ANEXA 1

” Condiția juridică a musulmanilor în țările membre

ale Uniunii Europene. Reglementările comunitare și
legislația românească. Studiu Comparativ.”
Reprezentând aproximativ 5% din populația țărilor Uniunii Europene,
musulmanii provin, în imensa lor majoritate, din țările fostelor imperii
coloniale. Victime ale segregațiilor, pe de o parte, acumulând diverse
handicapuri sociale, pe de altă parte, aceștia se repliază pe ideea unei
identități islamice, în contextul în care religia lor este percepută ca o
amenințare, ca urmare a atentatelor teroriste a ultimilor ani.
Instalarea Islamului în spațiul european a relansat dezbaterea asupra
modelelor europene de secularizare și integrare.
Un studiu recent arată că în anul 2035 vor fi 1,96 milioane de
musulmani ce vor frecventa moscheile din Marea Britanie și doar 1,63 de
milioane de credincioși creștini, în această perspectivă aproape 4000 de
biserici urmând a fi închise până în anul 2020.
Rolul musulmanilor în Europa și atitudinea europenilor față de Islam
reprezintă o prioritate pe agenda Uniunii Europene, un rol de prim rang
avându-l dialogul intercultural.
La începutul anului 2008, aproximativ 400 de grupuri de musulmani
au semnat la Bruxelles "Carta musulmanilor din Europa", care prevede
drepturile și responsabilitățile acestei comunități în cadrul societății
europene.
Proiectul Cartei a fost demarat în 2000, când Federația
Organizațiilor Islamice din Europa (FOIE) a lansat o dezbatere privind
crearea unui astfel de document. Atacurile asupra Turnurilor Gemene din
New York, de la 11 septembrie 2001, au reprezentat un impuls decisiv pentru
elaborarea documentului.
”FOIE” a format un comitet pentru a realiza un proiect al Cartei, în
care sa fie stabilite principiile generale pentru o mai bună înțelegere a
Islamului de către non-musulmanii europeni și pentru pregătirea opiniei
publice în vederea integrării musulmanilor în societatea europeană.
Din ”FOIE” fac parte 29 de organizații, majoritatea ale ”sunniților”,
și peste 1.000 de grupuri locale, inclusiv ”Asociația musulmanilor” (MAB)
din Marea Britanie, ”Uniunea organizațiilor islamice” (UOIF) din Franța
și ”Islamische Gemeinschaft” (IG) din Germania.

1
 Cap. I. Locul Islamului în sistemul instituțional european al relațiilor
dintre stat și religie.

Islamul urmează în prezent o transformare profundă, de la religia unor

imigranți la o religie cu drepturi depline, ce face parte din realitatea prezentă
europeană.
Acest proces necesită să fie urmat de acțiuni adecvate pentru a
permite comunităților musulmane o integrare deplină în modelul european
al relațiilor dintre stat și religii.
Un Islam european este pe cale să aibă formă, substanță și stabilitate,
înainte ca procesul instituționalizării să fie finalizat.
Acest proces trebuie să fie urmat și îndeplinit fără întârzieri și
incertitudini, ținând cont de faptul că, pe de o parte, acest proces va
conduce la apariția unor modificări semnificative în legislația multor state,
iar, pe de altă parte, va pune sub semnul întrebării practicile și doctrinele
tradiționale musulmane care nu par a fi compatibile cu aceste legi.
Primul pas constă în identificarea trăsăturilor de bază ale contextului
în care s-a dezvoltat relația Stat-Religie în Europa, deoarece chiar în acest
cadru Islamul trebuie să-și găsească locul său propriu.
Totuși, modelul european al relațiilor dintre stat și religie nu trebuie
considerat unul rigid și static, un fel de haină strâmtă ce trebuie impusă
oricărei noi comunități relgioase apărute pe scena continentului european.
Nu există un model unic care să fie impus în Europa în domeniul
relațiilor dintre stat și religie. În schimb, există tot atât de multe modele câte
state sunt în această regiune sau în lume.
Totuși, există trei principii comune, deși în forme diferite, care se
regăsesc în toate aceste modele.
a) Primul principiu este acela al libertății religioase, care
presupune că propriile convingeri religioase sunt lipsite de relevanță în ceea
ce privește folosința drepturilor politice și civile (sau, cu alte cuvinte,
egalitate politică și civilă pentru toți cetățenii și condamnarea
discriminării pe motive religioase.)
Libertatea religioasă individuală este asigurată de convențiile
internaționale semnate de statele europene, recunoscute de propriile lor legi
constituționale.
Deși au o evidentă valoare simbolică, aceste norme afectează un
număr extrem de mic de persoane. Putem afirma că în întreaga Europă, nici
o persoană aparținând cultului catolic, protestant sau ortodox, nici măcar

2
ateii ori cei ce s-a lepădat de religie, cu atât mai puțin adepții unei religii
minoritare nu vor suferi nici un fel de diminuare a drepturilor lor civile sau
politice, din cauza religiei sau a convingerilor lor.
b) Al doilea principiu este distincția dintre stat și biserică. Pe de o
parte, acest principiu garantează autonomia organizațiilor religioase și
absența intervenției statului în definirea doctrinelor religioase și în
organizarea proprie.
Pe de altă parte, acest principiu asigură propria independență a
statului în raport cu orice formă de legitimare a propriei puteri, deoarece
statul este în cele din urmă bazat numai pe voința cetățenilor.
c) Al treilea principiu care caracterizează modelul european
constă în cooperarea dintre Stat și Biserică.
Cooperarea dintre Biserică și Stat este adesea reglementată prin
concordate și acorduri încheiate de comunitățile religioase și stat. În unele
țări europene, cum ar fi Belgia și Irlanda, aceste acorduri nu există, dar
cooperarea largă dintre aceste entități nu lipsește.
Chiar și în cele mai ”separatiste” și ”seculare” țări, asistența
religioasă este furnizată (de exemplu în armată, pe cheltuiala statului), multe
locuri de rugăciune fiind sprijinite de către Stat.
Fără îndoială, Islamul trebuie să-și găsească propriul loc în acest
model, pe care fiecare țară europeană îl împărtășește.

Cap. II. Principiul independenței și autonomiei religioase în Uniunea

Europeană. Situația actuală a Islamului

2.1. Organizațiile religioase găsesc o solidă bază în Constituțiile

țărilor europene, ca și în diverse concordate și înțelegeri încheiate cu
anumite comunități religioase. Sunt însă și câteva țări în care autonomia
comunităților religioase este mai restrânsă, unde, de exemplu, episcopii sunt
numiți de șeful statului iar miniștrii cultelor sunt considerați funcționari
publici. Ca o consecință a principiului libertății religioase colective, aceste
limite încep să fie depășite, astfel încât, în țări precum Finlanda și Suedia,
urmate îndeaproape de Norvegia, au apărut schimbări în ceea ce privește
rolul bisericilor așa zis naționale.

3
 2.2. Legislația europeană

Bazele juridice ale legislației europene în acest domeniu se regăsesc

în principiile enunțate în:
a) ”Declarația Universală a Drepturilor Omului” (1948), care
precizează următoarele:

„... Art. 18. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței
și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și manifesta religia sau
convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și privat, prin
învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri...”
Aceleași principii generale sunt reiterate și în:

b) ” Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, din 1950 ”, care stipuează următoarele:
„... Art. 9. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de
conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia
sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau
convingerea individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învățământ, practică și prin îndeplinirea ritualului.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie
măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța publică,
apărarea ordinii, a sănătății sau a moralei publice sau protecția drepturilor și
libertăților altuia...”
Ideile acestea se regăsesc, de asemenea, în:

c) ”Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și

politice, din 1966”, care menționează, de asemenea, aceleași idei:

„... Art. 18. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței
și religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie
sau convingere la alegerea sa, precum și libertatea de a-și manifesta religia
sau convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât și în particular,
prin cult și prin indeplinirea riturilor, prin practici și prin învățământ .
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere
libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la
alegerea sa.

4
 3. Libertatea manifestării religiei sau a convingerilor nu poate fi
supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea
securității, ordinii și sănătății publice, moralei sau a libertăților și
drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele-părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea
părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educația
religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor
convingeri...”
Norme similare sunt prevăzute în :

d) Declarația Adunării Generale a ONU asupra eliminării tuturor

formelor de intoleranță și de discriminare fondate pe religie sau
convingere, din 1981 în care se precizează:

”…..Art. 6 ... dreptul la libertatea de cugetare, de conștiință, de

religie sau de convingere implică, între altele, următoarele libertăți:
a) libertatea de a practica un cult și de a ține reuniuni referitoare la o religie
sau la o convingere și de a stabili și întreține temple în aceste scopuri...;
d) libertatea de a scrie, de a imprima și difuza publicații cu privire la aceste
subiecte;
e) libertatea de a solicita și a primi contribuții voluntare, financiare și de
altă natură, de la particulari și de la instituții...:
h) libertatea de a respecta zilele de odihnă și de a celebra sărbătorile și
ceremoniile în conformitate cu religia sau cu convingerea sa;
i) libertatea de a stabili și de a menține comunicații cu indivizi sau
comunități în materie de religie sau de convingere la nivel național și
internațional ...”

respectiv în

e) ”Recomandarea de politică Generală nr. 5”, emisă de ”Comisia

Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței” (ECRI), cu titlul:
”Combaterea intoleranței și Rasismului și Discriminarea față de
Musulmani (Strasbourg, 27 aprilie 2000). (Vezi Anexa 1)

5
 2.3. Legislația română

Principiile generale ale libertății religioase din țara noastră se

regăsesc în Constituția României, votată în 1991 și revizuită în 1993, care
statuează următoarele:

„... Art. 29 (1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea

credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare
convingerilor sale.
(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit
de toleranță și de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii,
în condițiile legii.
(4) în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acțiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în aziluri și în orfelinate.
(6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educația copiilor minori a căror răspundere le revine.”

Legea cadru pentru reglementarea relațiilor dintre Biserică și Stat este

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al
cultelor, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, unde
există precizări clare cu privire la acest domeniu:

Textul legii este structurat în patru capitole:

A. În primul capitol, intitulat „Dispoziţii generale”, libertatea

religioasă este definită şi reglementată în exprimarea consacrată de textele
convenţiilor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale
ale omului.
S-au avut, cu precădere, în vedere dispoziţiile art. 9, 10, 11 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 18, 19, 20 şi 26 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13 din Pactul
internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 18
din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, și

6
Declaraţia Adunării Generale ONU privind eliminarea tuturor formelor de
intoleranţă şi de discriminare.
În cadrul libertăţii religioase, dreptul la liberă asociere are un conţinut
larg şi generos, statul protejând atât grupările religioase, ai căror membri nu
consideră necesar să exercite libertatea lor în cadrul unei structuri cu
personalitate juridică, cât şi structurile religioase cu personalitate juridică,
anume cultele şi asociaţiile religioase.
Sistemul de reglementare a vieţii religioase pentru care s-a optat în
această lege este provenit din realităţile existente şi în prezent, cu două
niveluri de recunoaştere a cultelor, fiecăruia dintre cele două regimuri
juridice corespunzând anumite drepturi şi obligaţii. Diferenţa dintre cele
două regimuri decurge din utilitatea publică pe care statul o recunoaşte
cultelor faţă de alte grupări religioase, conform unor criterii de durabilitate şi
stabilitate.
Acest sistem de reglementare în două trepte este specific majorităţii
statelor din Uniunea Europeană (departajarea între culte care au acorduri cu
statul şi care nu au; între bisericile de stat şi cultele obişnuite; între
asociaţiile religioase de drept privat şi cultele de drept public etc.).
Se constată că, atât în forma asociaţiilor religioase, cât şi în forma
cultelor, este asigurată libertatea religioasă în toate componentele ei, atât la
nivel individual, cât şi colectiv, singura distincţie între cele două structuri
fiind acordarea sprijinului direct al statului, de care unele dintre cultele din
România nici nu sunt interesate.

B. Cel de-al doilea capitol al legii, intitulat „Cultele”, reglementează:

a) relaţiile dintre stat şi culte,

b) dobândirea calităţii de cult,
c) personalul,
d) patrimoniul,
e) învăţământul organizat de culte.

2.4. Relațiile dintre stat și culte

Premisa de bază a relaţiei statului român cu cultele este aceea de
recunoaştere a rolului spiritual, educaţional, social-caritativ, cultural şi de
parteneri sociali al cultelor, precum şi a statutului acestora de factori ai păcii
sociale.
Fundamentele raporturilor între statul român şi culte sunt: autonomia
acestora, neutralitatea, echidistanţa şi nondiscriminarea statului faţă de ele,
precum şi cooperarea statului şi cultelor în domeniile de interes comun.

7
 Legea urmăreşte stabilirea principiilor de bază ale sprijinului statului
către culte. Având în vedere utilitatea publică a cultelor, statul acordă
acestora atât sprijin direct pentru salarizarea personalului cultelor sau pentru
construcţia, repararea şi consolidarea locaşurilor de cult, cât şi indirect prin
deducerea, în condiţiile legii, a unor sume din impozitul pe venit al
credincioşilor sau prin acordarea de facilităţi fiscale. În acordarea ajutorului
financiar se ţine cont de numărul credincioşilor cultului, dar şi de nevoile
reale de subzistenţă ale acestuia.

2.5. Dobândirea statutului de cult recunoscut de lege

Calitatea de cult se dobândeşte în temeiul unei Hotărâri de Guvern, la
propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase
care, prin activitatea şi numărul lor de membri, au oferit garanţii de
durabilitate şi stabilitate.

2.6. Statutul personalului de cult

În materie de personal se recunoaşte specificitatea raporturilor între
personalul clerical şi cultul ca persoană juridică, ca fiind probleme interne
ale cultului, supuse propriei jurisdicţii.

2.7. Situația patrimoniului

O problemă delicată, dar care necesită o intervenţie din partea statului,
este cea a lipsei spaţiilor adecvate de înmormântare pentru credincioşii
aparţinând diferitelor culte. Referitor la acest aspect, textul legii cuprinde, pe
de o parte, posibilitatea înhumării decedaţilor potrivit ritului propriu în
cimitirele deja existente, dar şi obligaţia Consiliilor Locale de a înfiinţa
cimitire comunale şi orăşeneşti, care să corespundă necesităţilor reale.

2.8. Învățământul religios

Alături de problematica predării religiei în învăţământul de stat şi de
problematica învăţământului teologic, legislația în materie face referire la
învăţământul confesional, a treia formă de învăţământ reglementată de către
Constituţia României modificată.

C. Al treilea capitol al legii, intitulat „Asociaţiile religioase”,

reglementează o nouă instituţie juridică, cea a asociaţiilor religioase,
persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de membri, cetăţeni români cu
domiciliul în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe
religioase.
Acest sistem cu două trepte în materia reglementării regimului juridic

8
al organizaţiilor religioase cu personalitate juridică, respectiv cult şi
asociaţie religioasă, este specific majorităţii statelor din Uniunea Europeană.

D. Ultimul capitol, „Dispoziţii tranzitorii şi finale”, stabileşte faptul că

acele 18 culte care sunt deja recunoscute şi funcţionează în statul român nu
necesită o nouă procedură de recunoaştere.

Un alt act normativ care conține referințe privind relațiile dintre stat
și biserică este LEGEA nr. 215 din 23 aprilie 2001 a Administraţiei
publice locale, care stabilește obligațiile autorităților publice locale față de
Biserică:

” Art. 38 (2) Consiliul Local are următoarele atribuţii principale:

z) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase. ”

”Art. 95 (2) Consiliile Locale ale sectoarelor Municipiului Bucureşti

exercită, în principal, următoarele atribuţii:

s) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase. ”

” Art. 104 (1) Consiliul Judeţean, ca autoritate deliberativă a

administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte
următoarele atribuţii principale:
n) asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale sau desfăşurate
de cultele religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi
sportive. ”
În ceea ce privește șefii cultelor religioase, recunoscute de lege,
aceștia se bucură de un regim special, conform Legii nr.216 din 17
noiembrie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 65/1997
privind Regimul Paşapoartelor în România.
Astfel, printre persoanele îndreptățite a fi titular de pașaport
diplomatic se numără: patriarhul, cardinalul, mitropoliţii şi şefii cultelor
recunoscute de stat; de asemenea, același drept îl au și ” soţul, soţia şi copiii
minori ai persoanelor prevăzute mai sus, când îl însoţesc pe titular.” ( De
observat că de prevederile acestui paragraf beneficiază, printre alții, și șeful
cultului musulman din România, și nu beneficiază patriarhul, mitropoliții,
ierarhii altor culte și biserici, din motive ce țin de propria lor religie.)

9
Cap.III. Stabilirea instituțiilor care reprezintă interesele comunităților
musulmane din Europa.

3.1. Legislația europeană.

La ora actuală, UE nu a adoptat reglementări uniforme privind statutul
legal al comunităților religioase.
De regulă, fiecare stat urmează propriile sale reguli. Totuși, trei
chestiuni sunt larg împărtășite de către statele membre ale UE, deși
procedurile de aplicare diferă de la stat la stat:
a) În fiecare stat membru al UE, comunitățile religioase pot obține
personalitate juridică ca asociații de drept civil.
Acest drept este larg recunoscut ca fiind o parte a dreptului colectiv al
libertății religioase. În consecință, comunitățile religioase sunt guvernate de
dreptul comun ce reglementează asociațiile, putând efectua acte de bază și
activități esențiale pentru viața lor (deschiderea unui cont bancar, semnarea
de contracte, etc)
b) Multe țări membre ale UE (cum ar fi Spania, Belgia, Germania, Cehia,
România, etc.) promovează un sistem bazat pe recunoașterea sau
înregistrarea de către stat a comunităților religioase. Pentru a fi
recunoscute/înregistrate, comunitățile religioase trebuie să îndeplinească un
număr de cerințe (care diferă de la stat la stat: printre cele mai comune fiind
un număr minim de membri, un număr minim de ani de activitate a
comunității, anumite garanții de soliditate financiară etc.).
Odată recunoscute/înregistrate, comunitățile religioase se vor afla sub
imperiul unor legi speciale, anume adresate lor, în general mai favorabile
decât cele de drept comun, specifice asociațiilor (de exemplu, o asemenea
lege poate să le garanteze exceptarea de la plata unor taxe sau să confere
efecte civile unor acte religioase, cum ar fi certificatul de botez sau de
căsătorie, etc.).
c) În unele state membre ale UE, (de exemplu, Portugalia, Italia, Germania,
Ungaria) este de asemenea posibil să se încheie anumite Concordate și
înțelegeri între stat și anumite comunități religioase.
De îndată ce o comunitate religioasă a semnat un asemenea act,
relațiile sale cu statul sunt reglementate de prevederile acelui concordat,
care răspunde în cel mai bun mod cerințelor acelui grup religios.

10
3.2. Forme legale de recunoaștere a instituțiilor islalmice în țările
europene.
Pentru a se derula relații fructuoase cu statul, prima condiție este
aceea a înființării unei organizații reprezentative la scară națională, care să
reprezinte comunitatea islamică.
În cele mai multe dintre statele europene, reglementările juridice ale
comunităților religioase operează la scară națională.

3.2.1. Modelul francez și modelul belgian

În cele două țări, crearea unor organizații larg reprezentative ale

comunității islamice s-a realizat prin intermediul desfășurării de alegeri, în
care au fost angrenați membrii comunităților islamice.
În Franța, procesul a început prin anii 80. La început, rolul de
reprezentant al comunității musulmane din Franța l-a jucat, de facto,
”Marea Moschee din Paris”, însă fiind strict conectată cu comunitatea
algeriană și guvernul de la Alger, ea a devenit treptat mai puțin adecvată să
reprezinte voința altor părți ale comunității musulmane, care și-au
intensificat prezența în cadrul Islamului francez.
Pentru a depăși acest neajuns, Ministerul de Interne a promovat
crearea, în 1989, mai întâi a unui corp consultativ colectiv, urmat de altul,
până la alegerile din 2003, în urma cărora s-a înființat ” Consiliul Francez
al Cultului Musulman” (Conseil francais du culte musulman).
Un pas fundamental în dezvoltarea procesului de reprezentare a
comunității islamice din Franța l-a avut semnarea, în ianuarie 2000, a
documentului intitulat ”Principiile și Fundamentele Juridice
reglementând raporturile între puterile publice și cultul musulman în
Franța” (Principes et fondements juridiques regissant les rapports entre les
pouvoirs publics et le culte musulman en France
Acest document, pregătit de Ministerul de Interne, însumează
principiile de bază ale sistemului de relații dintre stat și confesiunile
religioase din Franța.
Actul amintit a fost întâmpinat cu un val de critici și scepticism, în
mod special datorită faptului că o declarație similară de adeziune la
principiul ”laicității statului” și a principiului libertății și egalității

11
religioase nu a fost niciodată impus spre semnare unor alte comunități
religioase din Franța.
Guvernul francez a justificat diferența de tratatment pe baza naturii
excepționale a situației dar mai ales a dificultăților întâmpinate de lumea
musulmană în păstrarea religiei proprii departe de politică.
În orice caz, procesul inițiat de Franța a fost urmat de alte state
membre ale UE.
În Belgia, crearea unor forme de reprezentare a comunității
musulmane a parcurs același drum, dar procesul nu a fost atât de puternic.
”AL BEIT AL ISLAM” ( CASA ISLAMULUI) a fost recunoscută încă din
anul 1978 dar procesul de coagulare a unei instituții reprezentative pentru
lumea islamică, la nivel național, a început abia prin anii 1990, după o
perioadă în care funcțiile de reprezentare le-au avut ”Centrul Islamic și
Cultural din Belgia” (finanțat de către Arabia Saudită).
După lungi și compelxe negocieri cu guvernul belgian, în anul 1998
s-a înființat ”Adunarea Consituantă Musulmană”, care preciza procedurile
de creare a unui Comitet Executiv. În momentul prezentării candidaturilor,
multe dintre acestea au fost respinse de către Ministerul de Justiție, deoarece
o parte dintre candidați erau considerați ca având o orientare foarte radicală.
Un nou Comitet Executiv a fost ales în 2003, dar, în 2004,
Parlamentul Belgian a aprobat o lege care a dizolvat atât Adunarea
Constituantă (înainte de data de expirarea a duratei sale de funcționare) cât
și Comitetul Executiv, solicitând noi alegeri, care au avut loc, în mijlocul
unor mari conflicte, în 20 Martie, 2005.
Aceste intervenții au fost justificate prin provocările făcute de unii
extremiști infiltrați în organismele reprezentative ale comunității
musulmane, dar și prin conflictele declanșate din interior între grupurile de
origine turcă și marocană.
Totuși, unii observatori au subliniat faptul că aceste măsuri nu sunt în
concordanță cu principiul autonomiei grupurilor religioase, și mai ales cu
practica bazată pe Art. 9 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, care
interzice desfințarea unui organism reprezentativ sau condiționarea unor
candidaturi în organele de conducere.

3.2.2. Modelul austriac

Alte țări au urmat o cale oarecum diferită. Acestea s-au axat pe
crearea unui singur organism reprezentativ dar au ocolit constituirea sa prin
alegeri, preferând implementarea metodei recunoașterii de către Stat a unei
organizații musulmane. Acesta este cazul Austriei și Spaniei.

12
 În Austria, organizația reprezentativă a comunității musulmane se
bucură de un extrem de solid statut legal, similar celui recunoscut bisericii
Catolice și Protestante, fapt rezultat în urma unor rațiuni de ordin istoric.
Comunitatea islamică a fost recunoscută printr-o lege din 1912, când
Bosnia și Herțegovina, pe atunci membre ale Imperiului Austro-Ungar,
aveau o mare comunitate musulmană.
Bazat pe această lege, în 1979 s-a înființat ”Comunitatea Religioasă
Islamică din Austria”, care are statutul unei organizații non guvernamentale.
În 1987, Curtea Constituțională a Austrei a confirmat faptul că
recunoașterea de către stat se referă la orice școală juridică islamică și nu
numai la Școala Hanefită ( la care se referea Legea din 1912).

3.2.3. Modelul spaniol

Prezența musulmană în Spania contemporană datează de puțin timp,
astfel încât crearea unui organism reprezentativ s-a petrecut abia în anul
1992, când s-a constituit ”Comisia Islamică a Spaniei”.
Acest organism reprezintă două federații ale comunității musulmane,
preexistente, care s-au unit în vederea semnării unei înțelegeri cu Statul
spaniol ( document ratificat în același an, 1992).
Totuși, punerea sa în aplicare a resuscitat unele conflicte nerezolvate
de ani de zile, existente între cele două federații membre ale Comisiei
Islamice din Spania.
Datorită conflictelor, multe prevederi ale acordului nu pot fi puse în
aplicare și, numai recent, câțiva pași semnificativi au fost adoptați mai ales
privind asistența religioasă și educația religioasă musulmană în școli.

3.2.4 Modelul suedez

În Suedia există multe organizații care funcționează la nivel național.
Toate sunt înregistrate și beneficiază de subsidii din partea statului. Cu toate
aceste numeroase organizații, recunoscute în mod egal de către stat, nu au
fost semnalate consecințe nefavorabile în ceea ce privește bunele relații
dintre autoritățile publice și comunitățile musulmane din Suedia.

3.2.5. Alte țări europene.

Câteva instituții musulmane, reprezentative la nivel național, care
beneficiază de subsidii din partea statului, pot fi găsite în alte state membre
ale UE, cum ar fi Polonia, Italia, în timp ce în alte țări, de exemplu
Germania – acestea nu au fost încă constituite.

13
3.3. Experiența României

România este unul dintre cele 17 state din lume, care a stipulat în
propria legislație acordarea de locuri în parlamentele naţionale pentru
reprezentanţii minorităţilor.
Mai mult, în țara noastră drepturile minorităților naționale sunt
consfințite în nu mai puțin de 98 de acte normative în vigoare (Constituție,
legi, hotărâri de guvern, etc), conținând prevederi legate de drepturile
minorităţilor naţionale atât în domenii precum educaţie, administraţie
publică locală, drepturi politice, antidiscriminare, cât şi din arii ca statutul
poliţistului, drepturile copiilor etc.
În ceea ce privește etnia turco-tătară din România, elementul de bază
al activității cultului musulman este comunitatea religioasă, care cuprinde
toţi credincioşii musulmani dintr-o localitate şi este condusã de un comitet
compus din 5-7 membri, aleşi pe o perioadã de patru ani.
În România existã peste 50 de comunităţi musulmane şi 20 de filii
răspândite în județele Constanţa (63 comunităţi), Tulcea (4) și câte o
comunitate în judeţele Brăila, Galaţi şi Municipiul Bucureşti.
Numărul credincioşii musulmani din România se ridică la aproximativ
70 000, dintre care 85 % trăiesc în judeţul Constanţa, 12 % în judeţul Tulcea,
iar restul în diferite centre urbane: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Călăraşi,
Giurgiu, Olteniţa, Turnu Severin etc.
Lăcaşurile de rugăciune musulmane din România sunt : geamia
(moscheea) şi mesgidul. În total sunt 77 lăcașuri de cult, dintre care: o
moschee (Constanța), 74 geamii și trei mesgiduri. Cultul musulman are în
concesiune 108 cimitire.
Muftiyatul – este o instituţie centralã reprezentativã de cult şi culturã
islamicã, are acelaşi rang cu organismele similare ale celorlalte culte
recunoscute de statul român şi reprezintă interesele întregii comunităţi
musulmane din România.
Dintre activităţile, responsabilităţile şi serviciile Muftiatului
enumerăm:
- hotăreşte în problemele religioase ale comunităţii
- servicii religioase

14
 - colaborează cu autorităţile centrale şi locale ale statului, cu organisme
ale societăţii civile pentru pararea şi promovarea interesele credincioşilor
musulmani.
- desfășoară servicii educative
- editează şi avizează cărţi, pliante, broşuri şi reviste islamice
- organizează pelerinajul anual
- întreprinde servicii sociale umanitare şi culturale
- se preocupă de perfecţionarea personalului
- desfășoară relaţii internaţionale cu organizații de cult musulmane.

3.3.1. Monumentele de cult musulman

Sunt declarate monumente istorice :

- ”Moscheea Centralã Carol (Kral)” şi ”Geamia Hunchiar”, din Constanţa;
- ”Geamia Esmahan Sultan” din Mangalia;
Geamiile din Medgidia, Hârşova, Amzacea, Babadag şi Tulcea.
- ”Mausoleul lui Gazi Ali Paşa” și cel al lui ”Sarî Saltîk Dede” din Babadag.

3.3.2. Baza materială a cultului musulman din România

Baza materialã a cultului se realizează prin contribuţii benevole de la

credincioşi, donaţii și subvenţii acordate de stat şi organizaţii religioase
islamice internaţionale, taxe pentru serviciile religioase, vânzarea de pliante,
broşuri, ilustrate, taxe de vizitare a unor monumente islamice, venituri de la
diferite terenuri și imobile proprietate de cult etc.
Statul român a restituit recent, printr-un act normativ cu caracter
reparatoriu, câteva dintre bunurile imobile ce au aparținut comunității
musulmane din România, confiscate abuziv de fostul regim, după anul 1945.
Personalul clerical musulman din România este format din: hatipi,
imami, muezini.
Activitatea religioasă este condusă de Muftiu, care este ales (prin vot
secret) din rândul imamilor.
Pe lângă Muftiu, cu vot consultativ, funcționează un Colegiu Sinodal
numit ”Şura-i Islam„ , compus din 25 membri, care se întruneşte periodic
pentru rezolvarea unor probleme administrative și disciplinare ale cultului.

3.3.3. Fundațiile islamice din România.

15
 Cele mai cunoscute fundaţii islamice sunt: ”Taiba”, ”Liga Islamică„ ,
”Federaţia de Servicii Islamice„ , ”Tuna” și ”Mesajul”.
În urma unei recente decizii a Consiliului Sinodal, care a analizat
activitatea fundațiilor islamiste de pe teritoriul țării noastre, organizaţiile
religioase sunt obligate să îşi reînnoiască avizele de funcţionare, iar lăcaşele
de cult ce le aparţin au nevoie de avizul cultului pentru a fi considerate
legale.

3.4. Comentarii

Spre deosebire de România, țară unde prezența comunității

credincioșilor musulmani datează de sute de ani, crearea unor organizații
musulmane reprezentative în majoritatea țărilor europene s-a dovedit a fi o
sarcină dificilă.
În multe dintre aceste state, imigrația musulmană este de dată recentă,
fiind un fenomen în plină evoluție.
Pe lângă insuficientul timp de sedimentare al acestor comunități în
unele țări membre ale UE, trebuie amintite și alte fenomene, cum ar fi acela
al divizării comunităților musulmane pe criterii naționale, de orgine etnică,
diversitate teologică, orientări ideologice diferite, etc. care împiedică
formarea unei singure organizații de reprezentare a întregii comunități
islamice.
În final, nevoia de a avea un organism structurat la nivel național este
complet irelevant în comparație cu tradiția islamică, părând neobișnuită
multor musulmani, veniți din diverse țări ale lumii, unde relațiile dintre Stat
și religie nu sunt organizate conform modelului european.
Din aceste motive, unii teoreticieni consideră că nu este bine să se
forțeze procesul de instituționalizare a Islamului în Europa.
Totuși, în ultimii ani, multe guverne europene au găsit necesar să
protejeze comunitățile musulmane de pericolul radicalizării, consolidând la
nivel național statutul lor legal, prin apropierea acestuia de statutul altor
comunități religioase.
Oricum, nu există un singur model, egal valabil pentru toate țările
europene.
Există atâtea modele câte realități istorice, sociale sau culturale
caracterizează vechiul Continent.
Ambele căi sunt valabile ( alegere prin vot sau înregistrare/aprobare),
cu o singură condiție: chiar dacă autoritățile publice pot încuraja sau
promova crearea unei singure organizații reprezentative la nivel național,

16
ele nu pot însă să o impună. Altfel, ar fi afectat principiul autonomiei
religioase interne a unei asemenea comunități, deci în final ar fi atinsă
libertatea religiei, un principiu fundamental a sistemului de relații dintre stat
și religie în Europa.

Cap. IV. Prezența moscheilor și locurilor de rugăciune specifice

cultului islamic în țările membre ale Uniunii Europene.

4.1. Legislația europeană.

Art. 6 din ”Declarația Națiunilor Unite cu privire la eliminarea

tuturor formelor de intoleranță și discriminare bazată pe religie și
convingere” constituie un principiu de bază, recunoscut ca atare de către
legislația internă a statelor membre ale UE, conform căruia credincioșii
oricărei comunități religioase se pot întâlni pentru a practica credința lor,
pentru a ține întâlniri religioase.
Clădirile cu destinație religioasă precum și locurile de rugăciune
aparțin de dreptul fundamental al libertății religioase, aplicabil tuturor
popoareor rezidente în Europa, drept ce nu poate fi violat direct sau indirect.
Excepția de la acest principiu o reprezintă situația Greciei, unde
prevederile interne din această țară subordonează deschiderea unui lăcaș de
cult al unei alte religii opiniei unei singure comunități religioase (respectiv
Biserica Ortodoxă Greacă). Această situație anormală a fost condamnată de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cazul Manussakis, din 26
Septembrie 1996)
În același dosar, atribuirea excesivă de puteri discreționare unei
autorități publice în cadrul procedurii de autorizare de deschidere de lăcașe
de cult a fost de asemenea declarată drept ilegitimă.

4. 2. Legislația română.

Temeiul juridic al activităților Cultului Musulman îl constituie Legea

nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor,
publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, de care am mai
făcut vorbire mai sus.
4. 3. Construcția unor noi lăcașe de cult musulmane.
În unele țări europene, construcția unui lăcaș de cult poate întâmpina
unele dificultăți, dar ele sunt cauzate de managementul traficului, dificultăți

17
de parcare, probleme care sunt comune și altor încercări similare aparținând
altor comunități religioase.
Alte țări tratează acestă chestiune în conformitate cu reglementările
legale în vigoare.
În unele situații, există o reacție emoțională față de ideea construirii
unui minaret în preajma unei biserici, și a unei concurențe a clopotului de
biserică prin vocea de vineri a muezinului.
Alteori s-a spus că aceste locuri de rugăciune nu sunt exclusiv locuri
cu destinație religioasă, ci mai degrabă, în tradiția musulmană, moscheea
este un loc rezervat, de asemenea, activităților culturale, sociale și chiar
economice.
Dar aceleași caracteristici le poate avea și o biserică creștină însă,
după anul 2001, s-a constatat că multe moschei au devenit locuri de
propagandă politică, uneori propovăduindu-se mesaje subversive.
În final, unele state argumentează neacordarea de autorizații de
construcție a unor moschei, ca urmare a faptului că unele state musulmane
interzic construcția de clădiri de biserici pe teritoriul islamic.
În Belgia, construcția unei moschei nu poate avea loc dacă autoritățile
administrative regionale nu au recunoscut comunitatea musulmană locală.
În Franța, bisericile catolice construite înainte de anul 1905 sunt în
proprietatea statului (care are grijă de restaurarea acestora și suportă
costurile de menținere a lor în funcțiune) și apoi sunt date comunităților
catolice pentru liberă folosință. Pentru a păstra o justă echitate, statul și
Primăriile au finanțat uneori construcția unor moschei și sinagogi.

4. 4. Situația din România

Construcția de lăcașe de cult pentru diverse confesiuni din România

trebuie să respecte cadrul juridic general, aplicabil oricăror construcții
edificate pe domeniul public. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de existența
unei aprobări speciale prealabile, ci numai de respectarea procedurilor
specifice obținerii unei autorizații de construcție, autorizație care este de
competența autorităților de resort ale comunității locale.
În România, construcția, repararea sau refacerea lăcașelor de cult
urmează prevederile Legii 50/1991 privind autorizarea în construcții.
Atunci când monumentul de cult este declarat monument istoric, este
necesar și avizul Ministerului Culturii și Cultelor, prin Direcția Monumente
de Cult.

18
 4.5. Comentarii

Este evident că legea aplicabilă țărilor membre ale UE garantează

tuturor credincioșilor, indiferent de religie, locuri unde să practice propriile
ritualuri religioase.
Oricum, ținând cont de prescripțiile religiei islamice, este mai bine
pentru edilii unor orașe europene să faciliteze construcția unor lăcașe de
cult, decât să determine prin atitudinea lor refractară ca întruniri musulmane
să se desfășoare în parcuri, în clădiri improprii, cum ar fi garaje, subsoluri
etc.
Adevărata problemă este însă alta: dacă, și în ce măsură, autoritățile
țărilor europene vor trebui să acorde sprijin material comunităților
musulmane pentru a se edifica moschei și locuri de rugăciune
În Uniunea Europeană, legislația este diferită. În unele cazuri ( Italia
și Belgia, de exemplu) aceasta încurajează clar anumite religii, în altele este
exclusă total orice formă de finanțare din partea statului , ca de exemplu în
Olanda și în Irlanda.
Cu excepția unor cazuri izolate, construcția unor moschei a beneficiat
adesea de ajutor financiar public.
Lucrurile s-au schimbat însă, astfel că, în 2005, Ministerul de
Interne al Franței a promovat o lege privind crearea unei fundații care să
faciliteze fonduri și donații private pentru ridicarea de moschei și locuri de
rugăciune pentru musulmani.

Cap. V. Asigurarea asistenței religioase pentru comunitatea islamică din

Europa.

5.1. Legislația europeană.

Toate statele membre ale UE recunosc dreptul credincioșilor care se

află în spitale, închisori sau înrolați în armată de a primi asistență religioasă
din partea unuia dintre deservenții cultului de care aparține: încă o dată,
aceasta este considerată o parte esențială a libertății religioase. Metodele
concrete diferă însă de la stat la stat.
Problemele decurgând din prezența musulmanilor în spitale, închisori,
și într-o mai mică măsură, printre membrii Armatei, sunt doar probleme de

19
facto și nu de jure. Până mai acum câțiva ani, de exemplu, imamii care
lucrau în Belgia în spitale și închisori în calitate de duhovnici nu s-au
bucurat de sprijinul statului, cum ar fi trebuit să fie, în calitatea lor de
duhovnici, iar în anul 1997 nu a exista nici un duhovnic în închisorile din
Anglia și Țara Galilor, deși aproximativ 9% dintre cei aflați în detenție s-au
declarat a fi de religie musulmană.
Acum, situația s-a schimbat în bine în aceste state iar în altele (Spania
și Austria de exemplu), forme mult mai bune de asistență religioasă sunt
planificate.

5.2. Legislația română.

5.2.1. Asistența religioasă în armată

Convingerile religioase sunt luate în considerație de către legislația

românească, mai ales atunci când acestea au o anumită incidență asupra
desfășurării serviciului militar.
Astfel, potrivit Legii 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, se
precizează, la art.29:
” Cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea unor
drepturi și libertăți, astfel: ...d) aderarea la culte religioase este liberă, mai
puţin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii
publice, precum și la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează
exercitarea profesiei...”
În mod corelativ, printre principalele abateri săvârșite de către
militari, în sensul ”Regulamentului Disciplinei Militare” se numără și
” a) compromiterea sau lezarea onoarei și demnității militare prin: ...
participarea la manifestări religioase nerecunoscute de lege și emiterea unor
opinii discriminatorii, în public, față de anumite persoane, grupuri de
persoane și entități sociale ...”, fapte care se sancționează disciplinar ( cf.
Regulamentul disciplinei militare R.G.3/2000).
”Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare”,
preciza la Art.4 (1) faptul că ”cetățenii care, din motive religioase, refuză să
îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul utilitar alternativ,
potrivit prezentei legi.”
Această prevedere era completată prin Hotărârea Guvernului nr.
618/1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, care
stipula, la art.1 (1):

20
 ” Serviciul utilitar alternativ este o formă a indeplinirii serviciului militar
și se execută de către cetățenii apți pentru serviciul militar, care, din motive
religioase, refuză să indeplinească serviciul militar sub arme”.
În prezent, stagiul militar nu mai este obligatoriu, pregătirea militară
efectuându-se pe bază de voluntariat.
Un alt domeniu în care religia are tangență cu regulamentele militare
este acela al asistenței religioase în armată.
Asistența religioasă în armată, egală pentru toate cultele, este
reglementată de Legea nr. 195 din 6 noiembrie 2000, privind constituirea și
organizarea clerului militar.
Legiuitorul român a dat posibilitate reprezentanților oricărei
confesiuni recunoscute de lege, implicit celor aparținând cultului islamic, să
profeseze în rândul armatei, asigurând astfel nevoile religioase ale cadrelor
militare.
Conform acestor prevederi, ”preotul militar este slujitorul unei biserici
sau al unui cult recunoscut de lege, încadrat în structurile forţelor armate,
învestit cu dreptul de a oficia acte de cult şi de a transmite învăţătura
moştenită credincioşilor pe care îi păstoreşte” (Art.2).
Pentru oficierea actelor de cult, ”preoţii militari poartă vestimentaţia
cultului de care aparţin, iar în celelalte ocazii, uniforma militară clericală
adecvată” (Art. 6 alin.1 )
Prezența în cadrul unei unități militare a unuia sau a altuia dintre
preoții militari este determinată de ponderea numerică a militarilor și
ofițerilor aparținând unei anumite confesiuni; legea precizează că această
prezență depinde de apartenența confesională a militarilor, iar ”apartenenţa
confesională a militarilor este cea declarată de aceştia” (Art. 7).
Totodată, Art. 8 din Legea 195/2000 are o prevedere imperativă,
menită a menține echilibrul și armonia în rândul militarilor armatei române,
de diverse confesiuni, care precizează că ”în toate unităţile şi formaţiunile
militare se interzice atragerea militarilor spre o credinţă anume, prin forme şi
mijloace abuzive sau altele decât cele liber consimţite”.

5.2.2. Asistența religioasă în penitenciarele din România.

Începând cu data de 1 iulie 1990, s-a reluat, după o îndelungată

perioadă de absență, acordarea asistenței religioase în penitenciare.
Constatând că prezența și activitatea preoților în penitenciarele din
România răspunde cerințelor spirituale și de îndreptare a persoanelor care
execută pedepse privative de libertate, Ministerul Justiției a aprobat

21
înființarea unor posturi în care să fie încadrați preoții care acordă asistență
religioasă.
Ulterior, la data de 21.10.1993, a fost încheiat între Ministerul
Justiției și Patriarhia Română un protocol cu privire la acordarea Asistenței
Religioase în unitățile subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor.
Conform prevederilor amintitului protocol, ” Activitățile de
ASISTENȚĂ RELIGIOASĂ din sistemul penitenciar românesc vor fi
coordonate de Serviciul de Asistență Religioasă, care va funcționa în cadrul
Ministerului Justitiției, în subordinea directă a Secretarului de Stat care
răspunde de penitenciare și în relație canonică directă cu Patriarhia
Română”.
Serviciul de Asistență Religioasă dispune de următorul personal:
a) PREOTUL CAPELAN GENERAL;
b) PREOTUL CAPELAN GENERAL ADJUNCT;
c) PERSONAL AUXILIAR (secretar, dactilograf etc., după cerințe).
Aceștia vor coordona ASISTENȚA RELIGIOASĂ acordată
deținutilor ortodocși cât și deținutilor ce aparțin celorlalte culte
recunoscute din țara noastră, îngrijindu-se ca în penitenciare să se
desfășoare un ecumenism real.
Atribuțiile preoților capelani generali sunt prevăzute în Anexa nr.1,
care face parte integrantă din protocol și constituie ”STATUTUL
REOTULUI CAPELAN GENERAL AL PENITENCIARELOR DIN
ROMANIA”.
Ca urmare a acestui act de colaborare, în fiecare penitenciar sau
centru de reeducare pentru minori din România funcționează un Birou de
Asistență Religioasă, care va coordona activitățile de asistență religioasă
desfășurate în unitate.
În ceea ce privește asistența religioasă în penitenciare, oferită
reprezentanților etniei turco-tătare, s-a statuat posibilitatea acordării
acesteia, dacă există un număr de minim 300 de deținuți musulmani, caz în
care poate fi angajat, la recomandarea cultului musulman, un reprezentant al
acestuia.
Potrivit Statutului Preotului Capelan General din România, acesta
conduce Serviciul de Asistența Religioasă din cadrul Ministerului Justiției,
aflat în subordinea directă a Secretarului de Stat care răspunde de
penitenciare și coordonează legăturile cu celelalte culte recunoscute de stat,
în vedere asigurării Asistenței Religioase pentru deținuții de alte confesiuni.

Conform Statutului Preotului Capelan din unitățile penitenciare,

acesta conduce conduce Biroul de Asistență Religioasă din unitatea

22
penitenciară, este consilier cu probleme spirituale al directorului unității și
se preocupă ca deținuții celorlalte culte religioase recunoscute de stat să
beneficieze de Asistența Religioasă din partea cultului de care aparțin.

5.2.3. Asistența religioasă în unitățile spitalicești din România

În practica actuală, prezența preoților de caritate în spitale, azile de
bătrâni, centre de plasament etc. este asigurată de existența unor protocoale
de colaborare semnate între istituțiile respective și autoritățile religioase.

5. 3. Islamul și Școala

Prezența comunităților musulmane din Europa se raportează la cele

două categorii de sisteme de școlarizare europene: 1) educația religioasă în
școlile publice, și 2) crearea de școli private relgioase.

5. 3. 1. Educația religioasă musulmană în școlile publice

A. Legislația europeană

Anumite țări nu asigură nici un fel de educație religioasă în cursul

orelor de școală: unele subiecte religioase sunt totuși tratate în cadrul orelor
de istorie, literatură și filozofie. Este cazul, de exemplu, al Franței, cu
excepția Alsaciei și Lorenei.
În alte state există o formă de educație religioasă, nenumită expres:
această formă de educație poartă diverse denumiri ( știința religiilor, istoria
religiilor, etc.), concentrându-se pe învățarea elementelor de bază ale
principalelor religii, predarea lor fiind făcută de profesori numiți de Stat,
având calificarea solicitată de Legea învățământului.
În diverse forme, Suedia, Danemarca, Anglia, Țara Galilor, Estonia
se inspiră din acest mode.
În final, alte țări asigură educația religioasă propriu-zisă, axată pe o
anumită religie, predată de profesori, care pe lângă calificarea cerută de Stat,
trebuie să aibă și o autorizare specială, acordată de comunitatea religioasă
căreia îi aparțin.
În școlile publice din unele state este predată doar o singură religie,
iar elevii care nu intenționează să ia parte la acele ore sunt scutiți (este
cazul, de exemplu, al Greciei). În alte state se predau ore pentru numeroase

23
religii (este cazul Belgiei, Germaniei, Austriei, Finlandei, ca și al altor state)
elevii putând alege orele de religie pe care vor să le urmeze.
În cele două sisteme de învățământ amintite mai sus, religia islamică
nu pune nici un fel de problemă: este învățată ca oricare altă religie.

B. Legislația română

Cadrul juridic general l-a constituit LEGEA nr. 84 din 24 iulie 1995
- LEGEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI, care consfințește egalitatea în drepturi a
tuturor cetățenilor români, indiferent de etnie sau religie:
”ART. 5(1) Cetățenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile
și formele de învățământ, indiferent de condiția socială și materială, de sex,
rasă, naționalitate, apartenență politică sau religioasă.
ART. 9(1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și
profesional includ Religia ca disciplină scolară, parte a trunchiului comun.
Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru
studiu religia și confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul
poate sa nu frecventeze orele de religie. În acest caz situația școlară se
încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează și pentru elevul
căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea
orelor la aceasta disciplină.
(3) Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului Educației,
Cercetării și Tineretului organizarea unui învățământ teologic specific
pregătirii personalului de cult și activității social-misionare a cultelor, numai
pentru absolvenții învățământului gimnazial sau liceal, după caz,
proporțional cu ponderea numerică a fiecărui cult în configuratia religioasă a
tării, potrivit recensământului oficial reactualizat.
Înființarea și funcționarea acestui învățământ se fac potrivit legii.
(4) Cultele recunoscute de stat au dreptul de a înființa și administra
propriile unități și instituții de învățământ particulare, conform legii.
(5) Curriculumul specific învățământului preuniversitar teologic se
elaborează de către cultul respectiv, se avizează de Secretariatul de Stat
pentru Culte și se aprobă de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului.
Curriculumul învățământului preuniversitar particular, organizat de culte,
altul decât cel teologic, se elaborează și se aprobă conform legii. Pentru
învățământul superior curriculumul se elaborează și se aprobă potrivit legii.

24
ART. 11
(3) În învățământ se interzice prozelitismul religios.

ART. 12

(2) Organizarea și conținutul învățământului nu pot fi structurate după

criterii exclusiviste și discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau
etnic. Nu sunt considerate a fi structurate după criterii exclusiviste și
discriminatorii unitățile și instituțiile de învățământ create din nevoi de
ordin religios sau lingvistic, în care predarea corespunde alegerii părinților
sau a tutorilor legal instituiți ai elevilor.

ART. 24(1) Învățământul liceal funcționează, de regulă, cu următoarele

filiere și profiluri:
a) filiera teoretică, cu profilurile umanist și real;
b) filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, exploatarea resurselor
naturale și protecția mediului;
c) filiera vocațională, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și
pedagogic.

ART. 89
(1) Autonomia universitară constă în dreptul comunității universitare de a se
conduce, de a-și exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerințe
ideologice, politice sau religioase, de a-și asuma un ansamblu de
competențe și obligații în concordanță cu opțiunile și orientările strategice
naționale ale dezvoltării învățământului superior, stabilite prin lege.
ART. 143
(1) Structura inspectoratelor școlare județene și al municipiului București
se stabilește prin ordin al ministrului educației naționale.
(2) în structura inspectoratelor școlare din județele cu învățământ și în
limbile minorităților naționale sunt cuprinși și inspectori școlari pentru
acest învățământ .

25
(3) Unitățile extrașcolare și unitățile conexe învățământului preuniversitar
sunt subordonate inspectoratului școlar.
(4) Inspectoratul școlar are un consiliu de administrație și un consiliu
consultativ. Consiliul de administrație este format din 9-11 membri, dintre
care: inspectorul școlar general, inspectorii școlari generali adjuncți,
directorul Casei Corpului Didactic, directorul tehnic-administrativ,
contabilul șef, consilierul juridic al inspectoratului școlar și alți membri.
Inspectorul școlar general este președintele de drept al consiliului de
administrație. Consiliul consultativ este format din directori de unități de
învățământ, din alte cadre didactice de prestigiu, inclusiv din învățământul
superior, din reprezentanți ai părinților, ai autorităților locale administrative,
ai comunităților religioase, ai agenților economici, precum și din alți
parteneri sociali. Președintele consiliului consultativ este ales, prin vot
secret, dintre membrii acestuia.”

Legea învățământului preuniversitar

(Proiect)
”Art. 5.
(1) Cetățenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile și
formele de învățământ, fără discriminare, indiferent de condiția socială și
materială, de gen, rasă, etnie, naționalitate, opțiune politică, religioasă.
Art. 9.
(1) Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În
condițiile prezentei legi, acesta se poate desfășura și în limbile minorităților
naționale. Procesul de învățământ în unitățile și instituțiile de învățământ
militar, precum și în cele de ordine și securitate publică, de toate nivelurile,
se desfășoară numai în limba română.
(2) Învățarea limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie. Prin
planurile-cadru de învățământ și prin programele școlare se asigură
condițiile pentru însușirea limbii oficiale de stat.
(3) Învațământul se poate desfășura și în limbi de circulație internatională,
în condițiile prezentei legi.
(4) În învățământul de stat, în cel particular ca și în cel confesional, actele
și documentele școlare, nominalizate prin ordin al ministrului educației, se
întocmesc în limba română. Celelalte înscrisuri școlare pot fi redactate și în
limba de predare.
Art. 10. (1) Planurile cadru ale învățământului primar și gimnazial includ
religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.

26
(2) Elevul, cu vârsta de până la 16 ani, cu acordul părintelui sau al tutorelui
legal instituit, alege confesiunea i religia pentru studiu; elevii, în vârstă de
peste 16 ani, aleg singuri confesiunea i religia pentru studiu.
(3) La solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal instituit al elevului
de până la 16 ani, respectiv la solicitarea scrisă a elevului de peste 16 ani,
elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară
se încheie fără această disciplină. În mod similar, se procedează și pentru
elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru
frecventarea orelor la această disciplina.
(4) Programa pentru disciplina religie se elaborează în colaborare cu fiecare
cult în parte și se aprobă conform prevederilor prezentei legi.
(5) Cultele religioase recunoscute oficial de către stat pot solicita
autorităților locale organizarea unui învățământ teologic specific pregătirii
personalului de cult și activității social-misionare a cultelor, precum și
pentru activitățile instituțiilor de cult. Acesta se organizează pentru
absolvenţii învățământului gimnazial sau liceal, după caz, proporțional cu
ponderea numerică a fiecărui cult în configuraţia religioasă a tarii, potrivit
recensământului oficial reactualizat.
Înfiinţarea și funcţionarea acestui învățământ se fac potrivit legii.
Art. 12.
(1) Învățământul nu se subordonează scopurilor și doctrinelor promovate de
partide sau de alte formaţiuni politice și nu se implică în desfășurarea
activităților de organizare și propagandă politică.
(2) În unitățile și instituțiile de învățământ se interzic crearea și
funcționarea partidelor sau a altor formațiuni politice, precum și orice
acțiune sau manifestare cu caracter politic.
(3) În unitățile și instituțiile de învățământ se interzice orice formă, acțiune
sau manifestare a prozelitismului religios.

Art. 27.
(1) Învatamântul liceal funcționează cu următoarele filiere și profiluri:
a) filiera teoretică, cu profilurile uman și real;
b) filiera vocațională, cu profilurile: militar, ordine și securitate publica,
teologic, sportiv, artistic și pedagogic;
c) filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și
protecția mediului.

Secțiunea 6: Învățământul confesional

Art. 58.

27
 (1) Cultele religioase recunoscute oficial de către stat au dreptul de a
înființa și administra propriile unități și instituții de învățământ, cu
respectarea legislației în vigoare.
Unitățile și instituțiile de învățământ înființate de culte formează
învățământul confesional.
(2) Acreditarea instituțiilor și unităților de învățământ confesional se face
conform legii.
(3) Unitățile de învățământ confesional dispun de autonomie organizatorică
și functională, elaborând regulamente de organizare și funcționare proprii,
în spiritul canoanelor cultului fondator și în concordantă cu reglementările
legale ale sistemului național de învățământ.
(4) În unitățile de învățământ confesional elevii se pot înscrie indiferent de
religie.
Art. 79
(4) Planurile-cadru pentru învățământul teologic și programele școlare
pentru disciplina Religie sunt elaborate în colaborare cu reprezentanții
desemnați de fiecare cult în parte, sub coordonarea Consiliului Național
pentru Curriculum.”

LEGEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR

Proiect (2008)
” Art. 1.
(1) Prezenta lege reglementează structura, funcțiile, organizarea și
funcționarea învățământului superior din România.
(2) Învățământul superior trebuie să fie independent de ideologii, religii și
doctrine politice și să fie organizat în conformitate cu valorile universale
fundamentale și cu tradițiile naționale.
(3) În învățământul superior nu sunt admise restricții sau privilegii
determinate de vârsta, naționalitate, apartenență etnică, sex, origine socială,
orientare politică sau religioasă, cu excepția celor expres prevăzute de lege
Art. 10. Autonomia universitară nu poate fi afectata, în niciun fel, prin:
c) crearea și funcționarea unor organizații politice sau religioase în
universitate;

CAPITOLUL 3. Statutul juridic al universităților

8) Universitățile particulare se pot înființa din inițiativa și cu resursele

materiale și financiare ale unor persoane fizice, ale unui grup de persoane

28
fizice, asociații sau fundații, ale unui cult religios sau ale unui alt furnizor
de educație numite în continuare „fondatori”, în condițiile legii.
(9) Fondatorii au dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile
pe care le-au adus la fondarea universității.
(10) Fondatorii își asumă responsabilitatea pentru întreaga activitate și
pentru managementul universității dacă decid să participe la acest proces.

Art. 20.
(1) Posturile didactice și de cercetare din instituțiile de învățământ superior
se ocupă prin concurs, organizat de instituțiile de învățământ superior, în
conformitate cu prevederile legale.
(2) La concurs se pot înscrie cetățeni români sau străini. Dintre criteriile de
acceptare a înscrierii la concurs sau de evaluare a candidaților sunt excluse
cele care se referă la vechime pe un post, precum și cele care se referă la
sex, etnie, apartenență politică sau religioasă.”

Observații

Țările membre ale UE au urmat căi diferite în ceea ce privește

învățământul religios islamic.
În Spania, Comisia Islamică a semnat în 1992 un acord, urmat de un
altul în 1996, cu privire la numirea profesorilor care să predea religia
islamică, precum și aspectele financiare corespunzătoare salarizării lor.
Potrivit acestui acord, la începutul fiecărui an școlar, părinții trebuie
să ceară conducerii școlii ca fiii și fiicele lor să primească învățătura
islamică. Cererile sunt apoi înaintate comunităților teritoriale islamice
competente, care la rândul lor trebuie să propună profesori. Aceștia trebuie
să aibă atât calificarea școlară cerută de legislația spaniolă dar și aprobarea
Comisiei islamice.
Dacă există cel puțin 10 elevi, statul suportă costul salarial. Sistemul
este inspirat din cel aplicat învățării religiei evanghelice din Spania.
În fapt, aceste acorduri se aplică doar școlilor din Ceuta și Mellila
(unde musulmanii reprezintă majoritatea populației) și numai începând cu
anul 2005 guvernul spaniol s-a angajat să extindă acest sistem și în alte
regiuni ale țării.
În Belgia, învățământul religios islamic în școli datează din anii 70.
La început, profesorii erau selectați de către Centrul Cultural Islamic al
Belgiei, afiliat la Marea Moschee din Bruxelles dar, după anii 1990, statul a
încetat să mai apeleze la serviciile acestui organism.

29
 În anul 2001 erau circa 700 de profesori pentru școlile unde se preda
religia islamică, iar în prezent sunt peste 54 000 de elevi care au ales acest
fel de educație.
În Austria, religia islamică a început să fie învățată în școală începând
cu anul 1982, la Viena, fiind extinsă gradual și la alte școli.
În mod curent, există circa 150 de profesori numiți (cu aprobarea
comunităților islamce) care sunt plătiți de autoritățile de stat centrale sau
locale (depinzând de tipul de școală).
Mult mai complexă este situația din Germania, unde educația
religioasă este reglementată de legislația din fiecare Land.
Nu este organizată învățarea religiei islamice, deși în anumite regiuni
ale Germaniei, unii elevi de origine turcă pot lua parte la cursurile de
educație islamică, în contextul orelor de limba turcă.
Anumite landuri au început implementarea experimentală a orelor de
educație islamică în școli.
În alte țări, cum ar fi Italia, religia musulmană nu poate fi învățată în
școlile publice.
În concluzie, se poate admite că educația religioasă islamică din țările
UE nu are un spațiu suficient în cadrul școlilor publice, unde o anumită
educație religioasă există.
Comparativ cu situația altor comunități religioase, situația
învățământului religios islamic este mai puțin răspândită și datorită faptului
că în unele state europene comunități islamice stabile au început să se
închege abia în ultimii ani.
Ca o primă cerință, trebuie să existe un personal didactic educat,
capabil să predea religia islamică, dar având și calificarea cerută de către
legea școlară, pentru a putea preda în școlile publice.
În anumite state, lipsa profesorilor a fost suplinită prin ”importul” de
profesori din alte țări străine, este de altfel cazul Belgiei și Austriei.
În Austria, de exemplu, când religia islamică a început să fie predată
în școli, prin anii 80, existau doar 150 de profesori la circa 30 000 de elevi.
Mulți dintre acești profesori, veniți din exterior, aveau puține cunoștințe de
limba germană, și nu erau familiarizați cu obiceiurile unei țări multi-
confesionale, cum era Austria (obiceiuri care deveneau însă familiare la
elevii musulmani aflați de două sau chiar trei generații în această țară.)
Pentru a evita unele probeme apărute în procesul de educație a religiei
islamice în școli, s-a înființat, în anul 1998, Islamische
Religionspadagogische Akademie, cu scopul instruirii adecvate a
profesorilor care urmau să predea religia islamică în școli.

30
 O abordare similară a început și în alte state europene, cum ar fi
Franța, Belgia, Finlanda și Germania.
Spania este un caz tipic: problemele au apărut în cadrul Comisiei
Islamice Spaniole, datorită unor diverse organizații ce fac parte din acest
organ.
Dificultăți similare s-au întâlnit în Belgia, în timp ce în Germania
aceste probleme s-au născut datorită faptului că reprezentanții comunităților
islamice nu au fost suficiente de bine angrenați.

5.4. Școlile musulmane private

A. Cadrul juridic european.

Principiul de bază din care se inspiră legile diferitelor țări membre ale
UE se află enunțat în Art. 2 al primului protocol adițional al Convenției
Europene a Drepturilor Omului, conform căruia ”rolul statului în ceea ce
privește educația și învățământul trebuie să țină cont de dreptul părinților
de a asigura o astfel de educație și învățământ, în conformitate cu propria
religie și propriile lor convingeri filosofice”.
De la acest principiu decurge dreptul de a stabili instituții private
religioase (sau non-religioase), adică școli, cu condiția ca ele să
îndeplinească un minim de cerințe educaționale, conforme cu legislația din
fiecare stat membru al UE.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat în mai mute
rânduri că Art. 2 al Primului Protocol Adițional nu impune nici unui stat
membru obligația de a garanta un sprijin financiar pentru școlile private.
Totuși, în cele mai multe state membre ale UE, aceste școli
beneficiază de fonduri considerabile iar în unele dintre ele, școlile amintite
beneficiază de fonduri, în timp ce altele, cum ar fi, de exemplu, Irlanda și
Belgia, școlile private sunt mai numeroase decât ce publice.
Statisticele arată că, la nivelul Europei Occidentale, fiecare al cincilea
elev urmează o instituție privată de învățământ.

B. Școlile religioase musulmane în țările membre ale Uniunii Europene

În principiu, școlile religioase musulmane nu ridică probleme

deosebite. Ele pot fi deschise cu condiția de a se respecta legile proprii ale
fiecărei țări pentru școlile particulare. Este adevărat că în unele state, cum ar

31
fi Germania, Franța, Belgia sau Italia, statul sprijină în mică măsură crearea
de școli islamice.
În Marea Britanie, au fost create aproape 60 de școli islamice, dar
numai 4 dintre ele primesc suport financiar de la stat. În alte state, situația
este mai bună: în Olanda există aproape 40 de școli primare și două licee,
iar alte 20 de școli musulmane sunt în funcțiune în Suedia și Danemarca.

Situația din România

În ceea ce privește studiile teologice cu menirea de a forma cadrele

necesare bunei desfășurări a vieții religioase, ele au fost asigurate de
Seminarul Teologic Musulman, înființat încă din anul 1610 la Babadag,
cursurile desfășurându-se aici până în anul 1901. Din anul 1901, Seminarul
Musulman s-a mutat la Medgidia, unde a funcționat fără întrerupere până în
anul 1967; din acest moment a încetat să mai funcționeze din lipsă de
condiții.
După Revoluție, în anul 1992, Seminarul Teologic Musulman s-a
reînființat, devenind Liceul Teologic Musulman și Pedagogic ”Kemal
Ataturk”.
Baza materială a cultului se realizează prin contribuţii benevole de la
credincioşi, donaţii şi subvenţii acordate de stat, taxe pentru servicii
religioase, taxe de vizitare a unor monumente istorice.
A primit spre folosință clădirea din Strada Romană nr. 2 din
Medgidia. În prezent este cel mai important centru de cultură turcă și
islamică din România.
Personalul clerical musulman este format din hatipi, imami, hagi,
muezini.
În zilele noastre, cultul musulman are 35 de imami și hagi. Baza
materială a cultului se realizează prin contribuții benevole de la credincioși,
donații și subvenții acordate de stat, taxe pentru servicii religioase, taxe de
vizitare a unor monumente istorice etc. Cultul musulman are în proprietate
108 cimitire.

32
 Cap. VI Islamul la locul de muncă

6.1. Legislația europeană.

Directiva 2000/78/CE a Uniunii Europene obligă toate statele

membre să garanteze muncitorilor, prin sistemele lor legislative, un
tratament egal, fără nici o discriminare, în special aceea bazată pe religie.
Una dintre cererile cele mai frecvente este abținerea de la muncă în
timpul sărbătorilor religioase musulmane, precum și obținerea unei pauze
rezonabile, pentru a se putea îndeplini îndatoririle de ordin religios, zilnice
(rugăciunile rituale) sau săptămânale (participarea vinerea la slujbele de la
Moschee).

6.2. Legislația română.

În România, o recentă lege adoptată de Parlament, consacră ziua de 13

Decembrie drept zi a comunității tătarilor din România.
În această zi, au loc o serie de manifestări artistice și culturale,
organizate de către liderii acestei comunități. Se înțelege că, pentru
comunitatea tătarilor, ea este o sărbătoare națională.
O problemă aparte este însă aceea absenței de la muncă din motive
religioase.

6.3. Absența de la muncă în perioada rugăciunii și Vinerea după-

amiază.

Chestiunea sărbătorilor religioase săptămânale (Vinerea pentru

musulmani, Sâmbăta pentru evrei) este rezolvată în mod diferențiat în
Europa.
O serie de state, printre ele mai ales Franța, nu permit o altă zi liberă,
pentru angajați, în afară de Duminică. Această măsură a trezit reacții din
partea Adventiștilor și a evreilor, care nu-și trimit copiii la școală, în cursul
zilei de Sâmbătă.

33
 Alte țări, precum Italia, au recunoscut adventiștilor și evreilor dreptul
de a respecta sărbătorile săptămânale, dar acest drept a fost refuzat
musulmanilor.
În schimb, în Austria și Polonia posibilitatea de a absenta de la
serviciu Vinerea trebuie să fie precizată în contractele individuale sau
colective de muncă. În Olanda, acest drept a fost recunoscut printr-o lege
specială.
Portugalia a adoptat o lege a libertății religioase, foarte liberală, care
permite studenților și angajaților să nu se ducă la lucru în ziua în care
religia lor proprie cere să nu muncească.
Marea Britanie are o legislație similară, dar ziua liberă, conformă cu
preceptele religioase anumite (ebraic sau musulman) nu trebuie să afecteze
procesul de muncă al celorlalți angajați (Legea din 2003). O reglementare
foarte pragmatică a fost adoptată de Suedia, Germania și Scoția.

6.4. Legislația română.

În România, este posibilă respectarea preceptelor religioase

musulmane, cu condiția ca membrii care invocă acest drept să facă parte
dintr-o comunitate religioasă recunoscută de lege.
Astfel, Codul Muncii, în Secțiunea 3, intitulat Sărbătorile legale, se
aduc următoarele precizări:
” Art. 134. - (1) Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt:
- 1 și 2 ianuarie;
- prima și a doua zi de Paști;
- 1 Mai;
- 1 Decembrie;
- prima și a doua zi de Craciun;
- 2 zile pentru fiecare dintre cele două sărbători religioase anuale, declarate
astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru
persoanele aparținând acestora.
2) Acordarea zilelor libere se face de către angajator.

Aceleași prevederi sunt cuprinse și în art. 53 alin. (1) din ”Contractul

Colectiv de Munca Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010”:

”- 1 și 2 ianuarie;
- prima și a doua zi de Paște;
- 1 Mai;

34
- 1 Decembrie;
- prima și a doua zi de Crăciun;
- 2 zile pentru fiecare dintre cele două sărbători religioase anuale, declarate
astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru
persoanele aparținând acestora”.

Cap. VII. Islamul și familia

7. 1. Poligamia și Repudierea
În niciunul dintre statele membre ale Uniunii Europene legislația nu
admite căsătoriile poligame sau repudierea. Astfel de concepte nu sunt
compatibile cu gândirea juridică și morală de tip european. Totuși, în ultima
perioadă, concepția clasică privind alcătuirea unei familii a suferit unele
mutații: a se vedea legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex.
În consecință, chiar dacă o căsătorie poligamă este validă conform
legislației islamice, ea nu va fi recunoscută ca atare în nici unul dintre statele
membre ale Uniunii Europene, pentru motive de ordine publică. Aceleași
considerente sunt aplicabile și în ceea ce privește repudierea.

Cap. VIII. Islamul și alimentația

Există două probleme majore în ceea ce privește respectarea

prescripțiilor musulmane vis a vis de alimentație: a) respectarea sacrificiilor
rituale; b) posibilitatea de a alege un meniu adecvat în cantinele unor
instituții publice;

8.1. Sacrificiile rituale conform Islamului

Sacrificiile rituale au fost respectate pentru prima dată în Europa de

către coloniile evreiești, timp de câteva secole, apoi prohibite, în timpul
nazismului, pentru a reintra în atenția europenilor odată cu sporirea
populației de origine musulmană, după al doilea Război Mondial.

A. Cadrul juridic european.

Legislația Uniunii Europene (Directiva 93/119/CE, din 22 decembrie

1993, Art. 5 și 18) impune ca mai întâi animalele să fie asomate
(anesteziate) și abia apoi sacrificate. Totuși, se admite, sub formă de

35
excepție, posibilitatea sacrificării unor animale, conform ritualurilor
religioase specifice.
În acest caz, autoritatea religioasă în numele căreia se face sacrificarea
este singura în măsură să aplice și să monotorizeze aceste sacrificii, în
colaborare cu un medic zooveterinar competent.
Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene au prevăzut în
legislația lor națională această excepție, în timp ce altele ( Suedia,
Luxemburg) ori țări nemembre ale UE ( Elveția și Norvegia) nu au acceptat
această excepție, pe motive religioase.

8.2. Legislația română

Chestiunea sacrificării animalelor, potrivit normelor europene,

îmbracă două aspecte: este vorba de marile unități agrozootehnice, pe de o
parte, precum și de gospodăria mică, țărănească, pe de altă parte. În primul
caz, este clar că armonizarea legislației românești cu normele europene
impune alinierea crescătorilor de animale la normele specifice ale UE. În
ceea ce privește sacrificarea animalelor din gospodăria individuală, aici se
poate discuta în ce măsură sacrificarea animalelor din gospodăria proprie
este permisă sau nu potrivit propriilor ritualuri religioase creștine. Același
aspect se ridică și în ceea ce privește comunitatea islamică din România.
Sediul materiei:
- Ord. MAPDR nr.425/2002- protecția animalelor în timpul sacrificării și
uciderii (Dir.Cons. 93/119/CE);
- Ordinul ANSV nr. 180/11.08.2006 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind protecția animalelor în timpul sacrificării și uciderii în
art.5 alin 2 face vorbire de excepția sacrificării nimalelor, prin asomare,
pe motive de ritual religios.
Această directivă a Uniunii Europene trebuia implementată încă din
anul 2007, motiv pentru care România a solicitat o amânare a aplicării ei, de
circa 3 ani.
Cu toate acestea, în iarna anului 2007/2008,Comisia Europeană a
respins cererea României privind sacrificarea porcilor și mieilor, de Crăciun
și Paște, în mod tradițional.

Cap.IX. Concluzii

36
 Este modelul european al relațiilor dintre stat și religie pregătit să
trateze și să ofere soluții efective la probemele juridice create de prezența
crescândă a comunităților musulmane în Europa ? Răspunsul este categoric
DA.
Există și opinii contrare, care susțin că Islamul este incompatibil cu
Democrația și cu statul Secularizat. Analiza chestiunilor legate de prezența
comunităților musulmane în Europa nu confirmă această supoziție. Prezența
aceasta nici nu pune probleme juridice nesoluționabile, nici alte de factură
nouă.
Pe baza experienței dobândite în cadrul relațiilor cu alte religii,
sistemul juridic al țărilor Uniunii Europene are instrumentele necesare să
trateze și să soluționeze multe dintre aceste probleme.
Noutatea și complexitatea ”problemei musulmane” nu depinde în mod
esențial de chestiuni juridice ci de alți factori: numărul în continuă creștere
al musulmanilor (mult mai numeroși decât membrii altor comunități ne
creștine), rata înaltă a natalității în comunitățile musulmane, absența unei
structuri organizaționale stabile, cu o largă reprezentare, ș.a.m.d.
Este mult mai bine acum să se facă treptat schimbări graduale, decât
să apară riscul unei căderi a întregului sistem, în numai câțiva ani, de aceea
anumite reforme trebuie făcute.
Musulmanilor trebuie să li se acorde libertățile fundamentale, în afara
cărora relația dintre stat și diverse religii ar deveni inechitabilă și s-ar
transforma într-o veritabilă opresiune.
De fapt, nu este vorba de a inova ci, mai degrabă de a aplica în
practică legile deja existente.
Față de chestiunea construcțiilor noilor locuri de rugăciune, asistenței
spirituale, etc legislația țărilor membre ale Uniunii Europene nu trebuie să
fie schimbată (cu excepția unor chestiuni particulare) ci trebuie aplicată cu
egal echilibru și înțelepciune.
În alte cazuri (sacrificiile rituale, sărbătorile religioase, existența unor
zone separate în cimitire, sau pregătirea unor mâncăruri care să urmeze
anumite prescripții religioase în cantinele școlare, închisori etc), se cere
puțină precauție: lărgirea excepțiilor de la regulilele generale este o
chestiune delicată și necesită o analiză atentă, în care să existe un echilibru
între interesul general și cerințele particulare.

DAN TOMA DULCIU

37
 ANEXA 1

”Recomandarea de politică Generală nr. 5”, ( Combaterea intoleranței

și Rasismului și Discriminarea față de Musulmani) emisă de ”Comisia
Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței” (ECRI) (Strasbourg,
27 aprilie 2000).

” Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei:

Reamintind Declaraţia adoptată de şefii de stat şi guvern ai statelor

membre ale Consiliului Europei la prima reuniune la nivel înalt desfăşurată
la Viena pe 8 şi 9 octombrie 1993;
Reamintind că Planul de Acţiune privind combaterea rasismului,
xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, elaborat ca parte a acestei
Declaraţii, a invitat Comitetul Miniştrilor să înfiinţeze ”Comisia Europeană
împotriva Rasismului şi Intoleranţei”, care era mandatată, printre altele, să
elaboreze recomandări de politică generală către statele membre;
Reamintind, de asemenea, Declaraţia Finală şi Planul de Acţiune
adoptate de şefii de stat şi guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei
la cea de-a doua reuniune la nivel înalt desfăşurată la Strasbourg pe 10 şi 11
octombrie 1997;
Subliniind că această Declaraţie Finală confirmă scopul statelor
membre ale Consiliului Europei de a construi o societate europeană mai
liberă, mai tolerantă şi mai corectă şi că aceasta solicită intensificarea luptei
împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei;
Reamintind că articolul 9 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului protejează dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
Reamintind, de asemenea, principiul non-discriminării cuprins în
articolul
14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;

38
Luând în considerare propunerile cuprinse în Recomandarea Nr. 1162
privind contribuţia civilizaţiei islamice la cultura europeană, adoptată de
Adunarea Parlamentară la 19 septembrie 1991;
Luând notă de concluziile seminarului privind religia şi integrarea
imigranţilor, organizat de Comitetul European asupra Migraţiei la
Strasbourg între 24 şi 26 noiembrie 1998;
Subliniind că instituţiile care guvernează relaţiile dintre stat şi religie
diferă mult între statele membre ale Consiliului Europei;
Convinsă că într-o societate pluralistă coexistenţa paşnică a religiilor
se bazează pe respectarea egalităţii şi a non-discriminării între religii într-un
stat democratic care separă clar legile statului de preceptele religioase;
Reamintind că iudaismul, creştinismul şi islamismul s-au influenţat
reciproc şi au influenţat civilizaţia europeană timp de secole şi reamintind
în acest context contribuţia pozitivă a islamismului la dezvoltarea continuă
a societăţilor europene din care face parte integrantă;
Preocupată de semnalele conform cărora intoleranţa religioasă faţă de
comunităţile islamice şi musulmane este în creştere în ţări în care această
religie nu este cea a populaţiei majoritare;
Regretând puternic că islamismul este câteodată descris incorect pe
baza unor stereotipuri ostile prin care această religie să fie percepută ca o
ameninţare;
Respingând orice viziune deterministă a islamismului şi recunoscând
marea diversitate internă care caracterizează practicarea acestei religii;
Ferm convinsă de necesitatea de a combate prejudiciile suferite de
comunităţile musulmane şi accentuând faptul că aceste prejudicii se pot
manifesta în diverse forme, mai ales prin atitudini generale negative, dar
şi, în diferite grade, prin acţiuni discriminatorii şi prin violenţă şi hărţuieli;
Reamintind că, în pofida semnelor de intoleranţă religioasă la care se
face referire mai sus, una dintre caracteristicile Europei din ziua de astăzi
este tendinţa către diversitatea credinţelor în cadrul societăţilor pluraliste ;
Respingând toate manifestările de extremism religios;
Accentuând faptul că principiul unei societăţi mult- religioase şi mult-
culturale merge mână în mână cu dorinţa religiilor de a coexista în cadrul
societăţii din care fac parte;
Recomandă guvernelor statelor membre, unde s-au stabilit comunităţi
de musulmani care trăiesc ca minoritate în ţara lor:

- să se asigure că nu sunt discriminate comunităţile de musulmani în

ceea ce priveşte maniera de organizare şi practicare a religiei;

39
- să impună sancţiunile corespunzătoare în cazul discriminării pe motive
religioase, în conformitate cu contextul naţional;
- să ia măsurile necesare pentru a se asigura că libertatea practicii religioase
este garantată pe deplin; în acest context trebuie să se
acorde o atenţie deosebită înlăturării obstacolelor juridice sau
administrative inutile, atât pentru construirea unui număr suficient de
locuri de rugăciune pentru practicarea islamismului cât şi pentru riturile
sale funerale;
- să se asigure că instituţiile publice sunt conştiente de necesitatea
elaborării unor dispoziţii care să răspundă în practica de zi cu zi
cerinţelor culturale şi altor cerinţe legitime care decurg din caracterul
multi-religios al societăţii;
- să verifice dacă există discriminare pe motive religioase în ceea ce
priveşte obţinerea cetăţeniei şi, dacă da, să ia măsurile necesare
pentru a opri acest lucru;
- să ia măsurile necesare pentru a elimina orice manifestare de
discriminare pe motive religioase în ceea ce priveşte accesul la
educaţie;
- să ia măsuri, inclusiv legislative dacă este necesar, pentru a combate
discriminarea religioasă în ceea ce priveşte accesul la locurile de
muncă şi din cadrul procesului muncii;
- să încurajeze angajatorii să elaboreze şi să implementeze “coduri de
conduită” pentru a combate discriminarea religioasă în ceea ce priveşte
accesul la locurile de muncă şi din cadrul lor şi, unde este cazul, să
încerce să realizeze locuri de muncă reprezentative pentru diversitatea
societăţii în cauză;
- să verifice dacă membrii comunităţilor musulmane suferă de
discriminare ca urmare a excluderii sociale, şi, dacă da, să ia toate
măsurile necesare pentru a combate aceste fenomene;
- să acorde o atenţie deosebită situaţiei femeilor musulmane, care pot
suferi atât din cauza discriminării femeilor în general cât şi din cauza
discriminării musulmanilor;
- să se asigure că programele din şcoli şi din învăţământul superior –
mai ales în domeniul predării istoriei - nu prezintă interpretări
distorsionate ale istoriei culturale şi religioase şi nu îşi bazează
descrierea islamismului pe percepţii de ostilitate şi ameninţare;
- să se asigure că instrucţia religioasă în şcoli respectă pluralismul
cultural şi să dispună pregătirea profesorilor în acest sens;
- să încurajeze dialogul cu comunităţile musulmane în ceea ce priveşte
modalităţile de a facilita selectarea şi pregătirea imamilor care cunosc

40
societatea în care vor munci şi care să aibă, dacă se poate, o anumită
experienţă în cadrul societăţii;
- să sprijine dialogul voluntar la nivel local şi naţional pentru a sensibiliza
populaţia din acele zone în care este nevoie de o atenţie specială
pentru a evita conflictul cultural şi social;
- să încurajeze profesionişti din domeniul comunicării, în special din
sectorul mass-media şi publicitar să reflecteze asupra imaginii pe care
o transmit despre comunităţile musulmane şi islamice şi asupra
responsabilităţii pe care o au în acest sens, de a nu vehicula
prejudecăţi şi informaţii părtinitoare;
- să asigure monitorizarea şi evaluarea eficienţei tuturor măsurilor luate
cu scopul de a combate intoleranţa şi discriminarea faţă de musulmani. ”

41