumnezeu in aceste stihii, iar dumneavoastra in rugaciune si binefaceri sa ramaneti. Si cursul vietii voastre va merge spre bine. Pentru a atinge, asa zis, deplina despatimire, ceea ce si doresc adevaratii nevoitori, pentru acest tel este mai potrivit, dupa cuvintele sfantului Teofan, sa ne nevoim in desertaciunile vietii de zi cu zi decat in singuratate. - Cei care se nevoiesc cu adevarat - spune el - au grija numai sa se curateasca de patimi si de simtamintele si gandurile patimase. Pentru acest tel viata se afla in legatura cu alte lucruri folositoare, deoarece el presupune experiente reale de lupta cu patimile si de biruinta asupra lor. Aceste biruinte lovesc patimile in piept si in cap, iar repetarea lor ucid patimile repede, dintr-o lovitura. In singuratate, insa, lupta are loc numai in plan mental si, de asemenea, este slaba, ca lovitura aripii de musca. De aceea omorarea patimilor in singuratate dureaza mai mult. Si mai mult decat acestea, intotdeauna este nu o omorare propriu-zisa a patimilor, ci o amutire vremelnica, pana la intalnirea cu obiectele patimilor... Iar atunci se intampla ca patima sa se aprinda dintr-o data, ca fulgerul. Si se intampla ca cel care in singuratate mult timp a avut liniste din partea patimilor, dintr-o data sa cada. Iar pe cel care a ajuns la liniste din partea patimilor prin lupta nu mentala, ci reala, atacul lor neasteptat nu il clatina. Iata pe ce temei ne poruncesc chiar si barbatii experimentati in viata duhovniceasca sa biruim patimile prin lupta reala cu ele, in comuniune cu ceilalti, iar dupa aceeasa ne insinguram. Celor care fara trebuinta deosebita se opresc oarecum la raspantia cugetului, petrecandu-si timpul fara folos si reflectand la un singur lucru: pe ce cale trebuie sa mearga spre telul mantuirii lor, sfantul-zavorat le da o lectie foarte instructiva prin urmatoarea comparatie destul de originala: - Moscova este una singura, dar caile catre ea sunt multe si fiecare ajunge la ea. Insa, daca cineva, plecand pe o cale, de exemplu, dinspre Sankt-Petersburg, si apoi auzind ca exista cale si dinspre Smolensk intr-acolo, renunta la calea sa... si se muta pe aceasta, iar de pe aceasta se muta- pe cea dinspre Kaluga, iar de pe cea dinspre Kaluga se muta pe cea dinspre Vladimir si de pe cea dinspre Vladimir se muta pe cea dinspre Iaroslavl numai pentru ca toti cunoscutii lui ii spun despre acele cai, atunci nu va ajunge niciodata la Moscova. Asa si in viata duhovniceasca exista un oras stralucit, spre care toti nazuiesc si caile catre el sunt diferite... si toti pot ajunge la el. Insa, daca vei incepe sa schimbi caile, chiar daca vei face acest lucru la indemnurile cunoscutilor, nu va fi deloc de mirare ca.nu vei ajunge la acel oras. Cu privire la aceeasi intrebare, daca sa ramanem in viata lumeasca sau sa mergem la man. , o cugetare destul de amanuntita gasim la Sf. Teofan: - NN, unii va sfatuiesc sa parasiti lumea, sa fugiti de dragostea lumeasca, iar altii va sfatuiesc sa va casatoriti. Pe ce se intemeiaza primul sfat - nu este evident, dar al doilea se bazeaza pe conceptia generala ca lumea (totalitatea oamenilor) se deosebeste mult de lume (totalitatea patimilor): unele lucruri trebuie sa le evitati, iar altele puteti sa nu le evitati; exista atractii lumesti pacatoase si exista atractii sfinte. Dragostea conjugala este dragoste, este binecuvantata de Dumnezeu. Pentru ce, asadar, sa fugiti de ea? Trebuie sa intelegeti cuvantul "lume". Scriptura spune: Nu iubiti lumea; si tot ea spune: Dumnezeu asa a iubit lumea. Ceea ce Dumnezeu a iubit, si omul trebuie sa iubeasca. Trebuie sa procedam in toate cu chibzuinta! Imi cereti parerea despre acest sfat? Iata, in cuvintele nu iubiti lumea, lumea nu inseamna deloc ceea ce inseamna in cuvintele: Dumnezeu asa a iubit lumea. In ultima propozitie, prin lume se intelege neamul omenesc care 17

pierea si care, in acelasi timp, era iubit de Dumnezeu. Dumnezeu, ca urmare a acestui lucru, a si hotarat sa-l mantuiasca, dandu-L pentru el pe Fiul Sau Cel Unul Nascut. Iar in prima propozitie se intelege acea parte a neamului omenesc care nu vrea sa stie de Dumnezeu si nu se ingrijeste sa-I faca pe plac; toata grija acestei lumi este sa-si faca siesi pe plac prin satisfacerea propriilor patimi, sa nu pomeneasca de moarte si sa nu cugete la viata viitoare. Catre aceasta lume Dumnezeu nu binevoieste si isi intoarce fata de la ea, nu o iubeste si oamenilor le porunceste sa nu o iubeasca. Astfel, din cuvintele Dumnezeu asa a iubit lumea nu rezulta ca si noi trebuie sa iubim lumea fara nici o ingradire, ci trebuie sa adaugam: cu exceptia acelei lumi, pe care Dumnezeu nu o iubeste si de care ne porunceste si noua sa fugim, sau pe care ne porunceste si noua sa nu o iubim. Caci, iubind aceasta lume, este imposibil sa-L iubim pe Dumnezeu -este imposibil sa ne mantuim sufletele noastre. Am adus aceste vorbe datorita concluziei potrivit careia, intrucat Dumnezeu a iubit lumea, si noi trebuie sa o iubim pe ea... Acum ma indrept catre divergenta acelor persoane despre care am adus vorba la inceput. Acolo nu este deloc vorba despre oameni, ci despre casatorie. De obicei problema aceasta si-o pun cei care ravnesc la mantuirea sufletelor si doresc sa-si randuiasca un asemenea mod de viata care sa contribuie mai mult la lucrarea mantuirii. Problema aceasta a luat nastere inca din vremea apostolilor: fecioarele care ajungeau la varsta casatoriei si simteau in ele atractia de a fi numai cu Domnul declarau ca nu doresc sa se casatoreasca. Parintii, nestiind cum sa rezolve problema, ii scriau Sf Pavel si il intrebau cum sa procedeze cu fiicele lor. Raspunsul se afla in capitolul 7 din Epistola 1catre Corinteni. Esenta lui consta in urmatoarele cuvinte: nu este pacat sa te casatoresti, dar este mai bine sa nu te casatoresti, deoarece in ultimul caz exista deplina libertate sa-I fii bineplacut lui Dumnezeu, de vreme ce in primul exista multe piedici fata de acest lucru. El arata piedicile, care sunt inevitabile in viata de familie; dar esential aici este faptul ca, obligandu-te la viata de familie,este aproape imposibil sa eviti contactele cu lucrurile lumii, pe care ni s-a poruncit sa nu o iubim. Aici se ascunde nenorocirea. De aceea cei care le opresc pe fecioare de la casatorie (in cazul in care ele inteleg acest mod de viata) le fac un serviciu f. bun... Din cea mai mare parte a scrisorilor redactate mai sus se vede ca Preasfintitul Teofan nu a binevoit sa dea sfaturi pentru intrarea in manastire nici macar acelor persoane care, probabil, isi doreau sincer acest lucru. Cu usurinta li se poate parea unora faptul ca sfantul insusi, nu se stie de ce, era cu totul impotriva manastirilor, dar asemenea presupuneri, dupa cum vom vedea mai departe, sunt cu totul neintemeiate. Si acest lucru este pe deplin inteles: fiind el insusi un mare nevoitor in ostenelile calugariei si un aspru insingurat al pustiei, putea, oare, sa-i abata pe ceilalti de la pornirea pe aceasta cale foarte potrivita a mantuirii, dupa cum nu rareori s-a exprimat in scrisorile sale? Nu, daca preasfintitul cel inteleptit de Dumnezeu in majoritatea cazurilor a dat chiar raspunsuri evazive mirenilor cu privire la dorintele lor de a parasi lumea, mai intai de toate a facut acest lucru pentru ca nu vroia sa inradacineze in oameni ratacirea puternic raspandita potrivit careia mantuirea se dobandeste numai in manastiri. De aceea, fiecaruia dintre cei care i-au cerut sfatul cu privire la intrarea in manastire, mai inainte de orice s-a straduit sa-i insufle acel gand ca, pentru cei ce cauta mantuirea, nu este nevoie sa fuga neaparat de lume ca de ceva pacatos; ca mantuirea este o lucrare launtrica si nu depinde de loc: Dumnezeu este peste tot... si asa mai departe. Pe de alta parte, ca un rar cunoscator al oamenilor, care a ajuns la cunoasterea profunda a naturii umane prin experientele duhovnicesti launtrice ale vietii personale si prin legatura nemijlocita cu oameni de diferite caractere, el a putut vedea clar ca multi dintre cei ce ii cereau sfaturi se avantau, ca sa spunem asa, spre viata monahala, neavand destula pregatire pentru ea si, in afara de aceasta, nu erau fara cusur in conceptiile pe care le aveau in general despre viata de manastire. Iata adevaratele motive pentru care sfantul-zavorat a socotit necesar sa dea in multe cazuri asemenea sfaturi, foarte putin asteptate, pentru cei ce l-au intrebat despre retragerea in manastire: "Faceti-va acasa manastire... Acum nu aveti ce cauta acolo... Straduiti-va sa va retrageti in inima... Puteti fi monahie si in afara manastirii, vietuind monahiceste si puteti fi mireanca si in manastire..." si asa mai departe. Existau cazuri in care preasfintitul vedea in cineva ca intentia de a parasi viata lumeasca s-a maturizat indeajuns si nici atunci nu se hotara sa-i dea un raspuns direct in sensul dorit celui ce-l intreba, ci il sfatuia mai intai sa chibzuiasca cu toata atentia posibila hotararea sa. Astfel, ii scrie: - Dorinta de a intra in manastire este o dorinta buna. Daca o veti implini, nu veti face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai ca, intrand in man. , trebuie sa va puneti in inima fagaduinta: tot 18

sufletul vostru numai Domnului sa-i predati, toate dorintele si nazuintele pamantesti lepadandule. - Toata esenta lucrarii consta in schimbarea launtrica si potrivit acestei schimbari trebuie sa schimbati exteriorul. S-a produs inlauntru vreo schimbare care sa fie exprimata prin cererile staruitoare ale inimii sau doar au aparut ganduri bune in suflet? Si gandurile acestea sunt numai in minte sau au coborat si in inima?! Osteniti-va sa clarificati toate acestea cat mai bine ca sa nu faceti nici un pas care sa nu va poata duce la ceea ce cautati. Va spun un singur lucru: incepeti acum, in starea de fata, sa va insingurati acasa si ceasurile de singuratate sa le dedicati cu precadere rugaciunii pentru un singur lucru: Arata-mi, Doamne, calea si pe ea voi merge... Nu numai cu cuvantul si nu numai cu cugetul, ci cu durere de inima sa strigati asa. Pentru asemenea insingurare sa dedicati fie anumite ore in fiecare zi (ceea ce este mai bine), fie anumite zile din saptamana. Si sa pastrati insingurarea asa cum trebuie, cautand mai ales invataturile si indrumarile lui Dumnezeu... Adaugati la acestea si postul... simtit pentru trup... El va fi un ajutor bun pentru rugaciune. Si in acelasi timp faceti experienta lepadarii launtrice cand de una, cand de alta devenind, indiferenti fata de toate lucrurile si indepartandu-va de ele, astfel incat nimic sa nu il va traga inapoi. Telul este sa ajungeti pana acolo incat sufletul sa se desprinda din actuala randuiala de viata, ca din lanturi si din temnita... Va propun schita generala. Iar adaosul si infaptuirea raman in grija voastra. - A te mantui in ma., desigur, este mai bine; dar faptul ca este mai bine pentru dvs - acest lucru sa vi-l spuna altcineva, caci eu nu pot. Faceti rug. ca Domnul sa va arate clar cum sa procedati. Domnul e aproape, pe toti ne iubeste si doreste ca toti sa ne mantuim. Nu va nesocoti nici rug. dvs. Numai sa va rugati din toata inima... Domnul sa va oranduiasca drumul asa cum ii este Lui bineplacut si dvs mantuitor. Lasati-va in mainile Lui si El va lucra.Cele dumnezeiesti vor veni pe neobservate! Unei persoane care intrase deja in manastire, preasfintitul i-a scris: - Ati intrat cu bine in portul cel linistit... Binecuvanteaza, Doamne, aceasta intrare. Vi s-a intamplat, poate, sa intalniti versurile: "De dupa nori luna cea rosie s-a ridicat si in rau se priveste; prin bezna si intuneric cumplit calatorul merge in luntrea lui..." Iata, tarmul deja se vede inaintea lui si el se gandeste la cum va pasi pe pamant, ii va intalni pe ai sai si celelalte... Cand deodata vine un val, rastoarna luntrea si calatorul ajunge la fund... Sa va amintiti mai des aceasta intamplare. Totusi, in scrisorile preasfintitului cu privire la aceeasi problema, desi nu prea des, intalnim si asemenea locuri in care el, in mod direct si fara sa vorbeasca pe ocolite, spune ca viata in manastire prezinta mult mai multe inlesniri pentru mantuire decat viata in lume. Cu deosebire merita atentie in cazul de fata urmatoarele doua scrisori ale lui. In prima din ele scrie: - Este mai bine, de un milion de ori mai bine, sa va lepadati cu totul de lume. Ce povara va asaza ea pe umeri incat nici cu mintea nu va puteti dumiri cum sa-i faceti fata... in afara, tot ce are ea este frumos si luminos, iar inauntru, in realitate - vai! - cat este de murdar si de intunecat... Iar viata in afara lumii pare aspra si cumplita, dar in interior este raiul lui Dumnezeu... In urmatoarea scrisoare de mai jos Sfantul Teofan isi expune cu deosebita amanuntime punctul sau de vedere referitor la viata lumeasca si la cea calugareasca, intrucat si una si cealalta ii infatiseaza omului posibilitatea de a-si atinge telul lui principal - mantuirea. - Dupa tot ce ati scris despre dumneavoastra se vede ca Dumnezeu va cheama spre monahism caci toata structura dumneavoastra si toate gandurile intr-acolo vi se indreapta; si nu va veti gasi linistea in alt mod de viata. Iar daca aceasta este chemarea dumneavoastra, atunci cu cat mai repede o veti indeplini, cu atat mai bine va fi. Si parintele Ambrozie v-a dat un sfat direct. Parintii dumneavoastra judeca lumeste, nu duhovniceste. Daca ne-am lua dupa vorbele lor, atunci nimeni nu ar trebui sa devina monah sau monahie si ar reiesi ca monahismul este o ratacire. Iar a gandi asa este pacat. Domnul l-a incuviintat, apostolii l-au oranduit si Biserica a recunoscut in toate timpurile lucrarea lui cea placuta lui Dumnezeu. Parintii dumneavoastra ar judeca drept daca li s-ar spune ca mantuirea exista si in monahism. Dar nimeni nu le spune acest lucru. Li se spune numai ca cea mai buna si mai usoara cale de mantuire este monahismul - viata in lepadare de lume. Va tulbura parerile parintilor. Insa in aceste pareri nu exista temeinicie. Iata, fiti atenta! Ei va spun: "Ce lucru deosebit puteti face in manastire si nu l-ati putea face in lume?" Fapta nu este cea mai importanta in viata; cea mai importanta este starea inimii, indreptata catre Dumnezeu. Si unde este mai potrivit sa o pastrati - in lume vietuind sau de lume departandu-va? Apostolul scrie: si nu 19

eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine; viata voastra este tainuita cu Hristos in Dumnezeu; Fiule, da-mi Mie inima; Rugati-va neincetat; de nimic sa nu va ingrijiti... Si exista o multime de asemenea povatuiri ce vestesc superioritatea vietii, in care, asemenea Mariei, se alege singurul lucru de trebuinta... Puneti-va intrebarea si spuneti: "Ce lucru exista in viata lumeasca si nu l-as putea face vietuind in man?" Tot ceea ce puteti face pentru aproapele, ramanand in convietuire cu mirenii, are legatura cu 5, 10, rareori 15 oameni. Iar in man intotdeauna este vorba de mai mult de 100 si chiar pana la 1000 de oameni. Astfel, in man. puteti face pentru aproapele de zece si de o suta de ori mai mult decat in viata lumeasca; si faptul ca acolo viata duhovniceasca iese la iveala intr-o viata de neatins pentru mireni este un adaos nou, de neinlocuit. "Mantuitorul niciodata nu a rupt legaturile de familie, ci, dimpotriva, a propovaduit dragostea pentru aproapele si pacea". - Nu a rupt?! Dar aceasta ce este: Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si chiar mai mult: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu. Concluzia generala din cuvintele Domnului este astfel incat, potrivit ei, legaturile de familie trebuie sa fie supuse trebuintelor duhovnicesti. De legaturile familiale se ingrijea Marta cand L-a rugat pe Domnul: Spune-i deci (Mariei) sa-mi ajute. Iar Domnul ce i-a zis: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea. Si, in general, tonul invataturilor Domnului nu este deloc favorabil legaturilor de familie si celor lumesti... Si, pentru ca a propovaduit dragostea si pacea, din cuvintele mele dinainte se vede ca pentru exersarea acestor virtuti exista mai mult loc in manastire decat in lume. "Viata de man pare ca va este peste masura puterilor, deoarece aveti sanatatea slaba". - Dar sunteti slaba pentru ca duceti viata lumeasca si se pare ca viata lumeasca nu va ofera sanatate puternica. Iar de aici mai degraba iata ce rezulta: pentru ca tu, viata lumeasca, nu imi oferi sanatate puternica, eu te voi lepada, caci nu esti buna pentru intarirea sanatatii mele. Luati aminte si la faptul ca sanatatea nu depinde numai de hrana, ci mai ales de linistea sufleteasca. Viata in Dumnezeu, departandu-se de valurile lumesti, acopera inima cu pace, iar prin aceasta si in trup tine totul in alcatuire sanatoasa. Si dintre bucate nu numai mancarea cu carne este prielnica sanatatii. Mancarea de post este mult mai prielnica pentru sanatate. Osteniti-va sa procurati si sa cititi cartea lui Guthland despre viata indelungata. El recomanda mancarea de post ca fiind cea care ajuta cel mai mult longevitatii. "Nu voi gasi acolo (in manastire) ceea ce imi doresc, manastirile si-au pierdut insemnatatea si nu sunt deloc ceea ce trebuie sa fie, acolo calugarii nu traiesc deloc asa cum trebuie; lumea este mai buna acum decat era, iar aceasta pentru ca manastirea si-a pierdut insemnatatea si a cazut". - Cei ce vorbesc asa au fost in manastire si au vietuit mai mult timp acolo? Multi vorbesc asa fara sa fi vazut deloc manastirile, ci s-au luat dupa zvonuri; iar zvonurile acestea sunt raspandite in cea mai mare parte de persoanele care nu cunosc manastirile, nici viata manastireasca. Putini sunt, oare, cei care, stand o zi, doua intr-o manastire si intalnind acolo cate ceva, atribuie acele lucruri manastirii, iar mai departe - tuturor manastirilor si tuturor monahilor? Puteti vedea, si fara sa va aduc dovezi, cat adevar exista in aceste vorbe. Mai departe: cei ce spun acestea, ce considera a fi monahal si ne-monahal? Manastiresc si ne-manastiresc? Cineva a plecat sa ramana in manastire... si scrie: "Ce este aceasta? Aici este tot ceea ce este si in familie: grija pentru masa, pentru haine, pentru vanzare si cumparare, iesiri si vizite in familie si primirea celor din familie!" (manastirea a ajuns sa nu mai fie cu viata de obste). Mirenii cred ca in man trebuie numai sa te rogi?! Si uita ca cei ce intra in man. nu isi lasa stomacul dincolo de gardul man., ci il iau cu ei. Si, unde e stomacul, acolo e si grija pentru hrana, unde este pielea, acolo se cere acoperirea ei cu vesmant, si casa pentru locuit, unde se procura cele necesare prin munca, acolo trebuie sa se munceasca, sa se vanda... si sa se cumpere... Toate acestea nu sunt monahicesti dupa duh, insa, cum fara ele nu se poate vietui, iar fara viata nu se poate savarsi monahismul, toate sunt necesare si pentru monahi. Dar se pot face toate monahiceste si astfel pot intra si ele in cercul lucrurilor monahicesti dupa duh. In manastirile cu viata de obste partea aceasta, lumeasca, se afla in sarcina catorva... a celor mai puternici, iar ceilalti lucreaza pentru obstea lor monahala. In manastirile egiptene inca de la inceput s-au impartit sarcinile astfel incat unii au mers la munca si altii au ramas sa dea dispozitii si sa procure toate cele necesare tuturor, chiar si pustnicii vindeau si cumparau... uneori ei insisi, dar mai 20

mult prin cineva dintre mireni. Cunoscutii dumneavoastra care mustra manastirile se refera, probabil, nu la latura lumeasca a vietii manastiresti, ci la viata morala sau la starea inimii. Insa acesta este un lucru tainic. Mergeti in ce manastire doriti... Dupa infatisarea exterioara totul acolo se afla in buna cuviinta, dar tot asa este si in interior? Cine poate spune acest lucru?... Numai Dumnezeu stie constiinta celor ce vietuiesc in manastire. Strainii, care judeca acest lucru, nu scapa de pacatul osandirii nedrepte si de cel al clevetirii. Eu presupun ca nu veti gasi nici o monahie si nici un monah care sa nu aiba deloc grija de bunastarea launtrica si sa nu se straduiasca sa alunge din inima orice slabiciune... insa izbanda nu este aceeasi la toti. De aceea, daca cineva cade in ceva, a spune ca el este intotdeauna asa este pacat. A cazut... s-a cait... s-a ridicat si continua sa se poarte corect si in interior. Manastirea este obstea celor ce se lupta cu sine pentru imparatia Cerurilor... Luati un pumn de gunoi si aruncati-l in apa. Ce este putin mai greu se va lasa la fund si se va ascunde. La suprafata vor ramane numai tandari si pulbere. Asa este si in manastire. Cei care vietuiesc in duh si au firea puternica nu se vad si evita sa se arate, iar cei care au firea mai slaba, intotdeauna se vad si isi arata comportamentul. Monahii cei noi intotdeauna se intalnesc cu acestia din urma de prima data si unora li se intampla sa li se intunece mintea din aceasta cauza.si cine stie cand le este dat sa faca cunostinta cu monahi adevarati. Insa asemenea monahi exista in fiecare man., in numar mai mare sau mai mic. De aceea, a spune ca manastirile si-au pierdut insemnatatea este pacat. Aceasta e o minciuna. Iar faptul ca lumea a devenit mai buna - este adevarata nerozie. "Gresesc impotriva parintilor, renuntand la ei, si prin aceasta le provoc suparare desi ei nu ma impiedica sa ma rog lui Dumnezeu; si Mantuitorul ne porunceste sa renuntam la ei numai atunci cand ne impiedica sa ne rugam. Si, plecand din lume, eu tot voi trai printre oameni si inca intr-un cerc mai mare decat acasa; numai ca acolo sunt straini, iar aici sunt ai mei". Daca va veti casatori si va trebui sa locuiti in Kazan, in Perm sau in Irkutstk, va fi, oare, pacat ca ii veti parasi pe parinti? Si acest lucru il faceti pentru un om - pentru sot. Iar aici faptul ca ii parasiti pe parinti pentru Domnul, unindu-va cu El duhovniceste, este pacat?! Cum sa fie asa?! Parintii dumneavoastra nu sunt nevoiasi... Daca ajutorarea lor ar depinde intru totul de dumneavoastra, atunci ati putea vorbi asa, iar in aceasta randuiala nu ar fi nici un pacat. In acelasi timp, pentru ce ii parasiti? Pentru mantuirea sufletului si ascultand de chemarea Domnului, care va indeamna sa mergeti la manastire. Iar parintii pentru ce va retin? Pentru ca le place sa va vada aproape de ei. Ei nici nu se gandesc la mantuirea dvs, ci au numai grija sau dorinta de a nu pierde desfatarea cu prezenta dvs. Un sentiment egoist! Daca ii veti asculta, la baza ascultarii ce va fi? Sentimentul instinctiv al inrudirii. Iar acest sentiment ce valoare si ce rang are? Este un sentiment destinat numai pentru bunurile pamantesti si care dincolo de ele nu are loc. Cei ce cauta lucruri mai bune, duhovnicesti, nu trebuie sa asculte de el, ci trebuie sa-l supuna vederilor lor duhovnicesti, punandu-se de acord cu randuielile care ii asteapta in cealalta viata. Ce va fi acolo? Acolo nu vor fi casatorii. Prin urmare, nici legaturile de rudenie de aici nu vor exista acolo. Caci ele toate se bazeaza pe cununie. Vor fi si acolo tati, mame, surori si frati, insa toti vor fi duhovnicesti. Aceasta inrudire duhovniceasca exista deja si aici pentru cei ce s-au lepadat de sine si au preferat modul duhovnicesc de viata inaintea celui sufletesc. Daca va alegeti modul duhovnicesc de viata, trebuie sa lasati la o parte sentimentele de inrudire. Mantui-torul, cand I s-a spus ca Maica si fratii Lui il asteapta afara... ce a facut? S-a repezit catre ei?! Dimpotriva, sezand linistit, a spus ca pentru El rude sunt numai cei care implinesc voia lui Dumnezeu. Nu este clar ca, dupa legea Mantuitorului, pentru cei ce il urmeaza pe El nu trebuie sa existe inrudire trupeasca, ci trebuie sa existe cealalta inrudire -duhovniceasca? Si bine este sa va puneti de acord cu aceasta lege. "Nu ma impiedica sa ma rog" - adica parintii rabda faptul ca mergeti la biserica si ca savarsiti acasa rugaciunile randuite. Dar rugaciunea nu este de una singura. Exista o randuiala a rugaciunii, iar rugaciunea este inaltarea mintii si a inimii catre Dumnezeu potrivit nevoilor duhovnicesti. La aceasta va ajuta, oare, parintii? Nu numai ca nu va ajuta, dar va sunt principalul obstacol prin gandurile pe care vi le starnesc... Iar Mantuitorul a spus ca, daca mana sau piciorul sau ochiul va smintesc, idica impiedica bunastarea, trebuie sa le taiati... Si se refera aici si la rude. "Plecand din lume, tot voi trai printre oameni". Desigur, si acolo, in manastire sunt oameni, dar nu sunt ca acestia, au cu totul alt duh... aici sunt lumesti, iar acolo, lepadati de sine si de toate cele 21

pamantesti - pentru Domnul si pentru cer. Si in manastiri sunt unii asemenea mirenilor, dar sunt si unii care nu sunt asa... Trebuie sa intri in cercul lor... si lucrurile vor sta cu totul altfel. "In lume sunt cu ai mei, iar in manastire sunt cu straini". Dumneavoastra si acum aveti alt duh fata de cei ai casei si, prin urmare, sunteti pe jumatate straina de ei... Iar aolo sunteti straina intru totul. "Sora are insuficienta cardiaca datorita intentiei dumneavoastra de a intra in manastire". Ce nascocire! Boala se datoreaza starilor organice; sentimentele sufletesti o pot influenta doar indirect si nu intotdeauna. Si, totodata, oamenii cu insuficienta cardiaca traiesc cate o suta de ani. Ca va muri sora... cand veti pleca... este doar alarma falsa... Dar si dumneavoastra si ea in orice clipa puteti muri. Daca ati avea acest lucru in atentie, nici o miscare nu v-ar mai veni sa faceti. Parintele Ambrozie va sfatuieste bine sa va grabiti. Pentru ca Domnul cheama-cheama, dar si tace, si din aceasta pricina nu numai ca dorinta de a intra in manastire se va stinge, dar si insasi dorinta de a va mantui sufletul va disparea si veti fi mireanca pana in maduva oaselor. "Pare ca vor sa va jefuiasca". Cele ce intra in manastirile de maici aduc contributii in manastiri dupa puteri, uneori destul de mare, insa pentru aceasta unele se bucura de anumite privilegii si, se pare, muncesc dupa bunul plac... desi savarsesc toate ascultarile. Acest lucru nu trebuie sa va opreasca. In afara de contributia aceasta, toate celelalte lucruri ale dumneavoastra le puteti pastra in ordinea lor. Si nimeni nu va va intreba nimic...A cui este aceasta intelepciune care pune pe aceeasi linie atractia catre betie cu atractia dumneavoastra catre monahism? Atractia dumneavoastra este clar de la Domnul... Acest lucru se vede din statornicia ei si din faptul ca dumneavoastra nici nu aveti liniste din pricina nesatisfacerii ei si nici nu veti avea. Si, daca o satisfaceti, puteti intampina greutati. Insa acest lucru este nedespartit de tot binele. Si, intrand in manastire, sa nu cautati sa va odihniti. Asa este calea aceasta, este calea stramtorarilor si a luptelor... Si ea este calea cea adevarata. Iar cea linistita nu este calea cea adevarata. Amintiti-va ceea ce a spus Domnul despre calea cea larga si despre cea stramta... Domnul va alege... si, daca veti intalni greutati, ele vor fi de la Domnul, spre binele dumneavoastra. Tot ceea ce mi-ati scris la sfarsit despre simtamintele, dispozitiile, hotararile si asteptarile dumneavoastra - totul este in firea lucrurilor... Iar ceea ce ati adaugat: "Nu e mandrie, oare, sa-mi doresc atat de mult?" - este un gand nepotrivit. Domnul a spus: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Matei 5, 48). Porunca aceasta este pentru cei creati dupa chipul lui Dumnezeu si pentru cei reinviati in Mantuitorul iarasi dupa chipul Celui ce i-a creat. Chibzuiti acum ce dorinta este mai presus de aceasta incat sa puteti spune despre ea: este mandrie?! Se pare ca toate framantarile dumneavoastra sunt desarte. Sa va daruiasca Domnul sa va linistiti si cu duhul linistit sa intrati in manastire. Sfantul Teofan Zavoratul NOTA: Despre cum ne putem mantui in lume, un exemplu extraordinar este viata Sfintei Iuliana din Lazarevo-Rusia, o mama a 13 copii, cu moaste izvoratoare de mir. Cartea, cu viata si acatisul ei, este in curs de aparitie Nebunia intru Hristos Ce este, de fapt, nebunia intru Hristos ? Este - vorbind cu cuvintele sfantului Ioan Gura de Aur atunci cand ne smerim gandurile care ne vin inainte de vreme; cand reusim sa ne pazim mintea de orice invatatura care ne vine "din afara", pentru a ne-o pastra curata si libera, in stare sa primeasca, la timpul potrivit,, invatatura divina. Fiindca ceea ce ne descopera Dumnezeu, aceea nu trebuie trecut prin experienta, ci primit prin credinta. Fiindca ratiunea omeneasca, in ce priveste credinta, "asculta" de ea insasi si nu este obisnuita sa tina seama de cuvantul Revelatiei, de cel al ratiunii dumnezeiesti, sau cade in rataciri, dintre cele mai grosolane, sau respinge cu totul adevarurile inalte, curate, mantuitoare; fiindca mintea nu e in stare sa le inteleaga, daca nu le-a cunoscut chiar de la izvor, din dumnezeiasca Revelatie. Atunci cand judeca netinand seama de Revelatie, semetindu-se si la modul distructiv, introduce in sfera adevarurilor divine ipoteze si consideratii care nu numai ca nu clarifica, ci de cele mai multe ori obscuri-zeaza cu desavarsire tainele Revelatiei. Implicata intr-o activitate religioasa si morala, tinandu-se departe insa de cuvantul lui Dumnezeu, ratiunea devine egolatra si fantezista, ramanand, in cea mai mare parte, roaba propriilor preconceptii si a impulsurilor trupului. Ca este asa, ne demonstreaza lumea antica. Cu toate ca 22

avea in fata cartea mereu deschisa a naturii, care marturiseste despre intelepciunea Creatorului, iar vocea nedeslusita a constiintei ii vorbea despre Dumnezeu, preainteleptul Proniator al lumii, antichitatea, cu intelepciunea ei, in dezvoltarea intelectuala si in cunostinte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Cei ce s-au numit pe sine din nastere "intelepti" "au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui strica-cios si al pasarilor si al celor cu 4 picioare si al taratoarelor, ca unii care au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului". Iar in viata morala "au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii". Nu numai paganii, ci si iudeii, care se considerau, mai mult decat alte popoare, cunoscatori ai adevarului despre Dumnezeu, laudandu-se cu aceasta si cu faptul ca ar fi avut cea mai buna lege morala, chiar si ei - cu toata intelepciunea lor - nu L-au inteles corect pe Dumnezeu, rataceau "nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu", iar in privinta moralei, multi dintre ei "pe din afara" se aratau "drepti oamenilor, inauntru insa plini de fatarnicie si faradelege". Nu se poate afirma insa ca o asemenea mentalitate era specifica numai omului din perioada precrestina si ca ganditorii lumii crestine ar fi obtinut succese importante, abordand cu propriile lor mijloace domeniul adevarurilor Revelatiei dumnezeiesti. Realizarile aparente ale reflectiei contemporane in domeniul religios invedereaza din nou faptul ca ratiunea, fie ea si crestina, daca nu se bazeaza pe temelia asezata de Dumnezeu prin prooroci si apostoli, nu creeaza nimic durabil si nu aduce nimic "mangaietor pentru credinta si Biserica". Realitatea arata limpede ca unii crestini, aflandu-se in plina lumina a adevarului, raman nevazatori si se indeparteaza de ea, fiindca "s-au racit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat". Astfel, daca unei minti "innoite" i se intampla deseori sa greseasca in chestiuni de credinta, in cautarea adevarului, fapt demonstrat in mod evident de nenumaratele rataciri pe care le intalnim in lumea crestina, cu atat mai mult ratiunea cea dupa fire a omului, pornita sa-l caute si sa-l cunoasca pe Dumnezeu, inclina, asa cum am vazut, sa se abata de la calea ce a fost aratata de insusi Creatorul. De aceea, Dumnezeu a binevoit - dupa cuvantul Apostolului - "sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii". De fapt, nu cu o nebunie reala, ci cu una aparenta. Fiindca adevarata nebunie nu inseamna a vorbi in dodii, ci a nu intelege credinta. Pentru cei ce primesc propovaduirea cu credinta, aceasta "aparenta nebunie" este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu". "Asa cum dascalul porunceste invatacelului - spune sf. Ioan Gura de Aur - sa se duca acolo unde ii spune el si, cand vede ca acela o ia prea mult inainte, bizuindu-se pe propriile puteri, dorind sa invete singur, inceteaza sa-l mai supravegheze, facandu-l sa inteleaga ca singur nu poate sa-si adune cunostinte si ca trebuie sa se lase indrumat, tot asa si Dumnezeu ne-a poruncit sa urmam calea contemplarii creaturilor. El a randuit totul in asa fel incat omul, trecand de la observarea obiectelor create spre Creator, sa se minuneze de puterea Lui. Imens este cerul, necuprins pamantul, minuneaza-te deci de Facatorul lor, fiindca acest cer imens nu numai ca a fost creat de El, ci a fost creat cu usurinta, si acest pamant necuprins a fost facut de El din nimic. Si pentru ca lumea nu a dorit sa-l cunoasca pe Dumnezeu dupa intelepciunea ei, atunci Dumnezeu avea sa transmita invatatura Sa printr-o propovaduire de parelnica nebunie, nu prin rationamente, ci prin credinta. Acolo unde este intelepciunea lui Dumnezeu, nu mai e loc pentru intelepciunea omeneasca. Fiindca, facand o afirmatie precum aceasta: "Fiinta care a creat o lume atat de minunata si de mareata este Dumnezeu, a carui putere este nemarginita si negraita", facem un rationament, in ordinea intelepciunii omenesti, o incercare de a-L percepe pe Dumnezeu pe cale rationala. Mai inainte, oamenii puteau apela exclusiv la rationamente de ordinul intelepciunii cea dupa fire, exterioara, conducandu-se si dupa natura. Astazi insa. cine nu se face nebun, adica nu lasa deoparte orice rationament si orice filosofare si nu recurge la credinta, acela nu se poate mantui. Avem nevoie astazi de o credinta simpla. Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni. Fiindca credinta lui Hristos, ca mod concret de a te "preda" lui Dumnezeu cu tot sufletul, este ea insasi invatatura pentru crestin, facandu-l sa primeasca, fara sovaire, adevarurile neapropiate ale lui Dumnezeu; in timp ce pentru intelepciunea cea dupa fire, ele par nebunie; oricine crede in Hristos marturiseste acele adevaruri ca "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu". Credinta crestina, ca o putere harica, face minuni, ceea ce intelepciunea cea dupa fire nu poate face. Ea savarseste cu intelepciune acele minuni neluate in seama, dar care nu inceteaza niciodata. De aceea, nici un crestin nu se va lasa condus de propria-i intelepciune, ci se va supune, 23

neconditionat, hotararii nemarturisite a proniei dumnezeiesti, recunoscand, cu smerenie, neputinta intelepciunii omenesti in patrunderea tainelor intelepciunii dumnezeiesti". "Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept". "Cel ce te crezi intelept in veacul acesta, fa-te nebun, ca sa fii intelept" - din aceasta se intelege intelept cu adevarat, in fata lui Dumnezeu. Cine este intelept in veacul acesta ? Cel ce nu judeca asa cum porunceste Dumnezeii, prin revelatie, ci dupa cum ii apar lucrurile in propria-i judecata. "Apostolul intelege prin aceasta o intelepciune lipsita de harul Duhului, care se conduce numai dupa judecata omeneasca". Respingand aceasta parelnica intelepciune, Apostolul spune: fiecare "sa se faca nebun", adica mai intai de toate, sa se recunoasca pe sine lipsit de orice intelepciune; apoi sa considere ca intelepciunea aparenta nu este intelepciune, ci o fantasma a intelepciunii. Apoi sa accepte si invete un asemenea mod de viata, pe care el insusi il va fi socotit, mai inainte, "nebunie", la fel ca toti cei cu care impartasea o asemenea convingere. Sa se infatiseze inaintea tuturor inteleptilor lumii acesteia ca si cand ar fi nebun. A fi nebun inseamna a te socoti pe tine asa, dupa judecata omeneasca, si a-i face si pe altii sa te considere asa, descoperind ca te-ai schimbat radical. Apostolul indeamna nu doar la parasirea intelepciunii celei "exterioare", dar si la trecerea la nebunia propovaduirii. Iar pe unul ce face aceasta nu se poate ca lumea sa nu-l ia drept nebun: crede in Cel rastignit, isi imparte averea, isi supune trupul la cazne, petrece noptile in rugaciune, nu raspunde celor ce il batjocoresc. Desi are inaintea ochilor frumuseti de toate felurile, nu are ochi pentru ele; se gandeste mereu la ceva si isi doreste ceea ce ramane nevazut si de el, si de altii. Dupa intelepciunea veacului acesta, este o nebunie vrednica de toata osanda. "Nu-mi pasa daca trec drept nebun intru Hristos spune acelasi mare dascal al Bisericii universale, sf. loan Gura de Aur. Chiar ma simt incantat, cand sunt facut asa, ca si cum as fi primit o cununa de lauri; pentru ca, atunci cand sunt facut asa, ma simt intocmai ca Pavel care spune: "Noi suntem nebuni pentru Hristos". Aceasta nebunie este mai inteleapta ca orice intelepciune. Fiindca ceea ce n-a putut descoperi intelepciunea lumii, aceea s-a descoperit prin nebunia pentru Hristos; ea a risipit bezna universului, ea a adus cu sine lumina cunostintei. Daca intelepciunea cea dupa fire nu a descoperit nimic, in masura in care putea sa o faca prin rationamente, ce altceva s-ar mai putea astepta astazi de la ea, cand i se pun in fata probleme mai inalte si cand se cere credinta, nu retorica rationamentelor? Asa se face ca Dumnezeu i-a descoperit intelepciunii nebunia. A binevoit sa ne trimita mantuirea printr-o nebunie, nu reala, ci aparenta. Caci in aceasta "nebunie a propovaduirii" se afla intelepciune si putere dumnezeiasca, o intelepciune in fata careia mintea cea mai mareata innebuneste, nimic intelegand. Asa cum o lumina mare este numita lumina orbitoare, tot asa suprema intelepciune este innebunitoare, care innebuneste gandirea rationala. Prin inteleapta propovaduire a acestei intelepciuni a binevoit Dumnezeu ca astazi sa se mantuiasca credinciosii. Fiindca atunci cand mintea se umple de aceasta inteleapta nebunie, atunci intelepciunea nu poate fi primita decat prin credinta. Obiectul acestei superbe nebunii este revelatia, "bogatia lui Hristos de nepatruns", descoperirea unor lucruri "ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor Ce-L iubesc pe El". Comorile acestei intelepciuni spirituale superioare se descopera doar celor ce se incredinteaza, cu toata fiinta, Cuvantului lui Dumnezeu, insusindu-si-L cu credinta vie, ca pe "puterea lui Dumnezeu spre mantuire"; celor ce au ochi duhovnicesc pentru a le vedea, celor ce, cu auzul duhovnicesc al credintei, aud vorbindu-se despre ele, celor a caror inima, innoita de Duhul Sfant, a primit credinta ca pe "incredintarea celor nadajduite", celor ce pot fi recunoscuti dupa masura acestei credinte sau dupa sporirea si experienta pe care le-au dobandit in viata spirituala. "Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste". Aceasta intelepciune duhovniceasca este pentru omul firesc nebunie, fiindca ea nu poate fi dobandita decat printr-o inzestrare duhovniceasca de care omul firesc este lipsit cu desavarsire. Pentru el, aceasta este intocmai ca pictura pentru orb si ca muzica pentru surd". Dar sf. Ap. Pavel si sf. loan Gura de Aur, dand in vileag limitele "intelepciunii" celei dupa fire sau ale ratiunii naturale, incercarile acesteia" de a se pronunta in chestiuni de credinta, erau departe de gandul de a exclude cu desavarsire activitatea rationala a omului, avand drept scop insusirea si dezvoltarea adevarurilor religioase, prin credinta, si au demonstrat doar faptul ca ratiunea nu poate fi izvorul cunoasterii realitatilor divine, ca adevarurile dumnezeiesti nu pot fi descoperite prin 24

eforturile ratiunii umane, ca ele trebuie primite prin credinta - prin credinta intelegem", sub acea forma neschimbata in care Dumnezeu insusi a binevoit sa le descopere. Dumnezeu l-a inzestrat pe om cu ratiune pentru a putea cunoaste si primi ceea ce ii este transmis de la Dumnezeu si nu pentru ca ratiunea sa-si fie suficienta siesi. "Ochii, aceste organe atat de frumoase si de folositoare, daca ar incerca sa vada fara lumina, nici frumusetea si nici calitatea lor deosebite nu le-ar sluji la nimic; ba, dimpotriva, le-ar face rau. Asemenea si sufletul, daca ar vrea sa vada, lipsindu-se de Duh, si-ar face siesi rau." Cand spunem ca ratiunea trebuie sa atarne de credinta, nu inseamna ca trebuie sa renunte la propria-i judecata, la cercetarea inceputurilor, cauzelor, scopurilor a tot ce exista pe lume, ci ca ea, ratiunea, trebuie sa nu se bizuie pe ea insasi in cunoasterea realitatilor, indeosebi a celor divine, ci, dupa cum spune apostolul, "gandul sa fie robit spre ascultarea lui Hristos". Adica, ratiunea sa se subordoneze credintei lui Hristos, invataturii divine, infatisate in Sfanta Scriptura, astfel incat credinta sa fie principiul calauzitor, de capetenie, in cunoasterea realitatilor, indeosebi a celor dumnezeiesti, in lumina acestui principiu, orice cunostinta sa fie recunoscuta drept justa atunci cand nu contrazice credinta si, invers, incorecta atunci cand vine in contradictie cu ea. Aceasta inseamna ca ratiunea sa fie pusa sub ascultarea credintei, ceea ce nu ar ingradi libertatea de gandire, nu ar insemna o credinta oarba, ci, dimpotriva, ar impune ratiunii o atitudine libera, independenta, fata de adevarurile credintei. Expresia "a crede orbeste" nu este in duhul credintei crestine, care este in esenta "lumina spre descoperirea neamurilor/ lumina care lumineaza pe tot omul. "Ca toti oamenii la cunostinta adevarului sa vina". insusi Iisus Hristos numeste ratiunea, mintea, "lumina cea dinauntru" si, pentru a demonstra adevarurile pe care le descopera, apeleaza adesea la ratiunea ascultatorilor Sai, la simtul realitatii, spunand ca adevarul se marturiseste pe sine. Apostolii n-au crezut orbeste, credinta lor a fost rationala, asa cum a facut marturie despre ei, inaintea Tatalui ceresc, insusi dumnezeiescul invatator: Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit". Sfintii apostoli au fost intotdeauna pentru o cercetare profunda, cu propria minte, a realitatilor invataturii divine, ridicandu-se de fiecare data impotriva indeplinirii inconstiente a prescriptiilor acesteia. "Nu fiti fara de minte, ci intelegeti care e voia Domnului", afirma convingator Apostolul. "Ma rog ca iubirea voastra - se adreseaza el filipenilor - sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, intru cunostinta si intru pricepere. Ca sa cercati voi cele ce sunt mai de folos". "Ca partasia ta la credinta sa se faca lucratoare, in deplina cunostinta a oricarei fapte bune ce este in Hristos Iisus". Asimilarea rationala a invataturii lui Hristos devine o conditie necesara pentru o activitate vrednica, in spiritul crestinismului: "Nu incetam sa ne rugam pentru voi - se adreseaza Apostolul colosenilor -, sa va umpleti de cunoasterea voii Lui, intru toata intelepciunea si priceperea duhovniceasca, ca sa umblati cu vrednicie intru Domnul". Daca in Sfanta Scriptura se intalnesc locuri in care ratiunea ar putea sa para minimalizata in actul insusirii credintei, aceste referiri defavorabile si avertizari nu se refera la adevarata intelepciune, la folosirea corecta a ratiunii, ci la intelepciunea aparenta, la "stiinta mincinoasa", la "trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu", la acea intelepciune care umbla "in desertaciunea mintii" si care se ridica impotriva adevarului lui Hristos. Prin urmare, a-i cere ratiunii o subordonare oarba fata de credinta este ceva ce nu concorda cu cuvantul lui Dumnezeu. Raportul dintre ratiune si Revelatia dumnezeiasca ar putea fi definit, pe scurt, in acesti termeni ai batranului intelept: Cele ce s-au poruncit tie, acelea cu cuviinta le cugeta, ca nu-ti sunt de nevoie cele ascunse. in multele tale indeletniciri nu te tine de lucrurile zadarnice, caci ti s-au descoperit destule din cunostintele omenesti. Ca pe multi i-a inselat parerea lor si socoteala rea a facut sa alunece cugetele lor". Cu alte cuvinte, nu trebuie facute eforturi inutile pentru a reduce tot ce este cuprins in Revelatie la forme perceptibile ratiunii noastre, caci aceasta inseamna sa atingi ceva ce este de neatins. Vocea Revelatiei dumnezeiesti trebuie ascultata cu evlavie; si, desi suntem datori, dupa cuvantul Scripturii, sa cugetam si sa judecam asupra adevarurilor credintei, trebuie sa le talcuim nu altfel decat in concordanta cu izvorul din care vin si care le contine Cuvantul dumnezeiesc. in raport cu el, ratiunea noastra nu poate fi stapana, Cuvantul lui Dumnezeu nu este al ei, ci sta mai presus de ea. "Ratiunea trebuie sa fie arhitectul care foloseste materialele de constructie pe care le-a primit, nu creatorul, care poate sa nu foloseasca materialele ce i s-au dat, intrebuintandu-le pe ale sale dupa cum crede de cuviinta"; pe de alta parte insa, "cele ce s-au poruncit tie, acelea cu nevointa le cugeta". Ratiunea, desi trebuie 25

sa faca dovada unei supuneri neconditionate, nu trebuie sa fie "oarba", ci "cugetatoare". Nu cauta sa patrunzi cu mintea ratiunea dumnezeiasca, incredinteaza-te ca un captiv, spre ascultare, credintei, recunoaste in aceasta binecuvantata si nobila captivitate adevarata ta libertate si, in lumina credintei, cauta sa intelegi "care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea si sa cunosti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta". Tine minte ca si revelatia si ratiunea sunt, in aceeasi masura, daruri ale lui Dumnezeu, ca revelatia revarsa acea lumina din razele careia se alcatuiesc ideile si legile ratiunii. Ratiunii, atunci cand se supune si da ascultare credintei, revelatia ii transmite multime de daruri si de cunostinte absolute si ii arata calea catre unirea cu insusi izvorul, cel intreit-unul, al intelepciunii. Atunci cand capata o dezvoltare si o pregatire corespunzatoare, il cultiva pe om, facandu-l mai bun, capabil sa primeasca in mod constient si cu o fireasca libertate adevarurile revelatiei. Sf. Scriptura invata limpede ca intelepciunea si cunoasterea adevarului isi au izvorul, nemijlocit, in Dumnezeu insusi, "intru care sunt ascunse toate visteriile intelepciunii si ale cunostintei", acestea fiindu-ne trimise de Dumnezeu ca darurile cele mai de pret de care se poate invrednici cineva. "La Dumnezeu se afla intelepciunea si puterea, sfatul si patrunderea sunt ale Lui", citim in cartea dreptului din Legea Veche. El este povatuitorul intelepciunii si indreptatorul inteleptilor: "Caci in mana Lui suntem si noi si cuvintele noastre si toata intelepciunea si stiinta lucrurilor", spune inteleptul. Si continua dupa cum urmeaza: "El mi-a dat cunostinta cea adevarata despre cele ce sunt, ca sa stiu intocmirea lumii si lucrarea stihiilor. Inceputul si sfarsitul si mijlocul vremurilor, intoarcerea anotimpurilor si prefacerile vazduhului, cursurile anilor si randuiala stelelor. Firea dobitoacelor si apucaturile fiarelor, puterea duhurilor si gandurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor si insusirile radacinilor. Toate cele ascunse si cele aratate le-am cunoscut, fiindca intelepciunea, lucratoarea tuturor, mi-a dat invatatura. Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revarsare a slavei Celui Atotputernic, astfel ca nimic nu poate s-o manjeasca. Ea este stralucirea luminii celei vesnice si oglinda fara pata a lucrarii lui Dumnezeu si chipul bunatatii Sale". "Am chibzuit aceste ganduri in cugetul meu si le-am tot purtat in inima mea si am inteles ca nemurirea este rodul legaturii cu intelepciunea. Si am mai inteles ca in prietenia cu ea sunt sfinte bucurii si in faptele mainilor sale sunt bogatii nesfarsite si stand in preajma ei ai castig de minte si castig de slava ai din vorba cu ea; drept aceea am umblat pretutindeni si m-am straduit fel si chip sa am intelepciune. Ci cunoscand ca nu voi putea altfel sa am intelepciune de nu-mi va da Dumnezeu, cu toate ca si aceasta era intelepciune, sa stiu de la cine vine darul, m-am rugat Domnului si m-am smerit inaintea Lui si am zis din toata inima mea...". Apostolul, vorbind despre nebunie in ce priveste credinta si numindu-se pe sine ca si pe alti apostoli "nebuni pentru Hristos", arata, in acelasi timp: "Noi insa avem gandul lui Hristos"; "Si chiar daca sunt neiscusit in cuvant, nu insa in cunostinta". "Fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii", invata Mantuitorul. Iar in scrierile apostolilor, printre alte indrumari si randuieli importante, gasim si indemnul de a ne ingriji de desavarsirea mintii: "Toate sa le incercati; tineti ce este bine"; "nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu". Apostolul se roaga pentru coloseni: "Sa va umpleti de cunoasterea voii Lui, intru toata intelepciunea si priceperea duhovniceasca. Ca voi sa umblati cu vrednicie intru Domnul, placuti lui intru toate, aducand roada in orice lucru bun si sporind in cunoasterea lui Dumnezeu"; ni se porunceste sa crestem in har si in cunoasterea Domnului nostru si Mantuitorului Iisus Hristos pentru ca sa nu fim copii la minte, ci copii cand este vorba de rautate, iar la minte sa fim desavarsiti, pentru ca sa "ne innoim in duhul mintii noastre", fiindca in aceasta innoire consta restaurarea chipului lui Dumnezeu si innoirea omului duhovnicesc creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, "zidit intru dreptate si sfintenia adevarului"; omul cel vechi, dezbracandu-se, se imbraca "spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit". "Daca eu, care trec drept nebun si propovaduitor al nebuniei - spune Sf. Ioan Gura de Aur - i-am infrant pe intelepti, inseamna ca intelepciunea biruitoare nu este nebunie, ci intelepciunea cea mai perfecta, depasind in cea mai inalta masura intelepciunea cea din afara, incat aceasta sa para nebunie." Cautand la viata nebunilor pentru Hristos si indeosebi la comportamentul lor, iesit din comun, in raport cu acea capacitate de cunoastere superioara cu care este inzestrat omul (ratiunea), ne convingem ca ei au fost intr-adevar intelepti, ca au avut "gandul lui Hristos", o ratiune dreapta si adevarata. Ce este de fapt ratiunea omului? Este principala forta care conduce totalitatea capacitatilor si posibilitatilor sufletului omenesc, prin care se descopera lumea launtrica si 26

activitatea acestuia. Fericitul Ieronim spune: "Ochiul sufletului, luminatorul sau, este ratiunea sau constiinta rationala a omului". Dupa cum ochiul, ca organ de simt, are o insemnatate uriasa pentru corpul nostru, fiindca prin el primeste lumina, tot asa si ratiunea serveste drept instrument launtric de luminare a sufletului. Pe masura ce forta superioara a ratiunii se dezvolta si se inalta, sufletul omului simte un fel de iluminare, se umple de constiinta demnitatii si plenitudinii vietii. Dimpotriva, pe masura ce aceasta forta decade si se micsoreaza, intr-un fel, sufletul insusi intra intr-o stare de istovire, de suferinta si de moarte. "Parasiti neintelepciunea - zice inteleptul - ca sa ramaneti cu viata si umblati pe calea cea dreapta a priceperii" (Pild. 9, 6). Astfel devine de inteles, ca un dat specific al sufletului, setea de cunoastere, nevoia de a dobandi o reala luminare a mintii, stradania permanenta catre cunoastere, drept urmare a sentimentului de insatisfactie pe care ni-l dau capacitatile noastre limitate, nedeplina-tatea conditiei noastre. Cuvantul dumnezeiestii Revelatii trebuie sa fie izvorul curat, nesecat, de adevarata luminare a mintii crestinului. Din apa limpede a acestui izvor, ratiunea noastra, calauzita de Duhul Sfant, se cuvine sa soarba adevarata intelepciune; acest izvor al adevarului ceresc trebuie sa adune toate resursele naturale de cultivare a mintii si, in primul rand, vederea duhovniceasca, launtrica a crestinului. Ce-ar putea fi insa mai de folos pentru cunoastere decat a-l cunoaste pe Dumnezeu insusi, intelepciunea Sa atotcuprinzatoare, vadita in crearea a tot ce exista in univers, dar mai cu seama in nasterea cea de-a doua a omului, savarsita prin venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu, Unul-Nascut. De aceea, in cunoasterea de Dumnezeu salasluieste acea bucurie curata, fara seaman, in care se vadeste adevarata viata a sufletului. "Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis". Cine doreste sa-si petreaca viata de crestin in desavarsire - vom spune cu cuvintele cuviosului Ma-carie cel Mare - trebuie sa se ingrijeasca, mai inainte de toate, de "mintea" si judecata sufletului. Caci de curatia si limpezimea cunoasterii rationale depind curatia si sfintenia simtamintelor inimii si, in egala masura, corectitudinea si nivelul actelor de vointa, fiindca, atunci cand mintea e curata si luminata, si sufletul e curat si luminat. "Luminatorul trupului este ochiul - spune Iisus Hristos -, de va fi ochiul tau curat, tot trupul va fi luminat, iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat". Functia pe care o are ochiul pentru trup este deopotriva cu aceea pe care o are ratiunea pentru suflet. Cine are ochiul vatamat, acela vede realitatea anapoda; cine este lipsit cu totul de vedere, acela nu se vede pe sine si nu-i vede nici pe altii, chiar in plina zi. Fiecaruia i s-a intamplat sa vada cu ce tematoare precautie se misca orbii, considerand, pe drept cuvant, orbirea - adica intunecarea ochiului trupesc - drept una dintre cele mai teribile nenorociri. Se intampla intocmai si cu omul, cand i se intuneca ochiul duhovnicesc, cel ce i-a fost dat drept calauza morala si a stradaniilor mintii. Cel ce are ratiunea intunecata, acela, chiar de se va misca printre luminoasele adevaruri duhovnicesti, va avea o reprezentare gresita asupra lor sau nu le va vedea deloc. Deci, daca lumina care e in tine - continua Mantuitorul, adica cea care ti-a fost data ca luminatoare a mintii - "va fi intuneric", adica se va intuneca, va inceta sa deosebeasca raul de bine, ce s-ar putea spune despre intunericul insusi, cel ce pune stapanire pe tot sufletul, care cauta a se lumina prin ratiune ? "Daca constiinta rationala, care este lumina sufletului - spune fericitul Ieronim -, ti s-a intunecat din pricina pacatelor sufletului, gandeste-te cat de negru trebuie sa fie intunericul insusi!" Din fiinta libera, rationala, omul se poate preface intr-un sclav lipsit de vedere, inconjurat din toate partile de intuneric, ramanand vesnic in el. Daca orbul care vietuieste in intuneric trupesc este nefericit, cat de nefericit ar trebui sa fie omul cuprins de intuneric spiritual ? "Cand se intuneca lumina sufletului - spune sfantul Ioan Gura de Aur - omul se supune, in ordinea necesitatii, la nenumarate rele. Cand luminatorul se stinge, carmaciul corabiei se pierde in valurile marii, capetenia ostirii cade in robie, iar in jurul lor se instapanesc intunericul, deznadejdea si groaza. Tot asa se intampla si in viata sufleteasca. Omul orb duhovniceste inceteaza sa mai deosebeasca raul de bine, ia minciuna drept adevar, fapta facuta cu rautate, drept bunatate, pacatul, drept virtute si rataceste pe marea vietii ca o corabie cuprinsa de furtuna, care a pierdut din vedere farul si al carui carmaci s-a inecat." Dimpotriva, o minte curata, luminata de adevarul invataturii dumnezeiesti, pazind sufletul de tot ce este nevrednic si injositor, imprima vietii o directie buna, valorificandu-i toate aptitudinile si posibilitatile. "Daca carul, franele lui, animalul care il trage si celelalte ale sale se afla tinute de o singura mana - spune sf. Macarie Egipteanul, atunci cel ce conduce carul il poate indrepta in orice directie, dispunand de 27

el in toate privintele. Tot asa si sufletul nostru, supus multor impulsuri firesti ale inimii si ale vointei, care ar putea sa-l poarte pe cai, deseori, ratacitoare, poate fi infranat de ratiune, aceasta fiind in stare sa dea inimii si vointei o alta directie, cea dreapta." De aici deducem firesc ca sufletul aflat sub carmuirea unei minti sanatoase ramane intreg, nevatamat, curat, luminat si frumos. Dar pentru a-ti dezvolta si inalta mintea pana la treapta contemplarii duhovnicesti curate, pentru ca ea sa capete o receptivitate vie, activa, fata de cele ce ii sunt insuflate de adevarul ceresc, pentru aceasta trebuie ca ea sa fie curatata de ganduri pacatoase sau, dupa cuvantul Ap: "sa ne dezbracam de vietuirea cea de mai inainte, de omul cel vechi care se strica prin poftele amagitoare", pentru ca patimile si viciile sunt primele care intuneca ratiunea. Apoi, se cuvine "a deprinde temeinic adevarurile cerestii invataturi, a le adanci in constiinta ta si a te intari in ele cu duhul". Aceasta, insa, nu i se da omului degeaba, fara munca, dimpotriva, se capata printr-o activitate indelungata si staruitoare. Apoi, chiar dupa ce mintea ne este luminata de lumina dumnezeiasca, trebuie sa ne straduim in mari fapte de desavarsire, pentru ca sa ne-o pazim de asaltul gandurilor si pornirilor desarte, necurate, de atractia pacatoasa fata de cele pamantesti, care pun stapanire in mare masura pe minte si, chiar cand o gasesc curata, ii abat nu arareori atentia de la realitatea duhovniceasca, cereasca. Atractia patimasa spre cele pamantesti apleaca mintea spre pamant, ca o imensa povara, in asa fel incat nu se mai poate indrepta liber spre cer. Numai respingand lumea" si toate cele pamantesti, eliberandune de preocuparile vietii si de desfatarile care vin de la ele, putem concentra toate puterile sufletului si, cu cat vor fi ele mai stranse laolalta, cu atat vor fi mai puternice si mai pline de viata, pentru a fi puse in lucrare. Lepadandu-ne de patima pentru cele pamantesti vom putea, cu atat mai usor, tinde spre cer, spre Dumnezeu. "Dupa cum apa, atunci cand este trecuta prin tuburi si tevi, neavand posibilitatea sa razbeasca in laturi, tinde sa tasneasca in sus, tot asa si mintea omului - spune Vasile cel Mare -, constransa sa ramana ca intr-o teava ingusta si presata din toate partile, nu poate da pe de laturi, dar in virtutea mobilitatii sale are tendinta de a merge in sus. Silita sa nu se mai gandeasca la lucruri zadarnice, va incepe sa tinda spre adevar." insusirile mintii isi gasesc o potrivita asemuire cu fulgii sau cu praful, spune cuviosul Casian. Atunci cand nu apuca sa prinda umezeala, la cea mai firava suflare de vant, puful, fiind foarte usor, se ridica in sus. Daca se umezeste, capata greutate si atunci, in loc sa se ridice in aer, din cauza greutatii pe care i-a dat-o umezeala, se lasa la pamant. Tot asa si mintea noastra, daca va fi libera de povara pacatelor si grijilor lumesti care se nasc din ea si se va tine departe de forta distructiva a poftelor vatamatoare, atunci, ramasa usoara prin curatia sa naturala, la cea mai lina adiere de cugetare duhovniceasca, se inalta la maximum, lasand deoparte tot ce tine de lume, urcand de la cele pamantesti la cele ceresti, de la cele vazute la cele nevazute. De aceea, insusi Domnul porunceste: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuneze mintea voastra de mancare si de bautura si de grijile vietii". Cuv. Casian incheie astfel: "Daca vrem ca rugaciunile noastre sa urce nu numai la cer, ci si dincolo de cer, sa ne straduim a ne aseza mintea in starea fireasca a spiritualitatii sale, sa o curatam de toate poftele pamantesti si de intinaciunea patimilor, pentru ca, in acest chip, rugaciunea ei sa nu se ingreuneze cu povara nici unui pacat si sa poata ajunge la Dumnezeu". Atat timp cat gandurile indreptate spre cele lumesti patrund nestingherite in minte, mintea ramane legata de acestea si nu poate fi numita curata, libera de orice atarnare de cele pamantesti. in mod firesc, o asemenea minte parca se "materializeaza", se face "pamanteasca", fiindca are intiparit in ea lucrurile la care se gandeste; pentru ca mintea sa ramana curata, in stare de perfectiune, trebuie ferita de ganduri pamantesti, senzuale. Dar un asemenea mod de a o feri cere multa lupta si o munca nevazuta, tainica. Gandurile trebuie sa fie puse mereu la incercare, iar acele simtaminte, stari sufletesti care se arata a fi mai firave, sa fie trecute prin cercari, astfel incat sa se obisnuiasca a deosebi binele de rau, iar acele alcatuiri ale sufletului care vadesc raceala sa fie incalzite neincetat de ravna mintii catre Dumnezeu, de osardia de a ajunge la El, alipind mereu gandul de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca, dupa spusa Ap., "cel ce se alipeste de Domnul este un Duh cu El". Ca aceasta lupta tainica este o fapta de asceza si inca una foarte mare si foarte importanta, e limpede; n-ar putea sa-si dea seama de dificultatea ei decat cel ce nu a intrat in lupta si nu s-a vegheat pe sine. Sa luam drept exemplu momentele din viata pe care le consacram rugaciunii. Asemenea ore ale vietii noastre dureaza putin: ne putem oare lauda ca ele au "apartinut" pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, ca nu I-am rapit nici o clipa din ele? Nu. Chiar si in acele scurte momente nu putem sa 28

ne tinem in frau mintea ca sa nu alerge catre cele pamantesti si, prin aceasta, rugaciunea ni se tulbura, isi pierde valoarea si meritul inaintea lui Dumnezeu. Ce va sa insemne nestatornicia mintii noastre, imprastierea ei in chiar timpul rug? inseamna ca mintea ne este inca slaba, nu are putere asupra noastra, ca ne mai persista in suflet multa pasiune pentru cele pamantesti si ca, in consecinta, ratiunea nu a actionat inca asupra tuturor componentelor sufletului, nu a patruns adanc in el, nu a capatat autoritate asupra lui. A sti sa-ti aduni gandurile, a da depline puteri ratiunii si a o determina sa "faca ordine" in tot ce se intampla in sinele nostru, intr-un cuvant, a subordona toate activitatile si impulsurile sufletului ratiunii inseamna a birui servitutile propriei naturi, a te ridica deasupra pacatului, a depasi starea de cadere. Deoarece caderea noastra morala consta in aceea ca, rupandu-ne sufleteste de dragostea lui Dumnezeu, ne-am alipit de cele ale simturilor, gandurile ni s-au imprastiat catre cele pamantesti, materiale. A se ridica deasupra senzualitatii, a-si dezlipi gandurile de tot ce este pamantesc, a-si aduna in sine toate gandurile si a le "muta" in cer este nespus de greu pentru omul cazut, incat el singur, fara ajutorul harului de sus, nu va fi niciodata in stare sa o faca. Prin caderea in pacat, omului i s-a inchis ochiul mintii si a inceput sa orbecaie in intuneric. Harul Sfantului Duh, prin nasterea cea de a doua - botezul - il pune pe om in comuniune vie cu Dumnezeu, il introduce in lumea spirituala, facandu-l sa o cunoasca prin experienta, in mod real si deplin. Iata ce spune despre aceasta sf. Macarie Egipteanul: "Dupa ce omul a incalcat porunca dumnezeiasca si s-a lipsit de viata in rai, de-atunci s-a lasat prins parca de doua lanturi: de lantul grijilor vietii si de un lant nevazut; fiindca duhurile raului leaga su-fle,tele cu lanturile intunericului in asa fel incat ele sa nu-L poata iubi pe Dumnezeu, sa nu creada in El, sa nu se indeletniceasca cu rugaciunea, atunci cand ar dori sa o faca. Harul care vine prin curatirea omului dinlauntru si a mintii sale ridica valul pus de satana, dupa caderea omului in pacatul originar, si curata sufletul de orice intinaciune si gand necurat, dorind sa-l readuca la conditia sa fireasca, incat sa poata vedea cu ochi limpezi, larg deschisi, slava luminii celei adevarate. De pe acum sunt unii care traiesc parca in celalalt veac, desfatandu-se la vederea frunrusetilor si minunilor de dincolo. Asa cum ochiul trupesc, sanatos, nevatamat priveste liber stralucirea soarelui, tot asa si aceia vad pretutindeni, cu ochiul sfintit si curatat al mintii, lumina neapropiata a Domnului". Fericitul Teodorit, in a sa Istorie a iubitorilor de Dumnezeu, spune: "Biruinta sfintilor asupra trupului, lumii si diavolului n-a adus-o firea, ea insasi muritoare si plina de multime de patimi, ci ratiunea, atunci cand a atras asupra-si harul lui Dumnezeu. Iubind cu ardoare frumusetea dumnezeiasca, aratandu-se gata sa sacrifice totul de bunavoie si sa rabde orice pentru Cel preaiubit, ei au purtat cu barbatie razboi impotriva patimilor, au respins cu putere multa norii de sageti ale diavolului si, vorbind precum Ap, au potolit valurile poftelor si au stins vapaia ravnirilor "chinuindu-si trupul si supunandu-l la robie". Adormind patimile si domolind pornirile lor prin post si necurmata veghere, au silit trupul sa se supuna sufletului, facand sa inceteze lupta fireasca dintre ele. Aducand prin aceasta pace intre trup si suflet, au alungat de la ei multime de vrajmasi care, nemaicunoscand gandurile ascunse in adancul sufletului si nemaifiind ajutati dinspre partea carnii, n-au mai putut duce razboi victorios. Fiindca diavolul isi face sageti din madularele noastre. De aceea, daca ochii nu sunt ispititi, auzul nu este vrajit, pipaitul nu se dedulceste de vreo senzatie placuta, iar ratiunea respinge poftele necurate, zadarnice sunt toate viclesugurile perfidului vrajmas. Dupa cum orasul, construit pe inaltime si imprejmuit cu ziduri groase si cu santuri din toate partile, nu poate fi cucerit de nici un vrajmas, decat daca este tradat de cineva dinauntru, care sa deschida o cale de intrare, tot asa si demonii care se napustesc asupra omului din afara, nu-i pot cuceri sufletul, care este aparat de harul lui Dumnezeu, decat atunci cand vreun gand sau vreo intentie rele deschid o fereastra a simturilor celor din afara, lasandu-l pe vrajmas sa patrunda inauntru. De toate acestea, invatandu-le din Sf. Scriptura si ascultand glasul Domnului, Care zice prin proorocul: "ca iata moartea intra prin ferestrele noastre", sfintii pe care ii cinstim au tinut seama si si-au pus simturile sub paza, ca si cand le-ar fi zavorat sau ar fi t pus lacat pe ele, cheia incredintand-o ratiunii, astfel incat, fara porunca ei, sa nu deschida nici gura, nici ochii, decat atunci cand trebuie sa spuna si sa vada ceea ce este ingaduit, indepartandu-se de vorbele faraj rost si acceptand doar pe cele care aduceau mintii dulceata. In acelasi chip au reusit sa-si izbaveasca trupul) de imbuibare, invatandu-l sa primeasca nu ceea ce aduce placere, ci folos, sa nu manance mai mult decat este necesar ca sa nu moara de foame. Tot asa au infrant si seducatoarea putere a somnului, eliberand pleoapele de 29

robia lui; in loc de a i se supune, au invatat sa-l domine, sa-l foloseasca nu atunci cand le venea sa doarma, ci cand il chemau ei insisi pentru a-si uitari, intr-o anumita masura, puterile firesti ale trupului. Preocupandu-se in acest fel de paza zidurilor si a portilor si facand ca intre toate gandurile si intentiile sa se instapaneasca o deplina armonie, puteau sa si rada de dusmanii care ii atacau din exterior si care nu mai puteau intra cu de-a sila inauntru, fiindca sfintii erau aparati de harul lui Dumnezeu si nu se afla printre ei nici un tradator care sa cuteze a da drumul vrajmasilor. Iar vrajmasii, fiind prin firea lor nevazuti, nu puteau lua in stapanire un trup vazut, legat de trebuinte firesti, pentru ca surugiul, muzicantul si carmaciul, primul, stapanind bine haturile, i-a facut pe cai sa mearga in trap domol, al doilea, miscand strunele sim-tamintelor cu masura, le-a facut sa scoata sunete armonioase, iar al treilea, manuind cu iscusinta timona, a reusit sa respinga si asaltul valurilor si intetirea vantului. Si sa nu ne miram, pe drept cuvant, sau mai bine zis sa-i proslavim, dupa vrednicie, pe acesti oameni, care si-au savarsit calatoria lor pe pamant, incercati de nenumarate chinuri, care si-au infrant pornirile trupului cu post si rugaciune, care n-au cunoscut bucuria rasului, care au dus toata viata in lacrimi si suspine, acesti oameni care socoteau postul cea mai dulce desfatare, privegherea istovitoare, drept cea mai inalta beatitudine, pamantul cel tare, drept patul cel mai moale, petrecerea in rugaciune si in cantari de psalmi, bucurie fara seaman. Ratiunea crestina este principiul in virtutea caruia se innoieste firea cazuta a omului, ea fiind cea mai buna calauza pe calea supremei desavarsiri. Pentru a-si insusi si perfectiona in sinea lor aceasta "calauza harica", nebunii pentru Hristos si-au consacrat toate puterile sufletesti si trupesti. Fericitul Visarion, "singur stand in pustie, printre spini, cu mainile si cu ochii ridicati in sus si cu mintea in cer a ramas paisprezece zile si paisprezece nopti in rugaciune, mereu cu gandul la Dumnezeu, stand nemiscat ca un stalp, nici cea mai mica miscare cu trupul facand si nici mancand in acele zile si nici vorbind cu nimeni, fara sa se clinteasca si fara' a se sfarsi de neputinta trupului, nici aplecandu-si mintea spre cele pamantesti, ci cu totul fiind cuprins de dragostea lui Dumnezeu, privind neincetat cu ochii mintii spre El, urmand celor fara de trupuri". Fericitul Vasilie, dupa cum gasim scris in viata lui, "cu mintea statea mereu in fata lui Dumnezeu, vazandu-L cu minte curata, acest nou vazator-de-Dumnezeu". "Daca aceasta este o cerinta de la Dumnezeu - spune Sfantul Dimitrie al Rostovului -, daca voia Lui este ca mintea sa fie dreapta si adevarata, dori-va ca si nevointele nebunilor pentru Hristos sa fie asijderea, ca tot ceea ce fac si toate cele de care se ingrijesc sa fie facute cu cap. Fiindca cine a invatat sa gandeasca cu capul sau va pastra toate poruncile lui Dumnezeu si isi va pune nadejdea numai in Dumnezeu. il va iubi din toata inima si va fi una cu El; el in Dumnezeu si Dumnezeu in el; fiindca "cel ce se alipeste de Domnul este un Duh cu El"; "cauta cele de sus, unde Se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant; caci voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos, intru Dumnezeu". Unul ca acesta va fi partas mai curand invierii cu sufletul si mai inainte de vreme viata vesnica va mosteni. Sta scris: viata vesnica este atunci cand il cunoastem pe Dumnezeu, si moarte, cand nu ne stau gandurile la El. Nazuinta nebunilor pentru Hristos de a-si pastra mintea dreapta si curata era atat de puternica, incat intreaga lor atentie, starea sufleteasca, vederea duhovniceasca erau concentrate continuu in gandul lui Dumnezeu si in stradania de a se apropia de El, nimic din cele pamantesti nemaipastrand in minte." Fericitul Vasilie, dupa cum glasuieste o cantare bisericeasca, "minte ascutita mereu catre Dumnezeu indrepta, nesimtitor fata de toate cele ale vietii aratandu-se". Fericitul Ioan de la Ustiujna "mintea toata catre Dumnezeu inaltandu-si-o, nu inceta sa dea cuvant de invatatura, catre poftele cele dupa trup necrutator aratandu-se". Cuviosul Mihail de la Klopsko "din pruncie gandul sau catre Dumnezeu indrepta si, luandu-si crucea, cale neintoarsa a urmat". Ciudateniile care pot fi observate in viata nebunilor pentru Hristos pot fi explicate, pe de o parte, prin sete neogoita de a dezvolta si perfectiona in ei principiile curate ale ratiunii crestine, iar pe de alta, prin raporturile lor iesite din comun cu lumea exterioara. Fireste, trebuie sa excludem de la bun inceput ideea ca acea renuntare la ratiune pe care o constatam la acesti nevoitori ar fi de natura interioara, fiindca fara lumina ratiunii omul se lipseste de adevarata sa maretie, pierde, asa cum am vazut, viata spirituala, traita la modul superior, decade de la telul chemarii sale primordiale la existenta, se face jalnicul captiv al dorintelor vulgare si irationale ale naturii sale inferioare, animalice, face doar voia trupului si a simturilor. Cum spune apostolul Petru: 30

"umbland dupa imboldurile carnii in pofte spurcate". Daca, in omul renascut, harul se substituie mintii, dupa cum lumina soarelui ia loc luminii artificiale, aceasta nu inseamna ca mintea este redusa la ne-lucrare. Si cel luminat de lumina adevarului lui Hristos are nevoie de un indrumator care sa-i arate in mod sigur care este locul omului in univers, directia pe care trebuie sa o urmeze, in scurtul rastimp al vremelnicei sale existente. Sa-l invete catre ce trebuie sa tinda, ce trebuie sa caute in viata. Iar lucrul cel mai de seama pe care acest "indrumator" trebuie sa i-l spuna omului este ca are un conducator dumnezeiesc, ale carui porunci le urmeaza si ca ceea ce i-ar mai trebui ar fi un "mentor", care sa-i arate mijloacele prin care poate pastra si spori in el darurile harului. Privind la viata nebunilor pentru Hristos, ne convingem ca ea a decurs intotdeauna subordonanduse cu asprime, neconditionat, supremului indrumator -ratiunea -, ca toate miscarile lumii lor launtrice au urmat un anumit plan. in forul lor launtric, nebunii pentru Hristos se comportau firesc, "renuntau" la ratiune doar in manifestarile lor exterioare. Traind in societate, ei se excludeau, in mod constient, din ea. in cea mai mare parte, rupeau orice relatie cu cei din apropiere, pentru ceilalti sufletul lor era inchis, cu rare exceptii, ei nu aveau posibilitatea sa schimbe cu cineva idei sau sa-si exprime sentimentele, lucru atat de firesc pentru un om care traieste printre oameni. Apoi ei indurau cele mai ofensatoare invinuiri care ii pot fi facute unui om: nebunia, dispretul, defaimarea. Dar nebunii pentru Hristos apar asa de "contorsionati" numai in ce priveste viata exterioara si relatiile cu ceilalti oameni; in sufletul lor, in intimitatea vietii lor launtrice ei erau mult mai intelepti decat cei ce ii tineau de smintiti. Ramanand straini de viata pamanteasca exterioara, ei au vazut mereu in aceasta viata "desertaciune si invalmaseala", "privelistea unor legaturi care ii fac dependenti pe oameni unii de altii", puzderia de lucruri marunte care ne fac sa ne pierdem sufletul. Toate acestea au putut sa le slujeasca si le-au slujit - asa cum fac dovada vietile lor si cantarile bisericesti aduse drept lauda acestor oameni bine placuti lui Dumnezeu - ca bogat material pentru reflectie si, prin aceasta, s-a desteptat in ei aspiratia spre o viata duhovniceasca superioara. "Auzit-ai, preaintelepte Vasilie canta Biserica - porunca Mantuitorului, Cel care spune ca omul, dobandind lumea toata, dar pierzandu-si sufletul, ce va putea lua locul sufletului? Tu aceasta in inima ta ai ascuns, straduindute cum sa te faci placut lui Dumnezeu." Din cauza aparentei lor nebunii, acesti nevoitori au inlaturat toate obstacolele care ar fi putut sa le apara in cale, au rupt toate contactele cu lumea. De aici intelegem ca modul lor de a se arata lumii, existenta exterioara devenea pentru ei acel teren pe care se manifestau ca unii care au renuntat la suprematia mintii. De fapt, ei au renuntat la ratiune in sfera notiunilor practice ale acesteia. Dar, fiindca si latura exterioara a vietii noastre se afla legata in modul cel mai intim de ratiune, e confirmata de legile acesteia, se ordoneaza dupa regulile si prescriptiile ei, renuntand la minte in planul acestei vieti, este firesc ca si manifestarile exterioare ale nevoitorilor care trec drept "nebuni" sa acuze o anumita dezordine. De aceea, nebunii pentru Hristos au putut fi luati, in viata sociala, drept niste copii fara minte. Grija hranei, a imbracamintii, buna cuviinta, intr-un cuvant, toate obligatiile a caror indeplinire de catre majoritatea oamenilor dau sens activitatii unei fiinte rational-sesibile, pentru ei erau ca si necunoscute sau inutile. Vedem deci ca modul de viata al nebunilor pentru Hristos este rodul unui autosacrificiu, in care ei au renuntat la acea parte a ratiunii sub influenta careia se regularizeaza activitatea omului ca fiinta sensibila, ca locuitor al lumii sensibile, s-au lepadat de aceasta lume pentru ca, rupand legaturile cu ea, sa largeasca la maximum cercul activitatii consacrate lui Dumnezeu, pentru ca, nemaifiind stingheriti de nici un fel de relatii de alta natura, sa traiasca si sa lucreze numai pentru Dumnezeu. Iar iubirea de Dumnezeu este de asa natura incat crestinul, umplandu-i-se inima cu ea, uita de sine, de tot ce e pamantesc, renunta la tot ce tine de simturi, de senzualitate, la tot ce este al sau si la "toate bunurile lumii acesteia". Sa se dea jertfa lui Dumnezeu, pentru ca prin aceasta sa traiasca desavarsit in Dumnezeu. Sa se faca unealta curata a vointei lui Dumnezeu, organ perfect al vietii dumnezeiesti. Sa traiasca "in Dumnezeu" incat sa poata spune precum Ap: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". "Lui Hristos-Dumnezeu iubire adevarata aratand, de tine insuti lepadatu-teai si pe Acela l-ai urmat, care a spus ca cine va voi sa-si mantuiasca sufletul si-l va pierde; prin aceasta sufletul tau in viata cea vesnica l-ai purtat, cel ce esti vrednic de lauda, Andree." Ne convingem la modul cel mai evident de insemnatatea morala a ascezei prin nebunia pentru Hristos, cand o examinam in raport cu spiritul crestinismului in general si cu natura omului ca fiinta rationala si sensibila, in special; pot fi oare acceptate acele privatiuni la care se supun nebunii 31

pentru Hristos ? Asceza nebuniei pentru Hristos poate parea, la prima vedere, neconcordanta cu firea omului ca fiinta rationala. A renunta la obligativitatea de a te supune ratiunii, acest suprem dar al naturii prin care se mentine insasi ordinea in viata omului pe pamant, inseamna ca omul nu mai e om, in orice caz nu mai e ceea ce trebuie sa fie in aceasta lume, in starea ei actuala. De aceea, cel ce se condamna pe sine la nebunia pentru Hristos s-ar parea ca sub-apreciaza deliberat un dar al lui Dumnezeu, ca isi violenteaza propria natura, ca, intr-un fel, se indeparteaza de organismul comun al omenirii, pierzandu-si dreptul de a ocupa un loc printre fiintele rationale. Asa sa fie, oare? Sa fie oare adevarat ca viata nebunilor pentru Hristos vine in contradictie cu natura umana ? Prin esenta sa, acest mod de asceza nu se afla catusi de putin in contradictie cu natura umana, asa cum ar putea sa para la prima vedere. Privind in esenta, mai indeaproape si mai temeinic, aceasta chestiune, descoperim ca nebunia intru Hristos isi are temeiul in chiar pretentiile" aceleiasi naturi umane, atat de injosita, Nebunia ultima parte chipurile, de "nebunia" mistica. Daca luam aminte la telul vietii noastre, daca patrundem mai adanc in esenta naturii umane, putem gasi premisele nebuniei pentru Hristos in cea mai aleasa si mai inalta parte a umanului, cea in care s-au pastrat, in mare parte, rudimente ale maretiei naturii umane si ale inaltei sale chemari. Oare spiritul nostru, menit unei vieti superioare si nemuritoare, trebuie sa se afle negresit intr-un raport de subordonare ancilara, constrangatoare fata de ordinea existenta pe pamant? Sa i se refuze pe vecie libertatea de a renunta sa se supuna la ceea ce poarta pecetea efemerului si a intamplatorului? Putem oare sa nu fim de acord cu acea fireasca cerinta a ratiunii, potrivit careia omul, dezvoltand toate componentele naturii sale, intaietatea trebuie sa i-o acorde totusi laturii spirituale? Ratiunea naturala ii spune omului sa-si supuna necesitatile inferioare, pamantesti, celor superioare, spirituale; sa le satisfaca pe cele dintai in masura si in situatia in care ele slujesc cauzei perfectionarii morale si nu arareori ii impune, pentru atingerea acestui scop, sa renunte la unele necesitati marunte, iar in unele situatii, pentru o anumita idee morala, ii cere sa-si sacrifice chiar viata. Crestinismul predica si mai vartos supunerea carnii spiritului, a celor pamantesti, celor ceresti, intrucat spiritul si temelia crestinismului stau in jertfirea de sine. "Daca vrea cineva sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie", ii cheama dumnezeiescul intemeietor al crestinismului pe cei care vor sa-L urmeze. La baza crestinismului sta propovaduirea despre Cel Rastignit (Fiul lui Dumnezeu) si de aceea crestinul, urmand porunca acestui legamant, trebuie sa moara siesi si lu" mii, sa renunte la sine, la toate trebuintele si principiile naturii sale, carnale, pacatoase, pentru a face vointa lui Dumnezeu si pentru propria lui mantuire. De aceea nebunii pentru Hristos, alegand aceasta asceza ca mijloc de a obtine o inalta desavarsire, au procedat, pare-se, intr-un anumit sens, impotriva firii pamantesti. in acelasi timp insa, ei s-au comportat rational, in ideea inaltei meniri a omului, in duhul adevaratului crestinism si potrivit cerintelor superioare ale naturii noastre spirituale. Fata de latura inferioara, senzoriala a naturii umane, intaietatea acordata "bunatatilor ceresti" fata de cele pamantesti poate aparea, de buna seama, ca un act de constrangere, dar, pe masura ce dispar piedicile din calea dezvoltarii unei vieti spirituale libere, piedici de care abunda acea latura, perfectionarea spirituala a omului sporeste. "Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinauntru se innoieste insa din zi in zi". Pe masura ce crestinului - acest strain si peregrin care "nu are aici cetate statatoare, ci o cauta pe aceea ce va sa fie" - ii sporesc puterile sufletului si, prin aceasta, se apropie tot mai mult de menirea sa superioara, de patria sa cereasca, el nu poate sa nu renunte la cele vazute, vremelnice si intamplatoare, iar intr-un asemenea om apar, in chip firesc, multe devieri de la ordinea obisnuita a vietii. Daca omul poarta povara supunerii sale fata de randuielile lumii simturilor, o face pentru ca insusirile sale nu sunt pe deplin valorificate, potentialul sau avand inca parti ramase in stare latenta si pentru ca inca nu s-a ridicat cu totul deasupra celor vremelnice, repede trecatoare. Daca ar schimba aceasta conditie, care nu-i este intru totul proprie, cu una mai apropiata de sinele si de menirea sa, mai cuviincioasa, omul ar aparea, in multe privinte, altfel. O asemenea conditie umana ar fi, evident, una fireasca, in acord cu sinele omului si, privind la un asemenea om si la diversele sale raporturi cu lumea, vom descoperi in, el multe caracteristici ale nebunului pentru Hristos. Stransa legatura dintre suflet si trup face ca starea sufleteasca a omului sa se reflecte, involuntar, in activitatea sa exterioara. De aceea, adevaratii ravni-tori ai evlaviei, patrunsi pe de-a-ntregul de nostalgia patriei lor celei de sus, nu puneau pret, dupa cum se stie, pe cele pamantesti, nu luau in 32

seama trebuintele lumii acesteia; vederea lor duhovniceasca se umpluse intr-o asemenea masura de neincetata aducere-aminte a acelei unice trebuinte care este mantuirea si, pe de alta parte, de pacatele lor, de faptul ca nu aveau destule mijloace spre a le ispasi inaintea lui Dumnezeu, incat nu le mai pasa de grijile pamantesti si de nevoile trupesti. Sporindu-si in chip precumpanitor latura duhovniceasca, omul nu poate sa nu renunte la tot ce poarta pecetea vremelniciei si a lucrului repede trecator si, de aceea, nu poate sa nu se lepede de acea parte a sufletului sau subordonata conditiei sale pamantesti. in omul in care se dezvolta precumpanitor latura duhovniceasca si care renunta la acele legi ale mintii adaptate conditiei sale pamantesti, nu se pot produce tulburari frapante de conduita, in planul vietii "exterioare", pamantesti. Totusi, in comportamentul unor asemenea oameni pot aparea curiozitati, devieri de la ordinea obisnuita a vietii. Dar oare trebuie sa le consideram pe acestea nefiresti, in disonanta cu demnitatea morala a omului? "O viata care urmeaza legile spiritului este in toate cazurile fireasca; in acele cazuri cand nu se tine seama de legi ale spiritului care impun o adaptare la viata pamanteasca, cum este modul de viata prin excelenta spiritual, acesta va avea propria sa demnitate, cea a unei inalte moralitati, fiind apreciat de cei care considera viata spirituala mai presus de cea care se rezuma la activitatea pamanteasca, de cei pentru care viata de-acum este doar o pregatire pentru o alta viata in acord cu esenta spiritului, liber si rational. De aceea putem considera drept fireasca renuntarea nebunilor pentru Hristos la acele legi ale ratiunii adaptate starii actuale a omului, pe seama dezvoltarii precumpanitoare a potentialului superior al mintii. O activitate structurata ne baza legilor acesteia din urma poate fi socotita si ea fireasca, intru totul compatibila cu o fiinta demna, morala si rationala. in consecinta, daca putem si trebuie sa presupunem ca ascetii cu aparenta de nebuni s-au aflat sub influenta acestei laturi a ratiunii si si-au trait viata dupa legile si exigentele ei, devine limpede ca modul lor de viata, aberant in raport cu o viata traita dupa ordinea comuna, isi are o baza in natura spiritului nostru, care concorda intru totul cu legile morale. Daca am fi in stare sa ne intelegem propria natura, sa patrundem cu mintea legile si exigentele ei, sa le definim, in functie de acestea, demnitatea si destinatia, sa masuram prapastia in care am cazut, abatandu-ne de la adevarata viata spirituala, caderea pe care o mascam si o impodobim invocand slabiciunile noastre, scuzandu-ne ca am urmat ordinea naturala a vietii, atunci poate ca am vedea ca natura umana, in conditiile in care este ferita de orice influente si impulsuri exterioare, ne cere ea insasi sa renuntam la acea ordine de viata pe care ne-am obisnuit s-o numim fireasca. Am vedea atunci ca nebunia intru Hristos, in virtutea unor legi imuabile ale spiritului nostru, este unul dintre mijloacele cele mai eficiente de care se poate folosi omul pentru a se ridica din cadere, de la conditia unei jalnice, daunatoare sclavii fata de simturi la conditia libertatii." Daca, in sfarsit, vom examina aceasta fapta de asceza din punct de vedere pur etic, si in aceasta privinta putem impaca "nebunia" mistica cu natura omului, ca fiinta moral-rationala. in cazul acesta trebuie sa avem m vedere, inainte de toate, caracterul personal, modul personal de a te "insufleti" si de a te patrunde de duhui Evangheliei si de invatatura apostolilor, al unei sau altei persoane care a imbratisat nebunia mistica, iar, pe de alta parte, nivelul moral al societatii crestine la vremea respectiva, tinand seama ca "nu este cu putinta o separare deplina a istoriei faptelor de asceza crestina si aparitia eticii crestine de mersul general al istoriei". Privind modul cum se manifesta aceasta asceza, nu putem sa nu observam ca metoda reprezentarii "pe negativ" a unui ideal de viata moral este identica cu ceea ce in teoria literaturii se numeste reflectarea la modul negativ a unui ideal estetic. Se poate ca poetul sa fi plans fara lacrimi in timp ce radea de neajunsurile vietii; se poate ca in acele clipe sa fi avut inaintea ochilor un ideal de viata pozitiv, curat, luminos. Si atunci, de ce n-ar fi posibile si situatii precum cele despre care am vorbit? Daca vom mai lua in consideratie si timpul cand au aparut nebunii pentru Hristos, vom putea intelege si mai bine importanta operei lor morale. Nu putem sa nu recunoastem, asa cum vom vedea mai departe, faptul istoric ca aparitia lor a fost determinata de starea moralei publice din acea vreme, ca era un timp care putea fi socotit, in mare masura, al decaderii si descompunerii morale, cand lectiile de morala nu puteau avea o influenta semnificativa, cand trebuia actionat la modul negativ, cand idealul moral palea, cand se cereau denuntate, in toata goliciunea lor, patimile, cand virtutea trebuia deprinsa prin respingerea viciului si cand faptele bune trebuiau invatate prin aratarea ticalosiei. In aceasta directie pareau a fi indreptate toate acele activitati aparent stranii. Nu era vorba doar de o 33

asceza individuala, ci de una sociala, care presupunea o profunda cunoastere a vietii, o extraordinara stapanire morala de sine. Privita din acest punct de vedere, asceza nebunilor pentru Hristos ne apare nu numai foarte rationala si judicioasa, dar si de un foarte mare pret in fata lui Dumnezeu. Sanatatea persoanei si a poporului Grija fata de sanatatea umana, atat spirituala, cat si trupeasca, a fost din totdeauna o preocupare a Bisericii. Din perspectiva ortodoxa insa, mentinerea sanatatii fizice detasata de sanatatea spirituala nu este o valoare neconditionata. Propovaduind prin cuvant si fapta, Domnul Iisus Hristos a vindecat oameni, ingrijindu-se nu numai de trupurile lor, ci, inainte de toate, de sufletele lor, si, prin urmare, de integralitatea persoanei lor. Potrivit cuvantului Mantuitorului insusi, El a vindecat "tot omul". Propovaduirea Evangheliei era insotita de vindecari ca semn al puterii Domnului de a ierta pacatele. Vindecarea a fost o parte integranta si a evanghelizarii apostolice. Biserica lui Hristos, inzestrata de Dumnezeiescul ei intemeietor cu toata plinatatea darurilor Duhului Sfant, a fost dintru inceput o comunitate tamaduitoare, si la fel si azi, in ritualul Spovedaniei ea aduce aminte copiilor ei ca au intrat ca intr-o infirmerie pentru a iesi vindecati. Atitudinea biblica fata de medicina este exprimata in modul cel mai deplin in Cartea lui Isus, fiul lui Sirah: "Cinsteste pe doctor cu cinstea care i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul. Ca de la Cel Preainalt este leacul si de la rege va lua dar... Domnul a zidit din pamant leacurile, si omul intelept nu se va scarbi de ele... Si El a dat oamenilor stiinta ca sa Se mareasca intru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tamaduieste si ridica durerea: spiterul cu acestea va face alifiile. Nu este sfarsit lucrurilor Domnului si pace de la El este peste fata pamantului. Fiule! In boala ta nu fi nebagator de seama; ci te roaga Domnului si El te va tamadui. Departeaza pacatul si intinde mainile spre faptele drepte si de tot pacatul curateste inima ta... Si doctorului fa-i loc, ca si pe el l-a facut Domnul, si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai trebuinta. Ca este vreme cand si in mainile lui este miros de buna mireasma. Ca si el se va ruga Domnului ca sa dea odihna si sanatate spre viata". Cei mai buni reprezentanti ai medicinii antice, numarati in randul sfintilor, au aratat un tip special de sfintenie sfintenia doctorilor fara de arginti si a facatorilor de minuni. Ei sunt preamariti nu numai pentru ca adeseori si-au sfarsit viata muceniceste, ci si pentru ca au acceptat vocatia medicala ca datorie a milei crestine. Biserica Ortodoxa a tratat intotdeauna activitatea medicala cu mult respect, pentru ca la baza ei sta slujirea de iubire indreptata spre inlaturarea si alinarea suferintei omenesti. Restaurarea naturii omenesti deformate de boala se prezinta ca o implinire a planului lui Dumnezeu pentru om. "Insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit si intreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se pazeasca, fara de prihana intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos". Trupul, eliberat de robia patimilor pacatoase si de consecinta lor: boala, trebuie sa slujeasca sufletului, iar puterile si aptitudinile sufletesti transfigurate de harul Duhului Sfant trebuie sa nazuiasca spre telul si menirea ultima a omului: indumnezeirea. Orice vindecare adevarata e chemata sa se impartaseasca de acea minune a vindecarii savarsite in Biserica lui Hristos. In acelasi timp, este neaparat necesar sa distingem intre puterea vindecatoare a harului Duhului Sfant, dat in credinta in Unul Domn Iisus Hristos prin impartasirea de Tainele Bisericii, de invocatii, incantatii si alte actiuni si superstitii magice. Multe boli sunt inca incurabile si devin cauze de suferinta si moarte. In fata unor astfel de boli, crestinul ortodox e chemat sa se sprijine pe vointa atotbuna a lui Dumnezeu, amintindu-si ca sensul existentei nu se margineste la viata pamanteasca, care este in esenta o pregatire pentru vesnicie. Suferinta este o consecinta nu numai a pacatelor personale, ci si a degenerarii si marginirii naturii umane, si de aceea trebuie indurata cu rabdare si nadejde. Domnul a primit de bunavoie suferinta pentru mantuirea neamului omenesc: "Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (is 53, 5). Aceasta inseamna ca lui Dumnezeu i-a placut sa faca din suferinta un mijloc de mantuire si curatire, care poate fi eficient pentru oricine o rabda cu smerenie si incredere in voia atotbuna a lui Dumnezeu. Potrivit Sfantului Ioan Hrisostom, "cine a invatat sa multumeasca lui Dumnezeu pentru bolile sale acela nu este departe de sfintenie". Aceasta nu inseamna ca doctorul sau bolnavul nu trebuie sa lupte cu boala. Dar atunci cand mijloacele omenesti s-au epuizat, crestinul trebuie sa-si aduca aminte ca puterea lui Dumnezeu se desavarseste in slabiciune si ca in insesi adancurile suferintei poate intalni pe Hristos Care a luat asupra-Si neputintele si durerile noastre (Is 53, 4). 34

2. Biserica ii cheama atat pe pastori, cat si pe fiii ei sa dea marturie crestina lucratorilor in domeniul sanatatii. Este foarte important ca profesorii si studentii la medicina sa fie initiati in fundamentele invataturii de credinta ortodoxe si ale eticii biomedicale de orientare ortodoxa (cf. XII). Activitatea Bisericii indreptata spre propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu si in daruirea harului Duhului Sfant celor aflati in suferinta si celor care se ingrijesc de acestia alcatuieste esenta purtarii de grija de suflete in sfera mentinerii sanatatii. Un loc principal in aceasta il ocupa impartasirea cu Tainele mantuitoare, crearea in clinici a unei atmosfere de rugaciune si acordarea pacientilor acestora a unui ajutor diversificat si binefacator. Misiunea Bisericii in domeniul medical este o datorie nu numai pentru clerici, ci si pentru laicii ortodocsi care lucreaza in domeniul sanatatii, care sunt chemati sa creeze toate conditiile pentru ca bolnavii sa se bucure fie direct, fie indirect de mangaiere religioasa. Medicul credincios trebuie sa inteleaga ca omul care are nevoie de ajutorul sau se asteapta de la el nu numai la un tratament corespunzator, ci si la un sprijin spiritual, mai ales atunci cand medicul e adeptul unei viziuni despre lume in care se descopera taina suferintei si a mortii. Datoria fiecarui lucrator ortodox in domeniul sanatatii e de a fi pentru pacient samariteanul milostiv din parabola evanghelica. Biserica binecuvanteaza fratiile ortodoxe si surorile de caritate ortodoxe care au ascultarea in clinici si in alte institutii de sanatate si care contribuie la crearea de biserici in spitale, precum si de spitale bisericesti si manastiresti, astfel incat ajutorul medical sa se impleteasca in fiecare stadiu al tratamentului cu grija pastorala. Biserica ii cheama pe laici sa dea bolnavilor tot ajutorul care sta in puterea lor si care sa usureze suferinta omeneasca cu iubire si grija afectuoasa. 3. Pentru Biserica, problema sanatatii persoanei si a poporului nu este exterioara si pur sociala, fiindca are o legatura directa cu misiunea ei intr-o lume ravasita de pacat si de neputinte. Biserica este chemata sa conlucreze, alaturi de structurile de stat si cercurile interesate ale societatii, la elaborarea unei conceptii despre sanatatea nationala in care fiecare om sa-si poata realiza dreptul sau la sanatate spirituala, fizica si psihica si la bunastare sociala in conditiile maximei sperante de viata. Relatiile dintre doctor si pacient trebuie sa se cladeasca pe respectul integritatii, al alegerii libere si al demnitatii persoanei. Manipularea omului nu este admisibila nici chiar in cele mai bune scopuri. Biserica nu poate decat sa salute dezvoltarea dialogului intre medic si pacient care are loc in medicina contemporana. Fara indoiala, aceasta abordare isi are radacinile in traditia crestina, desi exista ispita reducerii lui la nivelul unei relatii pur contractuale. Totodata, trebuie sa admitem ca modelul traditional "paternalist" al relatiilor dintre medic si pacient, criticat, pe drept, datorita frecventelor incercari de justificare a arbitrarului medicului, poate fi si o abordare autentic paterna a pacientului, in functie de fizionomia morala a medicului. Fara a acorda vreo preferinta vreunui model organizat de asistenta medicala Biserica e de parere ca aceasta asistenta trebuie sa aiba maximum de eficienta si accesibilitate pentru toti membrii societatii, indiferent de posibilitatile ei financiare si de statutul social, in numarul acestora fiind inclusa si repartizarea resurselor medicale limitate. Pentru ca o astfel de repartizare sa fie autentic echitabila, criteriul "nevoilor fundamentale" trebuie sa predomine asupra criteriului "relatiilor de piata". Medicul nu trebuie sa lege gradul responsabilitatii sale pentru acordarea asistentei medicale exclusiv de retributia financiara si de marimea ei, transformandu-si profesia intr-o sursa de imbogatire. In acelasi timp, plata demna a muncii lucratorilor din domeniul sanatatii reprezinta o sarcina importanta a societatii si a statului. Recunoscand repercusiunile potential benefice ale faptului ca medicina e tot mai mult orientata in directia prognozei si profilaxiei, si salutand conceptia integrala despre sanatate si boala, Biserica avertizeaza cu privire la incercarile de absolutizare a uneia sau alteia din teoriile medicale, reamintind importanta mentinerii prioritatilor spirituale in viata omeneasca. Plecand de la experienta sa multiseculara, Biserica avertizeaza si asupra pericolului introducerii sub pretextul unei "medicini alternative" a practicilor magice si oculte, care inrobesc vointa si constiinta oamenilor actiunii puterilor demonice. Fiecare om trebuie sa aiba dreptul si posibilitatea reala de a nu accepta exercitarea asupra organismului sau a unor metode care contravin convingerilor sale religioase. Biserica reaminteste faptul ca sanatatea trupeasca nu este suficienta in sine, intrucat ea este doar una din laturile existentei umane integrale. Trebuie admis insa ca pentru mentinerea sanatatii persoanei si poporului este foarte importanta luarea unor masuri preventive si crearea unor conditii reale pentru cultura fizica si sport. In sporturi competitia este naturala. Totusi, comercializarea lui

35

extrema si cultul mandriei legata de aceasta, manipularea dopajelor ruinatoare pentru sanatate si tot mai multele concursuri in timpul carora se ajunge deliberat la mutilari grave nu pot fi acceptate. 4. Biserica Ortodoxa Rusa e nevoita sa constate cu profunda ingrijorare ca poporul pe care-l pastorea in mod traditional a ajuns astazi intr-o stare de criza demografica. Rata nasterilor si media duratei de viata au scazut dramatic, iar numarul populatiei se diminueaza incontinuu. Viata este amenintata de epidemii, de cresterea bolilor cardiovasculare, psihice, venerice si de alt gen, de dependenta de droguri si de alcoolism. S-au inmultit bolile copiilor, inclusiv oligofrenia. Problemele demografice duc la deformari ale structurilor sociale si la diminuarea potentialului creator al oamenilor devenind una din cauzele slabirii familiilor. Cauzele principale ale depopularii si starii critice a sanatatii popoarelor din secolul XX sunt razboaiele, revolutiile, foametea si represiunea in masa, ca urmare a carora, la sfarsitul secolului, criza societatii s-a agravat. Problemele demografice au fost in atentia continua a Bisericii. Ea este chemata sa urmareasca indeaproape procesele legislative si administrative pentru a preveni luarea de decizii care sa agraveze situatia. Este neaparat necesara ducerea unui dialog continuu cu puterea de stat si cu mijloacele de informare in masa pentru explicarea pozitiei Bisericii in problemele de politica demografica si de mentinere a sanatatii. Lupta impotriva depopularii trebuie inclusa in sprijinirea efectiva a cercetarilor medicale si programelor sociale pentru protectia mamei si a copilului, a embrionului si a nou-nascutilor. Statul este chemat sa sprijine cu toate mijloacele nasterea si educatia cuvenita a copiilor. 5. Biserica intelege afectiunile psihice ca una din manifestarile degradarii generale a naturii umane de catre pacat. Demarcand in structura personalitatii planurile duhovnicesc, sufletesc si trupesc, Sfintii Parinti disting intre bolile care provin "de la natura" si neputintele produse de actiunile demonice sau aparute ca urmare a patimilor omenesti inrobitoare. Potrivit acestei distinctii, e la fel de incorecta reducerea bolilor psihice la manifestari obsesive - conceptie care implica recurgerea neintemeiata la exorcizari ale duhurilor rele -, ca si incercarea de a trata toate dereglarile psihice exclusiv prin mijloace clinice. Mult mai rodnica in psihoterapie este impletirea intre asistenta pastorala si medicala cu delimitarea sferelor de competenta ale doctorului si ale preotului. Nici o maladie psihica nu diminueaza demnitatea omului. Biserica da marturie ca o persoana bolnava psihic este si ea purtatoare a chipului lui Dumnezeu, ramanand fratele nostru care are nevoie de ajutor si compasiune. Sunt inadmisibile din punct de vedere moral abordarile psihoterapeutice bazate pe reprimarea personalitatii bolnavului si umilirea demnitatii lui. Metodele oculte de actiune asupra psihicului, deghizate uneori in psihoterapie stiintifica, sunt categoric inacceptabile pentru Ortodoxie. In unele cazuri, tratarea bolnavilor psihic necesita atat izolare, cat si alte forme de constrangere. Totusi, in alegerea formei de interventie medicala, trebuie plecat de la principiul celei mai mici restrangeri a libertatii pacientului. 6. In Biblie se spune ca "vinul veseleste inima omului" si ca e "folositor intocmai ca apa de-l vei bea cu masura". Dar atat in Sfanta Scriptura, cat si in scrierile Sfintilor Parinti intalnim adeseori o condamnare violenta a viciului betiei care, incepand pe nestiute, duce la o multime de alte pacate ruinatoare. Foarte adeseori bautura duce la destramarea familiilor, producand nenumarate suferinte atat victimelor acestei neputinte pacatoase, cat si oamenilor din apropierea lor, indeosebi copiilor. "Betia este o dusmanie impotriva lui Dumnezeu... Betia e un demon atras de bunavoie... Betia indeparteaza Duhul Sfant", scrie Sfantul Vasile cel Mare. "Betia este radacina tuturor relelor... Betivul este un cadavru viu... Betia poate sluji in sine drept inlocuitorul oricarei pedepse, ea umple sufletul de tulburare si mintea de intuneric, facandu-l pe betiv rob, supunand-l la nenumarate boli, interne si externe... Betia este o fiara cu multe chipuri si cu multe capete... Aici da nastere la desfranare, dincolo la manie, aici la tampirea mintii si a inimii, dincolo la dragoste necurata... Nimeni nu-si inrobeste voia rea diavolului cat face betivul", afirma Sfantul Ioan Hrisostom. "Betivul este in stare de orice rau si e expus oricarei ispite... Betia ii face pe cei inrobiti ei neinstare de nimic", marturiseste si Sf. Tihon Zadonski. Si mai ruinatoare este dependenta de droguri, in continua crestere - patrma care face omul inrobit ei extrem de vulnerabil la actiunea puterilor intunericului. Aceasta cumplita neputinta inghite an de an tot mai multi oameni, secerand o multime de vieti. Faptul ca cei mai predispusi la droguri sunt tinerii face din acest flagel o amenintare deosebita la adresa societatii. Interesele egoiste ale afacerilor cu droguri sustin promovarea indeosebi oentru tineri a unei pseudo-culturi a "drogurilor". Aceasta impune unor oameni imaturi stereotipuri 36

comportamentale care prezinta folosirea drogurilor drept o calitate "normala", ba chiar indispensabila a relatiilor umane. Principalul motiv al evadarii multor contemporani intr-un taram al iluziilor alcoolice sau narcotice este vidul spiritual, pierderea sensului vietii si intunecarea orientarilor morale. Dependenta de droguri si alcoolismul sunt manifestari ale unei maladii spirituale nu numai a individului izolat, ci si a intregii societati. Aceasta este rasplata pentru ideologia consumismului, pentru cultul prosperitatii materiale, pentru lipsa spiritualitatii si pierderea idealurilor autentice, in compasiunea pastorala pentru victimele alcoolismului si dependentei de droguri, Biserica le ofera sprijin duhovnicesc pentru a invinge viciul. Fara a nega necesitatea indispensabila a asistentei medicale in stadiile critice ale dependentei de droguri, Biserica da o atentie deosebita prevenirii si reabilitarii, care devin inca si mai eficiente atunci cand acesti suferinzi participa constient la viata euharistica si comunitara Virtutea de a fi om Aadar pentru c am dobndit acest dar att de mare el iertrii pcatelor, s facem totul ca s nu batjocorim o binefacere ca aceasta. Dac i nainte de primirea cinstei acesteia, pcatele erau vrednice de pedeaps, cu att mai mult dup ce am primit aceast nespus binefacere. Cele ce spun acum nu le spun la ntmplare, ci pentru c vd pe muli cretini c duc dup botez o via mai pctoas dect cei nebotezai, c nu se vede nici un semn n viaa lor c snt cretini. De aceea nici n ora, nici n biseric nu poi ti degrab cine-i credincios i cine-i necredincios, afar doar de ai sta n timpul mprtirii cu sfintele taine, ca s vezi cine iese afar i cine rmne s se mprt-easc. i-ar trebui s cunoatem pe credincioi nu dup locul n care se gsesc, ci dup viaa lor. Marile dregtorii lumeti le recunoatem dup insignele purtate de oameni; calitatea noastr de cretini ns trebuie s-o cunoatem dup sufletul nostru. Cretinul trebuie s se arate cretin nu numai dup darul pe care-l aduce la altar, ci i dup viaa nou pe care o duce; trebuie s fie lumina lumii i sarea pmntului. Dar cnd nici pe tine nu te luminezi, nici nu-i micorezi putreziciunea, de unde s tiu c eti cretin? C te-ai botezat? Dar tocmai botezul i mrete mai mult pedeapsa. C mreia cinstei aduce un adaos de pedeaps peste cei care nu voiesc s triasc la nlimea cinstei. Se cuvine ca un cretin s strluceasc nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci i prin cele ce aduce el Lui. Totul s-l arate cretin: mersul, privirea, mbrcmintea, glasul. V spun acestea, nu pentru a ne luda c suntem cretini, ci pentru a ne pune viaa n rnduial spre folosul celor ce ne vd. Aa ns, oricum a cuta s te cunosc, vd c faci cu totul alte fapte dect fapte de cretin. Dac a vrea s te cunosc dup locul n care i petreci timpul, te vd petre-cndu-i toat ziua la hipodrom, la teatru, n frdelegi, la ntrunirile cele pierztoare de suflet din ora, n ntovriri cu oameni stricai. Dac a vrea s te cunosc dup expresia feei, te vd mereu pufnind n rs i molu ca o femeie stricat, care rde n gura mare. Dac a vrea s te cunosc dup haine, te vd c nu eti mbrcat cu mai mult cuviin dect comedianii. Dac a vrea s te cunosc dup cei ce te nsoesc, te vd nconjurat de parazii i de lichele. Dac a vrea s te cunosc dup vorbe, nu te aud rostind vreo vorb sntoas i la locul ei, care s ajute la mbuntirea vieii noastre. Dac a vrea s te cunosc dup mncrurile de la mas, apoi masa ta te acuz i mai mult. Spune-mi dar dup care fapte s te cunosc c eti cretin, cnd totul te arat necretin? Dar pentru ce spun: cretin? Nu pot ti bine nici dac eti om. Cnd te vd c arunci cu picioarele ca un mgar, c sari ca un taur, c nechezi dup femei ca un armsar, c eti lacom la mncare ca un urs, c-i ngrai trupul ca un catr, c eti ranchiunos ca o cmil, c rpeti ca un lup, c te mnii ca un arpe, c rneti ca o scorpie, c eti iret ca o vulpe, c ii n tine veninul rutii ca o aspid i viper, c lupi mpotriva frailor ti ca demonul cel ru, cum voi putea s te numr cu oamenii cnd nu vd n tine caracteristicile firii omeneti? Cutnd s fac deosebirea ntre un necredincios i un credincios, mi-e team c nu voi gsi nici deosebirea dintre un om i o fiar. Cum s te numesc? Fiar? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu ns ai adunat n tine toate cusururile i mergi chiar mai departe dect fiarele slbatice. S te numesc drac? Dar dracul nu slujete tiraniei stomacului, nici nu ndrgete banii. Spune-mi, te rog, pot s te mai numesc om cnd ai mai multe cusururi dect fiarele i dracii? Dac om nu pot s te numesc, cum pot s te mai numesc cretin? i marea grozvie este c suntem att de plini de pcate, c nu ne vedem sluenia 37

sufletului nostru i nici nu ne dm seama de urenia lui. Cnd te duci la frizerie ca s-i tunzi prul, iei oglinda i te uii cu atenie la pieptntura prului, ntrebi pe cei de fa i chiar pe frizer dac i-e aranjat bine prul de pe frunte; chiar cnd eti btrn nu te ruinezi s-i piepteni i s-i aranjezi prul ca unul tnr; dar nu ne sinchisim deloc c sufletul nostru nu-i numai pocit, ci i slbtcit, ajungnd ca Scila (monstru marin cu zece capete i dousprezece picioare) sau Himera (monstru cu trei capete: de leu, de capr i de arpe) din miturile pgne. i avem totui i pentru suflet o oglind duhovni-ceasc, cu mult mai bun i mai de folos dect cealalt. Oglinda aceasta nu ne arat numai sluenia sufletului, ci, dac voim, ne arat i cum s ne schimbm sluenia ntr-o frumusee fr seamn. Care-i oglinda aceea? Viaa brbailor virtuoi, istoria vieii lor fericite, citirea Sfintelor Scripturi, legile date de Dumnezeu. Dac ai vrea s te uii numai o dat la chipurile sfinilor acelora, vei vedea i urenia sufletului tu; i odat ce i-ai vzut-o nu mai ai nevoie de altceva ca s scapi de urenia lui. La asta ne i folosete oglinda: ne ajut s ne schimbm cu uurin nfiarea. Nimeni deci s nu mai aib chip de fiar. Dac robul nu intr n casa tatlui, cum vei putea tu s intri n pridvoarele acelea, cnd eti i fiar? Dar pentru ce spun fiar? Un om ca acesta este mai cumplit ca o fiar. C fiarele, dei slbatice prin firea lor, ajung de multe ori blnde dac sunt dresate de oameni. Dar tu, care schimbi slbticia fireasc a fiarelor i le faci blnde mpotriva firii lor, ce cuvnt de aprare mai poi avea cnd nsui schimbi blndeea ta fireasc ntr-o slbticie potrivnic firii tale? mblnzeti fiara, care-i slbatic prin firea ei, i tu, mpotriva firii tale, te slbticeti, dei eti blnd prin fire. Domesticeti pe leu, i-l faci asculttor, dar faci ca mnia s-i fie mai slbatic dect leul! Pentru mblnzirea leului i stau n fa dou piedici: lipsa de raiune a fiarei i slbticia lui mai cumplit dect a tuturor fiarelor; i totui birui firea leului, datorit prisosului de nelepciune dat ie de Dumnezeu. Pentru ce, omule, tu, care birui firea animalelor slbatice, pentru ce-i trdezi odat cu firea i frumuseea voinei? Dac i-a porunci s mblnzeti pe un alt om, nai socoti porunca peste puterile tale, dei ai putea s-mi spui c nu eti stpn pe voina altuia, nici nu-i st n putere totul; acum ns e vorba de fiara din tine, peste care eti deplin stpn. Cele 7 rostiri de pe Cruce n cele 6 ceasuri ale agoniei de pe cruce, Iisus a grit n 7 rnduri, iar cuvintele rostite atunci alctuiesc un rezumat testamentar al nvturii i al misiunii Sale n lume. Succesiunea lor exact e greu de stabilit, cci nici un evanghelist nu le pomenete pe toate, ci fiecare pe cte unele. n mare, aici le prezentm, glosndu-le pe scurt, n succesiunea pentru care a optat i poetul cretin francez Paul Claudel (1868-1954), care a nchinat Rstignirii, acum 7 decenii, un memorabil eseu liricoteologic: Un poete regarde la croix ("Un poet privete crucea"). N-am reinut aici dect n mic msur consideraiile autorului francez, dar cei interesai le pot citi i n romnete, n frumoasa tlmcire a Anci Srbulescu (Ed. Anastasia, Bucureti, 1994). Printe, iart-le lor, cci nu tiu ce fac! (Luca 23, 34) La nceput, Domnul pare s priveasc n jos, la cele ale pmntului, artndu-i grija pentru lumea pe care venise s-o mntuiasc. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare fa de cei ce-L rstigneau, aducnd aminte de porunca nnoit a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) i asupra vrjmailor, dup modelul iubirii dumnezeieti (Matei 5, 44-48). Iubirea i consecina ei fireasc, iertarea, mpinse pn la jertfa de sine, sunt baza ntregului cretinism. n acelai duh cerem i-n rugciunea domneasc (Tatl nostru): "i ne iart nou grealele noastre, precum i noi iertm greiilor notri". Dac Cel fr de greeal a iertat greiilor Si chiar n toiul greelii lor, cum oare noi, cei la rndul nostru plini de greeli, nu vom ierta, n urma, greiilor notri? Adevrat griesc ie, astzi vei fi cu mine n rai (Luca 23, 43) Pe aceeai linie a iubirii ierttoare ('Dumnezeu nu vrea moartea pctosului, ci mntuirea lui') se nscrie i a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvntndu-se astfel pocina i dreapta mrturisire, prin care tlharul dobndete, chiar n ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hristos. Se mplinete astfel deplin profeia cum c muli vamei (pctoi) vor dobndi mpria naintea celor ce s-au socotit drepi. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata este a lui Dumnezeu, Care nu Se zgrcete n buntatea Lui. Cnd tindem s fim necrutori cu cel czut, judecndu-l n prip, s 38

ne aducem pe dat aminte c primul intrat n rai a fost un tlhar pocit n ceasul din urm! Femeie, iat fiul tu! Iat mama ta! (Ioan 19, 26-27) Dup ce le-a vorbit pctoilor, ce au mai grabnic trebuin de grij i de mil, Domnul se adreseaz de pe cruce celor drepi i curai, maicii Sale i lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, ncredinndu-i unul altuia, ca temelie i chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci i acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului este consfinit astfel ca Maic purttoare de grij a ntregului neam cretinesc, care la rndul lui este chemat s vegheze asupra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, msura vie a dragostei ocrotitoare i a comuniunii n Duhul Sfnt. Mi-e sete (Ioan 19, 28) Rstignitului i este sete: ap, lucrul cel mai la ndemn, care se d pe degeaba oricui, i este refuzat de ctre oameni Celui ce i-a pus viaa pentru ei! Celui ce le-a druit Cerul, n-au s-I dea dect oet i fiere! Celui ce este 'dulceaa lumii', lumea i ntinde, pn-n ultima clip, amrciunea pcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult dect setea de ap: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu dup dragostea omului, i dorul neostoit al Fiului Omului dup Tatl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtndu-ne crucea dup puteri, oare nu nsetm i nu flmnzim i noi, fiecare, urmnd lui Hristos, dup dragoste i dup dreptate, dup "pinea cea spre fiin"? Prin setea aceasta, Cel spnzurat ntre pmnt i cer i ndreapt de-acum fruntea spre Tatl. Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27, 46; Marcu 15, 34) "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai prsit?". Este, observ Claudel, "conflictul a dou naturi i a dou voine reunite n arena ferecat a vocaiei rscumprtoare", clamat cu vorbele omeneti ale Psalmistului (21, 1). Omul Iisus, Care se rugase cu sudori de snge n grdina Ghetsimanilor i cerise s se treac de la El paharul ptimirii, dar sfrise prin a Se ncredina voii Tatlui ceresc, strig acum nu ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un om covrit de durere n carnea i-n oasele lui. Omenitatea a fost asumat pn la capt i strigtul ei bate la porile cerului, care nu vor ntrzia s se deschid. St n aceast mare cumpn a jertfei rscumprtoare toat frmntarea lui Iov, spre dumnezeaiasca dezlegare. Nae Ionescu avea toat dreptatea: cretinismul este, pn la urm, "soluia dumnezeiasc a problemei lui Iov". Svritu-s-a (Ioan 19, 30) A se svri nseamn, deopotriv, a se sfri i a se mplini. Iisus e la captul misiunii Sale mntuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El st s se svreasc (sfreasc), dar Dumnezeul din El are contiina ntreag a svririi (mplinirii) planului mntuitor, a biruinei divine care va strluci de a treia zi, pentru eternitate, n lumina nenserat a nvierii. "Svritu-s-a" nu este att vestea morii, ct a plintii ce va sa vie i pe care nimeni i nimic n-o mai poate de-acum zgzui. E atingerea intei, e triumful Crucii ('dup care toate se cer'), este repunerea lumii pe fgaul ei nelumesc Printe, n minile Tale ncredinez duhul Meu. Sufletul omului se ncrede lui Dumnezeu, n rsparul morii, iar Fiul este gata de ntoarcerea n slava din care a venit, de "ederea de-a dreapta Tatlui" cea mai dinainte de veci i pentru vecii vecilor, cci "Eu i Tatl una suntem" (Ioan 10, 30). n faa acestei mrturii a Cuvntului, toate cuvintele noastre se smeresc i tac, ca nite biete unelte ale veacului acestuia. Rsritul cel de Sus ne strlumineaz cu Duhul cel mn-gietor i toate se umplu de har i se fac una ntru Hristos, Domnul Vieii i al nvierii. Starea de rugciune presupune contiina prezenei lui Dumnezeu n fiina uman. Acesta este de fapt elementul primordial al cultului autentic cretin, care se face n duh i adevr. Dumnezeu se odihnete n sfinii Si. Dumnezeu "iese din Sine" : de la Tatl, prin Fiul, n Duhul Sfnt. Dar i sufletul iese din sine i se ntinde spre Dumnezeu, pe ct este cu putin firii umane. Inima cuprinde pe Dumnezeu, Dumnezeu mbrieaz existena omului. n aceast ambian de ntlnire n rugciune, are loc ridicarea minii la Dumnezeu. Datorit rugciunii, lucrarea contemplativ nu are un caracter intelectualist. Elementul contemplativ, cruia spiritualitatea isihast i d o mare importan, apare i se menine n contextul rugciunii. Este adevrat c teologia mistic expus n scrierile areopagitice - dup care metoda contemplrii "ntunericului supraesenial" n care se afl Necunoscutul ca lumin neapropiat, este singura cale de a cunoate c Dumnezeu este dincolo de cunoatere (agnosia), dincolo de percepia intelectual prin afirmare - se gsete ca o not 39

dominant n toate scrierile filocalice despre rugciune. Cu toate acestea, teologia mistic i n general metoda de contemplare ortodox, care nu se limiteaz la intelectualismul scrierilor areopagitice, nu desparte cunoaterea de rugciune. Apoi, exist i alte ci de contemplare a misterului lui Dumnezeu: calea liturgic, sacramental, calea urmrii lui Hristos prin lepdarea de sine i acceptarea crucii. Ceea ce trebuie s fie reinut aici este faptul c prin rugciune cretinii redescoper rdcinile lor cele mai adnci, legtura lor cu viaa. Metodele de contemplaie pot fi diverse, rugciunile pot avea felurite forme : de cerere, de mijlocire, de mulumire. Dar nu exist fr rugciune, ridicare a minii pe alt plan de cunoatere, pe planul ntlnirii personale cu Dumnezeu, Care Se revars ca lumin : "n lumina Ta vom vedea lumina". Acelai principiu este valabil i pentru contemplarea n Sfnta Scriptur a stratului ascuns al cuvintelor lui Dumnezeu : "S nu te apropii de cuvintele tainelor din dumnezeiasca Scriptur, fr ajutorul lui Dumnezeu, primit prin rugciune i cerere, ci spune : "Doamne, d-mi s primesc simirea puterii celei din ele" (Rugciunea Citirii). "Socotete c cheia nelesurilor adevrate din dumnezeietile Scripturi e rugciunea" (Sf. Isaac Sirul, Cuvntul LXXII, in Filoc. rom., vol. 10).
Una dintre cele mai frumoase srbtori cretine este cea a Pogorrii Duhului Sfnt, numit i Duminica Rusaliilor, a Cincizecimii sau "Duminica Mare" Ca i alte cuvinte din limba romn (biserica, nger, botez, mntuire, lege, cruce, cretin), "Rusaliile" atest vechimea cretinismului pe teritoriul patriei noastre; termenul provine de la numele vechii srbtori pgne "Rosalia", o srbtoare ce se inea primvara, cnd nfloresc trandafirii (rosa). i pentru c Pogorrea Duhului Sfnt era serbat tot n aceast perioad, cretinii daco-romani i-au atribuit numele vechii srbtori amintite. n teologia dogmatic, Pogorrea Duhului Sfnt are o semnificaie special. Acum se mplinete fgduina Domnului nostru Iisus Hristos fcut Sfinilor Apostoli nainte de nlarea Sa la cer: "De Ierusalim s nu v deprtai, ci s ateptai acolo fgduina Tatlui, pe care ai auzit-o de la Mine... Vei lua putere venind Duhul Sfnt peste voi, i mi vei fi martori n Ierusalim i n toat Iudeea i n Samaria i pn la marginile pmntului". Prin urmare, la 10 zile dup nlare i la 50 dup nviere, un vuiet puternic, ca de vijelie, a nvluit casa unde se aflau adunai, n stare de rugciune, Sfinii Apostoli i "limbi ca de foc" au stat deasupra fiecrui ucenic i s-au umplut toi de Duhul Sfnt i au nceput s vorbeasc n alte limbi, precum le ddea lor Duhul a gri i erau numii toi (care-i auzeau) i se minunau". Astfel, n Duminica Rusaliilor, Sfinii Apostoli "s-au mbrcat" cu "putere de sus" ca s transmit nou nvtura cuprins n Evanghelia lui Hristos la toate "neamurile" pmntului. "Cel ce va crede i se va boteza se va mntui, iar cel ce nu va crede i nu se va boteza se va osndi". Cuprins de harul Sfntului Duh, n acea duminic Sf Ap Petru a inut o mare cuvntare (prima predic din istoria Bisericii) n faa mulimii din Ierusalim, n care preciza ca Iisus Hristos cel jertfit i nviat este cu adevrat Fiul lui Dumnezeu, Mesia, venit ca "trimis al Tatlui" pe pmnt pentru rscumprarea omului din robia pcatului i a morii. "Ptruni la inim" de cuvintele Sf Petru, cei prezeni acolo au crezut n dumnezeirea lui Hristos i, n consecin, s-au botezat "ca la trei mii de suflete", "struind apoi n nvtura Apostolilor i n mprtire, n frngerea pinii i n rugciuni". "Iar Domnul aduga zilnic Bisericii pe cei ce se mntuiau". Cincizecimea "apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare". Urmnd Prinilor putem spune, de asemenea, c Hristos este marele naintemergtor al Duhului Sfnt" (Paul Evdokimov). Marele teolog bizantin Nicolae Cabasila subliniaz: "Care este efectul i rezultatul suferinelor, propovduirii i actelor lui Hristos? Nimic altceva dect coborrea Duhului Sfnt asupra Bisericii. Ea trebuia s aib loc. Duhul Sfnt s-a cobort deasupra Sf Apostoli, aflai la un loc, dup ce toate Tainele lui Hristos fuseser mplinite". Cincizecimea nu este, aadar, o simpl consecin i, deci, o continuare a ntruprii Fiului. Ea constituie al cincilea act al Rscumprrii (mntuirea obiectiv). n acelai timp, ea este al doilea act al Tatlui: Tatl trimite pe Fiul i acum trimite pe Duhul Sfnt, dar mpreun cu Fiul se realizeaz aceast "trimitere". Prezent n lume i pn la Rusalii, dar numai prin lucrarea Sa, ca Persoan trinitar ce introduce energiile divine n creaie, Duhul Sfnt "vine" n lume acum, la Cincizecime, ca Ipostas, ca Persoan, pentru a lucra n interiorul naturii umane restaurate i nnoite de Hristos, n care era prezent tot Duhul. De aceea ne i rugm Duhului Sfnt: "Vino i Te slluiete ntre noi i ne curete de toat ntinciunea i mntuiete, Bunule, sufletele noastre". Un lucru foarte important: Cincizecimea este actul de natere n istorie al Bisericii lui Hristos-Kyrios, ca trup al Su i comuniune de persoane prin El n Duhul Sfnt; Duhul nu S-a mprtit pe Sine unuia singur, ci tuturor, adic Sf Api aflai la un loc, dar fiecare bucurndu-se de harurile Duhului n comuniune cu ceilali. "Iisuse nlat! o iari cerul cu Tine plin, Tatl i cu Duhul, fiii pmntului sunt rug fierbinte, Venirea Ta o cheam murmurnd vzduhul" (Octavian Voicu, nlarea Domnului)

40

Srbtoarea Rusaliilor este una popular, cu data mobil (la 50 de zile dup Sfintele Pati), celebrat n aceeai zi cu srbtoarea Cinzecimii (Pogorrea Sfntului Duh) i dedicat ndeosebi spiritelor morilor. Srbtoarea dureaz trei zile n Moldova i Transilvania, apte zile n Muntenia i Oltenia sau opt zile n Banat. n credina popular Rusaliile sunt spiritele morilor care, dup ce au prsit mormintele la Joimari i au petrecut Patile cu cei vii, refuz s se mai ntoarc n locaurile lor subpmntene i ncep s fac rele oamenilor. Pentru a le mbuna, oamenii, care evitau s le spun Rusalii, le-au dat diferite nume: Iele, Zane, Frumoasele s.a. Spre deosebire de strigoii care apar i provoac necazuri oamenilor n anotimpul friguros al anului, Ielele sunt prezente numai pe timpul verii. Acestea se spune c pedepsesc oamenii ri, pe cei care nu le respect zilele, care dorm noaptea sub cerul liber etc. Local, Rusaliile urseau copiii la natere i preziceau moartea oamenilor. Pentru a se feri de pericolul lor, oamenii purtau la bru pelin sau usturoi. De aceast zi se leag o mulime de obiceiuri i ceremonii: se mpodobesc locuinele, porile i anexele gospodreti cu ramuri de tei, plop, stejar; se desfoar Jocul Cluarilor; se sfinesc ramuri de tei, soc, de mure, pentru a fi folosite n medicina populara; se mpletesc cununie din spice de gru i flori de cmp pentru a fi purtate de tineri la celebrarea cstoriilor; se pocnesc frunze de tei pentru a alungarea spiritelor rele; se prepar unsori pentru ungerea ugerului vacilor; se fac descntece mpotriva Ielelor; se ung uile cu usturoi .a. La practicile de pomenire a morilor din ziua Rusaliilor, se desfoar i obiceiuri i ceremonii dedicate celor vii, ca de pild Prinsul verilor i verioarelor (Muscel, Dmbovia).

Lunea Rusaliilor, precum citim n slujba zilei, este nchinat Sfntului Duh i aa este numit n toate Bisericile Ortodoxe, pentru care o numim i noi "Praznicul Sfntului Duh". Hramurile de Sfnta Treime se pot ine att n Duminica Rusaliilor, ct i a doua zi, ca pn acum. Rug. constituie una din premizele spirituale ale eforturilor ecumenice de a face unitatea de credin spre care nzuim mai explicit i mai vie. Nimic nu se petrece n viaa Bisericii fr Duhul Sfnt: faptele Bisericii, ca i Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfnt. n tradiia liturgic i spiritual ortodox, orice rug., tain, laud sau slujb, ncepe cu invocarea Sfntului Duh, care nu este o simpl chestiune de ritual, ci se refer la nsi natura i scopul cultului cretin. Pentru Prinii Bisericii Rsritene, vocaia i misiunea Bisericii se identific cu nsi rug. ei de continua nnoire a trimiterii Duhului Sfnt: "Doamne, Cel ce n ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfntul Tu Duh Apostolilor Ti, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L nnoiete nou celor ce ne rugm ie". Epicleza, chemarea Duhului Sfnt e rugciunea cretin prin excelen, deoarece cretinii triesc cu certitudinea c nu exist timp i spaiu fr prezena vie i venirea permanent a lui Hristos cel nviat n Duhul Sfnt. Abordnd acest subiect ntr-un sens foarte general, nu vom intra n amnunte care in de istoria dogmelor. nvtura despre Sfntul Duh a fcut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381), care, mpotriva ereziei susinut de Macedonius, a formulat articolul de credin: "Credem i ntru Duhul Sfnt, Domnul de via fctorul, care din Tatl purcede, cel ce mpreun cu Tatl i cu Fiul este nchinat i mrit, care a grit prin prooroci". Ereziile pnevmatologice din aceast perioad n-au pus la ndoial persoana nsi a Duhului Sfnt, dar au negat divinitatea acesteia i consubstanialitatea ei cu Dumnezeu-Tatl. Doctrina catolica despre purcederea Duhului Sfnt "de la Tatl i de la Fiul" ("Filioque"), dei nu se compar cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat n mare msur unitatea Bisericii soborniceti, fiind una din particularitile care separ catolicismul de Ortodoxie. Biserica Rsritean n-a acceptat ca "Filioque" s fie introdus sub forma de adaos la crezul de la Niceea, care se bucur de autoritatea ntregii Biserici. Punnd un mare accent pe diversitatea ipostatic n Dumnezeu, dogmatica ortodox crede c "Filioque" implic o confuzie teologic ntre persoanele Sf. Treimi. La rndul su, catolicismul pretinde c "Filioque" ar aduce o clarificare n ce privete egalitatea n dumnezeire a Fiului cu Tatl. Cert este c Filioque a dat natere unor dezbateri teologice i unui scris polemic de mari proporii, de-a lungul secolelor dup care s-a produs schisma dintre Occident i Orient. Astzi, unii teologi catolici nu-l mai consider un obstacol dogmatic ntre cele dou Biserici, n timp ce ortodocii continu s susin c el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfnt, exprimat n simbolul de credin niceo-constantinopolitan i n scrierile patristice din aceast perioad, ci dimpotriv, e o piedica n calea apropierii. Sf. Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci i una din temele preferate n reflecia teologic, creaia liturgic i mai ales n literatura de spiritualitate ortodox. Mari Sf. Prini din epoca patristic (Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericeti din perioada bizantin (Patriarhul 41

Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastr (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Stniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atrai de misterul persoanei Duhului Sfnt. Sf. Chiril al Ierusalimului i cere Scuze fa de asculttorii si pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfnt, spunnd c nu se poate stura vorbind despre un subiect ca acesta. Sf. Vasile compune un adevrat tratat despre teologia Duhului Sfnt pe baza textelor biblice, iar Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologic i poetic proprie, vorbind despre simirea prezenei Duhului Sfnt n viaa cretinului. Vom limita aceast expunere la cteva aspecte principale ale nvturii despre Duhul Sfnt n tradiia ortodox: 1. Sunt felurite daruri, dar este acelai Duh. Mai nti, prezena i lucrarea Duhului Sfnt sunt situate n cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfnt are o mare lucrare n Biseric, dar aceasta se produce nuntrul "iconomiei" trinitare a mntuirii. Pnevmatologia este deci inclus deopotriv n "teologia" i "iconomia" general a Sf. Treimi. Sf. Vasile cel Mare subliniaz n mod deosebit aspectul trinitar al mntuirii, de aceea numele Duhului Sfnt trebuie rostit mpreun cu Tatl i Fiul, n orice mrturisire de credin, doxologie i invocare liturgica. Originea biblic a acestei doctrine i practici o vedem cu claritate n scrierile pauline. Ap. Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovniceti i slujirilor n Biseric, spune c la originea lor se afl acelai Duh, acelai Domn i acelai Dumnezeu, care lucreaz toate n toi: "Sunt felurite daruri, dar este acelai Duh; sunt felurite slujiri, dar este acelai Domn; sunt felurite lucrri, dar este acelai Dumnezeu care lucreaz toate n toi".Duhul Sfnt este prezent la naterea lui Iisus din Fecioara Maria la Botezul Su n Iordan, la ntemeierea Bisericii la Cincizecime. n contextul acestei soteriologii trinitare, teologia Ortodoxa s-a concentrat asupra raportului dintre "iconomia" Fiului i cea a Duhului Sfnt n viaa Bisericii. Unele din divergenele i neclaritile ecleziologice care exist azi ntre confesiunile cretine provin tocmai din faptul c acest raport este neles n mod diferit. Se pot aminti dou tendine ecleziologice majore care provin din considerarea celor dou "iconomii": pe de o parte, o tendin hristocentric, ce pune accentul pe ntrupare i aciunea istoric a lui Iisus Hristos, trimis de Tatl s realizeze mntuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El druiete Duhul Sfnt Bisericii, a instituit tainele, slujirile i structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistena asupra aspectu-ui instituional, istoric al Bisericii, asupra continuitii ei apostolice i identitii ei sacramentale. Pe de alt parte, o tendin pnevmatocentric, ce face istoria Bisericii dependent de Duhul Sfnt. El este prezent la naterea lui Iisus din Fecioara Maria la Botezul Su n Iordan, la ntemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului n Biserica ar fi independenta de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos n timpul vieii Sale pmnteti. Biserica triete n perspectiva eshatologic, de aceea funcia ei profetic i-ar da libertatea s ntrerup continuitatea ei istoric, apostolic. Dar taina Bisericii nu se poate nelege dect dac cele dou "iconomii" a Fiului i a Duhului Sfnt se pstreaz neamestecate i inseparabile n interiorul aceleiai nvturi despre mntuire. Familia cretin ortodox Folosii-v cu nelepciune de viaa familial i vei fi primii n mpria cerurilor i v vei bucura de toate bunurile. Sf. Ioan Gura de Aur S nu ne pierdem identitatea noastr. Europa este o simfonie i nu o cntare omofon, simfonie n care fiecare popor este chemat s-i aduc nota personal, inconfundabil. Pentru a-i pstra identitatea, poporul romn trebuie s fie un popor ortodox. Pr. Dumitru Stniloae Concluzia mea este c un pericol mare ne pate. ... Acum cteva zile, sosesc aici dou maini luxoase i ei, bine mbrcai, vin la mine. Intrm n discuii, dar, dup vreo cteva minute, aerul s-a schimbat n camer i am mirosit imediat un iz strin, n-a vrea s-i supr, dar era miros specific de rom. Am fcut pomelnicele, erau doua familii cu 16 membri. n aceeai zi, seara, pe la orele 8, o cldrri cu un puradel dup ea a intrat la mine. O ntreb ci copii mai are acas n afar de cel care o nsoea i mi rspunde c mai are 9. Deci acetia 10, cu 16 de diminea, 26 de copii n trei familii. Or, la noi, ntr-un sat ntreg nu s-au nscris 26 de copii la nceputul anului colar. Vedei dumneavoastr unde ne gsim cu starea naiei noastre! Ct la sut mai e dac, ct mai e romn, ct mai e rom, ct mai e moldovean, ct mai e oltean, ct mai e bnean? Cstoriile, nu mai vorbim, se fac de-a valma, fetele pentru un ghiul, un inel, leag prietenie cu 42

negri, finlandezi, arabi i se cstoresc cu ei. Am primit deunzi un grup de tineri la chilie i m-au surprins cei doi negri care i nsoeau. ns ei erau aa de deprini, obinuii unii cu alii, nct m-am mirat foarte tare, fiindc cei doi aveau prietene romnce, probabil se vor cstori. Ei bine, dragii mei, aceste legturi biologice care se nasc n cadrul naiunii noastre nu ne mai dau voie s vorbim de prestigiu. Unde mai este prestigiul de cretin ortodox, unde mai este prestigiul smereniei, unde mai este caracterul de demnitate i de omenie romneasc? Pr. Iustin Prvu Potrivit nvturii de credin ortodox, familia este aezmntul divin, creat de nsui Dumnezeu n rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc i pentru cultivarea i dezvoltarea darurilor cu care fiecare so este nzestrat, n atmosfera de comuniune i de dragoste, luminai i cluzii de harul Duhului Sfnt, care binecuvnteaz i sfinete legtura dintre brbat i femeie. Familia se bazeaz pe dorina lui Dumnezeu de a-l crea pe om brbat i femeie, deci pereche, pentru a se completa sau ntregi reciproc. Nu mai puin duntoare pentru viaa de familie sunt i cstoriile mixte, adic cele care se ncheie ntre cretinii ortodoci cu parteneri aparinnd altor confesiuni, catolic, protestant sau cultelor neprotestante sau chiar necretini: mahomedani, evrei, buditi, hinduiti, brahmani i alii. n condiiile n care se desfoar viaa n ara noastr, cnd capt tot mai mult realitate economia de pia i ptrunderea elementului strin, mai ales n domeniul vieii comerciale, se constat i o cretere a numrului cstoriilor mixte, ncheiate ntre romni, mai ales femei, i strini de toate naionalitile i de toate religiile sau confesiunile ori cultele cretine. Neavnd aceeai credin, aceeai limba i aceleai obiceiuri i tradiii culturale i de familie, n mod firesc, aceste cupluri i mpropriaz un mod deosebit de via, care difer de cel obinuit sau tradiional, cu efecte negative asupra celor doi parteneri. Cei mai muli din partenerii acestor cstorii triesc necununai, iar copiii rmn de foarte multe ori nebotezai. Oricum, latura religioas este cea afectat poate cel mai mult. n privina cstoriilor mixte, este bine ca preoii s insiste ca acestea s nu aib loc, iar atunci cnd ele sunt inevitabile, mai ales c sunt ncurajate de legislaia civil, cununia religioasa s nu se fac dect dup convertirea prii necretine sau neortodoxe. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula Cea mai mare datorie pe care o avei voi cei cstorii, asta este: s avei mare grij cum v cretei copiii. Dac n familie, ct ai copilul acas n cei apte ani, nu te-ai grijit s-l nvei rugciuni, s fac cruce, s tie Tatl nostru, Crezul, s-l duci la biseric, s tie ce nseamn post, s tie ce inseamn pcat, s se fereasc de pcat, atunci cresc nite bestii, nite fiare. Vai i amar de lumea asta! S nu credei dumneavoastr c-i glum. Copilul, daca nu tie ce-i pcatul, ce-i ruinea, ce-i ascultarea de prini, devine o fiar. Pr. Arsenie Papacioc Paradoxul durerii Oamenii abordeaza durerea psihologic si social in diferite moduri. Unii o vad ca destin inevitabil (pesimistii), altii ca fata intunecata a unei vieti de altfel placute (optimistii), iar altii, in fine, ca mister inexplicabil. Pesimistii nu gasesc nici un sens durerii. Dar astfel pierd si sensul vietii. Optimistii omit problema durerii si cultiva falsa senzatie a fericirii intr-atatea stari neplacute si negative care inconjoara lumea. Dar aceasta abordare este, in ultima analiza, rupta de realitate. Durerea constituie o incercare cumplita pentru om. Aproape totdeauna insoteste stricaciunea si descompunerea lui biologica sau psihica. Cu toate acestea durerea ramane inexplicabila si paradoxala nu doar ca fenomen psihologic, dar si biologic. Prezenta ei nu corespunde de regula vreunui scop natural. Iar intensitatea ei nu este analoaga distrugerilor provocate sau iminente. Prevesteste, insa, durerea mortii. Iar aceasta durere are consecinte transcendente. Contribuie la curatirea launtrica a omului. De aceea constituie si cel mai bun mijloc de innoire spirituala a lui. Pozitia aceasta, care apare atat de fireasca traditiei si teologiei ortodoxe, devine enigmatica si chiar paradoxala societatii contemporane secularizate. Cand totul se reduce la nivelul simturilor si cand drept unica abordare pozitiva a durerii este considerata stergerea ei, orice gand de valorificare spirituala a ei isi pierde sensul. Totusi, discursul teologic continua sa aiba contact cu omul societatii contemporane si mesajele lui nu inceteaza sa influenteze intr-o anumita masura procesul prin care viata acestuia dobandeste sens. De aceea, evidentierea pozitiei Bisericii Ortodoxe nu este de prisos.

43

Durerea este consecinta raului. Este legata de reaua intrebuintare a libertatii. Apare indeosebi din cautarea placerii simturilor. Cautarea aceasta, ca miscare impotriva firii, il duce pe om la durere si sfarseste in moarte. Dar nici binele nu se izbuteste fara durere. Ca omul sa se tamaduiasca de starea de pacat cea impotriva firii si ca sa sporeasca in viata duhovniceasca, trebuie sa sufere. Durerea, insa, il duce in acest caz la placerea duhovniceasca. Incercarea de evitare sau inlaturare a durerii prin placerea simturilor sfarseste intr-un impas tragic. Biserica accepta durerea in toata profunzimea si intensitatea ei, pentru ca respecta libertatea umana. Totodata, insa, ofera omului puterea de a o infrunta si de a o folosi pentru desavarsirea lui, incadrandu-l pe calea lui Hristos. Calea lui Hristos este opusa caii primului Adam. In vreme ce aceasta din urma incepe cu placerea nedreapta si sfarseste in durerea cea dreapta, calea lui Hristos incepe cu durerea nedreapta si duce la placerea duhovniceasca cea dreapta. Crestinul merge in viata pe urmele lui Hristos. Se bucura pururea, vazand ca prin feluritele dureri este distrusa legea pacatului in trupul sau si este pusa in lucrare viata duhovniceasca. Deja botezul crestin arata participarea de bunavoie la moartea lui Hristos, care urmareste izbavirea lui de moartea ce a mostenit-o de la Adam. Iar tinerea poruncii iubirii, care constituie chintesenta vietii crestine, se intretese cu durerea. Functia pozitiva sau negativa a durerii depinde de atitudinea personala pe care omul o adopta fata de aceasta. Cand omul nu poate vedea in durere nici un sens sau scop, este firesc sa cedeze si sa fie cuprins de deznadejde. O vede ca pe o mergere dureroasa catre nefiinta, catre nimic. Cand, insa, o considera mijloc pedagogic al purtarii de grija a lui Dumnezeu, o poate valorifica pozitiv si incadra in perspectiva desavarsirii lui duhovnicesti. Legand durerea de pocainta si de zdrobirea sufleteasca pentru pacate, face mai lesnicioasa si mai grabnica destramarea sinelui sau celui vechi, ceea ce constituie premisa innoirii lui spirituale. Vede durerea ca pret pe care il plateste pentru intoarcerea lui de la mergerea catre nefiinta la mergerea catre fiinta. Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu il cearta pe cel care il iubeste si "biciuieste pe tot fiul pe care il primeste". In forma negativa propozitia aceasta poate fi formulata si astfel: Dumnezeu nu il cearta pe cel pe care nu il iubeste, nici nu il biciuie pe cel pe care nu il recunoaste. In mod paradoxal, Dumnezeu Cel iubitor-de-oameni este infatisat crud si neinduplecat in fata durerii omenesti. Acest fapt poate provoca omului manie si razvratire impotriva lui Dumnezeu. La o asemenea atitudine a fost indemnat Iov de femeia lui dupa indelungatul sau chin, dar el a refuzat-o ca pe o expresie a nebuniei. Dar nici Hristos, Care a trait durerea in cel mai inalt grad, nu a fost izbavit in cele din urma de paharul amaraciunii, ci a fost lasat sa il bea pana la capat. Exemplul lui Hristos este pus inainte ca model si sprijin pentru credincios. Este exemplul care exprima absoluta incredere in Tatal. Este exemplul ascultarii, care nu este abatuta spre gustarea din pomul cunostintei, ci asteapta gustarea din pomul vietii. Cercetarea (vizita) pe care ne-o face durerea este cercetare pe care ne-o face certarea (pedagogia) lui Dumnezeu. Toti Sfintii trec prin durere, care adesea este muceniceasca. Aceasta este crucea lor. Este provocarea pe care o primesc de la Dumnezeu, spre a-si dovedi iubirea dezinteresata si increderea lor fata de El. Cruce este de altminteri si virtutea, pentru ca si ea se izbandeste tot prin osteneli si incercari. Desigur, durerea nu constituie prin firea ei putere izbavitoare. Iar crestinul nu o urmareste si nici n-o primeste cu o dispozitie masochista. O rabda insa, recunoscand contributia ei in viata duhovniceasca. Dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur durerea, ca si moartea, constituie binefacere a lui Dumnezeu catre omul cazut. Prin durere omul este educat si indrumat la faptul de a priveghea. Fara imboldirea din partea acesteia, cade lesne in lancezeala si nepasare fata de cele duhovnicesti. Prin durere se sparge cochilia egoismului si apare adevarul persoanei; este presata egocentrica suficienta de sine si este usurata comuniunea cu Dumnezeu. De aceea credinciosul vede durerea ca dar al lui Dumnezeu si ii multumeste. O vede ca mijloc de exercitare intru smerenie si iubire. Astfel functioneaza inlauntrul lui un "transformator" care converteste provocarile durerii in prilejuri de pregatire pentru vesnicie. Exista, in afara de acestea, si abordarea entuziasta a durerii, care devine posibila in stari harismatice de iubire covarsitoare. Exemplul caracteristic in acest caz il reprezinta Sfantul Ignatie Teoforul, care se bucura de mucenicia ce ii statea inainte, din dorinta de a-L intalni pe Hristos. Dar si Sinaxarele pomenesc mucenici care cereau chinuitorilor sa inteteasca chinurile, spre a-si arata astfel mai profund iubirea lor pentru Hristos. 44

Cand crestinul are iubirea aceasta, vede durerea ca pe o provocare de a trai mai intens zdrobirea launtrica a pocaintei si de a gusta bucuria milei dumnezeiesti. Si deoarece provocarea mortii constituie pentru om cea mai de pe urma provocare dureroasa, cel ce il iubeste cu adevarat pe Dumnezeu, se poate bucura chiar si in agonia lui dinaintea mortii. Dar cand nu exista iubirea aceasta sau cand exista, dar este slaba, atunci durerea poate duce la deznadejde. Se poate chiar preface in ura si il poate intoarce pe om impotriva lui Dumnezeu, a aproapelui si a lui insusi. In traditia Bisericii sunt pomenite multe exemple de Sfinti care nu au vrut sa recurga la medici sau medicamente pentru a se tamadui, ci s-au incredintat pe de-a-ntregul purtarii de grija a lui Dumnezeu in ceea ce priveste evolutia ulterioara a sanatatii si vietii lor. Au vazut durerea ca pe un mijloc de curatire duhovniceasca si de dobandire a desavarsirii. Atitudinea lor nu doar ca nu a fost reprobata de Biserica, dar a fost chiar laudata de ea. Exista si cazuri de pustnici care au recurs la uzul medicamentelor sau al altor mijloace medicale si care au considerat fapta aceasta a lor abatere de la calea desavarsirii, pe care ar fi trebuit sa mearga. Totusi Biserica nu a condamnat niciodata recurgerea la aceste mijloace. Dumnezeu este Cel ce a dat oamenilor pe medici si stiinta medicinei. Iar medicamentele ce exista in natura au fost create de Dumnezeu pentru folosul oamenilor. Aceasta pozitie pluralista fata de durere si moarte nu se datoreaza unei atitudini enigmatice sau echivoce a Bisericii, ci absolutei respectari a libertatii omului si deplinei acceptari a specificitatii starii lui duhovnicesti. Cuviosul Isaac Sirul spune ca bolile "le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului". Crestinul trebuie sa nutreasca interes pentru sanatatea sa duhovniceasca si pentru desavarsire. Aceasta nu inseamna sa fie indiferent fata de sanatatea si dezvoltarea lui trupeasca sau sa evite ajutorul pe care i-l pot da medicamentele sau stiinta medicala. Dar, impreuna cu acestea si dincolo de acestea exista si perspectiva ascezei si a desavarsirii duhovnicesti a omului. Iar desavarsirea aceasta se infaptuieste prin rabdarea in incercari. Crestinul se exercita pe sine insusi prin nevointe si infranari de buna voie, incat sa poata rabda si durerile cele fara de voie ce pot veni asupra lui. Precum plantele, observa Sfantul Grigorie Palama, trebuie sa sufere toate incercarile aduse de schimbarea anotimpurilor, pentru a creste si a rodi, asa si credinciosul trebuie sa rabde chinurile de voie si pe cele fara de voie, spre a ajunge la desavarsire. Noteaza si ca fara rabdarea durerilor celor fara de voie nu rodesc cele de voie. Durerile de voie constituie laboratorul care il pregateste pe om sa abordeze corect durerile cele fara de voie si, in final, moartea insasi. De altfel acesta si este scopul vietii ascetice sau nevointei. Posturile, privegherile, incercarile si necazurile de tot felul nu constituie un scop in sine, ci mijloace pentru adaptarea omului la calea cea stramta si cu chinuri a lui Hristos, care duce la inviere si la viata cea adevarata. Doar omul poate rabda voluntar durerea. Dar, iarasi, doar omul o poate alege de voie. Abordarea pozitiva a durerii este o manifestarea a libertatii. Iar rabdarea manifestata in durere este sporire intru adevarata libertate. Crestinul abordeaza pozitiv durerea fiindca are mereu in fata ochilor viata care biruieste moartea. Si poate pasi catre patima cea de buna voie, precum Hristos, cand va cunoaste adevarata viata si libertate. Refuzul in fata durerii este supunere fata de necesitatea biologica si acceptare a puterii mortii. Cel ce nu se poate deschide perspectivei vesniciei, fara de care nu se poate intelege nici viata adevarata si nici libertatea adevarata, este usor sa fie biruit de durerile prezentului si sa renunte la viata. Este, desigur, de la sine inteles ca aceasta deschidere nu este simpla, nici usoara, dar devine posibila prin credinta, rabdare si rugaciune. Nimic nu se intampla omului fara voia si ingaduinta lui Dumnezeu. Iar ceea ce Dumnezeu voieste si ingaduie este spre sprijinirea binelui, nu a raului. De aceea si toate cate se intampla pot fi folosite de om pentru sporirea lui duhovniceasca. Dar, pentru a reusi acest lucru, trebuie sa nadajduiasca in Dumnezeu si in purtarea Lui de grija. Prin aceasta nadejde este mentinuta totdeauna deschisa perspectiva viitorului si devine cu putinta prefacerea durerii in lucrare duhovniceasca. Fara nadejdea aceasta omul nu poate sta drept in fata realitatii crude pe care adesea i-o rezerva viata. Este biruit de durere, isi pierde curajul si isi vede pieirea ca pe ceva cu neputinta de infrant. Societatea contemporana promoveaza confortul si incearca prin orice metode sa elimine durerea, sub orice forma a acesteia. Abordeaza durerea ca pe un dusman de moarte, cu un continut absolut 45

negativ. Se straduieste sa o neutralizeze si sa il izoleze pe om fata de aceasta. Si fiindca lucrul acesta nu se reuseste in mod eficace, durerea este inabusita temporar, ca mai apoi sa revina la niveluri mai profunde, cu neplacute consecinte psihice si spirituale. Aceasta pozitie fata de durere il priveaza pe om de prilejuri pretioase de maturizare spirituala si abordare integrala a vietii. Totodata creeaza falsa senzatie a sigurantei si ii intareste omului raportarea de tip individualist la Dumnezeu si la aproapele sau. Astfel ajunge sa se restranga si iubirea in viata cotidiana. Durerea il scoate pe om din siguranta si certitudinea lui conventionala. Il smereste, il intelepteste, il duce la simtirea neputintei lui si il aduce mai aproape de aproapele sau si de Dumnezeu. Indeosebi durerea sufleteasca vine ca un pret al iubirii. Si aceasta este firesc sa fie asa, de vreme ce, ca depasire a individualismului si ca jertfa a ego-ului, nu poate fi nedureroasa. Exista de altfel si un raport constant intre durere si iubire. Cu cat mai mare este iubirea, cu atat mai mare ajunge si durerea sufleteasca. Insa iubirea este mai puternica decat durerea. Iubirea poate indura durerea si o poate transfigura prin nadejdea in Dumnezeu. Aici tinteste asceza sau nevointa. Aceasta, prin ocolirea placerii si a slavei, dar si prin acceptarea de buna voie si rabdarea durerii, fie ca osteneala trupeasca sau boala, fie ca durere sufleteasca sau necazuri, il pregateste pe om pentru biruirea si transfigurarea durerii. Fara durerea crucii nu vine bucuria invierii. Iar asceza se sprijina pe nadejdea invierii, care il muta pe credincios de la trairea biologica a durerii la valorificarea ontologica a ei. Il duce de la faptul de a urma patimii lui Hristos, la invierea si viata in Hristos. PARADOXUL DURERII Oamenii abordeaza durerea psihologic si social in diferite moduri. Unii o vad ca destin inevitabil (pesimistii), altii ca fata intunecata a unei vieti de altfel placute (optimistii), iar altii, in fine, ca mister inexplicabil. Pesimistii nu gasesc nici un sens durerii. Dar astfel pierd si sensul vietii. Optimistii omit problema durerii si cultiva falsa senzatie a fericirii intr-atatea stari neplacute si negative care inconjoara lumea. Dar aceasta abordare este, in ultima analiza, rupta de realitate. Durerea constituie o incercare cumplita pentru om. Aproape totdeauna insoteste stricaciunea si descompunerea lui biologica sau psihica. Cu toate acestea durerea ramane inexplicabila si paradoxala nu doar ca fenomen psihologic, dar si biologic. Prezenta ei nu corespunde de regula vreunui scop natural. Iar intensitatea ei nu este analoaga distrugerilor provocate sau iminente. Prevesteste, insa, durerea mortii. Iar aceasta durere are consecinte transcendente. Contribuie la curatirea launtrica a omului. De aceea constituie si cel mai bun mijloc de innoire spirituala a lui. Pozitia aceasta, care apare atat de fireasca traditiei si teologiei ortodoxe, devine enigmatica si chiar paradoxala societatii contemporane secularizate. Cand totul se reduce la nivelul simturilor si cand drept unica abordare pozitiva a durerii este considerata stergerea ei, orice gand de valorificare spirituala a ei isi pierde sensul. Totusi, discursul teologic continua sa aiba contact cu omul societatii contemporane si mesajele lui nu inceteaza sa influenteze intr-o anumita masura procesul prin care viata acestuia dobandeste sens. De aceea, evidentierea pozitiei Bisericii Ortodoxe nu este de prisos. Durerea este consecinta raului. Este legata de reaua intrebuintare a libertatii. Apare indeosebi din cautarea placerii simturilor. Cautarea aceasta, ca miscare impotriva firii, il duce pe om la durere si sfarseste in moarte. Dar nici binele nu se izbuteste fara durere. Ca omul sa se tamaduiasca de starea de pacat cea impotriva firii si ca sa sporeasca in viata duhovniceasca, trebuie sa sufere. Durerea, insa, il duce in acest caz la placerea duhovniceasca. Incercarea de evitare sau inlaturare a durerii prin placerea simturilor sfarseste intr-un impas tragic. Biserica accepta durerea in toata profunzimea si intensitatea ei, pentru ca respecta libertatea umana. Totodata, insa, ofera omului puterea de a o infrunta si de a o folosi pentru desavarsirea lui, incadrandu-l pe calea lui Hristos. Calea lui Hristos este opusa caii primului Adam. In vreme ce aceasta din urma incepe cu placerea nedreapta si sfarseste in durerea cea dreapta, calea lui Hristos incepe cu durerea nedreapta si duce la placerea duhovniceasca cea dreapta. Crestinul merge in viata pe urmele lui Hristos. Se bucura pururea, vazand ca prin feluritele dureri este distrusa legea pacatului in trupul sau si este pusa in lucrare viata duhovniceasca. Deja botezul crestin arata participarea de bunavoie la moartea lui Hristos, care urmareste izbavirea lui de moartea ce a mostenit-o de la Adam. Iar tinerea poruncii iubirii, care constituie chintesenta vietii crestine, se intretese cu durerea. Functia pozitiva sau negativa a durerii depinde de atitudinea 46

personala pe care omul o adopta fata de aceasta. Cand omul nu poate vedea in durere nici un sens sau scop, este firesc sa cedeze si sa fie cuprins de deznadejde. O vede ca pe o mergere dureroasa catre nefiinta, catre nimic. Cand, insa, o considera mijloc pedagogic al purtarii de grija a lui Dumnezeu, o poate valorifica pozitiv si incadra in perspectiva desavarsirii lui duhovnicesti. Legand durerea de pocainta si de zdrobirea sufleteasca pentru pacate, face mai lesnicioasa si mai grabnica destramarea sinelui sau celui vechi, ceea ce constituie premisa innoirii lui spirituale. Vede durerea ca pret pe care il plateste pentru intoarcerea lui de la mergerea catre nefiinta la mergerea catre fiinta. Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu il cearta pe cel care il iubeste si "biciuieste pe tot fiul pe care il primeste". In forma negativa propozitia aceasta poate fi formulata si astfel: Dumnezeu nu il cearta pe cel pe care nu il iubeste, nici nu il biciuie pe cel pe care nu il recunoaste. In mod paradoxal, Dumnezeu Cel iubitor-de-oameni este infatisat crud si neinduplecat in fata durerii omenesti. Acest fapt poate provoca omului manie si razvratire impotriva lui Dumnezeu. La o asemenea atitudine a fost indemnat Iov de femeia lui dupa indelungatul sau chin, dar el a refuzat-o ca pe o expresie a nebuniei. Dar nici Hristos, Care a trait durerea in cel mai inalt grad, nu a fost izbavit in cele din urma de paharul amaraciunii, ci a fost lasat sa il bea pana la capat. Exemplul lui Hristos este pus inainte ca model si sprijin pentru credincios. Este exemplul care exprima absoluta incredere in Tatal. Este exemplul ascultarii, care nu este abatuta spre gustarea din pomul cunostintei, ci asteapta gustarea din pomul vietii. Cercetarea (vizita) pe care ne-o face durerea este cercetare pe care ne-o face certarea (pedagogia) lui Dumnezeu. Toti Sfintii trec prin durere, care adesea este muceniceasca. Aceasta este crucea lor. Este provocarea pe care o primesc de la Dumnezeu, spre a-si dovedi iubirea dezinteresata si increderea lor fata de El. Cruce este de altminteri si virtutea, pentru ca si ea se izbandeste tot prin osteneli si incercari. Desigur, durerea nu constituie prin firea ei putere izbavitoare. Iar crestinul nu o urmareste si nici n-o primeste cu o dispozitie masochista. O rabda insa, recunoscand contributia ei in viata duhovniceasca. Dupa Sf. Ioan Gura-de-Aur durerea, ca si moartea, constituie binefacere a lui Dumnezeu catre omul cazut. Prin durere omul este educat si indrumat la faptul de a priveghea. Fara imboldirea din partea acesteia, cade lesne in lancezeala si nepasare fata de cele duhovnicesti. Prin durere se sparge cochilia egoismului si apare adevarul persoanei; este presata egocentrica suficienta de sine si este usurata comuniunea cu Dumnezeu. De aceea credinciosul vede durerea ca dar al lui Dumnezeu si ii multumeste. O vede ca mijloc de exercitare intru smerenie si iubire. Astfel functioneaza inlauntrul lui un "transformator" care converteste provocarile durerii in prilejuri de pregatire pentru vesnicie. Exista, in afara de acestea, si abordarea entuziasta a durerii, care devine posibila in stari harismatice de iubire covarsitoare. Exemplul caracteristic in acest caz il reprezinta Sfantul Ignatie Teoforul, care se bucura de mucenicia ce ii statea inainte, din dorinta de a-L intalni pe Hristos. Dar si Sinaxarele pomenesc mucenici care cereau chinuitorilor sa inteteasca chinurile, spre a-si arata astfel mai profund iubirea lor pentru Hristos. Cand crestinul are iubirea aceasta, vede durerea ca pe o provocare de a trai mai intens zdrobirea launtrica a pocaintei si de a gusta bucuria milei dumnezeiesti. Si deoarece provocarea mortii constituie pentru om cea mai de pe urma provocare dureroasa, cel ce il iubeste cu adevarat pe Dumnezeu, se poate bucura chiar si in agonia lui dinaintea mortii. Dar cand nu exista iubirea aceasta sau cand exista, dar este slaba, atunci durerea poate duce la deznadejde. Se poate chiar preface in ura si il poate intoarce pe om impotriva lui Dumnezeu, a aproapelui si a lui insusi. In traditia Bisericii sunt pomenite multe exemple de Sfinti care nu au vrut sa recurga la medici sau medicamente pentru a se tamadui, ci s-au incredintat pe de-a-ntregul purtarii de grija a lui Dumnezeu in ceea ce priveste evolutia ulterioara a sanatatii si vietii lor. Au vazut durerea ca pe un mijloc de curatire duhovniceasca si de dobandire a desavarsirii. Atitudinea lor nu doar ca nu a fost reprobata de Biserica, dar a fost chiar laudata de ea. Exista si cazuri de pustnici care au recurs la uzul medicamentelor sau al altor mijloace medicale si care au considerat fapta aceasta a lor abatere de la calea desavarsirii, pe care ar fi trebuit sa mearga. Totusi Biserica nu a condamnat niciodata recurgerea la aceste mijloace. Dumnezeu este Cel ce a dat oamenilor pe medici si stiinta medicinei. Iar medicamentele ce exista in natura au fost create de Dumnezeu pentru folosul oamenilor. Aceasta pozitie pluralista fata de durere si moarte nu se datoreaza unei atitudini

47

enigmatice sau echivoce a Bisericii, ci absolutei respectari a libertatii omului si deplinei acceptari a specificitatii starii lui duhovnicesti. Cuv. Isaac Sirul spune ca bolile "le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului". Crestinul trebuie sa nutreasca interes pentru sanatatea sa duhovniceasca si pentru desavarsire. Aceasta nu inseamna sa fie indiferent fata de sanatatea si dezvoltarea lui trupeasca sau sa evite ajutorul pe care i-l pot da medicamentele sau stiinta medicala. Dar, impreuna cu acestea si dincolo de acestea exista si perspectiva ascezei si a desavarsirii duhovnicesti a omului. Iar desavarsirea aceasta se infaptuieste prin rabdarea in incercari. Crestinul se exercita pe sine insusi prin nevointe si infranari de buna voie, incat sa poata rabda si durerile cele fara de voie ce pot veni asupra lui. Precum plantele, observa Sfantul Grigorie Palama, trebuie sa sufere toate incercarile aduse de schimbarea anotimpurilor, pentru a creste si a rodi, asa si credinciosul trebuie sa rabde chinurile de voie si pe cele fara de voie, spre a ajunge la desavarsire. Noteaza si ca fara rabdarea durerilor celor fara de voie nu rodesc cele de voie. Durerile de voie constituie laboratorul care il pregateste pe om sa abordeze corect durerile cele fara de voie si, in final, moartea insasi. De altfel acesta si este scopul vietii ascetice sau nevointei. Posturile, privegherile, incercarile si necazurile de tot felul nu constituie un scop in sine, ci mijloace pentru adaptarea omului la calea cea stramta si cu chinuri a lui Hristos, care duce la inviere si la viata cea adevarata. Doar omul poate rabda voluntar durerea. Dar, iarasi, doar omul o poate alege de voie. Abordarea pozitiva a durerii este o manifestarea a libertatii. Iar rabdarea manifestata in durere este sporire intru adevarata libertate. Crestinul abordeaza pozitiv durerea fiindca are mereu in fata ochilor viata care biruieste moartea. Si poate pasi catre patima cea de buna voie, precum Hristos, cand va cunoaste adevarata viata si libertate. Refuzul in fata durerii este supunere fata de necesitatea biologica si acceptare a puterii mortii. Cel ce nu se poate deschide perspectivei vesniciei, fara de care nu se poate intelege nici viata adevarata si nici libertatea adevarata, este usor sa fie biruit de durerile prezentului si sa renunte la viata. Este, desigur, de la sine inteles ca aceasta deschidere nu este simpla, nici usoara, dar devine posibila prin credinta, rabdare si rugaciune. Nimic nu se intampla omului fara voia si ingaduinta lui Dumnezeu. Iar ceea ce Dumnezeu voieste si ingaduie este spre sprijinirea binelui, nu a raului. De aceea si toate cate se intampla pot fi folosite de om pentru sporirea lui duhovniceasca. Dar, pentru a reusi acest lucru, trebuie sa nadajduiasca in Dumnezeu si in purtarea Lui de grija. Prin aceasta nadejde este mentinuta totdeauna deschisa perspectiva viitorului si devine cu putinta prefacerea durerii in lucrare duhovniceasca. Fara nadejdea aceasta omul nu poate sta drept in fata realitatii crude pe care adesea i-o rezerva viata. Este biruit de durere, isi pierde curajul si isi vede pieirea ca pe ceva cu neputinta de infrant. Societatea contemporana promoveaza confortul si incearca prin orice metode sa elimine durerea, sub orice forma a acesteia. Abordeaza durerea ca pe un dusman de moarte, cu un continut absolut negativ. Se straduieste sa o neutralizeze si sa il izoleze pe om fata de aceasta. Si fiindca lucrul acesta nu se reuseste in mod eficace, durerea este inabusita temporar, ca mai apoi sa revina la niveluri mai profunde, cu neplacute consecinte psihice si spirituale. Aceasta pozitie fata de durere il priveaza pe om de prilejuri pretioase de maturizare spirituala si abordare integrala a vietii. Totodata creeaza falsa senzatie a sigurantei si ii intareste omului raportarea de tip individualist la Dumnezeu si la aproapele sau. Astfel ajunge sa se restranga si iubirea in viata cotidiana. Durerea il scoate pe om din siguranta si certitudinea lui conventionala. Il smereste, il intelepteste, il duce la simtirea neputintei lui si il aduce mai aproape de aproapele sau si de Dumnezeu. Indeosebi durerea sufleteasca vine ca un pret al iubirii. Si aceasta este firesc sa fie asa, de vreme ce, ca depasire a individualismului si ca jertfa a ego-ului, nu poate fi nedureroasa. Exista de altfel si un raport constant intre durere si iubire. Cu cat mai mare este iubirea, cu atat mai mare ajunge si durerea sufleteasca. Insa iubirea este mai puternica decat durerea. Iubirea poate indura durerea si o poate transfigura prin nadejdea in Dumnezeu. Aici tinteste asceza sau nevointa. Aceasta, prin ocolirea placerii si a slavei, dar si prin acceptarea de buna voie si rabdarea durerii, fie ca osteneala trupeasca sau boala, fie ca durere sufleteasca sau necazuri, il pregateste pe om pentru biruirea si transfigurarea durerii. Fara durerea crucii nu vine bucuria invierii. Iar asceza se sprijina pe nadejdea invierii, care il muta pe credincios de la trairea biologica a durerii la valorificarea ontologica a ei. Il duce de la faptul de a urma patimii lui Hristos, la invierea si viata in Hristos. Georgios Mantzaridis 48

Fiul al marelui filosof romn Constantin Noica, printele Rafail s-a nscut n anul 1942. n familie primete o educaie cretin sumar (practicarea credinei se reduce doar la mersul la biseric de Pati pentru a aprinde o lumnare). La vrsta de 13 ani pleac mpreun cu mama (era englezoaic) i cu sora lui n Anglia cu scopul primirii unei educaii mai alese. Vrsta cutrilor se manifest i n latura spiritual. La nceput merge la anglicani ns "atmosfera era foarte srccioas, foarte rece, plicticoas chiar. Nu n sensul c te-ar apuca cscatul n biseric, ci n sensul c nu te hrnea cu nimic" (Cellalt Noica mrturii ale monahului Rafail, nsoite de cteva cuvinte de folos ale printelui Symeon, ediie ngrijit de Pr. Eugen Drgoi i Pr. Ninel ugui, Editura Anastasia, Bucureti, 1994, pag.24). Trece apoi pe la penticostali, congregaionaliti, Armata Salvrii etc.; cel mai mult rmne n cadrul comunitii baptiste (un an i jumtate). n protestantism se poticnete n special n textele scripturistice referitoare la Sfnta mprtanie i, ntr-o zi, simte "ca o lumin n sufletul meu gndul de a m ntoarce la Ortodoxie" (Cellalt Noica, pag. 44). Providenial l ntlnete pe printele Sofronie, povuitorul duhovnicesc al mnstirii Essex, care l sftuiete s-i termine studiile. Revenirea la Ortodoxie s-a ntmplat n anul 1961, iar n anul 1965 printele Rafail este tuns n monahism la mnstirea Essex de ctre printele Sofronie, clugria fiind "rspunsul la ntrebrile ce mi le puneam din copilrie" (Cellalt Noica, pag. 31). Pribegiile protestante le socotete ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru ca " dac n-a fi trit Ortodoxia ca un convertit, poate c n-a fi putut niciodat s o vd n frumuseea ei strlucitoare, drept singurul adevr al istoriei" (Cellalt Noica, pag. 47) Biserica Ortodox vzut de printele Rafail Noica 1. Biserica ortodox nu e o Biseric ntre altele, ci este, pur i simplu, firea n care Dumnezeu l-a creat pe om. Esena Ortodoxiei e firea omului. i a luat n istorie nume de dreapt slvire, nume foarte frumos i foarte sugestiv, adic nume care trdeaz, dac vrei, ceea ce au cutat Prinii cei adevrai, care n-au cutat nici slav lumeasc, nici filosofie mai adevrat, ci au cutat un singur lucru: s rmn n dreapta slvire, descoperit de nsui Dumnezeu; au ncercat s pstreze nestricat viziunea acestei firi omeneti. Prin cdere, omul a ieit din aceast fire, a czut din firea lui i a trebuit ca nsui Dumnezeu s vin n istoria omului, s-i suflece minile i s spun: Uite, omule, vin Eu s fiu om, cci tu n-ai aflat, n-ai tiut cine eti. Dumnezeu a venit n istorie s fie El om, a trit toate nefericirile noastre i toate rezultatele cderii noastre, a trebuit s triasc i moartea noastr, s treac i prin iad i acolo Dumnezeu a dat o singur lovitur. Pn acolo Dumnezeu a fost blnd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porile iadului i, cum cntm la nviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a svrit un lucru pe care primul Adam n-a tiut i n-a putut s-l svreasc, din cauza cderii. Dar prin nviere, nlare i edere de-a dreapta Tatlui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit s-l fac mcar un om i, deci, n Hristos, omul s-a desvrit i s-a schimbat. Acesta e sensul Noului Testament. (Cellalt Noica mrturii ale monahului Rafail) 2. Cutm ce nesa viaa adevrat, n toate direciile vieii noastre, prin cultur, prin cltoriile noastre duhovniceti, ba chiar i n pcat. i n pcat omul, pn la urm, i caut menirea lui cea adevrat. Dar pcatul ne este adevr i de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca porunc, noi numim pcat, nu n sens moral sau etic, ci n sens ontologic, al firii. Chiar dac noi nu nelegem deplin poruncile, avem ncredere n Dumnezeu, Care ne-a dezvluit nou ceea ce tie El mai bine c ne trebuie, fiindc El ne-a fcut i El ne dezvluie, prin cuvintele Sale, care sunt nzuinele noastre i unde gsim hrana ce o cutm cu atta poft, adic viaa venic. 3. La puin vreme dup ntoarcerea mea la Ortodoxie, a venit chemarea clugriei, pe care am simit-o ca fiind rspunsul la ntrebrile ce mi le puneam din copilrie i, cu timpul, am neles c 49

moartea deine sensul vieii i vd acum c existena noastr aici, pe pmnt, nu e dect al 2 lea stagiu al trecerii noastre dintre nefiin ntru ceea ce ne cheam El, fiina Lui, adic venicia. Primul stagiu a fost viaa noastr n pntecele maicii noastre. A fost o gestaie mecanic, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea tri n existena pmnteasc, pe care ne-o d Dumnezeu. n existena aceasta, se petrece a doua gestaia; am murit ca s ne ntem aici, am murit pentru viaa noastr precedent, n pntecele maicii, i acum ncepe, de cnd ni se contureaz personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic n viaa noastr, dect dac l lsm, dac zicem Amin cuvntul Lui, dac avem ncredere n El, ne arat ce poate i ce vrea s fac cu noi , prin acest dialog ntre sufletul nostru i Dumnezeu, Printele ceresc continu creaia omului, de data asta nu fr voia omului. Nimic nu face fr voia noastr (este foarte important noiunea aceasta a libertii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastr i ne nva n viaa aceasta c i ea este o gestaie pentru viaa ce va s fie, adic viaa venic. n pntecele maicii noastre ni se formau mdularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce cutau acolo mini i picioare; ce aveam de fcut cu nasul, cu ochii i cu gura? Acestea erau ns pentru viaa ce avea s fie dup aceea. Muli dintre intelectualii notri se smintesc i nu cred n rugciune, nu cred n duhovnicie i pare normal aa; cu intelectul rmas n limitele vieii acesteia, nu se poate vedea o raiune a lucrurilor duhovniceti, fiindc ele sunt mdularele vieii ce va fi. Spre deosebire ns de starea dinainte de natere, Dumnezeu nu ne formeaz mdularele acestea dect prin voia noastr liber, care voie se exprim prin credina pe care ne ncurajeaz Dumnezeu s o avem i o cultiv n noi. Zic c Dumnezeu n noi mai mult dect o cultivm noi. Deci, rspunznd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, i dm putina s continue n noi creaia Sa; Dumnezeu ne nva n viaa aceasta s ncepem noi nine s tiem ombilicul dintre noi i pntecele creaiei acesteia. i aici ncepe, n starea czut a omului, durerea i tragismul vieii duhovniceti, care trebuie vzute n perspectiva vieii venice. i, precum pruncul, n pntecele maicii sale, nu tie nimic, ci las firea s fac ce tie ea cu el, aa i noi, n pntecele vieii acesteia, s ne ncredinm ntru totul Domnului. i chiar s colaborm, prin rugciune i prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieii ce va s fie. ncepnd de la Botez, despre care Sfntul Pavel zice c este deja o moarte n Hristos ne pogorm n moarte, n apa botezului, i ieim din ea nnoii ntru viaa cea nou, n Hristos; prin eforturile ascetice ale vieii noastre, nvm, puin cte puin, s ne ndreptm, s ne detam, n msura n care ne este cu putin, de elementele vieii acesteia i s gustm ceva din viaa cea venic, adic al treilea stadiu vom muri pn la urm i trupete, vom muri definitiv vieii asteia, ca s ne putem nate definitiv n cea care va s fie. 4. Tot ce este durere n via asta nu este dect o natere, ncepnd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul dup cdere. Dumnezeu i-a spus Evei c n dureri va nate copii. i am observat i acum mi este din ce n ce mai clar nu numai c n durere se nasc copiii, dar c fiecare durere este o natere de copil i acel copil eti tu, care supori durerea, care treci prin criz. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul c noiunea criz vine de la grecescul krisis care nseamn judecat. n criz, Dumnezeu judec viaa mea. Deci criza este o judecat pe care Dumnezeu o manifest fa de mine sau fa de o naiune (profesorul acela vorbea de crizele i pribegiile prin care a trecut Israel n Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu m invit s judec i eu viaa mea. 5. Filosofia nseamn n grecete iubirea nelepciunii ori, pentru noi, nelepciunea este nelepciunea lui Dumnezeu, este nsui Fiul lui Dumnezeu ntrupat, Hristos. i pentru noi alt nelepciune nu exist. i, dac aceast nelepciune este nebunie i este nebunie pentru lumea asta atunci s fim i noi nebuni, fiindc nelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om. 6. Originea nu este mai important dect faptul c exiti. Originea i este cuibul, ca al psrilor. Pasrea se nate ntr-un cuib, pn i cresc aripile i i ia zborul, crete n acel cuib dar dup aceea, de multe ori, nu se mai ntoarce n acel cuib niciodat. Omul, n orice caz, i face aripi duhovniceti ctre fiina lui, ctre venicia lui i zboar acolo, n venicie (Ibidem, pag. 37). 7. Ceea ce ni se cere a mplini n Biseric, nu este greu; este cu neputin. Dar ceea ce este cu neputin omului, Dumnezeu nsui mplinete pentru om. i aici intervin Tainele Bisericii i puterea lor care hrnete aceast natere i cretere ntru venicie, n fiecare suflet (Ibidem, pag. 39). 50

8. Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox.Ortodoxia este singura realitate a omului. Este n firea omului. Aceast fire, puin cte puin, s-a contientizat; omul i-a pierdut-o prin cderea n pcat i psalmistul l plnge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred c trebuie neles oarecum ca traducerea n slavon: tot omul este minciuna. Omul, dac nu i-a gsit s vorbim ntr-un limbaj modern identitatea lui, rmne n minciun. Omul e minciun pn cnd, n Hristos, devine adevr ca i Hristos Care S-a numit Adevr. Or, ca omul s-i regseasc, s zicem, identitatea, s-i revin n fire, cum se spune n limba romn, a trebuit ca Dumnezeu nsui s se ntrupeze, s devin om, s triasc mizeriile noastre, s triasc toate defectele astea ale cderii, pn i moartea, pn i iadul. A fcut i un lucru pe care primul Adam nu l-a tiut. C revenind prin nviere la via, a putut i s se nale la ceruri i s ad de-a Dreapta Tatlui, completnd calea fiinei omului, dac vrei calea devenirii ntru fiin a omului, pn la ederea de-a dreapta Tatlui. Numai n Hristos omul i poate reveni n firea lui cea adevrat ca identitate, numai astfel i regsete firea lui cea adevrat, aa cum a fost conceput de Dumnezeu mai nainte de veci, cnd s-a gndit s fac pe om n chipul i asemnarea cea dumnezeiasc". 9. Nu mai tiu cine - i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dat, un om care mai triete poate, preot ortodox, parc arhimandrit a spus c noi, ortodocii dac tim unde este ortodoxia nu tim ns unde nu este. Adic, dac noi putem gsi, s zicem filosofia cea nertcit, nu putem judeca vznd pe omul din faa noastr, dac este sau nu ortodox n esen. Asta numai Dumnezeu o tie. Am gsit n toate religiile, n natura i filosofia lor, tendine ctre Ortodoxie. Bineneles c se poate afirma de ctre unii c toi au adevrul. Da, toi au adevrul dar fragmente de adevr. ns unul este adevrul deplin i toate celelalte sunt doar ncercri ale omului, minunate cte o dat n adncimea lor. Minunate n ce fel? M minunez ct de departe poate merge omul n intuiia lui fr Hristos, dar m minunez i de faptul c nu ajunge niciodat la primirea adevrului fr Hristos. (IEROMONAHUL RAFAIL NOICA) Rolul familiei n ortodoxie Se repet necontenit formula: "familia este celula societii". Se cuvine ns s-i aducem completrile de rigoare. Familia adevrat, care i pstreaz la noi valenele spirituale din etnogenez, instituie creat de Dumnezeu, i ridicat printr-o sfnt tain la o nlime dumnezeiasc, este mai mult dect o celul a societii. n calitatea ei de putere formativ a neamului nostru, este sursa creatoare i laborator sacru n care s-a plsmuit i se mai plsmuiete, a luat chip i se ntreine ca atare, n fiecare moment, neamul i pmntul su, crora le dm numele de Romnia. Istoricete vorbind, familia a avut la romni ca fundament i suport Ortodoxia, adic tradiia neamului. i tot att de adevrat i justificat este i faptul c doar aceast tradiie i-a permis s-i dezvolte completamente valenele i virtuile. Tradiia cretin, avnd ea nsi drept suport miracolul euharistic, puterea tainei ce-i unete pe soi pe venicie, ptrunde i susine familia, n sensul formrii unei structuri puternice i ducnd-o mpreun cu neamul pe care l ntemeiaz, la nlimea unei realiti inalterabile n istorie i fcnd din ea o cetate inexpugnabil... Vorbind chiar la modul universal al cuvntului, istoricii convin c epocile de prosperitate i putere ale popoarelor coincid ntotdeauna cu epocile de puritate i solidaritate a vieii familiale. Dar i invers. Corupia i degradarea vieii sociale sunt contemporane cu decderea moral a familiei. Dei nu ne aparine direct, desacralizarea vieii familiale provocata de Revoluia francez sau de cea bolevic ne privete pe noi. Campaniile antireligioase au ucis sentimentul de respect, de datorie, spiritul de devotament i sacrificiu, iubirea i fidelitatea, toate valori indispensabile pentru existena familiei tradiionale, n care se adpostete sufletul romnesc. Asistm n ara noastr la renaterea unui pgnism domestic, ce nainteaz progresiv i insistent, fcnd s triumfe suprasolicitarea egoismului carnal. Cel mai mare pcat al credincioilor cstorii este avortul, uciderea de copii i al doilea asemenea acestuia este desfrnarea (adulterul ). ndemn pe toi credincioii Bisericii Ortodoxe s se fereasc de aceste dou prea mari pcate, iar dac le-au fcut, cu voie sau fr voie, s se mrturiseasc la duhovnic cu mare cin, s primeasc canon cu cin pentru ele i aa, cu mila lui Dumnezeu, s-i mntuiasc sufletele lor. S-L rugm pe Mntuitorul Hristos Care S-a fcut prunc pentru noi 51

s pzeasc casele credincioilor notri i pmntul romnesc de aceste dou prea cumplite pcate strigtoare la cer, care aduc mnia Domnului peste noi toi i osnda venic. (Pr. Cleopa) Parintele Iustin Parvu: Persecutia Icoanelor in Scoli - Un eveniment neasteptat pentru o societate democrata de azi a indignat majoritatea romanilor din aceasta tara crestin-ortodoxa, si anume cererea de scoatere a icoanelor de pe peretii scolilor. Sfintia Voastra, ca un duhovnic incercat al acestui neam, cum vedeti aceasta problema? - Pentru noi, romanii, aceasta problema nu e o noutate. Credinta poporului nostru a fost mult incercata si Ortodoxia a trecut prin multe persecutii. Numai ca acum persecutia Bisericii imbraca o alta forma, forma diplomatiei politice; acum vin cu ?drepturile omului", cu principiul egalitatii", cu libertatea de constiinta" - lucruri care in fond ascund multa imoralitate si marsavie. Aceasta problema de scoatere a icoanelor de pe peretii scolilor pare minora, dar nu e deloc asa. Tinta este alta, de distrugere a neamului, si de aceea se ataca ce are mai profund in el: credinta stramoseasca. Maine scot icoanele, poimaine troitele si mai urmeaza bisericile.. . Acesta e scopul lor. Pai, daca mai gasesc vreo 20 de din astia ca alde Moise, atunci astia isi fac planul lor... Am trecut insa noi prin perioade si mai grele. Pentru noi, crestinii, iconoclasmul si toate fortele acestea anticrestine, incepand din primele veacuri, nu mai sunt o noutate. Ce fac ei acum e ca si cum ar incerca un purice sa piste un elefant. Asta e o ciurucaraie politica fata de ce au fost ceilalti adversari ai Bisericii crestine si ai Adevarului, minti foarte inalte, dar ratacite, carora greu le puteai sta inainte; dar Si-a trimis Dumnezeu oamenii Sai, care sa scoata Biserica din toate aceste probleme. Cum a fost persecutia iconoclasta din secolele 8-9. Erau, pe de o parte, evreii, care considerau icoana un idol, apoi monofizitii, care negau firea omeneasca a lui Hristos; si mai erau si mahomedanii, plus interesele politice ale basileilor iconoclasti. Insa prin multa jertfa, dupa zeci de ani de persecutie, sau lamurit adevarurile de credinta si Biserica a castigat noi martiri. Iata cum ii incuraja Sf. Teodor Studitul pe crestinii iconoduli: Daca e nevoie, folosim pielea drept pergament si sangele in loc de cerneala". Sf. Teodor a fost unul din cei mai mari aparatori ai icoanelor pe vremea aceea, monah la Manastirea Studion... - Tocmai asta voiam sa va intreb: care trebuie sa fie atitudinea si rolul monahilor in astfel de imprejurari? - Vedeti, adevarul nu se apara stand deoparte. Monahul este dator mai mult ca oricare dintre crestini sa se implice in marturisirea adevarului, atunci cand situatia o cere. Ei vin acum si ne spun sa nu ne tulburam, ca nu vrea nimeni sa ne ia credinta, nimeni nu ne vrea raul. Dar Hristos spune sa ne ferim mai tare de lupii cei in piei de oaie. Asta este o tactica inca de la vechii iudei, de a te induce in eroare si de a te fura fara sa bagi de seama. Cum sa stau deoparte cand vad ca un biet profesor are putere sa ne scoata noua, care suntem increstinati de 2000 de ani, icoanele de pe pereti?! - El pretinde ca vorbeste ca liber cugetator si in numele liberei cugetari.. - Daca este liber cugetator, sau sectant, sau ce vrea el sa fie, n-are decat sa cugete liber ce vrea si sa nu priveasca icoanele de pe pereti, dupa cum nu-l ofenseaza si nu-1 impiedica sa cugete liber nici posterele cu femei goale afisate in toate locurile publice, nici fumul de tigara al celorlalti cetateni... Lucrurile sunt foarte simple, dar faptul ca ele sunt agravate la nivel national da foarte mult de banuit ca dincolo de aceste probleme colcaie niste altfel de interese... Orice sectant nu e altceva decat punte de trecere la ateism. Ei vorbesc de discriminare si tot ei fac primii discriminare neta intre Biserica Ortodoxa si cultul lor. Ei sunt unealta urmasilor lui Iuda, care ne impiedica pe noi, crestinii, sa fim intr-o unitate de credinta, de dragoste. - Biserica este, totusi, o institutie cu mult credit la noi... - Este adevarat, dar ca sa-si pastreze creditul Biserica ar trebui sa se implice mai mult si sa se explice, sa se puna pe un studiu foarte amanuntit si sa dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor... S-a ajuns la situatia ca bietul crestin nu cunoaste care e linia Bisericii si pozitia ei, care este raspunsul Bisericii fata de toate intrebarile si provocarile din afara. Trebuie, mai ales, sa aratam importanta Bisericii in Stat, aceasta simfonie care a existat intre Biserica si Stat. Si monahul trebuie sa fie pregatit informational si cultural ca sa poata raspunde oricand la acest asalt de intrebari, cum zice si Sf. Ap. Pavel: ?Cuvantul vostru sa fie totdeauna cu har, dres cu sare, stiind 52

cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" {Col. 4, 6). - Cat de intima este legatura intre Biserica si fiinta neamului? - Biserica naste natiunea. Or, acest nou iconoclasm este intr-adevar un atac la fiinta neamului. Pai cum sa nu fie legatura intre icoana si neamul acesta? A fi ofensat de icoana inseamna a fi ofensat de traditia si de sensibilitatea sufleteasca a acestui neam. nu poti vorbi de familie pana nu te gandesti la neamul de unde esti, nu poti vorbi de neam pana ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, crestineste vorbind, intre Societate, Familie, Stat.... Au existat in istorie forme de coexistenta foarte firesti intre Biserica si Stat, dar aceasta simfonie a fost posibila numai atunci cand s-a dovedit ca Statul a fost credincios. De pilda pe vremea imparatului Teodosie cel Mare, care in 380 va declara crestinismul singurul cult oficial al statului roman. Statul se implica activ in ocrotirea Bisericii, ea fiind sufletul lui. In epoca lui Justinian I (sec. 6) imparatul avea sa devina capetenia civila a Bisericii si episcopii demnitari de stat. Bineinteles ca au mai fost perioade de persecutie a unor imparati necredinciosi sau neortodocsi, dar adevarata ruptura intre Stat si Biserica a inceput o data cu perioada iluminista, cu secolul al 18-lea, prin secularizarea Bisericii, care in Romania, stiti foarte bine, s-a facut o data cu domnia lui Cuza. Este o durere foarte mare pentru neamul nostru ca tocmai credinta, care a contribuit cel mai mult la unitatea natiunii, tocmai ea sa fie ignorata si Biserica data la o parte exact in perioada cand se infaptuieste unirea Principatelor. Prin ce a rezistat acest neam in istorie, daca nu prin Biserica si, mai precis, prin icoana? Pentru ca, chiar daca oamenii Bisericii nu fost intotdeauna aparatori fideli ai ei, totusi icoana, care reprezinta adevarata credinta a acestui neam, a dainuit in istorie. Prin icoana chiar si cei mai simpli credinciosi au tinut flacara aprinsa a neamului, iar faptul ca ea este dorita acum de copii si in clasele lor este o dovada ca suflarea acestui neam nu s-a stins, chiar daca toate fortele atee, iluministe, masonice au incercat sa distruga credinta prin toate formele de tortura si de dezinformare, In ciuda acestui fapt, rasar, iata, noi vlastare care, ca prin instinct, alearga la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credinta crestina. Icoana a rezistat, pentru ca acolo unde cuvantul si mintea nu mai au putere, acolo biruie icoana, aceasta imagine sfanta, prin care Dumnezeu ni S-a apropiat noua, oamenilor. Ce este icoana daca nu amintirea acestei intrupari a lui Dumnezeu, a acestei veniri a lui Dumnezeu la noi, a acestei milostiviri a lui Dumnezeu fata de noi, pacatosii? - Cum de mai rasar oare aceste vlastare ale credintei, cand dusmanii crestinilor se indarjesc de atat amar de vreme, prin fel si fel de forme, sa ne abata de la ea? - Pai rasar pentru ca pamantul acestui neam a fost adapat cu sange de martiri, incepand de la mucenicii primelor secole pana la martirii din temnitele comuniste. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pamantesti, chiar daca acestea au avut importanta lor; neamul acesta a dainuit in jertfa si credinta. Prin jertfa acest neam inviaza, ori de cate ori il omoara ei. Credinta nu are nevoie de prea alte explicatii; este taina acestui neam. Cate lacrimi au fost varsate in fata acestor icoane, cate suferinte n-au auzit aceste icoane?! Icoana este martora tuturor nevoilor si durerilor acestui neam. Icoana stie cel mai bine cine a patimit pentru rezistenta acestui neam, icoana stie cel mai bine cine sunt tradatorii acestui neam. Statul? Institutia Bisericii, acum? Forme goale. Crucea si icoana, pe care tot crestinul le are la piept, aici e puterea Bisericii si a neamului! Sa ne amintim de marii nostri voievozi, care au biruit razboaie prin cruce si icoana! Ei, iconoclastii de azi, incearca sa stearga acest trecut. Ce au cu icoana? Vor sa stearga si aceasta forma smerita, tacuta, inofensiva de marturisire a credintei. Pentru ca icoana pe peretii scolilor este raspunsul acestui tineret fata de dragostea lui Dumnezeu. Pentru ca, dupa cum o mama nu-si mai ia ochii de la poza fiului ei cel drag, asta este icoana pentru sufletul copilului si al tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Icoana are un impact foarte mare in educatia copilului si ea nu poate face nici un rau nimanui. Pai, in viata mea de copil, mare importanta a avut icoana, cum s-a imprimat ea in fiinta mea si cum am mers cu ea pana la batranetile mele. Si formarea copilului vine prin icoana. "Ce-i, mama, barbosul acela in icoana?", intreaba copilul. "Doamne Doamne"! Cand spune mama "Doamne Doamne", apai sa stiti ca aceea este adevarata icoana care creste in sufletul copilului. - Unii pretind ca icoana ar fi incompatibila cu educatia de tip modern. - Icoana a educat mai mult copilul decat toate formele lor de civilizatie moderna. Mu vedeti care sunt efectele acestei civilizatii? Haosul. Care este efectul "drepturilor omului" asupra educatiei 53

copilului in scoli? O totala indisciplina, ca a ajuns copilul sa ordone profesorului, care abia reuseste sa mai faca liniste in clasa. Faceti o diferenta intre un copil educat in fata icoanei si unul educat dupa formele acestei civilizatii. Unde mai pui icoanele facatoare de minuni, care sunt si la noi in tara destule - si sunt marturii incontestabile! Iata ce rau pot face icoanele: tamaduiesc bolile, alunga suferintele, linistesc sufletul! - Dar se pare ca in Romania de azi este mai cinstita coruptia decat icoana. Se straduiesc ei sa stearga trecutul crestin din memoria romanilor, dar credinta renaste mereu, iar in persecutie s-a lamurit inca si mai bine. Ea mai vibreaza inca in sangele acestui neam, care cred ca va mai fi apt de o noua jertfire... Insa toate acestea se mai intampla si pentru pacatele noastre, pentru ca nici noi, clericii si monahii, nu ne mai facem cum se cuvine datoria fata de Dumnezeu. Este nevoie de mai multa credinta si marturisire. Copilul - Dar al lui Dumnezeu Orice copil care apare pe lume este un dar al lui Dumnezeu si, ca atare, o minune. Toate lucrurile ce apar in lume spre folosul oamenilor sunt daruri ale lui Dumnezeu si, ca atare, minuni, nepatrunse deplin. Dar copilul ca omul incepator este un dar si o minune mai presus de ele. Pentru ca el este o forma noua de constiinta, doritor sa le cunoasca pe toate, dar nemultumit numai cu ele, ci tinzand sa cunoasca si ceea ce le depaseste sau cauza lor, care nu numai le cuprinde pe toate, ci le si aduce la existenta si le repeta in forma lor complexa, variata, dar in armonie. Parintii prin care vin copiii la existenta nu sunt nici ei cauza ultima a copiilor, ci instrumentul prin care sunt adusi la existenta. Si sunt adusi la existenta ca sa cunoasca toate ale lumii si sa le depaseasca, dar imaterial si de la altii si invatand si ei cu vremea pe altii. Fiecare copil vine la existenta ca un mod propriu al umanitatii, spre imbogatirea ei. Fiecare e chemat sa se incadreze in unitatea umanitatii si niciodata nu e perfect definit in ceea ce reprezinta si aduce el. Fiecare e adus la existenta cu pornirea smerita de a invata de la altii si cu pornirea generoasa de mai tarziu de a invata pe altii. Dorinta lor lacoma si increzatoare de a invata, care ii face capabili sa inainteze spre Impartia lui Dumnezeu, ne e data ca pilda de Mantuitorul cand spune: "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este lmparatia cerurilor" (Matei 19, 14). Cu pilda copiilor, Mantuitorul leaga si porunca data celor mari sa nu-i opreasca in inaintarea spre lmparatia cerurilor, ci sa-i ajute la aceasta, ba chiar sa si invete din dorinta lor smerita de cunoastere, aratand chiar in aceasta pe copii ca invatatori in lipsa de mandrie egoista, in deschiderea spre invatarea celor ce depasesc lumea aceasta. Dragi copii, in calitate de preot batran si de fost dascal al multor preoti, va pot spune acestea: Bucurati-va ca jocul vostru nu mai tulbura vazul parintilor intristati ca nu pot da indrumarile cele mai de pret pentru viata pe care le gandeau in sinea lor si se temeau de ce li se poate intampla. Bucurati-va ca puteti afla acum ca nu exista numai lucrurile vazute si oamenii care din frica nu va puteau vorbi despre toate cele ce exista. Va pot spune ca deasupra lor sunt izvoare si puteri care ne ajuta sa largim si sa intarim viata noastra daca ne deschidem lor. Acum puteti afla ca langa fiecare din voi este un inger nevazut care va pazeste viata si va indruma pe calea binelui daca i va deschideti si-l chemati prin rugaciune. Iata cum suna o astfel de rugaciune, pe care e bine sa cereti sa va invete si la gradinita: "Inger, ingerasul meu, Ce mi te-a dat Dumnezeu, Totdeauna fii cu mine si ma invata a face bine. Eu sunt mic, tu fa-ma mare, Eu sunt slab, tu fa-ma tare. In tot locul ma insoteste si de rele ma pazeste." Acum puteti afla ca aveti un Tata in cer impreuna cu toti oamenii, care ne iubeste pe toti si vrea sa ne iubim toti ca niste frati si are puterea sa ne ajute mai mult decat tatal nostru pamantesc. Dar pentru aceasta trebuie sa I va deschideti si Lui cu iubire prin rugaciunea "Tatal nostru" pe care cereti parintilor si invatatorilor sa va invete si pe care sa o spuneti seara la culcare, dimineata si inainte de mancare. Acum puteti afla ca Tatal ceresc are un Fiu, Unul-Nascut, care a venit la noi ca om din iubire pentru noi si s-a lasat rastignit pe cruce ca sa invinga moartea noastra. Se cade sa-I multumiti cat mai des pentru aceasta, facandu-va semnul crucii care va va ajuta sa invingeti orice greutate si sa reusiti in orice lucru de folos. La orice inceput de drum, la orice plecare de acasa faceti-va semnul crucii spunand: "Doamne ajuta", sau "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh", care ne arata ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii intre cele mai inalte Persoane, deci ne iubeste si pe noi trimitand pe Fiul Sau sa Se rastigneasca pentru noi si ne cere si noua 54

sa ne iubim. Faceti acestea ca sa-L aveti pe Dumnezeu cu voi in toate clipele vietii. Sa stiti ca neamul nostru a putut invinge toate greutatile din cursul istoriei, fiind unit si intarit prin aceasta credinta. artie, 1993, Parintele Dumitru Staniloae. Despre chemarea lui Dumnezeu Venii dup Mine i v voi face pescari de oameni (Matei 4, 19) Duminic, cnd Sfnta Evanghelie vorbete de chemarea celor dinti ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviin s vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresat oamenilor. S tii c chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri i cu multe planuri dumnezeieti. Uneori Dumnezeu cheam la sine pe toi cnd zice: ntoarcei-v ctre Mine i vei fi mntuii, voi cei ce locuii cele mai ndeprtate meleaguri ale pmntului. Eu sunt Dumnezeu tare i nu este altul. n alt loc zice: Venii la Mine toi cei ostenii i mpovrai i Eu v voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iari vedem c chemarea lui Dumnezeu este adresat mai ales celor pctoi, dup cuvntul care zice: N-am venit s chem pe drepi, ci pe pctoi la pocin (Marcu 2, 17; Luca 5, 32). Mijloacele prin care Dumnezeu cheam pe oameni la mntuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiasc cea mai mare i mai aleas s-a fcut prin Iisus Hristos, dup cum a proorocit Isaia, zicnd: Neamurile care nu Te tiau pe Tine Te vor chema i popoarele care nu Te cunoteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cnd zice: Iar Eu, cnd M voi nla de pe pmnt, i voi trage pe toi la Mine (Ioan 12, 32). Zice i marele Ap. Pavel: Prin Care am luat har i apostolie, ca s aduc, n numele Su, la ascultarea credinei, toate neamurile, ntre care suntei chemai i voi ai lui Iisus Hristos. Chemarea oamenilor la mntuire se face prin Duhul Sfnt cu mult rbdare, dup mrturia care zice: i Tu i-ai ngduit pe ei ani muli i le-ai deteptat luarea-aminte prin Duhul Tu i prin proorocii Ti, dar ei nu i-au plecat urechea. Dumnezeu cheam pe oameni la pocin i prin prezena zidirilor Sale cci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu i facerea minilor Lui o vestete tria. Muli oameni nelepii de Dumnezeu, vznd frumuseea i armonia minunat a zidirilor, au ajuns la cunoaterea Ziditorului a toate, cci ntreaga creaie mrturisete c este opera minilor lui. Aceasta o spune i Sfntul Apostol Pavel zicnd: Cele nevzute ale Lui se vd de la facerea lumii, nelegndu-se din fpturi, adic venica Lui putere i dumnezeire, aa ca ei s fie fr cuvnt de aprare. Iar Solomon zice: Cci din mrimea i frumuseea fpturilor poi s cunoti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (nelepciunea lui Solomon 13, 5). Este nc o chemare a lui Dumnezeu dup alegere, cum spune Sf. Pavel: Pe care i-a hotrt mai nainte, pe acetia i-a i chemat i pe care i-a chemat, pe acetia i-a i ndreptat; iar pe care i-a ndreptat, pe acetia i-a i preaslvit. Dar s nu nelegem greit, c Dumnezeu pe care mai nainte i-a hotrt pe acetia i-a chemat i i-a ndreptat. Aceast chemare dup alegere nu o face Dumnezeu fr voia omului. El fiind Atottiutor i cunosctor de inimi, cheam pe aceia care sunt vrednici de chemare, adic pe acei pe care mai nainte i vede c vor voi s-I urmeze i s fac poruncile Lui, pentru c Dumnezeu nu mntuiete pe om fr de om, fr voina lui. Dumnezeu voiete, ca toi oamenii s se mntuiasc i la cunotina adevrului s vin (I Timotei 2, 4). Harul lui Dumnezeu nu silete pe nimeni. Oamenii au libertatea s-l primeasc i s conlucreze cu Harul sau s-l resping. Cei dinti se mntuiesc, ceilali nu. Auzi ce zice: Iat stau la u i bat. De va auzi cineva glasul Meu i va deschide ua, voi intra la el i voi cina cu el i el cu Mine. Aadar, s nelegem c dei oamenii nu se pot mntui singuri, ci prin Har, totui mntuirea lor atrn de libertatea lor, ca s lase s ptrund Harul lui Dumnezeu ntru ei sau nu, i s se mntuiasc sau nu. Deci, s se tie clar c Dumnezeu mntuiete sau osndete pe oameni, dup faptele lor Vederea de mai nainte a lui Dumnezeu nu nrurete libertatea oamenilor. Cei ce nu ascult i resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rtcire Am nsemnat aceasta aici pentru a ti c chemarea i alegerea oamenilor spre mntuire, nu se face de Dumnezeu fr voia lor, dup cum afirm unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugai-v s fii vrednici de chemarea voastr. Cu alte cuvinte ne spune s nu fim nepstori fa de chemarea lui Dumnezeu, ci s unim voia noastr cu voia Lui i s lucrm cu fric i cutremur la mntuirea noastr, precum ne nva acelai mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17). Dar la ce cheam Dumnezeu? La aceast ntrebare vom rspunde cu cuvintele dumnezeietii 55

Scripturi. Dumnezeu ne cheam la pocin (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheam la mpcare cu El; Dumnezeu ne cheam la sfinenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheam de la ntuneric la lumin (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheam din moarte la via (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheam la pace; Dumnezeu ne cheam la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheam la slava cea venic a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheam la mntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheam la mpria i slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheam la viaa cea venic (I Timotei 6, 12). Iat, iubii credincioi, la cte fericiri i bunti venice ne cheam pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare ct datorie avem noi pctoii, a-L iubi i a-L asculta pentru a dobndi attea nenumrate bunti i fericiri, la care El ne cheam din a lui nemrginit mil i buntate fr de asemnare! n cele ce urmeaz s vedem ce rele i ateapt pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se deprteaz de harul Lui. Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovniceasc (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascult i resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rtcire. Cei ce resping chemarea Lui se vor pedepsi vremelnic; cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la deprtare de El. Chemarea la pocin Dac toi avem o chemare i o misiune de la Dumnezeu pe pmnt, s vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi i dac ne-o mplinim cum trebuie cu adevrat. Cei mai muli credincioi suntei cstorii i avei familie i copii. V mplinii cum se cuvine datoria de cretini ortodoci i cea de prini? Venii regulat n srbtori la biseric? V rugai acas cu copiii dumneavoastr? V spovedii regulat n sf. posturi? Iertai pe cei ce v-au suprat? Avei smerenie, credin tare n Dumnezeu i rbdare n necazurile vieii? V mplinii datoria de soi, nscnd copii, aa cum ai fgduit-o la cununie, nu i ucidei? V cretei copiii n fric de Dumnezeu, sau i lsai de capul lor? Iat cte ntrebri se pun celor cstorii, de la care Dumnezeu ateapt tot attea rspunsuri. La fel i cei necstorii, vduvele i btrnii sunt ntrebai de Hristos dac merg regulat la biseric, dac duc via curat, dac se roag i citesc cri sfinte, dac se spovedesc i se mprtesc cu Trupul i Sngele Domnului. Astzi, mai mult ca oricnd, ne cheam Hristos la pocin, la biseric, la faptele bune care ne aduc bucuria mntuirii. Fiecare dintre noi s ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o via cretineasc mai nalt, mai curat, ct mai sfnt. Apoi s ne cercetm dac am fcut, sau nu, mcar o parte din sfintele noastre datorii cretineti, dac ne-am mplinit menirea pentru care am fost creai. S rugm pe Mntuitorul s ne lumineze i s ne ajute a ne mplini cu sfinenie marea noastr chemare de cretini i fii ai Bisericii lui Hristos. (Printele Cleopa) Pilde cretine 1. Btrnul Pahomie Btrnul Pahomie (ucenicul btrnului Evloghie i nepotul lui Hagi Gheorghe) Precum despre btrnul Evloghie, aa i despre binecuvntatul lui ucenic, Printele Pahomie, voi spune ceva de la sfritul vieii sale, iar nevoitorii evlavioi, care au gnduri curate, vor nelege sufletul curat al Btrnului Pahomie. Cu trei zile nainte de moartea sa, ntr-o joi, Btrnul Pahomie l-a chemat pe printele Gheorghe i i-a spus: - Printe Gheorghe, f dragoste i du-te la Colciu i cumpr pete pentru praznicul Sfntului Gheorghe, pe care l vom avea luni. De data aceasta s cumperi ns mai mult, deoarece voi vei avea dou praznice. Eu voi prznui n cer cu Sfntul Gheorghe, nu voi fi cu voi. Printele Gheorghe merse de ndat la Colciu, aduse petele i-l pregti ca s nu se strice. Vineri Btrnul Pahomie trimise iari pe printele Gheorghe s cheme pe prini la praznic spunndu-i: - S spui prinilor s-i rnduiasc treburile, pentru c vor avea dou praznice: nmormntarea mea cu parastas i a doua zi pomenirea Sfntului Gheorghe. Printele Gheorghe a ntiinat pe prini aa cum i spusese Btrnul Pahomie. Smbt dimineaa 56

l-a trimis s ntiineze pe printele Dimitrie s vin s-l mprteasc. De ndat ce l-a vzut pe preot, a nceput s cnte cu bucurie Cinei Tale celei de Tain i mprtindu-se a spus: Slav lui Dumnezeu. I-a srutat pe prinii care se aflau lng el i apoi sufletul su cel sfinit a plecat la ceruri n anul 1974 la 22 aprilie. Duminic a fost nmormntarea i parastasul cu mas ca la un praznic, iar luni au prznuit pe Sfntul Gheorghe, svrind al doilea praznic. Printele Pahomie ns a srbtorit cu Sfntul Gheorghe n cer, precum spusese, iar acum se desfteaz de buntile Raiului mpreun cu Sfntul, bnd vinul duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu. Bunul Dumnezeu s ne nvredniceasc i pe noi s gustm puin din el. Amin. 2. Printele mre Printele mre, egumenul Sfintei Mnstiri Konstamonitu. Prinii Sfintei Mnstiri Konstamonitu au multe de scris despre Stareul lor cel sfnt, deoarece au trit alturi de el muli ani. Eu, ns, care am trit departe de el, am cunoscut puine, dar ar fi nedrept s nu spun nimic despre sfntul stare, deoarece se distingea de ceilali prini i egumeni ai vremii sale prin virtuile lui. Odat, prin 1950, a vizitat Mnstirea Konstamonitu un ofier n rezerv. Printele Filaret l-a strigat de departe pe nume i i-a spus i o ntmplare prin care trecuse, dup care l-a sftuit i l-a mngiat. Auzind acestea ofierul s-a pierdut. A fost cutremurat de harisma strvederii Stareului. - Gheronda, i-a spus dup aceea, de ndat ce m voi elibera, m voi face monah. - S te faci, fiule, dar nu n aceast mnstire, deoarece dup trei ani vei avea ispite cu secretarul. Stareul a prevzut o ispit ce avea s-o ntmpine peste trei ani. i astfel cnd ofierul s-a eliberat din armat, Printele Filaret l-a sftuit i l-a trimis la alt mnstire, unde a i devenit monah. Dar n fiecare lun mergea i se sftuia cu Stareul, ntr-o zi, mergnd s-l cerceteze, l-a aflat pe Printele Filaret eznd ntr-un colt al chiliei sale cu capul ntre mini. Printele Anania (fostul ofier) l-a mbriat i l-a ntrebat cu durere n suflet: - Ce avei Printe? Ce ai pit? - Fiul meu, Anania, n-am avut nici o ispit astzi. M-a prsit Dumnezeu! a rspuns Stareul mhnit. Atletul lui Hristos, Printele Filaret, voia ca n fiecare zi s se lupte cu ispitele, ca s fie ncununat de Hristos. Alt dat Stareul a vzut un mirean cruia i-a spus: - Srmanule, tu nu suferi de o boal trupeasc, n zadar ar cheltuieti cu medicii. Pe tine te chinuie sarsail. - Roag-te, Printe, s m uurez, i-a spus acela. - Voi face rugciune, fiul meu, dar i tu s posteti, pentru c numai aa fuge diavolul, cu postul i rugciunea. Hristos a spus asta. Acel om chinuit a fcut ascultare i s-a fcut bine cu postul pe care l-a inut el nsui, precum i cu postul i rugciunea sfntului Stare. Spre sfritul su, Printele Filaret a sporit att de mult duhovnicete nct cunotea nu numai inimile i gndurile oamenilor, dar i ce aveau n buzunare. ntr-o zi a trecut pe la Mnstirea Konstamonitu un cleric ca s ia binecuvntare de la Stare i s-i cear sfatul. Voia s rmn n Sfntul Munte. Printele Filaret, dup ce i-a rspuns la problemele ce l preocupau, mai nainte ca acel cleric s-i vorbeasc despre ele, i-a spus exact i ci bani avea n buzunar, precum i ce sa fac cu ei. Atunci clericul s-a pierdut cu firea, dar a slvit pe Dumnezeu, c l-a nvrednicit s cunoasc n vremea noastr un Stare asemenea celor de demult. Cnd a mbtrnit, printele Filaret s-a mbolnvit puin, pentru c puterile trupeti l prsiser. Din dragoste, prinii mnstirii l-au silit s mearg la spital la Tesalonic, ca s fac consultaii. Stareul n-a priceput cum a ajuns la spital, pentru c era ameit din pricina cltoriei, pe lng faptul c era istovit. Cnd Printele Filaret i-a revenit i a vzut lng el pe surorile medicale mbrcate n alb i cu bonete, a crezut c sunt ngeri cu aureole i, din evlavie, i-a acoperit faa cu cearaful. Toi din jurul lui s-au minunat de curia sufleteasc a Stareului. Printele Simeon, fostul stare al

57

Mnstirii Filoteu, care era atunci alturi de el mi-a povestit aceast ntmplare. Dup aceea l-au dus la mnstirea sa i s-a odihnit n Domnul. S avem binecuvntarea lui. Amin. Toate sunt curate pentru cei curai Din Tlcuiri la epistola II ctre Timotei, Tit, Filimon, Sf. Ioan Gura de Aur, Fragment Omilia III. De aceea i zice el: Cu iudeii am fost ca un iudeu (); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am fcut ca unul fr lege.Aceasta i Dumnezeu o face; de pild, pe magi, nu prin ngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evangheliti, ci printr-o stea, fiindc ei se ndeletniceau cu acest meteug, i deci prin aceasta i-a atras. La fel se ntmpl i n cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, c, dac va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare ru ni l-a fcut El, dup cum au spus vrjitorii i descnttorii . Aadar, spun adevrul vrjitorii? Nicidecum! Ci i ceart pe iudei i-i biciuiete tocmai cu ale celor dintre ei. La fel i cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a nchis gura demonului, grind ctre Pavel i zicnd: Aceti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preanalt, care v vestesc vou calea mntuirii. De ce oare i Hristos mpiedic pe demoni de a gri? Cu drept cuvnt o face, cci i minunile se fceau mai nainte, i nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El nsui propovduia, i demonii nu mai erau cinstii (slvii). Nu era idolul care gria, ca astfel s fie mpiedicat. Chiar i pe Valaam l-a lsat s binecuvnteze i nu l-a mpiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogormnt n raportul Su cu omul. i de ce te minunezi? El nsui las s se ridice credine rele i nedemne despre Dnsul, ca, de pild, c mai nainte era trup, c a fost vzut de lume, drept care zice c Duh este Dumnezeu. i iari l vedem c se bucur de jertfe, ceea ce este strin de El, i griete cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, i multe altele din acestea. C El nicieri nu are n vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dac tatl nu are n vedere demnitatea sa, ci se alint cu copiii n vorbe i numete mncarea i bucatele, i butura nu cu numele lor elenice, ci cu nite cuvinte copilreti i barbare, apoi cu att mai mult Dumnezeu. Ba i cu oarecare concesie ia n derdere, zicnd: Schimbatu-i-a oare vreun popor dumnezeii si?, i, n fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau ngduine, att n cuvinte ct i n fapte. Pentru care pricin, zice, mustr-i cu asprime, ca s fie sntoi n credin. De aceea, zice, ceart-i, cci au obiceiuri urte i desfrnate, i, n fine, mii de rele au acetia. Cnd ei mint cu uurin, cnd sunt vicleni, mnccioi i lenei, cuvntul trebuie s-i fie aspru i biciuitor, cci blndeea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. Mustr-i, zice. Aici el nu vorbete de cei strini, ci de cei de un neam i de o credin. Cu asprime, adic s faci rana ct de adnc. Nu cu toi trebuie a ne purta la fel, ci variat i n multe feluri, potrivit cu mprejurrile. Aici el nu sftuiete nicieri, ci numai poruncete, cci, dup cum pe cel de neam bun i blnd l-ai pierde nfruntndu-l i lovindu-l, tot aa i cnd l-ai lingui pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, i nu l-ai lsa s se ridice. Ca s fie sntoi, zice, n credin. Prin urmare, aceasta este sntatea: de a nu introduce n credin nimic fals, nimic strin. Nimic necurat n-a fcut Dumnezeu, i deci nimic nu este necurat, dect numai pcatul, care se atinge de suflet i-l ntineaz Dar dac cei ce se uit la mncruri nu sunt sntoi, ci sunt bolnavi i slabi, pe cel slab primii-l n credin, zice, fr s-i judecai gndurile, atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce pzesc la fel smbetele, despre cei ce se duc spre nchinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de petera numit a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sntoi acetia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adnc. De ce, oare, nu face aa i cu romanii? Fiindc obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. i s nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceti. Cele iudaice sunt un ndoit basm: i cnd e o prefacere fals, i cnd lucrul este n legtur cu timpul; deci mituri sunt acestea. Cnd un lucru nu trebuie a se face, iar dac fcndu-se vatm, e mit i nefolositor, i dup cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, cci altfel nu nseamn a fi sntoi. Cci, dac tu crezi prin credina cea adevrat, de ce mai introduci altele, ca i cum nu ar fi de ajuns s te ndrepte credina? De ce te robeti pe tine nsui i te supui de 58

bunvoie legii? Nu te ncrezi n lucru? Aceasta nseamn c eti bolnav i nu crezi, cci datoria unei cugetri credincioase este de a nu se ndoi deloc. Dar credinciosul nu se ndoiete niciodat. Toate sunt curate pentru cei curai. Ai vzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei ntinai i necredincioi nimeni nu e curat, zice. Aa c nu prin natura lor sunt curate i necurate, ci prin intenia celor ce le ntrebuineaz. Ci li s-au ntinat lor, zice, i mintea, i cugetul. Ei mrturisesc c l cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor l tgduiesc, urcioi fiind, nesupui i, la orice lucru bun, netrebnici. Prin urmare, i porcul este curat, i atunci de ce a oprit s fie mncat, ca necurat? Nu este de la natur necurat, cci toate sunt curate, fiindc nimic nu poate fi mai necurat dect petele, de vreme ce mnnc i trupuri omeneti, i cu toate acestea s-a dat voie, i se crede a fi curat. i iari, nimic nu e mai necurat ca pasrea, cci ea mnnc viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mnnc erpi i oprle, i cu toate acestea toate se mnnc. Pentru ce, dar, a oprit a fi mncat carnea de porc i altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca s mpiedice, aa-zicnd, prisosina desftrii. Dar, dac el ar fi spus aa, poate c n-ar fi fost ascultat; acum ns, cu frica de cele necurate, pe toi i-a ngrozit. Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dac ar fi vorba s-l examinm? Ce e mai necurat ca apa, cu care mai ales se curau? De mori nu se atingeau, i cu toate acestea cu mortul se sfineau, cci animalul mort sacrificat se cura cu vin. Dar aceasta era o nvtur pentru copii. Cci, gndete-te bine: oare vinul nu-i are fiina din pmnt? Cci, dup cum via de vie i trage umezeala din pmnt, tot aa i-o trage i din pmntul cel de-alturi. i, n fine, dac am voi a cerne lucrurile, am vedea c totul e necurat. Dar dac nu cernem cu aa amnunime, nimic nu e necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a fcut Dumnezeu, i deci nimic nu e necurat, dect numai pcatul, care se atinge de suflet i-l ntineaz. Cel ce are sufletul slab, totul ntineaz Aadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. Pentru cei ntinai i necredincioi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au ntinat lor i mintea, i cugetul. Cci, cum s-ar putea ca n cele curate s fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul ntineaz. Dac, de pild, el n toate caut curatul i necuratul, desigur c nu se va atinge de nimic, cci nici cele curate nu sunt precum se cred, vorbesc de pete i de toate celelalte de acest fel, aa c toate sunt ntinate. Dar apostolul na zis aa; ns ce? Li s-au ntinat lor i mintea, i cugetul, zice, aa c totul au ntors asupra lor. Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, i mintea, i cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat cci sunt lucrurile lui Dumnezeu , ci numai intenia cea rea este necurat. Ei mrturisesc c l cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor l tgduiesc, urcioi fiind, nesupui i, la orice lucru bun, netrebnici. Aceasta este necurie, acetia sunt necurai. Dar tu griete cele ce se cuvin nvturii sntoase, adic s nu cumva s faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu ns f cele ce se cuvine a face, chiar dac nu se conving, tu ns ndeamn i sftuiete. Cci i cei nebuni cred c nimic nu st pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor vzute, ci din cauza ochilor care vd, fiindc, aflndu-se nestatornici i ntunecai, cred c pmntul se nvrtete cu dnii, dar nu se nvrtete, ci st nemicat. Astfel c numai bnuiala este patima lor, iar nu c ar fi vreo patim n realitate. Tot aa i n cazul de fa; adic, atunci cnd sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu n a observa curia st adevrata curie, ci n a ndrzni totul, cci cel curat de la natur pe toate le ndrznete, iar cei necurai la nimic nu ndrznesc. Aceasta se poate spune i lui Marcion. Ai vzut c dovada curiei este n a se gsi cineva mai presus de orice necurie, i c a nu se atinge de nimic este dovad de necurie? Tot aa se poate zice i despre Dumnezeu: c a luat trup, aceasta este dovada curiei, iar dac, temndu-se, nu ar fi luat, era dovada necuriei. Cel ce nu, mnnc pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat i bolnav, pe cnd cel ce mnnc nu este. Deci, pe acetia s nu-i numim curai, cci tocmai ei sunt necurai, n timp ce acela care pe toate le ndrznete este curat. O astfel de bgare de seam trebuie a avea i pentru cei necurai cu sufletul. Aceea este necurie, pe cnd aceasta este curie. Fiindc i cei ce au gura stricat cred c bucatele ce li se dau spre mncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreit a avea cea mai mare bgare de seam asupra naturii celor curate i necurate.

59