Managementul Cercetării Transdisciplinare: Aurelian Burcu Mariana Burcu

MERCUR
Fundaţia Cultural-Ştiinţifică
HYPERION
Institutul Românde Studii Transdisciplinare şi Cercetări
în domeniul Ştiinţei Universale
AURELIAN BURCU MARIANA BURCU
MANAGEMENTUL
CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
ARGONAUT
2003
Seria
ECONOMICĂ
Coordonator: dr. Emil POP
Referenţi ştiinţifici:
Prof.Univ.Dr. Angela Vasiu

Prof.Univ.Dr. Constantin Vasiu
Conf.Univ.Dr. Liciniu Kovacs
© AURELIAN BURCU, 2003
ISBN 973-9350-97-6
Tehnoredactare: Alexandra CIUBĂNCAN
Editura ARGONAUT
Cluj-Napoca
Tel./Fax: 0264-425626
e-mail: valiorga@yahoo.com
CUPRINS
CAPITOLUL I: ORGANIZAREA CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

1. Despre necesitatea organizării
2. Organizarea Institutului de Cercetare trandisciplinară
2.1. Ontologia şi Simbolistica Institutului
2.1.1.Ontologia
2.1.2.Simbolistica
2.2. Simbolistica lui Hyperion
CAPITOLUL II: PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ALE CERCETĂRII

1. Principii definitorii ale Activităţii de cercetare
2. Dimensiunile fundamentale ale Activităţii de cercetare
2.1. Dimensiunea transdisciplinară
2.2. Dimensiunea paideică
2.3. Dimensiunea euristică
3. Obiective ale Cercetării Transdisciplinare
CAPITOLUL III: STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A INSTITUTULUI DE CERCETARE

TRANSDISCIPLINARĂ
1. Aspecte introductive
2. Diagrama administrativă
3. Structurile administrative
4. Procedura de selecţionare a personalului de cercetare
CAPITOLUL IV: ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

1. Principiile generale de organizare a cercetării
2. Direcţiile funcţionale ale cercetării
2.1. Orientare de ansamblu
2.2. Succinte explicitări
2.2.1.Metafizica
- Teologia
- Cosmogonia
- Hermeneutica
2.2.2.Ontologia
2.2.3.Pedagogia
2.2.4.Euristica
3. Metodele de cercetare
3.1. Planul pregătirii pentru efectuarea cercetării
3.2. Reflecţii asupra medodelor de cercetare
3.2.1. Metode de cercetare generale
3.2.2. Metoda dialectică
3.2.3. Metode specifice de cercetare ştiinţifică
3.2.4. Metode psihologice de încurajare a creativităţii. Brainstormingul
3.2.5. Cerinţe ale utilizării metodelor în cursul cercetării
3.3. Despre teorie şi cerinţele metodologice fundamentale
4. Instrumentele de lucru ale cercetătorului transdisciplinar
4.1. Instrumente generale
4.1.1. Ipoteza
4.1.2. Teoria
4.1.3. Experimentul
4.2. Instrumente specifice
4.2.1. Intuiţia
4.2.2. Raţiunea
4.2.3. Afectivitatea
4.2.4. Energia interioară
CAPITOLUL V: DESFĂŞURAREA ŞI IMPLEMENTAREA CERCETĂRII

TRANSDISCIPLINARE
1. Etapele procesului de cercetare
1.1. Ideea
1.2. Proiectul
1.3. Instituţionalizarea proiectului
1.4. Programul
1.5. Algoritmul procedurii de cercetare
2. Prezentarea lucrărilor de cercetare
2.1. Cadrul general de organizare şi redactare a lucrării
2.2. Limbajul în prezentarea lucrării ştiinţifice
3. Implementarea rezultatelor cercetării
3.1. Cadrul organizatoric
3.1.1.Direcţiile generale
3.1.2.Forme de implementare
4. Procesul de elaborare a planlui strategic
4.1.Definiţia şi necesitatea elaborării unui plan de afaceri
4.2.Cerinţele elaborării planului de afaceri
4.3.Procesul elaborării pllanului de afaceri
4.4.Managementul implementării
4.4.1.Particularităţi psihologice ale subiecţilor potenţial competitivi
4.4.2.Selectarea şi recrutarea subiecţilor potenţiali
4.4.3.Formarea şi dezvoltarea competitivităţii manageriale
CAPITOLUL VI: CARTA ALBASTRĂ A CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

1.Introducere: Despre îndatorirea generală şi universală a tuturor de a contribui la progresul
comunităţii umane.
2.Fundamentele Cartei Albastre
2.1.Definiţie
2.2.Organizare
2.3.Promovare
ANEXE
Anexa I.Teste de evaluare a capacităţii manageriale
Anexa II.Reguli utile cadrelor de conducere în activitatea de stimulare şi valorificare a ideilor
BIBLIOGRAFIE
Institutul Hyperion Managementul Cercetării Transdisciplinare
CAPITOLUL I
ORGANIZAREA CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
- principii şi norme generale -
O viziune eficientă presupune călăuzire. Ea

oferă o orientare unei organizaţii, orientare care nu se poate obţine prin reguli şi regulamente,
manuale de politică sau scheme de organizare. Adevărata orientare a unei organizaţii se naşte o
dată cu o viziune. Ea începe să existe atunci când leaderul o acceptă. Câştigă acceptare atunci
când leaderul o modelează. Şi devine realitate atunci când oamenii sunt receptivi la ea.
(John C. Maxwell)
I. Despre necesitatea organizării
Viaţa - atât la nivel social cât şi universal - reprezintă (aşa cum a fost
recunoscut mereu, din cele mai vechi timpuri) o Mare Scenă, o Regie în cadrul
căreia rolurile se distribuie, la diverse momente istorice, rând pe rând
generaţiilor succesive de Actori, care, în acest fel, îşi fac ucenicia devenirii lor
ca fiinţe, a dezvoltării şi trans-formării spre stadii mereu superioare ale
nivelelor de conştiinţă. Epictet atrăgea atenţia în "Manualul" său: "Adu-ţi
aminte că eşti interpretul rolului dorit de Maestru. Dacă este scurt - ca pe unul
scrurt, dacă este lung, ca pe unul lung. Dacă doreşte să interpretezi rolul unui
cerşetor, joacă-l şi pe acesta aşa încât să pară cât mai natural. Dacă vrea să joci
rolul unui şchiop, al unui magistrat sau al unui simplu particular, fă la fel. Căci
datoria ta este să interpretezi rolul ce ţi s-a dat, într-o prezentare cât mai
potrivită, dar să aleagă acest rol stă în puterea Lui".
Fapt care l-a determinat pe Abraham Maslow să ne reamintească (după
aproape două mii de ani) că "omul este o fiinţă înzestrată cu un proiect, de
aceea ceea ce el poate, trebuie să fie", fiindcă "există o tendinţă generală şi
-5-
universală care îl conduce pe fiecare om să devină actualizat ceea ce Sinele său

este realmente dar potenţial" (Carl Rogers).
Însă marea piesă a vieţii reprezintă – aşa cum ne arată astăzi fizicile
cuantice redescoperind viziunile „mistice” din vechime – o participare
sinergică a unui mare număr de Realităţi , ierarhizate pe nivele de dezvoltare şi
guvernate de logici (principii), legi specifice, încadrate armonic într-o Realitate
unică, universală, numită de antici: Cosmos.
Întocmai la fel, în cadrul realităţii sociale, rolurile sunt distribuite după
anumite Reguli, iar pentru acele fiinţe care s-au născut cu misiunea umană de a
îmbrăca Astăzi haina cercetătorului trandisciplinar Regia solicită, în vederea
pregătirii, planificării şi armonizării cu cerinţele progresului la nivelul de
ansamblu al devenirii Cosmice, existenţa unui cadru organizat, numit, în
acceptarea comună, Institut.
Existenţa unui Institut se impune astfel ca necesară şi utilă din cel puţin
următoarele perspective:
1. atragerea, captarea celor născuţi să îndeplinească rolul de cercetător,
sau să contribuie la sprijinirea progresului societăţii şi omului pe coordonatele
deschise de aceşti exploratori, „înainte-mergători” ai umanităţii. Aşa cum arăta
Charlies Jones „fiecare dintre noi avem o sclipire interioară, însă trebuie să vină
cineva să sufle pentru a se aprinde focul”
2. pregătirea acestora pentru misiunea capitală ce o au de îndeplinit şi
care nu solicită doar întregul efort şi toată participarea fizică şi psihică, ci aşa
cum ne prevenea Pavlov: „pentru a crea în ştiinţă, trebuie să-i închini toată
viaţa, chiar două vieţi dacă ai avea nu ţi-ar ajunge”. Însă ei au una singură şi de
aceea aici şi acum trebuie să dea toată măsura faptei şi fiinţei lor.
3. transpunerea în stări de spirit favorabile cercetării, descoperirii,
creaţiei, inovării, progresului continuu. Michel Faustie, în cartea sa „Les sept
-6-
Chemin de la découvertes”, ne arăta că: “avem posibilitatea să formăm, după

voinţă, ceasornicari sau mecanici. De ce n-am putea prin metode
corespunzătoare, să-i aducem pe cercetători într-o dispoziţie de spirit favorabilă
şi să-i înzestrăm cu strategii care să-i facă mai expeditivi, mai eficienţi, mai
pătrunzători în descoperire?”
Într-adevăr, aceasta este una dintre misiunile de bază ale unui astfel de
Institut. Aşa cum am arătat în altă parte (recomandăm de asemenea volumul
„Fundamentele cercetării trandisciplinare”), cercetarea este mai presus de toate
o artă, iar cea transdisciplinară cu atât mai mult trebuie să fie o stare nativă a
persoanei umane, cu cât ea valorizează în primul rând viziunea holografică
asupra Universului (reamintim: o „curgere”, un flux continuu şi evolutiv, o
dezvoltare neîntreruptă a vieţii şi fiinţei) şi în al doilea rând îşi are sursa de
inspiraţie şi raportare în mod direct la principiile şi valorile conştiinţei – locul
unde Universul ne vorbeşte deopotrivă tuturor şi fiecăruia în parte.
4. asigurarea unui cadru profesional adecvat educării/formării ca
oameni (a se vedea volumul “Psihopedagogia cercetării transdisciplinare”)
precum şi a mediului necesar dezvoltării în spirirul deontologiei specifice
menită să dezvolte caracterul şí să contureze o structură de personalitate demnă
de statutul cercetătorului trandisciplinar: acela de antemergător, de model demn
de a fi urmat, nu doar prin ceea ce descoperă şi aduce/dăruieşte omenirii, ci
prin evaluarea întregii sale conduite: de la gesturi, limbaj, atitudine socială, etc.
până la starea de spirit, la gândire, simţire şi trăire la nivel de conştiinţă a
sacralităţii lumii şi vieţii, a respectului faţă de toate fiinţele şi a responsabilităţii
personal asumate, pentru buna dezvoltare a acestora, pentru respectarea legilor
ce guvernează întreaga Existenţă la nivel cosmic.
5. pe lângă transpunerea în stări de spirit favorabile cercetării – atât
prin dezvoltarea metodelor, cât şi prin contactul personal sau intermediat cu
-7-
alte spirite de avangardă (din prezent şi de-a lungul întregii istorii a progresului
umanităţii), contact realizat, desigur prin intermediul suportului – cărţilor – în
care aceştia au surprins esenţa ideilor şi a propriilor trăiri/transformări produse
de prezenţa lor – Institutul ca formulă organizatorică este menit să asigure
sprijinul cercetătorului (în momentele de grea cumpănă ce-l vor însoţi mereu pe
parcursul misiunii sale – a se vedea „Condiţia Cercetătorului Trandisciplinar”, în
volumul “Psihopedagogia…”, precum şi volumul „Specificul cercetării
trandisciplinare”).
6. în aceeaşi ordine de idei, Institutul realizează ceea ce explică Gaston
Berger ca fiind „datoria transmiterii cunoştinţelor”. „Nu este suficient, spune el,
ca descoperitorul să facă ceva; el trebuie să dea posibilitatea şi altora să
realizeze, la rândul lor ceva. Chiar când descoperim, nu avem aproape nimic ce
să nu fi fost în prealabil primit. Dispunem de un singur mijloc de a ne achita de
această datorie: să luminăm la rândul nostru pe alţii. Trebuie să transmitem atât
rezultatele, cât şi metodele; să continuăm a fi cel care găseşte şi îi învaţă pe alţii
să găsescă”.
7. strâns legată de această îndatorire, se plasează optica specifică
fiecărui spirit progresist şi cu mare deschidere, viziune şi înţelegere asupra
Sensului vieţii (a Regiei scenice) şi a Rostului tuturor participanţilor (inclusiv a
misiunii sale personale). O astfel de orientare poate fi nativă, însă fără suportul
unei educaţii (a unei structuri de personalitate puternic închegate), fără sprijinul
unui cadru organizat, al unei echipe şi al unui curent, s-ar stinge prea curând,
întocmai precum flacăra unei lumânări în furtună. Şi aceasta cu atât mai
pregnant, cu cât, în ziua de astăzi, în omenire, valorile sociale sunt orientate
spre aceste aspecte prea ataşate (chiar înlănţuite am putea spune) de lumea
pământului, a materiei, spre virtuţi; orientate către valorizarea omului prin
puterea de impunere ori afirmare a individualităţii, mai mult decât prin
-8-
capacitatea de a crea, de a descoperi sau de a se pune în slujba celorlalţi.

Această viziune pe care, spuneam, numai o structură organizată (un curent, o
mişcare, precum şi tovarăşii de drum) poate avea tăria de a o susţine şi
implementa în societate, a fost cel mai bine exprimată în cuvintele (şi suntem
convinşi, şi trăirea) lui Bernard Shaw. Astfel el afirma: “aceasta-i adevărata
bucurie a vieţii: a fi folosit într-un scop a cărui măreţie o şi recunoşti. A fi o
forţă a naturii, şi nu o mână de pământ frământată de necazuri şi de
revendicări, plângându-se că lumea nu se dedică fericirii ei. Sunt de părere că
viaţa mea aparţine întregii comunităţi umane; consider că e un privilegiu să fac
pentru ea tot ce-mi stă în putere, atât cât voi trăi.
Vreau să fiu de folos până în ceasul morţii. Cu cât mă străduiesc mai
mult, cu atât trăiesc mai intens. Mă bucur de viaţă de dragul ei. Pentru mine nu
e o lumânare, ci o splendidă torţă care mi-a fost încredinţată pentru o vreme şi
pe care vreau să o fac să strălucească atât cât pot mai mult, înainte de a o
înmâna generaţiilor viitoare”.
II. Organizarea Institutului de Cercetare trandisciplinară
Desigur că este foarte dificil să dăm o reţetă generală şi universală

pentru un domeniu atât de puţin supus posibilităţii de a putea fi circumscris
unor structuri predeterminate. Şi aceasta mai ales – pe de o parte – datorită
caracterului de „stare de spirit” al transdisciplinarităţii, iar pe de altă parte,
datorită condiţiei specifice cercetătorului: adică aceea de discipol al Zborului,
de vultur liber, să răspundă chemării Orizonturilor, chemare adresată fiinţei
sale celei mai profunde.
De aceea, păstrând în minte cuvintele lui Lucian Blaga („de câte ori
aud un om de ştiinţă pronunţând sintagma <metodă>, am impresia că văd un
-9-
şarpe care a înghiţit, penibil, un corp mai mare decât el”) precum şi ceea ce
spunea Noica în acest sens (: „gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea
nimic, mă obsedează; stări de spirit, asta trebuie predat altora; nu conţinuturi,
nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te
întreabă, nu ai voie să-i dai <lecţii>. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un
Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate
intelectuală, sunt mult mai educative decât o lecţie”) facem precizarea că ceea
ce încercăm să oferim în continuare nu este nici pe departe metodă (aşa cum s-a
putut observa din volumele anterior arătate, metodele sunt absolut personale,
ale fiecăruia în parte) şi nici măcar vreun cadru, care să rişte a degenera în
rigiditate şi formalism pe parcursul funcţionării sale. Ne vom strădui însă a
trasa o anumită tipologie de orientare în organizarea (dealtfel, aşa cum am
văzut, necesară) activităţii de cercetare, care, fără a fi singura valabilă, să poată
dealtfel constitui un punct de sprijin pentru chiar ideile viitoare ce vor sta la
baza înfiinţării Institutelor de Cercetare Transdisciplinară.
Dacă ne este permisă o comparaţie, am putea aminti aici că, deşi păsările
nu au drumuri bătătorite, totuşi, atunci când Legea Firii le poartă spre alte
orizonturi, ele se adună în stoluri organizate după principii comune şi îndreptate
spre zări comune.
Şi pe cât e de adevărat că fiecare zboară pe propriile-i aripi, tot pe atât
de valabil este şi faptul că numai împreună, dedicate aceleiaşi Cauze, vor putea
să învingă Depărtarea.
Fiindcă oamenii au hărţi pe care îşi marchează drumurile bătătorite şi
sigure ale pământului, pentru a le recunoaşte şi urma. Dar păsărilor nu le revin
decât Stelele Călăuză ale Cerului şi întreaga măreţie a Văzduhului, deopotrivă
cu libertatea orizonturilor şi pericolele Necunoscutului.
- 10 -
Şi pentru ca această tipologie propusă de noi să nu rămână un simplu

demers teoretizant şi să pară prea abstractizată (în sentul etimologic) ori chiar
utopică, discuţia noastră va urma îndeaproape (cu detalieri colaterale) structura
principială a organizării Institutului Român de Studii Transdisciplinare şi
Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, a cărui Cartă o prezentăm în Anexă
la finele materialului de faţă.
A. Ontologia şi Simbolistica Institutului
a) Ontologia
În sens etimologic termenul în discuţie semnifică ştiinţa despre fiinţă şi
despre existenţă, care, aplicată la o structură organizatorică dobândeşte
caracterul unei veritabile stele-călăuză, definitorie pentru identitatea şi
personalitatea respectivei organizaţii. Şi nu numai; pentru că, să ne reamintim,
un Institut de cercetare transdisciplinară reprezintă o alăturare sinergică a
voinţei, efortului, capacităţilor şi destinelor mai multor persoane, care prin
libera lor decizie stabilesc să colaboreze sub stindardul aceleiaşi cauze:
progresul ştiinţei, al omului, al lumii. De aceea Ontologia pe care o
împărtăşeşte şi asumă un anumit Institut, ne vorbeşte în egală măsură despre:
- caracterul şi optica/viziunea asupra vieţii a celor ce se asociază pentru
munca cercetării;
- cauza cărei îşi dăruiesc efortul şi resursele de fiinţă şi de conşiinţă;
- valorile pe care şi le propun a urma precum şi profunzimea înţelegerii
rosturilor lumii şi vieţii;
- apropierea acestora faţă de standardele Principiilor Universale, precum
şi deschiderea de conştiinţă în a percepe realitatea ca un flux continuu de
fiinţă, ca organizatoare sistemică şi ierarhizată pe nivele, guvernate de legi
- 11 -
şi sensuri proprii, încadrate într-un ansamblu şi mai vast a ceea ce s-a

numit dintotdeauna „Cosmos”. (Ontologia Institutului „Hyperion” a fost
expusă în secţiunea întâi a vol. “Fundamentele…”, aşa încât facem
trimitere la cele precizate acolo, fără a considera necesar să reluăm în
materialul de faţă.)
b) Simbolistica
Întreaga realitate este simbolică – s-a spus dintotdeauna de la cei mai vestiţi
preoţi şi mistici ai antichităţii, până la fizicienii cuantici din zilele noastre.
Însuşi limbajul, la origine a avut o încărcătură profund simbolică, abia ulterior
formalizându-se, matematizându-se şi pierzându-şi din vitalitatea sa intrinsecă.
Să ne gândim numai la hermeneutica alfabetului ebraic, ori la profunzimea
scrierii ideogramice prezentă la toate popoarele omenirii, de la civilizaţia
chineză – la un pol – până la civilizaţiile amerindiene la celălalt.
Înainte de a fi fost afectat de intervenţia raţionalităţilor formale şi a logicii
distante şi reci, limbajul uman se caracteriza prin posibilitatea de a transmite nu
doar conţinuturi de cunoaştere, ci şi trăiri afective, fragmente de realităţi
imaginative intrinseci, într-un cuvânt ceea ce am putea numi, pe bună dreptate,
stări de spirit. În ziua de astăzi doar puţine cuvinte sunt în măsură a face să
vibreze întreaga noastră fiinţă. Simbolurile însă, mai ales pentru cei iniţiaţi, în
viziunea trandisciplinară, continuă să păstreze nefragmentată operaţia de
Comunicare Universală, atât a omului cu lumea, cât şi omului cu sine însuşi.
Aşa cum arăta Rene Guenon “ritul şi simbolul nu sunt în fond decât două
aspecte ale aceleiaşi realităţi; şi aceasta nu este altceva, în definitiv, decât
corespondenţa care leagă între ele toate nivelurile Existenţei universale, astfel
încât prin ea starea noastră umană poate fi pusă în comunicare cu stările
superioare ale fiinţei.
- 12 -
De aceea pentru cercetătorul trandisciplinar, hermeneutica (în sensul ei

autentic, de învăţare a Limbajului Lumii) reprezintă o primă cerinţă echivalentă
unei elementare alfabetizări, iar Simbolurile pentru care optează fiecare Institut
în parte, dobândesc în felul acesta caracter totemic, venind să contureze alături
de Ontologie, imaginea unei Cauze, a unui Scop şi Destin comun dar şi
dimensiunea spirituală a caracterului şi puterii fiinţelor ce luptă pentru
îndeplinirea acestora.
B. Simbolistica lui Hyperion

Hyperion, în limba greacă veche înseamnă „cel ce se mişcă deasupra, cel
care este deasupra”, iar mitologia explică originea acestuia ca fiind unul dintre
cei doisprezece titani, fii ai lui Uranus şi ai Geei. Hyperion este tatăl lui Helios
(sau Soarele) şi al zeiţelor Eos (Dimineaţa) şi Selena (Luna).
Această simbolistică descoperă sensurile ontologice profunde ale acestei
zeităţi, care sintetizează în ea coordonatele principale ale Arhitecturii
Universale: Soare, Luna şi momentul median – dimineaţa ca început şi sfârşit
totodată a unei zile sau a unei Lumi. Plecând de la simbolul solar, ca principiul
al Deschiderii Orizontului, Înţelepciunii, Luminii, şi simbolul lunar – putere
concentrată în interior neexteriorizată, Lumină a Pământului în Noapte, se
poate extrapola sensul la Masculin, respectiv Feminin, Yin şi Yang, precum şi
Unitatea Androgină şi armonică a celor două principii reprezentată de
Dimineaţă. Definit şi ca “tată al tuturor aştrilor” Hyperion se încarcă deja cu
puteri definitorii şi definitive de Părinte al Universului.
În aceeaşi manieră cu a grecilor, folclorul românesc atribuie forţele
hyperionice Luceafărului, steaua serii care răsare înaintea tuturor stelelor.
Totodată, în mitologia românească, Hyperion apare drept mesager solar,
intermediar între astrul zilei şi oameni, „alunecând pe-o rază” (Eminescu)
- 13 -
pentru a supraveghea felul în care aceştia din urmă respectă aştrii ca emisari ai
Luminii călăuzitoare pentru omenire.
Deşi mitologia autohtonă împarte titanii-luceferi în luceferi de dimineaţă şi
luceferi de seară, considerăm că Luceafărul-Hyperion care ne interesează preia
ambele valenţe la modul unitar. Astfel luceafărul de dimineaţă, cel care iese din
mare, este asemuit Maicii Domnului, ajutătoarea celor care, prin valurile mării
acestei vieţi, doresc să ajungă la liman; luceafărul de seară este cel care vesteşte
întunericul; mai este steaua lui Lucifer, dar şi steaua magilor. Luate pe rând,
caracteristicile lui Hyperion reunesc trăsăturile simbolice ale Fecioarei Maria şi
ale lui Lucifer; Sfânta Fecioară reprezintă prin reflexie în planul interior uman
„puritatea, inocenţa, nevinovăţia, gingăşia, deschiderea la nou” (R.L.
Alexandru), iar Lucifer comportă o semnificaţie complexă, datorită
interpretărilor mai mult sau mai puţin eronate. În limba latină Lucifer înseamnă
„purtător de lumină” şi a fost folosit în primele secole ale creştinismului ca
epitet alegoric al lui Isus Hristos, simbolizând Lumina Inteligenţei, a
Înţelegerii. Sensurile denaturate au transformat „purtătorul de lumină” în
principiul satanic, malefic, care şi-a păstrat valenţa în dogmele creştine total
nejustificat. Asocierea lui Isus Hristos demonstrează fiecare atribut al lui
Hyperion, de la cel al Unităţii (partea de Dumnezeu din Om) la legătura cu
fiinţele umane, în postura de „mesager solar” (partea umană a lui Dumnezeu).
În acest sens sinonimia cu Isus Hristos este evidentă, pentru că Principiul
Inteligenţei este transpus în steaua magilor, Călăuza Înainte-mergătoare şi
Scopul unei Călătorii cât o Eternitate.
Corelând toate sensurile mitologice şi religioase cu trăsăturile specifice
fiinţei umane, ajungem la concluzia că de fapt Hyperion există în fiecare dintre
noi, fiind structura esenţială şi conştientizată de cercetătorul trandisciplinar care
demonstrează că Institutul cu acest nume reprezintă expresia Voinţei Omului
- 14 -
de a ajunge la o deplinătate a propriei fiinţe şi de a-i ajuta pe ceilalţi să acceadă

la aceeaşi calitate, cea mai înaltă: aceea de A Fi.
De aceea Omul – Hyperion este cel care luptă pentru armonia contrariilor,
pentru a redescoperi sensul vieţii şi a resacraliza lumea, concepând totul ca pe o
dinamică a Creaţiei, ce are la bază Legile directe ale Divinului.
Sub numele de Hyperion, Institutul re-naşte dimineaţa zorilor de Mâine,
călăuzind prin Steaua Magilor Destinul celor care „doresc imposibilul” (Goethe).
- 15 -
CAPITOLUL II
PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ALE CERCETĂRII
I. Principii definitorii ale Activităţii de cercetare
Activitatea Institutului de cercetare transdisciplinară se desfăşoară

conform unui set de principii, stabilite în acord cu specificul misiunii de
avangardă a cercetării şi adaptate la personalitatea cercetătorilor ce-şi
desfăşoară activitatea în cadrul respectivului Institut, printre acestea,
numărându-se şi următoarelor principii generale:
1. Institutul afirmă, respectă şi protejează viaţa şi demnitatea fiinţelor
privite sub aspectul lor cosmic, drept demers al armonizarii şi integrării
simbiotice în Marele Sistem Unitar al Naturii.
2. Institutul formează, cultivă şi promovează responsabilitatea fiinţei
umane potrivit cu imperativul noii stări de Conştiinţă Planetară, vis-à-vis de
Procesele Vieţii manifestate pe multiple Nivele de organizare a Realităţii, de
la comunitatea umană, la Comunitatea Universală a Naturii.
3. Institutul promovează, procesează şi fundamentează cunoaşterea
unificată şi integratoare , precum şi perspectiva holografică asupra
complexităţii proceselor vieţii, la nivelul micro- şi macrocosmic, adoptând o
atitudine optimistă, constructiv-coparticipativă la progresul necesar al
societăţii umane, fundamentat pe corelativa “evoluţie genetică” la nivel de
conştiinţă, mentalitate şi simţire, individuală şi colectivă.
4. Institutul fundamentează şi implementează noul sistem de educaţie
formatoare şi trans-formatoare a vieţii umane, în demersul emancipării şi
ascenderii, de la stadiul limitativ şi conjunctural al omului social, la libertatea
- 16 -
responsabilă şi creatoare de virtuţi valorice a lui Homo sui transcendentalis:

omul universal
5. Institutul cultivă respectul pentru muncă şi îndatorirea actului creator
ca modalitate de exprimare a sensului şi raţiunii de a fi, specifice fiinţei umane
privită din dubla perspectivă de manifestare: deopotrivă socială şi cosmică.
6. Intitutul militează pentru readucerea în conştiinţa umanitaţii a eticii
valorice existenţiale, prin refundamentarea Sacrului ca modalitate de percepere
şi trăire armonizată a principiilor şi legilor universale ale manifestării vieţii pe
Terra şi în Univers, îndeobşte cunoscute omului din cele mai vechi timpuri.
7. Institutul promovează şi implementează viziunea transculturală,
transreli-gioasă, transsocială, transnaţională, transpolitică, transistorică şi
transumanistă.
II. Dimensiunile fundamentale ale Activităţii de cercetare
a) Dimensiunea transdisciplinară
= presupune cercetarea dinamicii provocate de acţiunea
simultană a mai multor nivele de Realitate, având ca finalitate înţelegerea lumii
prezente şi modelarea celei viioare printr-o cunoaştere unificată a ceea ce se află în
acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul acestora şi dincolo de orice cadru,
tipologie, fundament sau orientare disciplinară, transdisciplinaritatea fiind astfel o
cale de mărturisire a prezenţei şi experienţei noastre în lume, o voce prin care se
exprimă potenţionalităţile întregii noastre fiinţe.(Basarab Nicolescu)
b) Dimensiunea paideică
= manifestă educaţia continuă şi transformatoare a fiinţei
umane, creatoare şi inovatoare, în egală măsură ştiinţifică şi artistică, având ca
- 17 -
finalitate înţelegerea aprofundată a însăşi raţiunii de a fi, a structurilor şi

evenimentelor lumii noastre, într-o viziune universală, ca o componentă a
Întregului Cosmic, constituindu-se deopotrivă într-o cale de cunoaştere obiectivă,
cale de cunoaştere subiectivă şi o veritabilă cale de viaţă. (Petre Papacostea)
c) Dimensiunea euristică
= încadrează activităţile de cercetare a modalităţilor şi
mecanismelor de apariţie a noului la nivelul lumii anorganice, al lumii vii, al
societaţii şi omului, privit ca generare a ceva din altceva, ca evoluţie şi progres
în lume a vieţuitoarelor, ca fenomen de cultură în comunitatea umană, ca act şi
proces de creativitate, descoperire şi inovaţie profund transformatoare la
nivelul de individ şi de colectivitate, determinând totodată legile şi principiile
schimbării ascendente la diferite nivele ale existenţei, de la existenţa în sine la
existenţa conştientă de sine şi de restul universului.(Ion Moraru)
Cele trei dimensiuni circumscriu aceluiaşi demers unitar şi integrator, de

formare a unei noi “Filosofii a Naturii”, în care omul să-şi regăsească statutul său
de fiinţă cosmică într-un mare ansamblu simbiotic, alături de multiple alte categorii
de fiinţe (Traian Stănciulescu), a unei noi “Filosofii a Creaţiei, ca modalitate de
exprimare a voinţei existenţiale, având drept componentă consubstanţială psiho-
pedagogia transpersonală”(Ion Moraru) şi totodată a unei “Metodologii de
cunoaştere, valorificare şi trăire a sensului vieţii“(Doina Balahur) prin
implementarea în structurile-cadru sociale a noii conştiinţe umane transfigurate
prin alchimia procesului educaţional: conştiinţa creatoare de valori a Omului
Universal – “Homo Sui Transcendentalis”(Basarab Nicolescu)
- 18 -
III. Obiective ale Cercetării Transdisciplinare
Orice Institut de cercetare transdisciplinară îşi stabileşte, primordial,

următoarele obiective fundamentale şi definitorii ale orientării activităţilor de
cercetare:
1. În acord cu progresele cunoaşterii la nivel mondial şi cu evoluţia

paradigmelor ştiinţei şi filosofiei universale, se vizează implementarea unei “noi
perspective, spiritualizate, asupra Naturii şi Existenţei, stratificată pe niveluri
complexe de realităţi, guvernate de logici şi principii specifice şi încadrate
sistematic în Tot-Întregul Unitar al Vieţii: - Ordinea Cosmică”.(Basarab Nicolescu)
2. Promovarea “viziunii holiste ca modalitate de receptare a unei noi
ordini a cunoaşterii, conturate atât pe terenul metafizicii cât şi al ştiinţelor
pozitiviste, în care barierele sectoriale, disciplinare şi interumane se
autotranscend într-un orizont neconvenţional” (Ion Moraru), iar “dictomiile
tradiţionale operate pe baza unor paradigme depăşite (de genul spirit-materie,
obiectiv-subiectiv etc.) îşi pierd valabilitatea, permiţînd astfel pragmatismului
logic occidental şi misticii intuitive orientale să se întîlnească spre beneficiul
general al individului şi umanitaţii.(Anca Munteanu)
3. Deschiderea tuturor disciplinelor la ceea ce au în comun şi la ceea
ce se află dincolo de graniţele lor, prin unificarea semantică şi operativă a chiar
accepţiunilor "între" şi "dincolo", printr-o raţionalitate permisivă şi o nouă
viziune asupra noţiunilor de "definiţie" şi "obiectivitate".(Basarab Nicolescu)
4. Promovarea dialogului şi reconcilierii între ştiinţe şi arte,
reevaluarea rolului intuiţiei, imaginaţiei, sensibilităţii în domeniul educaţiei
transformatoare, precum şi revigorarea exprerienţei interioare ca modalitate de
- 19 -
afirmare creatoare a valenţelor şi potenţialitaţilor constructive ale fiinţei

umane.(Doina Balahur)
5. Promovarea unei culturi transdisciplinare care să pună accentul pe
contextualizare, concretizare, globalizare, pe atitudinea deschisă faţă de
mituri şi religii, pe respectul absolut al diversităţilor colective şi individuale
unite prin viaţa comună pe aceeaşi planetă.(Basarab Nicolescu)
6. Implementarea unui nou tip de educaţie care să ia în considerare
toate dimensiunile fiinţei umane şi care să asigure condiţiile de realizare
maximă a dezideratelor sale creatoare. Această educaţie este integrală şi
permanentă, de la naştere şi pe toată durata vieţii, fiind deopotrivă un mod de
cunoaştere, un mod de autocunoaştere şi un mod de viaţă. (V.V.Moisescu)
7. Fundamentarea şi implementarea în structura educaţiei umane a
conceptului şi sentimentului de comuniune socială, înţeles ca un ideal
înălţător, mod suprem de organizare a umanităţii şi totodată ca un ţel normativ
şi un imperativ al desăvârşirii individuale şi colective, modalitate unică de
rezolvare a problemelor globale actuale şi de regăsire a valorii vieţii, a ceea ce
există şi dăinuie pentru veşnicie.(Alfred Adler)
8. Implementarea şi susţinerea, în spirit paideic şi holografic, a unei noi
orientări în cercetare, fundamentată pe revalorizarea sacrului şi a potenţialitaţilor
conştiinţei umane, prin formarea în mod specific a generaţiilor de cercetători sau
prin transpunerea acestora în stări de spirit favorabile creaţiei, concomitent cu
elaborarea strategiilor şi metodologiilor capabile a-i ajuta să se manifeste mai
expeditiv, mai eficient, mai pătrunzător în descoperirea şi călăuzirea umanităţii
spre noi orizonturi de cunoaştere şi trăire a vieţii.(Mihai Caluschi)
9. Fundamentarea şi valorizarea de noi modele şi concepte atât
ştiinţifice cât şi tehnologice, edificatoare pentru o nouă ordine la nivel de
- 20 -
societate şi individ, bazată pe armonizarea integratoare a componentelor sale

biologice, psihologice şi spirituale.(Ion Moraru)
10. Promovarea transumanismului ca nouă formă de umanism ce
oferă fiecărei persoane capacitatea maximă de dezvoltare culturală şi spirituală,
prin actualizarea continuă a unităţii în diversitate şi a diversităţii în unitate şi
prin redescoperirea a ceea ce există întru, printre şi dincolo de fiinţele umane –
a ceea ce putem numi eterna Fiinţă a fiinţelor. (Basarab Nicolescu)
11. Fundamentarea şi promovarea Creatologiei, ca structură complexă,
încadrând tehniciile, procesele şi metodologiile creaţiei, ca studiu
transdisciplinar al devenirii creatoare specifice atât realităţii umane cât şi celei
naturale (Ion Moraru), privită deopotrivă drept Filosofie, Ştiinţă şi Tehnnologie
a creaţiei, cercetare a omului creator şi a universului manifestării sale, cale
magistrală prin care acesta - hommo creator - îşi îndeplineşte misiunea de a
participa, prin puterea propriului său spirit, la consistenţa Marelui Univers al
Creaţiei.(Traian Stănciulescu)
12. Promovarea Antroposofiei ca Ştiinţă Spirituală revelatoare a
multiplelor Realităţi transcendente lumii fenomenale şi modalitate prin care se
deschide omului posibilitatea de a primi răspuns la întrebările ce iau naştere din
strădania lui după cunoaştere oferindu-i perspectiva de a învinge greutăţile pe
care le întâmpină şi care istovesc viaţa, fiind totodată Cale de autoeducare şi
conştientizare care îl conduce spre un punct de vedere superior, descoperindu-i că
de fericirea ori nenorocirea sa individuală depinde fericirea sau nefericirea întregii
lumi, că din pricina nedezvoltării juste a forţelor sale, din pricina slăbiciunii proprii
şi a ignoranţei, devine păgubitor întregii lumi şi tuturor fiinţelor, ajungând o piedică
pentru întreg Universul în care fiinţează.(Rudolf Steiner)
- 21 -
CAPITOLUL III
STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A
INSTITUTULUI DE CERCTARE TRANSDISCIPLINARĂ
A. Aspecte introductive
Am văzut într-un capitol anterior avantajele şi chiar necesitatea

existenţei unui cadru organizatoric fie şi pentru o activitate într-atât de intim
legată de fiinţa umană şi de libertatea ei de manifestare, precum cercetarea
transdisciplinară.
Dar pentru ca o entitate organizatorică, indiferent că este instituţie,
structură ori doar cadru – precum în cazul nostru – să îşi poată atinge
obiectivele pentru care a fost constituită, se impune cu necesitate şi ca un
principiu de bună funcţionare şi gestionare a misiunii sale, existenţa unei
repartiţii a sarcinilor, unei distribuiri corespunzătoare a îndatoririlor şi
responsabilităţilor cu privire la aceste aspecte.
Astfel că, dacă în cercetarea transdisciplinară vorbim de „funcţii”,
avem în vedere sensul administrativ şi originar al acestui concept, derivat din
sintagma latină „ad minister”, adică „cel mai mic”, ”cel ce slujeşte pe
altcineva”, înţelegând că orice persoană cu funcţie este cel dintâi chemat să
răspundă pentru buna desfăşurare a tuturor proceselor specifice
compartimentului gestionat, având, în acest sens următoarele categorii generice
de drepturi-obligaţii (în sensul în care fiecare dintre acestea contituie deopotrivă
şi concomitent atât un drept, cât şi o îndatorire, ambele derivate din
responsabilitatea de ansamblu ce-i revine şi care se constituie într-o sarcină
personală, născută din specificul cercetării transdisciplinare: acela de contract
moral de conştiinţă):
- 22 -
• dreptul-îndatorire de a veghea necontenit la îndeplinirea

sarcinilor compartimentului în gestiune precum şi de a dezvolta soluţii noi
care să contribuie la progresul de ansamblu al cercetării la nivelul întregului
Institut; întrucât cercetarea transdisciplinară, ca stare de spirit presupune o
atitudine de conştiinţă şi o anumită orientare a fiinţei spre valorizarea proprie
ca şi creator, activitatea în discuţie nu poate fi decât o stare existenţială, ţinând
de fiecare clipă; fiecare moment al vieţii cercetătorului îi aminteşte de misiunea
sa predestinată, astfel încât acesta, pe de o parte, nu poate fi încadrată într-un
program, dar nici nu poate permite întreruperi. Aşa cum nu se poate abţine de
la a mai respira, tot astfel, cercetătorul transdisciplinar nu poate întrerupe
activitatea de cercetare, care în acest fel, depăşeşte limitele unei simple
profesiuni, devenind forma de manifestare a condiţiei existenţiale specifice
acestuia. Cu atât mai mult, faptul însărcinării cu o funcţie în Institut, determină
pentru cercetător dreptul-îndatorire
de a răspunde deopotrivă pentru următoarele aspecte:
-asigurarea manifestării acestei condiţii existenţiale de către toţi
cercetătorii (atât din compartimentul său, cât şi din celelalte la nivelul întregului
Institut)
-facilitarea transpunerii acestora în stări de spirit favorabile creaţiei/
descoperirii/ inovaţiei/ ascensiunii la nivalele superioare ale Lumii gândurilor
- realizarea în cele mai bune condiţii a propriei sale misiuni ca
cercetător
• dreptul-îndatorire de a privi Institutul şi cercetarea ca cele

mai importante valori din viaţa de fiinţă socială, ca veritabile cadre/ canale/
formule, prin care fiinţa sa spirituală îşi aduce aportul creator în sânul
comunităţii umane. Astfel încât, dacă un cercetător rămâne încă ataşat de
- 23 -
anumite instituţii sociale (familie, căsătorie, relaţii de filiaţie, funcţii sociale,

etc.) el se află, în primul rând în postura vulturului înlănţuit, ce nu poate da
lecţii de zbor şi din cauza aceasta, în al doilea rând, se vede obligat să rămână
fidel mai mult pământului decât cerului. O astfel de persoană poate fi, desigur,
unul dintre cei mai prolifici şi valoroşi cercetători, dar nu şi unul dintre cei mai
fideli. Pentru că „cercetării trebuie să-i închini toată viaţa” (afirma Pavlov);
dacă şi alte orizonturi te cheamă, nu te poţi ocupa suficient de bine de
organizarea, de administrarea destinelor unui Institut şi nu te poţi ridica la
standardul de sacrificii cerute de demnitatea unei funcţii.
B. Diagrama administrativă
Diagrama administrativă propusă de noi este inspirată din modelele

structurilor de cercetare existente la nivel naţional şi european, cu specificul,
evident, derivat din aspectele ţinând de orietarea transdisciplinară şi accent pe
cele două motive principale: libertatea de manifestare creatoare a fiinţei umane
(cercetarea propriu-zisă) şi respectiv pregătirea personalului de cercetare (adică
descoperirea, perfecţionarea, dezvoltarea/ stimularea şi susţinerea cercetătorilor
în activitatea specifică).
Într-o prezentare grafică, diagrama unui Institut de Cercetare Transdisciplinară
se structurează în felul următor:
- 24 -
DIRECTOR
ŞTIINŢIFIC PREŞEDINTE
ONORIFIC
DEPARTAMENT DEPARTAMENT
ADMINISTRATIV
SENAT RELAŢII PUBLICE
DEPARTAMENT DEPARTAMENT
ORGANIZAREA CERCETĂRII RESURSE UMANE
Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia D. P. P. C. ORGANIZARE

Metafizică Ontologie Pedagogie Euristică
Selectare Pregătire
Personal Personal
C. Structurile administrative
a) Senatul = reprezintă organul colegial de administrare generală a

activităţii Institutului, constituit din Şefii de Departamente, Director, Preşedinte
şi un număr de cercetători, de preferinţă aleşi dintre cei care, pe lângă condiţiile
arătate la punctul A. să fi avut şi activitate marcantă (ex: au coordonat mai
multe programe ori proiecte etc.)
- răspunde în mod direct de organizarea şi gestionarea atât a Cercetării
cât şi a Resurselor Umane, adoptând hotărâri obligatorii
- numărul recomandat de membrii este 8, aceasta fiind, de alt fel cifra
simbol a Cercetării
- de la caz, la caz, fiecare Institut îşi stabileşte propriul Regulament
pentru Senat
- 25 -
b) Preşedintele onorific = reprezintă o funcţie de imagine conferită unei

personalităţi marcante şi activitate semnificativă în cercetare. Dar, atenţie!
Principiul de bază al oricărei demnităţi/ funcţii sau statut conferit cercetătorilor
transdisciplinari este acela al prescriptibilităţii prin nepunerea în lucru adică,
reluat într-o formulare juridică, acest principiu exprimă necesitatea ca
respectivul statut să fie meritat clipă de clipă, prin fapta/ atitudinea / conduita
şi străduinţa posesorului, dar mai ales prin rezultatele valorizate datorită
utilităţii lor pentru progresul ştiinţei şi al comunităţii umane.
Astfel încât, pentru misiunea şi obiectivele cercetării trandisciplinare,
icoanele cu chip uman nu au nici o valoare. Tot ceea ce contează sunt fiinţele
vii şi productive. "Memoria care nu se înnoieşte, ne reaminteşte Giovani
Gentile, care nu crează <ex nuovo>, nu are nimic, absolut nimic a-şi aminti".
Întocmai la fel cercetătorul beneficiază de funcţii şi demnităţi atâta
timp cât este activ. În pasivitate el devine amintirea trecută a ceea ce a fost
cândva. Dar nu mai poate pretinde statutul de cercetător. Redevine - din acest
punct de vedere - un membru comun al societăţii.
c) Departamentul Administrativ
= cumulează sarcinile gestiunii financiar-contabile
necesare oricărei entităţi juridice participante la un moment dat la raporturile
sociale, cu cele tehnice, incluzând aici toate aspectele care ţin de logistică, baza
materială, know-how-ul aferent acestora, inclusiv modalităţile şi instrumentele
tehnice de suport, ori valorizarea rezultatelor cercetării (ex.: laboratoare,
imprimerii, edituri, etc.)
- acest departament este condus de un Administrator responsabil de
activităţile specificate în fişa postului şi conform Regulamentului de
funcţionare adoptat de către Senat.
- 26 -
- Administratorul şi întreg personalul Departamentului fac parte din

categoria auxiliarilor cercetării şi se supun normelor dreptului comun, aflându-
se în acelaşi timp în subordinea Directorului ştiinţific.
- funcţiile acestui Departament pot fi îndeplinite şi de persoane
juridice (ex.: firme de contabilitate, firme de editare şi tipografie etc.). În acest
caz, în structura de personal a Institutului va funcţiona doar Administratorul, ca
şef al departamentului responsabil de colaborarea contractuală cu aceste firme.
d) Departamentul Relaţii Publice

= are ca misiune crearea imaginii de piaţă a Institutului,
alături de valorificarea rezultatelor cercetării şi atragerea de fonduri pentru
finanţarea acesteia.
- totodată în sfera de activitate a Departamentului sunt incluse toate
procedurile (inclusiv administrative) vizând organizarea manifestărilor
ştiinţifice, conferinţe, expoziţii, lansări de materiale publicistice ori de
proiecte, etc; colaborările naţionale şi internaţionale cu cercetătorii privaţi ori
institute, precum şi cu entităţi guvernamentale sau neguvernamentale, care pot
contribui la împlinirea misiunii şi obiectivelor cercetării transdisciplinare
- la fel ca şi în cazul Departamentului Administrativ, sarcinile
Departamentului Relaţii Publice pot fi încredinţate uneia sau mai multor firme
de specialitate; conducerea Departamentului Relaţii Publice însă revine unei
persoane care are statutul de cel puţin cercetător şi care va îndeplini funcţia de
"Director Relaţii Publice", în subordinea Directorului Ştiinţific.
e) Departamentul Organizarea Cercetării

= reprezintă Departamentul principal al Institutului,
concentrând deopotrivă participanţii direcţi la activitatea de cercetare
- 27 -
(cercetători de diverse grade, potrivit legii - şi asistenţi), precum şi întreaga

sferă a procedeelor, acţiunilor, manifestărilor, etc. specifice actului de creaţie
trandisciplinară, derulate conform diagramei pe cele patru mari direcţii:
Metafizică, Ontologie, Pedagogie şi respectiv Euristică. (A se vedea mai jos
"Structura funcţională….")
- Departamentul Organizarea Cercetării se află în subordinea Senatului
şi nu are o persoană numită pentru conducere, tocmai datorită specificului
liberal al profesiunii de cercetător pe de o parte (fapt care atrage caracterul de
asociaţie colegială atât la nivelul Departamentului cât şi al Institutului), iar pe
de alta datorită inutilităţii unei astfel de funcţii, având în vedere faptul că
oricum fiecare Proiect de cercetare, la fel ca şi Programele, au ele însele
coordonatori proprii, ce păstrează legătura cu membrii Senatului, căruia nu i se
subordonează, dar le revine îndatorirea de a respecta hotărârile cu privire la
acele activităţi însuşite ori patronate de către Institut (şi care în acest fel
organizează imaginea şi responsabilitatea nu doar a participanţilor la Proiect, ci
a tuturor colegilor membri în respectivul Institut, la fel ca şi imaginea
curentului ştiinţific pe care acesta o promovează)
f) Departamentul Resurselor Umane

Orice instituţie care se respectă are un astfel de compartiment în structura
organizatorică, a cărui necesitate este determinată în special de două categorii
mari de factori: rezolvarea problemelor ce ţin de buna funcţionare a personalului şi
respectiv "investiţia în om" – leit-motivul zilelor noastre, care porneşte în primul
rând de la formarea/ specializarea/ calificarea personalului potrivit cu cerinţele şi
exigenţele entităţii/ instituţiei/ organizaţiei/ firmei pentru care desfăşoară
activitatea.
- 28 -
Cu atât mai mult, însă, un astfel de compartiment îşi solicită existenţa în

cadrul unui Institut de cercetare transdisciplinară, cu cât, pe de o parte
specificul şi originalitatea acestui tip de cercetare necesită anumiţi oameni –
chemaţi/ orientaţi din naştere spre o astfel de misiune – iar pe de altă parte
dezvoltarea capacităţilor native, precum şi educaţia, în ansamblu, necesară unui
cercetător mai mult decât oricărei tipologii profesionale, impun cu necesitate
existenţa unui departament specializat pentru pregătirea acestora.
(Recomandăm a se vedea în acest sens, volumele "Fundamentele cercetării
trandisciplinare" şi respectiv "Psihopedagogia cercetării trandisciplinare").
Având în vedere aceste considerente, în cadrul Departamentului Resurse
Umane funcţionează două sectoare:
(a) Sectorul Organizare

- are în sarcină gestionarea raporturilor colective şi individuale ale
personalului cu Institutul, gestionând atât aspectele personalului de cercetare,
cât şi pe cele ale personalului auxiliar.
- atribuţiile principale constau în încheierea contractelor, a
colaborărilor (formalităţile de tehnică juridică, financiar-contabilă, etc.) cât şi
acordarea/ recunoaşterea funcţiilor, titlurilor, emiterea diplomelor/
adeverinţelor etc. ori soluţionarea litigiilor.
(b) Sectorul intitulat "Centrul de Pregătire a Personalului de Cercetare"

Acesta are două sarcini principale:
1) Prospectarea şi selectarea personalului, adică identificarea, în
primul rând a celor născuţi pentru înalta misiune a cercetării trandisciplinare,
iar în al doilea rând determinarea metodelor prin care şi alte persoane cu
- 29 -
înclinaţii şi capacităţi potrivite pot fi transpuse în stările de spirit necesare

valorizării lor prin accentul creator de valori al cercetării.
2) Cea de-a doua sarcină o reprezintă pregătirea personalului de
cercetare (adică a celor deja selectaţi şi încadraţi în Institut) după normele şi
cerinţele arătate pe larg în volumul “Psihopedagogia cercetării transdisciplinare”,
motiv pentru care nu considerăm necesară reluarea lor în materialul de faţă.
Pregătirea personalului de cercetare presupune dezvoltarea
aptitudinilor individuale, găsirea "chemării proprii", adică a direcţiei spre care
cercetătorul are afinitate, precum şi organizarea procesului de cercetare
(dobândirea necesarului de cunoştinţe ca bază de pornire în investigarea
orizonturilor noi, corelativ cu învăţarea/ formarea/ dobândirea anumitor
deprinderi şi metodologii specifice). După asigurarea bazei minimale, a
pregătirii sale, fiecare cercetător este liber să organizeze şi să desfăşoare
activitatea proprie de cercetare după specificul personalităţii sale şi în
concordanţă cu stilul individual de viaţă privată şi/sau publică. În limitele
trasate de legile în vigoare, de normele şi principiile universale ale cercetării
trandisciplinare precum şi în cadrul organizatoric (formal, aşa cum am văzut) al
Institutului, cercetătorul este şi chiar trebuie să se considere pe sine ca o fiinţă
absolut liberă. Îngrădirile arătate anterior se referă la manifestarea exteriorizată/
publică şi la metodele/ formulele folosite pentru exprimarea orientării/
opiniilor/ viziunilor proprii, însă în materie de gândire, simţire şi trăire a
sensului vieţii şi actului creator, cercetătorul nu doar că are libertatea absolută
(fiindcă aceasta aparţine – ca un drept constituţional – tuturor cetăţenilor din
statele democratice ale lumii) dar îi revine misiunea de prim rang de a se ridica
la demnitatea unei astfel de condiţii.
- 30 -
Procedura de selectare a personalului de cercetare
Două etape majore trasează cadrul generic al procedurii prin care, o

anumită persoană, la un moment dat decide ca, prin efortul de voinţă şi
participare proprie, să se alăture celor ce slujesc progresului lumii, ştiinţei şi
dezvoltării fiinţei umane:
1. Prima etapă cuprinde două faze procedurale:

a) manifestarea de voinţă concretizată în formula administrativă a Cererii
adresate Institutului
b) depunerea Dosarului Personal . Dosarul Personal conţine următoarele:
• un C.V. – formular special (recomandăm a se vedea anexa din vol.
“Psihopedagogia…”)
• un C.V. – în formula clasică din care să rezulte studiile, cursurile şi
calificările dobândite precum şi locurile, respectiv formele de
activitate prestate anterior
• o Scrisoare de Intenţie, în formula clasică
• acte doveditoare ale celor de mai sus
• o Scrisoare de Autoprezentare în trei părţi, după cum urmează:
1) imaginea de sine
cum se priveşte pe sine şi cum îl privesc ceilalţi
care au fost (de-a lungul timpului) şi sunt în prezent, raporturile
personale cu valorile sociale unanim acceptate, cu grupurile sociale
şi organizarea de ansamblu a comunităţii umane (familie, şcoală,
loc de muncă, viaţă politică, guvernanţi, mediile de afaceri, etc.)
- 31 -
2) optica de viaţă
felul în care percepe organizarea, evoluţia, devenirea şi sensul
vieţii
raportul cu divinitatea, căile şi doctrinele religioase ori filozofice;
credinţa; reprezentarea lucrurilor, etc.
felul în care este perceput rostul de ansamblu al evenimentelor
lumii, al tuturor lucrurilor în univers; sensul lor şi importanţa
pentru dezvoltarea ştiinţei şi omului (de la naşterea galaxiilor şi
Ordinea Cosmică, la viaţa particulelor subatomice şi de la marile
creaţii ale spiritelor umane, la "relele" inevitabile ale speciei
noastre: războiul, suferinţa, boala, exploatarea umană, etc.)
3) rostul propriu
se va preciza sensul condiţiei existenţiale, logica ce stă la baza
existenţei personale ca fiinţă umană, prin raportare la societate şi la
univers. Altfel spus, candidatul arată la acest punct, rostul pe care îl
atribuie venirii sale pe lume, "de ce?", şi "pentru ce?" există ca
individ aparte purtător al unui nume şi al unui statut social etc.
2. A doua etapă vizează operaţiunile de evaluare a candidatului atât ca

fiinţă, cât şi în calitate de persoană umană. Astfel încât se vor avea în vedere
următoarele aspecte:
a) existenţa unui potenţial nativ, conţinând capacităţile/ valenţele/
orientările/ aspiraţiile/ predispoziţiile etc. aşa cum sunt ele cerute pentru
cercetarea trandisciplinară ( a se vedea volumul "Psihopedagogia …….")
b) capacităţile şi valenţele dobândite pe parcursul vieţii, ca urmare a
voinţei, efortului şi orientării/ dorinţelor proprii, prin exercitarea diverselor
activităţi
- 32 -
c) pregătirea de specialitate:
• studiile şcolare clasice
• studiile extraşcolare, orientate spre niveluri de profunzime
ale creaţiei umane (deopotrivă ştiinţifice, artistice, filozofice, etc.) şi care se
axează, ori sunt conexe cadrului conceptual şi bibliografic propriu cercetării
transdisciplinare (şi facem aici din nou trimitere la volumul amintit)
d) activitatea personală anterioară
- vizează preocupările specifice de obiectualizare a impulsului creativ,
de materializare a conceputului ideatic, de investigare, descoperire, inovare şi
progres etc., aşa cum sunt schiţate în formularul de C. V.- special anexat.
e) dorinţa şi motivaţia necesare precum şi cunoaşterea şi asumarea
condiţiei umane specifice cercetătorului trandisciplinar, aşa cum a fost aceasta
conturată în cele două volume amintite: "Fundamentele…." şi "Psihopedagogia…"
f) fondul moral şi de conştiinţă, aspect absolut necesar, pe de o
parte, atât pentru capacitatea de viziune trandisciplinară şi înţelegere
holografică a proceselor ce se derulează la nivel cosmic, cât şi, pe de altă parte
pentru verificarea disponibilităţii de a sluji în mod real, practic, progresului
umanităţii, ştiinţei, valorilor, fiinţei şi comunităţii în ansamblu, precum şi a
pregătirii/ calificării psihice (puterii interioare) de a trece peste piedicile
specifice condiţiei de cercetător, fără a fi tentat să abandoneze misiunea, ori să
se întoarcă din drum. Această putere interioară ţine de nivelul de evoluţie
individuală a fiecărei fiinţe umane în parte şi numai cei aflaţi la un nivel înalt
de dezvoltare se vor număra printre cei "născuţi", restul fiind doar "chemaţi".
Paşii procedurali parcurşi în această etapă secundă sunt următorii:
1. evaluarea pe baza dosarului, conform criteriilor mai sus-enunţate.
2. aplicarea testelor de investigare a capacităţilor creator-inovatoare.
- 33 -
3. interviul oral susţinut de candidat în faţa Comisiei de Evaluare. Pe

baza raportului favorabil al acesteia, candidatul este propus pentru numirea pe
unul dintre posturi în funcţie de rezultatele obţinute.
g) Directorul Ştiinţific
Reprezintă funcţia de coordonare, control şi gestiune la nivelul
întregului Institut precum şi funcţia de reprezentare a acestuia în toate
raporturile socio-juridice, atât în interior faţă de membrii componenţi şi de
personalul auxiliar angajat, cât şi în exterior în toate contractele cu entităţi terţe
(persoane fizice, juridice, instituţii publice, guvernamentale sau
nonguvernamentale, etc.)
Fiecare Institut poate, după caz, acorda Directorului funcţiile
complete ale conducerii, ori poate lăsa acestuia doar atribuţiile executive şi
însărcina Senatul cu cele deliberative. Aceste aspecte sunt prevăzute de Legea
de organizare şi funcţionare a respectivului Institut (care va purta denumirea de
"Cartă"), redactată pe baza voinţei fondatorului unic ori a contractului de
asociere prin acordul asociaţilor-fondatori, desigur, cu respectarea legilor
sociale în vigoare, a principiilor universale ale trandisciplinarităţii şi a misiunii
şi demnităţii specifice condiţiei de cercetător.
- 34 -
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A CERCETĂRII
TRANSDISCIPLINARE
II. Principiile generale de organizare a cercetării
Cercetarea trandisciplinară, ca modalitate de valorificare superioară a

capacităţilor creatoare specifice fiinţei umane se organizează şi derulează, aşa
cum s-a putut desprinde până aici, pe principiul libertăţii de gestionare
individuală, de către fiecare cercetător în parte, a modalităţilor, a procedurilor,
mijloacelor şi instrumentelor cu şi prin intermediul cărora fiinţa sa reuşeşte să
acceadă la stări de spirit superioare specifice nivelelor de deschidere a
conştiinţei universale, pentru ca mai apoi să revină pentru a valorifica în
folosul/ beneficiul întregii comunităţi umane rezultate investigaţiilor sale.
În acest context putem defini creativitatea ca fiind capacitatea specifică
spiritului uman de a reorganiza elementele lumii, prin transcenderea informaţiei
şi modelarea ideilor într-un ansamblu compoziţional de integrare a
segmentelor efectiv-aptitudinal şi orientativ-atitudinal într-un produs
compoziţional cu o nouă configuraţie a sensurilor, concomitent cu valorizarea
aptitudinilor intuitiv-imaginative, de a percepe mediul în mod plastic şi
original, într-o manieră capabilă de antrenare şi focalizare a tuturor nivelelor de
conduită biologică şi logică (instincte, deprinderi, inteligenţă), a tuturor
însuşirilor psihice individuale (gândire, memorie, voinţă, afectivitate etc.)
precum şi a stărilor de spirit superioare, în direcţia realizării şi comunicării unei
opere utile pentru un grup social, ori comunităţii umane în ansamblu, la un
moment dat.
- 35 -
De aceea cercetarea reprezintă procedura tehnico-metodologică de

organizare şi gestionare a activităţii individuale şi/sau colective, în vederea
potenţializării şi obiectivizării creativităţii în procesul de creaţie (conform M.
Drăgănescu şi Roşca). Astfel încât, pe bună dreptate s-a denumit „creator”
fiinţa umană care descoperă prin cercetare-exploatare, valorifică prin
reformare, cunoaşte prin trăire interioară şi obiectivizează prin trans-formare
experienţa necesară redimensionării, remodelării şi reesenţializării lumii şi
mediului său.(A. Munteanu, D. Balahur, B.Bălan)
Cercetătorul-creator devine astfel, după cum recunoştea Basarab
Nicolescu, „oglinda în care lumea îşi contemplă propriul chip, cu toate
neregularităţile, pentru a le înţelege şi a le transforma”.
Astfel încât, printre principiile directoare ce trebuie să stea la baza
activităţii de cercetare trandisciplinară, indiferent de amploarea sau orientarea
mai mult sau mai puţin particulară , îmbrăţişată de un anumit institut, la un
moment dat, se numără următoarele:
1) Cercetarea transdisciplinară se organizează şi derulează pe
principiul libertăţii şi iniţiativă de orientare şi metodă.
2) Nimeni nu poate fi obligat să aducă la cunoştinţa publică, sau să
înstrăineze rezultatele obţinute/ descoperite în urma cercetărilor sale.
3) În cadrul fundamentat de viziunea transdisciplinară asupra lumii şi
vieţii, fiecare cercetător are deopotrivă libertatea şi îndatorirea să prospecteze,
să descopere, să propună şi să deruleze proiecte individuale sau colective, atât
pe cont propriu, cât şi în colaborare cu alte cadre de cercetare ori cu terţe
persoane, fizice sau juridice, academice sau civile, guvernamentale sau
nonguvernamentale etc.
- 36 -
4) Rezultatele cercetării făcute publice angajează răspunderea morală,

socială şi juridică atât a autorului/autorilor, cât şi a Institutului care le-a însuşit
(prin autorizare prealabilă, ori aprobare ulterioară) ori finanţat.
5) Nici o activitate de cercetare nu se poate imagina ori desfăşura cu
încălcarea îndatoririi de respect şi protecţie pentru/ faţă de viaţa şi demnitatea
tuturor fiinţelor, privite sub aspectul lor cosmic.
6) Se interzic atât activităţile de cercetare cât şi publicarea/ darea în
folosinţă a rezultatelor de natură să aducă atingere echilibrului simbiotic al vieţii pe
Terra, precum şi armoniei interioare, la nivel de funcţii/ structuri psihice, în măsură
să altereze starea de bună dezvoltare respectivei fiinţe sau specii.
7) Sunt interzise, de asemenea toate activităţile de cercetare, ce nu au ca
obiectiv şi finalitate (deopotrivă) progresul societăţii şi omului, în limitele trasate de
respectul vieţii şi al tuturor fiinţelor, precum şi de starea de bună dezvoltare a acestora.
8) Activităţile de cercetare transdisciplinară se fundamentează pe
cunoaşterea unificată şi integratoare, precum şi pe abordarea unei perspective
holografice asupra vieţii, societăţii şi lumii.
9) Cercetarea transdisciplinară valorifică şi cultivă respectul pentru muncă şi
îndatorirea actului creator, ca modalităţi de exprimare a sensului şi raţiunii de a fi
specifice fiinţei umane privită din dubla sa perspectivă: deopotrivă socială şi cosmică.
10) Cercetarea transdisciplinară şi fiecare cercetător în parte adoptă şi
promovează atitudinea optimistă, constructiv-coparticipativă la progresul necesar al
societăţii umane, fundamentat pe corelativa „evoluţie genetică” la nivel de conşiinţă,
mentalitate şi simţire şi încadrat în devenirea sistemică a tuturor proceselor vieţii la
nivel cosmic. De aceea activitatea de cercetare promovează şi valorifică etica
valorică existenţială, născută din refundamentarea Sacrului, ca atitudine de conştiinţă,
modalitate autentică de percepere/ trăire armonizată a principiilor şi legilor universale
ale manifestării vieţii pe Terra şi în Univers.
- 37 -
II. Direcţiile funcţionale ale cercetării
A. Orientare de ansamblu
Sub aspectul funcţional, cercetarea transdisciplinară se axează pe
următorii trei piloni fundamentali şi definitorii:
a) o singură viziune: - viziunea holografică asupra Universului şi
Realităţii, percepute ca un flux continuu de Viaţă şi Fiinţă, organizate sistemic
pe Nivele ierarhizate, guvernate de Legi universale şi încadrate armonic în
Structura Marelui Cosmos.
b) 3 dimensiuni: - reprezentate de cele trei perspective complementare şi
interdependente, deopotrivă necesar a fi împărtăşite, valorificate şi dezvoltate, ca
părţi structurale ale realităţii sociale şi existenţiale marcând devenirea individuală şi
colectivă a fiinţei umane: Dimensiunea Transdisciplinară (care permite realizarea
viziunii unităţii dintre fiinţă şi viaţă/ realitate/ univers, precum şi a integrităţii – ca
unitate închisă a fiinţei în/ şi, prin raportare la sine înseşi); Dimensiunea Paideică
(având drept demers, aşa cum am văzut, autentica educaţie a fiinţei umane percepută
ca o formă de dezvoltare plenară, pe toate nivelele, a structurii fizice şi psihice a
acesteia de la naştere pe toată durata vieţii permiţându-i deopotrivă înţelegerea
sensului existenţei precum şi realizarea rostului propriei sale deveniri) şi nu în cele
din urmă, Dimensiunea Euristică (în măsură a dezvolta şi valorifica la maxim
potenţialul creator al fiinţei umane, modalitate autentică prin care acesta îşi câştigă şi
dovedeşte clipă de clipă demnitatea cosmică de Fiu al Demiurgului etc)
c) 4 direcţii fundamentale de investigaţie, corespondente celor 4 mari
sectoare de organizare a Cunoaşterii umane:
• cunoaşterea Cosmosului, a organizării sistemice a Vieţii la nivel de Univers
• cunoaşterea Pământului, a fiinţei în manifestare fizică şi psihică
- 38 -
• cunoaşterea metodelor de educaţie şi transformare a fiinţei umane în acord

cu principiile devenirii sala ca fiinţă cosmică (atât ca individ, cât şi ca
organism social)
• dezvoltarea şi valorificarea omului prin creaţie
Într-o prezentare schematică diagrama cercetării se înfăţişează după cum urmează:
CERCETAREA TRANSDISCIPLINARĂ
TEOSOFIA ANTROPOSOFIA
Metafizica Ontologia Pedagogia Euristica
Physis Psyhis
Ştiinţa Naturii Ştiinţa Sufletului
Morala Catharsis
Teologia Csmogonia Hermeneutica
Cunoaşterea Transformarea
Cunoaşterea Cunoaşterea Alchimia Misiunea

Principială Particulară Devenirii Cosmică
- 39 -
B. Succinte explicitări
În primul rând se impune o precizare generală, pentru evitarea oricărei
confuzii. Aceste sectoare observabile pe diagrama anterioară nu reprezintă
domenii distincte ale cunoaşterii şi nici discipline. Este de esenţa şi specificul
cercetării transdisciplinare viziunea holografică asupra vieţii şi ştiinţei, privite
prin perspectiva unităţii sistemice a organizării realităţii, ierarhizată pe Nivele
şi guvernată de câteva legi majore.
Astfel încât, ceea ce observăm pe diagramă reprezintă direcţii de
orientare şi accentuare a investigaţiei, necesar a fi identificate/ conceptualizate
doar din punct de vedere al organizării practice a rezultatelor cercetării. De
aceea, cercetătorul trandisciplinar fie că se ocupă (mai pregnant) de cunoaşterea
Naturii ori a Sufletului (Psyhe-ului fiinţelor), de organizarea sistemică a
Cosmosului ori a metodelor practice de dezvoltare a fiinţei umane, de
cunoaşterea Demiurgului şi a Existenţei prime, ori de valorizarea în societate a
potenţialului uman creativ, el păstrează mereu în conştiinţă trăirea viziunii
unitare a Fenomenului Vieţii, înţelegând că „omul este o parte a ceea ce noi
numim univers, o parte limitată de timp şi spaţiu” (Einstein) „doar una dintre
nenumăratele nervuri formând evantaiul spiritual al Vieţii” (Theillard de
Chardin). De aceea el vede „materia şi spiritul nu ca lucruri în sine, sau naturi
distincte, ci variabile conjugate în emergenţa curbelor spaţio-temporale”
(Theillard de Chardin) şi „înţelege că Universul şi toate formele de viaţă
reprezintă un întreg unitar, în care fiecare acţiune şi fiecare gând în parte
afectează fiecare parte a Universului, pentru că spiritul este în toate aspectele
vieţii” (Serena Roney-Dougal)
Pornind însă de la realitatea faptică a unicităţii fiecărei fiinţe umane în
parte şi a necontestabilului aspect al grupării naturilor umane pe criterii de
afinităţi în funcţie de specificităţi comune, s-a realizat această departajare
- 40 -
schematică a cunoaşterii pe mai multe direcţii de investigare ţinându-se cont

deopotrivă de sectorul de Realitate Unică pe care ele se concentrează, precum
şi de atracţia exercitată asupra personalităţii fiecărui cercetător în parte,
păstrând însă mereu actuală viziunea holografică asupra Vieţii şi caracterul de
finalitate (de rezultat practic şi progresist, implementat în societatea actuală) al
cercetării transdisciplinare.
Aşa cum putem observa pe diagramă, avem în primul rând două
orientări majore:
A. Teosofia: - care pune accent pe cunoaştere, pe investigarea Universului,
a Lumii şi a Naturii în vederea descoperii Rosturilor lucrurilor şi înţelegerii Legilor
care determină existenţa, manifestarea şi devenirea acestora; iar apoi
B. Antroposofia: - cu accent pe armonizarea conduitei umane cu
ordinea Cosmică, prin adaptarea manifesrii acesteia în acord cu Marile
Normative Universale, precum şi dezvoltarea ei spre stări superioare de
conştiinţă, în vederea asumării şi îndeplinirii misiunii existenţiale, de o întreită
valoare: în faţa Universului (a tuturor fiinţelor), în faţa vieţii (a rosturilor
Marelui Scenariu al Lumii) şi în faţa Omului. “Antroposofia – arăta Petre
Papacostea – este ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea înţelegerii raţiunii
de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a
înlănţuirilor acestora în timp şi spaţiu. Ea este totodată o cale de cunoaştere
obiectivă, o cale de cunoaştere subiectivă şi o veritabilă care de viaţă.”
În cadrul acestor orientări distingem cele patru Direcţii Fundamentale ale
cercetării trandisciplinare, împreună cu departamentele acestora, după cum urmează:
1. Metafizica
Două lucruri – spunea Kant – umplu mintea de o veşnicie înnoită şi
sporită admiraţie şi veneraţie, cu cât mai adeseori şi mai stăruitor se îndreaptă
- 41 -
reflexiunea asupra lor: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.
Aceste două lucruri n-am nevoie să le caut şi să le bănuiesc numai ca şi cum ar
fi învăluite sau s-ar afla într-o regiune transcendentă, afară de orizontul meu. Ci
eu le văd mereu înaintea mea şi le leg nemijlocit de conştiinţa existenţei mele”.
Pentru că acţiunea practică în zona spiritului, a cunoaşterii şi a lumii,
(cuprinzând deopotrivă individul în sine şi societatea în ansamblu) cere, aşa
cum arată Vasile Pavelcu „ochi făcuţi să vadă departe şi o inimă deprinsă să
aştepte. Spre a învinge greutăţile imediate şi a soluţiona problemele concrete,
omul de ştiinţă trebuie să se înarmeze cu concepte abstracte, de proporţii vaste
şi făurite pentru adâncimi şi depărtări mari”.
De aceea capitolele Metafizicii se structurează pe următoarele 3 direcţii:
a) Teologia: - care chiar şi etimologic se arată a fi ştiinţa despre Marea

Fiinţă (indiferent că în limbaj uman îi spunem într-un fel sau altul) acel capitol
al cunoaşterii, care ne apropie atât prin raţiune, cât şi prin simţire de Principiul
Prim ce stă la baza tuturor lucrurilor manifestate la nivelul întregului Univers,
ajutându-ne să realizăm practic acea stare de trăire, de vibraţie în rezonanţă cu
Fiinţa din sufletul tuturor fiinţelor, cu Viaţa din seva tuturor Formelor de Viaţă.
Dar mai presus de raţiune şi simţire, Teologia ne deschide porţile Conştiinţei –
sediul Legilor Universale pe baza cărora se structurează armonic întreaga
Ordine Cosmică, ajutându-ne astfel să intrăm în comunicare reală, cu esenţa
vieţii şi reprezentând cea mai autentică modalitate, deopotrivă sigură şi
eficientă, de adaptare a conduitei noastre umane la normele de bază ale
Proceselor Devenirii Universale. Căci să ne amintim ce ne spunea Rousseau
despre conştiinţă: „…cel mai bun dintre toţi cazuiştii este conştiinţa şi numai
cine se târguieşte cu ea recurge la subtilităţile raţionamentului. Prima dintre
toate grijile este aceea de noi înşine, ori de câte ori vocea interioară ne spune
- 42 -
că, făcând binele nostru în dauna altora facem rău! Ne închipuim că ne

conformăm impulsului naturii, când de fapt îi rezistăm; ascultând ceea ce spune
simţurilor, dispreţuim ceea ce a spus inimilor noastre; fiinţa activă se supune,
fiinţa pasivă comandă. Conştiinţa este vocea sufletului, pasiunile sunt vocea
trupului. E de mirare că adesea aceste două limbaje se contrazic şi atunci pe
care să-l ascultăm? Prea adesea raţiunea ne înşală; am dobândit dreptul de a o
respinge; dar conştiinţa nu se înşală niciodată, ea este adevărata călăuză a
omului; ea este pentru suflet ceea ce instinctul e pentru corp; cine o ascultă,
ascultă Natura şi nu se poate teme că va rătăci…Instinct divin, nemuritor şi
voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar
inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl faci pe om
asemenea lui Dumnezeu; tu reprezinţi excelenţa naturii sale şi moralitatea
acţiunilor sale; fără tine nu simt nimic din ceea ce m-ar putea ridica deasupra
animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul
unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.“
„Conştiinţa – arată Hegel – este nivelul la care existenţa devine ştiinţă,
este re-flexie (aplecare adânc-meditativă către altul şi către sine) discriminare şi
ierarhizare valorică, trăire aprobatoare a faptei morale înălţătoare şi instanţa
dezaprobatoare a gândului şi actului degradant. La nivelul conştiinţei se
realizează trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea astenică de
insatisfacţie, impulsul spre autodepăşire.“
Iată de ce pentru a putea accesa cu adevărat ( ceea ce înseamnă
deopotrivă înţelegerea mesajului, determinarea voinţei şi adoptarea deciziei de
a face) Principiile Universale, pentru a reuşi apoi adaptarea conduitei umane,
individuale şi colective la cerinţele lor, cercetarea trebui să parcurgă drumul
înălţării în sfera Teologiei, al apropierii de Fiinţă, al perceperii Sensului Sacru
al Vieţii, ca Esenţă unică, manifestată doar prin variate şi armonioase game de
- 43 -
Forme. Dar pentru cercetarea transdisciplinară, Divinitatea „ nu reprezintă –

arăta Marilyn Ferguson – personajul mentalităţii noastre de şcoală duminicală.
Dumnezeu este cunoscut ca o curgere, ca un întreg, ca temei al fiinţei...este
conştiinţa care se menifestă ca Lyla, jocul universului; este matricea
organizatoare pe care o putem experimenta dar nu putem vorbi despre ea, cea
care însufleţeşte totul.”
Este aceeaşi trăire ce l-a făcut pe Eistein să afirme: „cred în Dumnezeul
lui Spinoza, care se manifestă în armonia sferelor şi nu într-un Dumnezeu
creştin, ce se îndeletniceşte cu mizeriile noastre cotidiene”. Iar „sentimentul
religios cosmic – ne spune tot el în continuare - reprezintă cea mai mare şi
nobilă cauză aflată la baza cercetării ştiinţifice; aceasta constituie menirea
primordială a artei şi ştiinţei şi anume de a trezi şi menţine acest sentiment în
sufletul celor receptivi faţă de el.
Ştiinţa fără religie este şchioapă. Religia fără ştiinţă este oarbă. Adevărata
religie a fost înnobilată şi aprofundată graţie cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa nu
numai că purifică imboldul religios de reziduurile sale antropomorfice, dar
contribuie şi la crearea unei spiritualităţi religioase pentru înţelegerea vieţii“.
Astfel încât “pentru omul iluminat, a cărui conştiinţă îmbrăţişează Universul,
acesta devine propriul său corp în timp ce trupul său fizic devine manifestarea
Spiritului Universal, viziunea sa devine expresie a unei realităţi superioare, iar
discursul său expresia adevărului etern“.(Lama Angarika Govinda)
b) Cosmogonia: - dacă Teologia ne ajută să [ne] armonizăm prin

vibraţie Fiinţa şi Atitudinea interioară cu Esenţa unică a tuturor Formelor de
Viaţă, dăruindu-ne astfel Credinţa (în accepţiunea veritabilă) şi descoperindu-
ne Sensul, Steua-Călăuză a devenirii omului şi Universului deopotrivă,
Chemarea Orizonturilor ce aşteaptă Ziua Metamorfozei, în care fiinţa umană să
- 44 -
deprindă arta Zborului, Cosmogonia în schimb ne dezvăluie întreaga organizare

a Proceselor desfăşurate, cu Legile, Sistemele, Nivelele ierarhice de dezvoltare
a Realităţilor, Scopurile, Misiunile şi Rolurile ce se cer jucate fiecare categorie
de protagonişti - actori.
Pentru că Viaţa este un Proiect Grandios, conceput în fiinţa Marii Fiinţe,
dar pus în scenă prin multitudinea de Fiinţe particulare create să-şi manifeste
astfel rolurile de modelatori, prin chiar propria lor dezvoltare (autocreaţie)
contribuind la îmbogăţirea întregului Univers.
Altfel spus, dacă Teologia ne descoperă Fiinţa în sine înseşi,
Cosmogonia ne înfăţişează Manifestarea, acţiunea şi creaţia neîntreruptă a
acesteia. Aşa cum arăta Raymond Ruyer: “Ştiinţa descrie lumea şi lucrurile în
mod concret, însă le descrie <<pe dos>>; <<pe faţă>> fiecare fiinţă – fiecare
<<activant>> – se posedă pe sine însăşi. Şi Lumea se posedă, activează şi se
vede pe sine însăşi ca Subiect suprem. Este propriul ei posesor, propriul ei
stăpân şi suveran.(R.Ruyer) Iar “legile societăţii sunt încercări ale omului de a
se apropia de intenţiile orânduirii morale a lumii, în cursul lumii şi al vieţii;
pentru că totul se reduce la câteva legi mari care se manifestă pretutindeni”. (
Marx )
“Şi toate legile Naturii decurg ca o infinitate de raze dintr-o singură Lege
Centrală. Iar dacă ele trezesc mereu admiraţia noastră, prin exactitatea şi
regularitatea lor permanentă, aceasta se datoreşte faptului că Universul e un
sistem unitar. O aceeaşi Esenţă e răspândită cu dărnicie pretutindeni,
diferenţiată doar prin varietatea gamelor armonioase. Aceleaşi legi prezidă şi la
căderea unui măr ca şi la gravitaţia lunii în jurul pământului sau la atracţia
dintre două suflete. Buchetul de flori şi persoana iubită căreia i-l oferim sunt
realităţile aceleiaşi armonii atotcuprinzătoare.”( V.V. Moisescu )
- 45 -
“Iată de ce, operaţia pe care o facem spontan cu un om sau cu un

animal, şi anume să trecem dincolo de semnalmentele, de gesturile sale, la
conştiinţa sa care vorbeşte conştiinţei noastre, această operaţie trebuie s-o
facem cu toate individualităţile din Univers, cu toate formele sale active.
Trebuie s-o facem cu Universul în totalitatea sa, cu Universul care, în mod şi
mai evident, are un suflet înrudit cu sufletul nostru.(R. Ruyer) Căci Timpul
Cosmic nu e o simplă funcţionare, ci o mare Acţiune înzestrată cu sens, o
embriogeneză care dă formă mai întâi materialelor necesare desfăşurărilor viitoare,
la care chiar hazardurile vor fi canalizate şi utilizate şi în care, fiinţele desprinse din
Marea Fiinţă vor părea să înveţe, bîiguind, limbajul care, în realitate, le vorbeşte pe
ele de la începutul începuturilor.” ( Raymond Ruyer )
„Cosmologia este de-acum înainte – arată Ilia Prigogine – un laborator
de experimentare conceptuală. Din acest laborator se iveşte astăzi o construcţie
intelectuală care, departe de a opune între ele lumea astrelor şi lumea
sublunară, Universul veşnic identic sieşi şi lumea schimbătoare a viului, ne
îngăduie să le descoperim afinitatea. Această afinitate indică modalitatea în
care vom putea în viitor aborda mulţimea timpilor, proliferând o dată cu
crearea de noi forme de existenţă“.
Pentru că să ne reamintim o dată cu Einstein că “fiinţa umană este o
parte a întregului numit de noi Univers; o parte limitată de timp şi spaţiu. Ea-şi
resimte propria identitate, sentimentele, gîndurile, ca pe ceva separat de restul,
un fel de iluzie optică a conştiinţei sale. Această iluzie reprezintă o adevărată
închisoare ce ne limitează la dorinţele personale şi la afectaţiunea pentru câteva
fiinţe apropiate. Misiunea noastră este însă aceea de a ne elibera din această
închisoare prin lărgirea cercului compasiunii, îmbrăţişind toate Fiinţele şi
întreaga natură în frumuseţea sa.”
- 46 -
c) Hermeneutica: - însumează totalitatea mijloacelor şi tehnicilor de

înţelegere a Sensului, a Semnificaţiei Evenimentelor la nivel universal. Fiecare
lucru ce se petrece face parte dintr-un scenariu, dintr-o Ordine (Cosmos – aşa
cum ne descoperă Cosmogonia), în cadrul căreia are un Rost bine stabilit (a nu
se confunda cu determinismul), astfel încât orice manifestare – cât de
nesemnificativă a lui ne poate desluşi nenumărate înţelesuri, atât pentru trecut
cât mai ales pentru viitor. Şi ţinând cont că în univers fiecare atom de viaţă de
viaţă reprezintă creaţia sinergică a manifestării continue a tuturor celorlalţi
atomi, înţelegem de ce este vital pentru om (în general) şi pentru cercetătorul
transdisciplinar în special să prindă semnificaţia Marii Acţiuni a Totului,
înfăţişată ochilor privitorului sub aspectul multitudinii de forme variate, fiecare,
în fapt, aflată în perfectă armonie cu funcţia ce o îndeplineşte în cadrul
întregului Ansamblu. Iar dacă mai luăm în considerare că la nivelul Universului
fiecare funcţie, la fel precum fiecare Formă sunt absolut unice şi irepetabile,
avem un motiv în plus de a realiza ceea ce dintotdeauna a fost afirmat prin
doctrinele antice, şi redescoperit de actualele fizici cuantice: şi anume că
fiecare lucru ce ne iese în cale, poartă pentru noi un mesaj existenţial propriu şi
unic ce contribuie la definirea viitoare a condiţiei noastre ca fiinţe. De aceea
putem spune că participăm la creşterea şi dezvoltarea noastră doar în măsura în
care îl recunoaştem şi fructificăm, întocmai precum timonierul pentru a
conduce corabia spre direcţia dorită trebuie să poată recunoaşte Vocile mării
exprimate prin vânturi, prin valuri, prin stele şi nori, păsări şi ţărmuri, prin
Spiritul însuşi al Mării. Pentru aceasta îi sunt necesare nu doar valoroase şi
profunde cunoştinţe de navigaţie, nu doar destoinicie şi ascuţime (rafinament)
în simţuri, ci şi o bogată capacitate de a percepe, de a rezona cu Sufletul Mării,
precum şi antrenamentul comunicării dincolo de concepte, cu întreaga Natură.
Este comunicarea în limbajul Lumii (cum îl numeau alchimiştii),
- 47 -
comunicare simbolică (aşa cum este definită astăzi), ce nu presupune

transmiterea de cunoştinţe, de concepte (în fapt forme limitate de înmagazinare
a mesajului), ci se bazează pe operarea cu stările de spirit. Dialogul transcende
restricţiile impuse de simţuri şi de minte pentru a pune în legătură, în mod
direct o Conştiinţă cu altă Conşiinţă. Ceea ce se transmite în acest mod nu este
doar descrierea unei realităţi (ca obiect al comunicării) ci însuşi Sensul,
Semnificaţia, Esenţa şi Legea existenţială a Realităţii respective, care conţin în
ele însele deopotrivă descrierea, dar şi Istoria acesteia, deopotrivă prezentul ca
şi trecutul şi viitorul, precum şi cel mai important – Rostul, Sensul. Limbajul
Lumii, descifrat pe baza hermeneuticii ne permite astfel să ştim în fiecare
moment ce înseamnă faptul că o anumită Formă de Viaţă există aşa cum există
şi se manifestă sub anumite modalităţi şi mai ales ce mesaj poartă aceasta
pentru noi – ca persoană/ individ uman şi ca specie – fiindcă mesajul acela este
strict necesar de preluat şi aplicat. Aici şi acum.
Starea de progres a societăţii şi omului depind de măsura în care tot
mai mulţi se exersează în deprinderea acestui limbaj, învăţând, precum
timonierul, să creadă, să înţeleagă şi să dea ascultare Semnelor Mării şi
Semnelor Vieţii.
2. Ontologia: -în sensul ei clasic, păstrat şi de etimologie, adică acela

de domeniu al cunoaşterii Fiinţei şi Existenţei. Metafizica prin părţile sale
constituente ne-a dezvăluit adevăruri despre Fiinţa-Primă şi despre Regulile
Generale (Legile Universale) după care aceasta se manifestă creând întregul
Cosmos, cu Ordinea lui structurată sistemic şi ierarhizată pe nivele de Realităţi
precum şi despre Limbajul Universal de comunicare între toate componentele
participante la formarea Marelui Tot numit Viaţă.
- 48 -
Ontologia în schimb coboară din sferele înalte ale transcendentului în

lumea Cazurilor Particulare ale Vieţii Manifestate, cercetând Fiinţa deopotrivă
în exprimarea sa precum şi Fiinţa în sine însăşi potrivit cu nivelul de realitate
pe care se plasează la un moment dat ca grad de evoluţie/ dezvoltare.
Într-o exprimare metaforică, putem spune că prin Metafizică şi
Ontologie, Teosofia reprezintă forumul de întâlnire şi dialog dintre Platon şi
Aristotel, fiecare aducând contribuţia sa complementară, în beneficiul lumii şi
al vieţii. Căci dacă Metafizica reprezintă calea prin care omul coboară cerul
spre pământ, Ontologia întruchipează efortul acestuia de a ridica pământul la
cer. Iar pentru aceasta fiinţa umană porneşte aventura ivestigării lumii
înconjurătoare, a universului manifestărilor, de la cele particulare – pe care le
descrie, analizează, cataloghează şi clasifică – la cele generale şi mai apoi,
beneficiind de sprijinul principiilor universale dezvăluite prin cercetarea
metafizică, ajungând în sfera înaltelor categorii ale matricilor existenţiale, pe
care Leibniz le numea monade.
În acest context, Ştiinţa Naturii – numită în Antichitate „Physis” – îi
oferă întreaga sferă a multitudinii de manifestări, raporturi şi conexiuni
sistemice ale Fiinţelor; indiferent că noi (societatea umană) am împărţit această
ştiinţă în subdomenii cărora le-am dat denumiri dintre cele mai variate: fizică,
istorie, sociologie, chimie, biologie, economie, etc., toate acestea redau, în fapt
o singură realitate: manifestarea, exprimarea Fiinţei, indiferent ce grad de
dezvoltare (evoluţie) ar avea aceasta (concept ce se mai numeşte şi regn) şi
indiferent că tratează raporturile de simbioză comunitară din cadrul unei specii
anume (ex. furnicile, lupii sau oamenii – fiindcă sociologia acest lucru încearcă
să-l realizeze) ori dintre mai multe sau toate speciile, la nivelul Ecosistemului
de Viaţă al Terrei, ori la nivelul întregului Univers. Pentru că, să ne amintim,
aceleaşi Legi guvernează întreaga varietate a Realităţilor, ce nu reprezintă
- 49 -
astfel, decât aspecte particulare ale conduitei Fiinţei la un moment dat, derivate
din participarea sa la Procesele Cosmice ale Devenirii.
Dar întrucât Fiinţa este jumătate ea însăşi, iar cealaltă jumătate
exprimarea sa (aşa cum arăta Emerson, citat mai sus), alături de Ştiinţa Naturii,
Ştiinţa Sufletului – „Psyhis” (astăzi Psihologia reprezentând numai o parte din
autentica Psyhis) – vine să dezvăluie investigaţiei umane aspectele interne,
aflate imediat în spatele manifestării (transcendente acesteia, deci), reprezentate
de întreaga gamă a proceselor, fenomenelor, instrumentelor menite a
intermedia între Fiinţa în Sine (sau, aşa cum e denumit prescurtat „Sinele”) şi
mediul său de existenţă, de convieţuire şi dezvoltare/ evoluţie, alături de
celelalte fiinţe.
Iar pentru a evita orice eroare de înţelegere, subliniem că adevărata
„Psyhis” (Ştiinţă a Sufletului) nu se reduce doar la studiul Omului, ci a tuturor
categoriilor de fiinţe, care se aseamănă prin originea comună (la scară cosmică,
Marea Fiinţă) şi prin Esenţa unică (însă transcendentă lumii fenomenale), dar
se deosebesc radical nu doar prin manifestare/ exprimare (aspect relevat de
„Ştiinţa Naturii”), ci mai ales prin ceea ce stă în spatele acestei manifestări
determinând-o: adică „Psihicul” (Sufletul).
Astfel încât ceea ce există actualmente în accepţiunea comună sub
titulatura „Psihologie”, reprezintă numai un capitol de investigare a
complexelor procese psihice, aplicat doar la o specie (în principal la cea
umană) şi luând în considerare numai un spectru limitat, din vasta structură a
Sufletului/ Psihicul Fiinţei.
În ceea ce priveşte raportul cercetării transdisciplinare cu Lumea
Naturii, Basarab Nicolescu observa că “un obiectiv prioritar al
transdisciplinarităţii este elaborarea unei noi Filosofii a Naturii, mediator
privilegiat al dialogului dintre toate domeniile cunoaşterii. Astfel Natura ne
- 50 -
apare mai curând ca un pre-text: cartea Naturii nu este deci menită a fi citită, ci
a fi scrisă…(viziunea) transdisciplinară se găseşte şi între şi dincolo de toate
domeniile cunoaşterii. Lumea clasică este lumea figurării, pe când lumea
transdisciplinară este cea a transfigurării. Portretului Naturii îi succede
icoana.[fiindcă]“Natura inventează, omul descoperă. Dar atunci când omul
inventează, Natura se descoperă pe sine însăşi.“
3. Pedagogia: - pentru cercetarea transdisciplinară, pedagogia se

înfăţişează deopotrivă ca filosofie, ştiinţă şi tehnologie, set de metode, tehnici
şi instrumente în măsură să determine şi să susţină progresul continuu şi buna
dezvoltare a fiinţei umane. De aceea Pedagogia nu poate reprezenta decât sub
înfăţişarea anticei „paideea”, adică, aşa cum arăta L.Mumford: „educaţie
considerată ca o transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii, şi
care joacă un rol major în fiecare aspect existenţial... fiindcă nu este pur şi
simplu educaţie, ci deopotrivă creaţie şi invenţie. Iar omul însuşi este opera de
artă pe care o caută să o formeze”, fiindcă aceasta „ia în considerare toate
dimensiunile fiinţei umane”, pornind de la „cooperarea pe niveluri structurate
în funcţie de crativitatea personală, adevărate niveluri de fiinţare”, (Basarab
Nicolescu), mai curând decât să-şi propună formarea deprinderilor sau
conduitelor, „urmărind în acelaşi timp să dezvolte în fiecare individ, pe lângă
cultivarea propriilor lui aptitudini şi a sentimentului de responsabilitate pentru
semenii săi. Tocmai întrucât – aşa cum arăta Einstein – “personalitatea care se
încheagă este formată în bună parte de mediul în care se întâmplă să se afle un
om în cursul dezvoltării sale, de structura societăţii în care creşte, de tradiţia
acestei societăţi şi de aprecierea pe care o dă ea diferitelor tipuri de
comportament.
- 51 -
„Conceptul abstract de <<societate>> înseamnă pentru individul uman

ansamblul relaţiilor lui directe şi indirecte cu contemporanii săi şi cu toţi
oamenii din generaţiile anterioare. Individul este capabil să gândească, să
simtă, să năzuiască şi să lucreze singur; dar el depinde atât de mult de societate
în existenţa sa fizică, intelectuală şi emoţională, încât este imposibil să-l
gândim sau să-l înţelegem în afara societăţii. „Societatea“ este cea care îi oferă
hrană, îmbrăcăminte, un cămin, unelte de muncă, limbajul, formele de gândire
şi cea mai mare parte a conţinutului gândirii; viaţa lui este posibilă prin munca
şi realizările multor milioane de oameni din trecut şi din prezent care sunt
cuprinşi cu toţii sub cuvântul <<societate>>.“
“Astfel încât, omului, nu doar că i se deschide posibilitatea de a primi

răspuns la întrebările ce iau naştere din strădania lui după cunoaştere, ci
totodată i se oferă şi perspectiva de a învinge greutăţile pe care le întâmpină şi
care istovesc viaţa. Ba mai mult, ea îl conduce spre un punct de vedere superior
şi îi descoperă că de fericirea şi nenorocirea sa individuală atârnă fericirea sau
nefericirea întregii lumi, că din pricina nedezvoltării juste a forţelor sale, din
pricina slăbiciunii proprii şi a ignoranţei, devine păgubitor întregii lumi şi
tuturor fiinţelor, ajungând o piedică pentru întreg universul în care fiinţează.”
(R. Steiner)
Am crezut că am ajuns la suprema realizare a altruismului iubindu-ne între
noi; dar iată că vine Sfîntul Francisc şi ne reaminteşte că întreaga realitate a
lumii trebuie iubită, îmbrăţişată, făcută să retrăiască prin conştiinţa noastră.
Altruist cu adevărat va fi acela care va fi ştiut să depăşească personalitatea lui
empirică prin care se opune fiinţelor şi lucrurilor ce-l înconjoară, cuprinzând în
sine toată lumea făcând din ea realitatea însăşi a activităţilor sale spirituale. Dar
la un astfel de altruism, care ar însemna realizarea cea mai completă a spiritului
- 52 -
nu se ajunge decât prin etape, depăşind formele mai apropiate de alteritate,

acelea în care ne este încă uşor să ne recunoaştem pe noi înşine, până când
vom ajunge să cucerim şi pe cele mai îndepărtate, acelea care la prima vedere
ar părea veşnic străine.” (Giovani Gentile)
“Căci omul poate înşela orice aşteptare, fiind liber în dezvoltarea sa; el nu
este om de la natură şi nimeni nu este – în felul acesta – cineva. Ci devine şi se
reînoieşte în mod continuu şi progresiv, prin forţele proprii. În acest regim,
Fiinţa – om nu are valoare atât prin ceea ce a făcut, cât prin ceea ce ar putea
face”(Giovanni Gentile) “Căci am parcurs drumul de la vierme la umanitate
dar a rămas mult vierme în noi…”(Nietzsche)
a) Morala : - reprezintă domeniul cuprinzând cadrul conceptual al

procesului de dezvoltare/ transformare a fiinţei umane. Aşa cum arăta Seneca:
“soldatul aleargă la luptă când peste tot e pace şi nu-i nici urmă de duşman;
înalţă parapete şi se trudeşte cu o muncă deşartă ca să poată rezista uneia
impuse de nevoie. Dacă vrei ca un om să nu tremure în luptă, pregăteşte-l mai
înainte de bătălie. Sufletul să se deprindă cu nevoile vieţii, chiar când nu duce
lipsă de nimic şi să se călească împotriva loviturilor soartei chiar când norocul
îi zîmbeşte.”
“Virtutea – ne spune Marcus Aurelius – este atât cunoaşterea altor
lucruri, cât şi cunoaşterea de sine; pentru a fi însuşită, trebuie să învăţăm despre
ea. Fiindcă o acţiune nu va fi, morală dacă intenţia nu va fi morală, şi pentru ca
aceasta să se întâmple, trebuie ca dispoziţia sufletească să fie ea înseşi morală,
căci dintr-însa se naşte şi intenţia. Dispoziţia sufletului, apoi, nu va fi cea mai
bună decât dacă se va fi întrebat ce trebuie să creadă despre fiecare lucru şi-l
va fi supus la măsura Adevărului. N-au parte de linişte decât cei care au
dobândit o cunoaştere nestrămutată şi clară. Ceilalţi acum se prăbuşesc, acum
- 53 -
se ridică din nou, zbătându-se între renunţări şi dorinţe, purtaţi de tumultul

vieţii. De aceea, dacă vrem să vrem mereu acelaşi lucru, trebuie să vrem
Adevărul, singura oază de statornicie, într-o mare de schimbări. La Adevăr nu
se ajunge, însă, fără Principiile cunoaşterii: care îmbrăţişează toată viaţa şi
întreg universul în mişcarea sa. De aceea nimeni nu va putea să pornească la
acţiune, cum se cuvine, afară de acela care va fi în posesia Teoriei, cu ajutorul
căreia va putea în orice împrejurare, îndeplini regulile îndatoririlor. Aceste
reguli nu pot fi observate de cineva care primeşte precepte pentru un anume caz
şi nu pentru toate. Sfaturile care se dau pentru cazurile particulare sunt fără
putere, fără rădăcini. Şi doar Principiile sunt acelea care ne întăresc şi ne dau
linştea contemplativă, cuprinzând toată viaţa şi totodată întreaga natură,
arătându-ne ce este acela Răul şi ce este Binele şi clădindu-ne tremelia pentru a
îndrăgi deopotrivă datoria, virtutea şi viaţa.”
“Se poate vorbi despre două tipuri de virtute: virtute în sensul pe care i
l-a dat Kant – acţiune din datorie – şi virtutea etică , aceea descrisă de Aristotel
şi Spinoza – fă binele de bunăvoie şi cu bucurie. Avem nevoie, desigur de
amândouă, de prima cu atât mai mult cu cât nu suntem, încă, în stare de a
doua.”(Andre Comte-Sponville)
b) Catharsis: - cuprinzând aplicaţiile practice, adică metodele concrete

menite a fi întrebuiţate de fiecare Persoană umană în parte, spre folosul
creşterii şi dezvoltării sale ca fiinţă. Lucruri ce nu pot fi realizate decât printr-o
autentică şi eficientă disciplină pedagogică individuală. Pentru că „disciplina,
arăta Nikos Kazantzakis, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Numai cu ajutorul ei
puterea şi dorinţele pot fi ţinute în echilibru, iar stădania omului poate fi
rodnică.”
- 54 -
În antichitatea orientală aceasta era numită „Saddhana” – practica

[spirituală] personală, aplicată de fiecare în mod individual, ca o formulă de
adaptare la specificul fiinţei sale intime, a principiilor generale şi universale ce
constituie „Dharma”, adică Legea Sacră guvernatoare a tuturor proceselor la
nivel cosmic.
Astăzi revine cercetării transdisciplinare sarcina ca, respectând aceleaşi
Legi Universale, să identifice noi metode şi instrumente de dezvoltare, adaptate
pentru omul din zilele noastre (cele antice vizau obţinerea a cu totul altor
rezultate decât se cere omenirii în prezent) şi care, prin eficienţa lor sporită să
aducă un real progres la nivelul individului şi comunităţii umane după
standardele, modelele şi direcţiile definitorii şi specifice unei Lumi Noi,
formată din Oameni Noi, în fapt aceleaşi eterne fiinţe umane, transfigurate
acum prin procesul devenirii auto-creatoare: Hommo Sui Transcedentalis.
4. Euristica:
Din punctul de vedere al cercetării transdisciplinare – aşa cum arăta şi
Ion Moraru – „euristica studiază apariţia noului, originalului şi valorosului în
ştiinţă, tehnică, artă etc., prin conlucrarea dintre conştient-subconştient, logic-
infralogic, starea vigilică şi cea hipnoonirică, cât şi modalităţile, tehnicile şi
procedeele de modelare, stimulare şi dezvoltare a creativităţii, de antrenament
creativ şi de învăţare creatoare; […]se ocupă cu studiul modalităţilor şi
mecanismelor de apariţie a noului, la nivelul lumii lipsite de viaţă, al lumii vii,
al societăţii şi omului. Ea cercetează noul ca generare a ceva din altceva, ca
evoluţie şi progres în lumea vie, ca fenomen de cultură în societate, ca rezultat
al cercetării ştiinţifice, act şi proces de creativitate, creaţie, descoperire,
inovaţie, la nivelul omului şi al colectivităţii umane. [Totodată] are drept
misiune aflarea legilor şi principiilor care generează noul la diferite niveluri ale
- 55 -
existenţei, de la existenţa în sine, la existenţa conştientă de sine şi de restul

universului“.
În completare, Traian Stănciulescu defineşte creatologia/ euristica
drept “disciplina complexă, care se ocupă de tehnicile, procesele şi formele
creaţiei; studiul transdisciplinar al adevenirii creatoare, specifice atât realităţii
naturale, cât şi celei umane. Este filosofia, ştiinţa şi tehnologia creaţiei,
cercetarea omului creator şi a universului propriei sale creaţii ca o parte a
Marelui Univers, supusă, la rândul ei unei necontenite autocreaţii, unei fără de
capăt deveniri creatoare. Pentru că la intersecţia dintre universul creaţiei umane
şi cel al creaţiei naturale – arată în continuare autorul citat – se defineşte
statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-
socială şi spirituală. Principiul universal al rezonanţei holografice ne sugerează
posibilitatea că omul care cunoaşte, creator este, oricând în măsură să surprindă
şi să înţeleagă adevăruri tot mai subtile ale existenţei universale, la a căror
afirmare contribuie prin propria sa existenţă de fapt. Pentru că unitatea
ontologică a fiinţei creatoare, manifestată între multiple niveluri ale existenţei
sale este singura în măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţarea în
rang a omului, de la <<cosmosul mic>> la <<Existentul absolut>>, care
cuprinde în sine totul.
Aşa cum arăta Platon în “Banchetul”, prin vocea Diotimei: “creatorii
în spirit…sunt oameni, care procreează mai bucuros în suflete decât în trupuri,
creând, se-nţelege, astfel încât cele care cad în sarcina spiritului să fie
concepute şi zămislite – cele referitoare la gândire şi nu mai puţin, la orice altă
virtute. Dintre aceştia, deci, fac parte tot atât poeţii care lucrează lucrările
originale, cât şi printre meşteşugari , toţi cei numiţi inventatori.
- 56 -
Dar cea mai mare dintre lucrările cugetului lor, şi cea mai frumoasă
dintre toate , priveşte întocmirile cetăţilor şi aşezămintelor omeneşti , ceea ce se
numeşte în acest caz chibzuinţă şi dreptate socială.
Şi iată, dacă unul dintre aceştia poartă de tânăr în suflet ca o fiinţă
divină, sămânţa creaţiei, când ajunge în floara vârstei, deodată e cuprins de
datoria zămislirii şi cunoaşterii. El caută atunci în jurul lui frumuseţea în care ar
putea procrea, căci în urât nu va putea zămisli niciodată. Şi stăpânit de creaţie,
îmbrăţişează mai curând corpurile frumoase, decât pe cele urâte; dacă întâlneşte
în drum un suflet frumos, nobil şi de o natură aleasă, îndată îl cuprinde
dragostea pentru această îndoită întrupare frumoasă. În faţa unei astfel de
făpturi el devine într-o clipă plin de idei cu privire la virtute şi la felul în care
trebuie să fie omul superior, ce procupări trebuie să aibă şi încearcă chiar s-o
modeleze. Apropiindu-se astfel de frumos şi împărtăindu-se din el, se înfiripă
şi ia naştere ceea ce stă încă de mult încolţit în suflete . Prezent sau absent, el
îşi aduce aminte de alesul său şi face să crească împreună cu dânsul rodul
propriei sale creaţii”.
“Creaţia este cea mai eficace şcoală a răbdării şi a lucidităţii. Este de
asemenea mărturia zguduitoare a singurei demnităţi a omului: revolta tenace
împotriva condiţiei sale, perseverenţa într-un efort pe care-l consideră steril. Ea
cere un efort cotidian, stăpânire de sine, apreciere exactă a limitelor adevărului,
măsură şi forţă. Ea înseamnă asceză. Şi toate acestea pentru nimic, pentru a
repeta mereu acelaşi lucru şi a nu înainta nici măcar cu un pas. Dar poate că
marea operă de artă are mai puţină importanţă decât încercarea la cer-l supune
pe om şi prin ocazia pe care i-o dă de a-şi depăşi proprile năluciri, şi de a se
mai apropia cu încă puţin de realitatea sa nudă”.(Albert Camus)
- 57 -
III. Metodele de cercetare
a) Planul pregătirii pentru efectuarea cercetării
1. Întocmirea listei activităţilor în agenda de lucru sau în planul individual

cercetătorului, cu fixarea etapelor de lucru – din fiecare zi, săptămână, lună,
semestru, an de studiu. În mod evident, planul individual va include obiective mai
generale, cu termeni de realizare mai mari – lună, semestru, an.
2. Familiarizarea cu literatura ştiinţifică legată de tema tratată după un
program care-şi va găsi locul în planul de mai sus.
3. Studierea literaturii logico-metodologice şi epistemologice, cu
scopul cunoaşterii cerinţelor legate de organizarea şi efectuarea cercetării
ştiinţifice, a metodelor şi tehnicilor desfăşurării investigaţiilor. Lectura
materialelor ce se referă la “tainele” laboratorului de creaţie al specialiştilor
(memorii, lucrări filozofice şi metateoretice cu privire la organizarea şi
efectuarea cercetării ştiinţifice etc.).
4. Consultarea coordonatorului ştiinţific în ceea ce priveşte activităţile
pregătitoare şi ipotezele de lucru asupra problemei (pentru asistenţi)
5. Organizarea bazei personale de date (materiale ce trebuie consultate,
sau informaţii degajate în urma lecturii : citate, rezumate, aprecieri analitice,
idei proprii) mai mult sau mai puţin desfăşurate şi argumentate.
Întocmirea planului de activitate permite ca acesta să fie orientată spre

obţinerea rezultatelor concrete într-o perioadă determinată de timp, prin
efectuarea acţiunilor propriu-zise, fapt ce ajută la aprecierea calităţii muncii
depuse. În urma autoevaluării, are loc precizarea şi completarea planului pe
- 58 -
termen scurt, în scopul sporirii randamentului de lucru şi al reducerii timpului

pierdut în activităţi neimportante, pentru a le putea elimina.
În această etapă, acumulării cunoştinţelor îi revine un rol decisiv, fie că
este vorba de cunoştinţe metodologice, fie ca ne referim la cunoştinţe având
caracter “pur” ştiinţific. Vom stărui asupra acestora.
b) Reflecţii asupra metodei
După alegerea temei, conştientizarea problemei şi stabilirea planului de

lucru, urmează alegerea metodelor şi a metodologiei ce va servi la realizarea
obiectivelor de cercetare.
Orice activitate raţională a omului este şi trebuie să fie coordonată de
anumite principii şi norme de reglementare. Metodele cunoaşterii ştiinţifice
includ în sine sistemul unor astfel de principii ale acţiunilor cognitive,
implicate atât în cursul descoperirilor, cât şi în expunerea noilor rezultate. În
ştiinţă, aceste metode pot decide soarta cercetărilor.
După cum menţiona renumitul savant rus Ivan Petrovici Pavlov, cu o
metodă reuşită şi un cercetător mai puţin talentat poate obţine rezultate
ştiinţifice remarcabile, în timp ce cu folosirea unei metode greşite, adică
inadecvate obiectului şi scopului cunoaşterii întreprinse, nici un savant, oricât
de talentat, n-ar da nimic valoros ştiinţei.
Metoda este bună, sau este reuşită numai dacă principiile normative
sunt adecvate trăsăturilor esenţiale ale obiectului cercetării şi acţiunilor ce
trebuie întreprinse pentru a cunoaşte aceste trăsături în procesul cercetării. Dacă
metoda este bazată pe cerinţe formulate la întâmplare, ce nu ţin cont de
particularităţile obiectului cunoaşterii, de capacităţile cognitive ale subiectului
cunoaşterii, de condiţiile în care trebuie să decurgă cercetarea şi nici de
- 59 -
obiectivele reale – ea este nereuşită, sau greşită. În nici un caz, metodele

cercetării nu pot fi întocmite sau alese la întâmplare.
Dezvoltarea ştiinţei, realizarea noilor descoperiri în procesul cercetării
ştiinţifice se produc nu doar pe calea dobândirii noilor informaţii veridice, ci şi
pe calea modificării metodelor de cercetare ce condiţionează obţinerea şi
îmbogăţirea adevărului ştiinţific. Momentul modificării metodelor de cercetare
este condiţionat de gradul de creativitate al subiectului cunoaşterii. Prin
aceasta, se îmbină descoperirea ştiinţifică cu elementul creaţiei în ştiinţă.
Metodele cunoaşterii includ totalitatea acţiunilor asupra obiectului
cunoaşterii ce au ca scop rezolvarea problemei. Acestea, în mare măsură, sunt
determinate de scopul cunoaşterii, de specificul obiectului cunoaşterii şi de
nivelul cunoaşterii, de gradul dezvoltării mijloacelor empirice şi/ sau teoretice
ale cunoaşterii. Iniţial, metodele au funcţia de instrumente ale cunoaşterii şi de
dezvoltare a ştiinţei. Schimbarea metodelor conduce la schimbări fundamentale
în planul cercetării şi al viziunii despre lume.
În general, sunt cunoscute destul de bine teoriile create de savanţi, dar
nu şi metodele care au contribuit la elaborarea acestora.
Cât priveşte pregătirea noilor generaţii de cercetători în universităţi, ea
este imposibil de realizat fără a studia “tainele” obţinerii noilor cunoştinţe pe
baza folosirii metodelor adecvate de cercetare.
Dacă vom aborda ştiinţa ca mod specific de interpretare a faptelor, ea
va fi identică cu metoda interpretării. Acest moment îl avea în vedere Gottfried
Wilhelm Leibniz (1646-1716), când afirma că esenţa matematicii este
determinată nu de obictivul, ci de metoda cercetării. Acceptând afirmaţia lui
Leibniz, trebuie să mai ţinem cont şi de faprul că metoda cercetării trebuie să
fie racordată la specificul structurii şi funcţionării obiectului cunoaşterii, dacă
- 60 -
dorim ca, în urma cercetării, să obţinem un tablou gnoseologic adecvat

respectivei realităţi.
În istoria ştiinţei, metodele cunoaşterii apăreau în urma conştientizării
“procedurilor” ce s-au soldat cu succese palpabile în obţinerea cunoştinţelor
veridice. Am putea afirma că metodele cunoaşterii se prezintă ca nişte bilanţuri
ce au tendinţa de a deveni norme pentru viitoarele cercetări.
Cu toate acestea, atât aprofundarea cunoaşterii, creşterea gradului de
complexitate al obiectului cercetării, cât şi apariţia inevitabilă a unor probleme
noi în cercetare impun anumite abateri de la folosirea metodelor generale ale
cunoaşterii ştiinţifice. De cele mai multe ori, această abatere nu este complet
nouă, ci una care completează metoda generală.
Aşadar, este necesar să distingem metode generale, metode particulare
(sau regionale) şi metode specifice de cercetare ştiinţifică. Deosebirea apare în
urma evaluării metodelor sub aspectul sferei de utilizare.
Metode de cercetare generale

Metodele universale, adică de maximă generalitate sub aspectul
folosirii, pot fi considerate şi metode filosofice. Din rândul acestora fac parte: •
metoda dialectică, utilizată larg în Dialogurile lui Platon, în filosofia lui Hegel
şi a altor filozofi germani, în filosofia lui Ştefan Lupaşcu etc.; • metoda
inductivă, avansată de Francis Bacon şi aprofundată de către John Stuart Mill;
• metoda deductivă (şi analitico-sintetică), a lui René Descartes, asociată
antreprizei raţionaliste; • metoda analitică, promovată în orizontul
neopozitivismului şi al empirismului logic; • metoda fenomenologică,
promovată în consonanţă cu logica trancedentală de către Edmund Husserl; •
metoda hermeneutică, dezvoltată în cadrul “filosofiei vieţii” (a lui Wilhelm
- 61 -
Dilthey) şi al existenţialismului ( cu deosebire, prin aportul lui Martin

Heidegger); • metoda structural – funcţională şi altele.
Metodele filosofice sunt considerate drept proceduri fundamentale în
demersul vizând realizarea prezentării lucrărilor de cercetare. Cu titlu de
exemplu, vom analiza valoarea formativă a metodei carteziene în cercetarea
ştiinţifică.
După cum menţionează René Descartes, în Reguli utile şi clare pentru
îndrumarea minţii în cercetarea adevărului, putem descoperi adevărul şi
datorită unei întâmplări fericite. În asemenea situaţii, cercetarea întreprinsă va
depinde de factori independenţi de noi. Folosirea metodei are scopul de a
exclude întâmplarea din activitatea de cercetare. Înaintarea metodică spre
adevăr ne permite să evităm necazurile întâmplării şi să facem descoperiri nu
datorită norocului, ci datorită cercetării raţionale, prin respectarea strictă a
anumitor reguli.
În aceste afirmaţii, pionieratul nu-i aparţine lui Descartes, deoarece
anterior spusese Francis Bacon că metoda este farul ce ne indică drumul, iar
dacă un drumeţ sprinten poate rătăci îndelung, în schimb chiar şi un olog,
căruia îi luminează calea un far, va ajunge la destinaţie cu mai puţin consum de
energie şi timp. Cu toate acestea, afirmaţiile filosofului francez nu sunt mai
puţin importante pentru cercetătorul ştiinţific. Detaliul menţionat nu ştirbeşte
din valoarea lor.
În regula IV-a din lucrarea menţionată, René Descartes propune
următoarea definiţie : “ prin metodă, înţeleg reguli sigure şi uşoare, graţie
cărora toţi cei care le respectă cu exactitate nu vor presupune niciodată drept
adevăr ceea ce este fals şi vor ajunge – fără să se ostenească în eforturi inutile,
ci sporind treptat ştiinţa lor – la cunoaşterea adevărată a tot ce pot ei atinge”.
- 62 -
În cartea de tinereţe rămasă nepublicată în timpul vieţii, Descartes

enumeră 21 de astfel de reguli. Pentru a putea fi utilizate de orice cercetător
(dar şi pentru a le putea strecura prin plasa vigilenţei unei ideologii înfeudate
dogmatismului teologic), ele vor fi condensate de către autor în patru exigenţe
majore, prezentate în prefaţa unor cărţi cu profil ştiinţific, prefaţă ajunsă a
reprezenta, în timp, o lucrare filosofică de sine stătătoare ( cea mai celebră
dintre scrierile filosofului!), Discurs asupra metodei.
Prima regulă era de a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat, dacă
nu l-am cunoscut în mod evident că este; adică “a evita cu grijă graba şi
prejudecata şi […] a nu cuprinde în judecăţi […] nimic mai mult decât ceea ce
s-ar înfăţişa minţii mele atât de clar şi de distinct, încât să nu am nici un prilej
de a mă îndoi”. Din această regulă rezultă că, în cunoaştere, care trebuie să se
realizeze pe contul gândirii proprii a cercetătorului, ideile acceptate trebuie să
fie evidente, adică clare şi distincte de alte idei. Lipsa evidenţei şi a clarităţii
trebuie să constituie motiv pentru îndoială, după cum lipsa clarităţii intuitive
trebuie să conducă la includerea cunoaşterii mijlocite, sau discursive.
A II-a regulă cerea să “împărţim fiecare dintre dificultăţile pe care le
cercetăm în atâtea părţi în câte s-ar putea şi de câte ar fi nevoie pentru a le
rezolva mai bine”. Prin această recomandare carteziană, înţelegem că, în
cunoaşterea fenomenelor complexe, gândirea discursivă trebuie să procedeze la
analiza (sau diviziunea) datelor. O problemă complexă, în urma analizei (sau a
divizării) în elementele din care este compusă, poate fi rezolvată pe părţi
(pentru că însuşi lucrul cercetat, ca “natură complexă”, se descompune în
“naturi simple”, accesibile intuiţiei). Cunoaşterea trebuie să urmeze calea
descompunerii fenomenelor complexe în elemente simple, pentru că numai
acestea ne pot conduce la idei clare şi distincte pentru mintea noastră.
- 63 -
A III-a regulă impune să “conducem în ordine gândurile, începând cu

obiectele cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a ne ridica, puţiun
câte puţin, ca pe nişte trepte, până la cunoaşterea celor mai complexe, şi,
presupunând că există ordine chiar şi între cele care nu se succed în mod
natural unele după altele”. După cum rezultă, concluziile nu trebuie elaborate
înainte de a analiza (adică a cerceta pe elemente) fenomenul complex. Sinteza
trebuie anticipată şi pregătită de analiză. Sinteza se înfăptuieşte în mod firesc,
prin înaintarea de la simplu la complex, în concluzii. Această regulă este foarte
importantă şi prin faptul că ea scoate în evidenţă că descoperirea adevărului
este condiţionată de stabilirea ordinii şi înlăturarea haosului din sfera
informaţiilor acumulate. În universul haotic, adevărul în cercetare este
imposibil să se menţină ca valoare gnoseologică; doar ordinea îi dă şansa de a
vieţui. Ordinea în cercetare, de regulă, vine prin descoperirea acesteia (sub
semnul legii, sau al necesităţii) în lucruri, adică pe temeiuri gnoseologice.
René Descartes ne vorbeşte despre o ordine introdusă de gândire, pe baza
conceptelor şi principiilor de sistematizare a cunoştinţelor, adică pe temeiuri
metodologice.
A IV-a regulă a metodei impune “a face peste tot enumerări atât de
complete şi previziuni atât de generale, încât să fiu sigur că n-am omis nimic”.
Această regulă pretinde cercetătorului ca analiza să fie completă, numai astfel
sinteza dovedindu-se fructuoasă şi relevantă. Enumerările trebuie să ne
garanteze că nimic n-a fost omis.
Aceste reguli, formulate de René Descartes – cu peste 350 de ani în
urmă – şi reconfigurate de gânditori nu mai puţin celebri precum Blaise Pascal,
autorii celebrei logici de la Port Royal, sau Nicolas Malebranche, se dovedesc a
fi valoaroase şi astăzi, pentru orice minte implicată în cercetarea ştiinţifică. Ele
scot în evidenţă prioritatea efortului metodic faţă de activitatea efectuată haotic,
- 64 -
care-i neputincioasă atât în confruntările cu opiniile neverificate, cât şi în faţa

problemelor complexe, atât de frecvente în cercetările ştiinţifice.
Mai mult, prin reconsiderarea celor patru exigenţe sub semnul analizei
( ca fragmentare a întregului în părţi, sau “naturi simple” ce pot fi cuprinse de
ochiul minţii) şi sintezei ( ca refacere a complexului din constituenţii deja
parcurşi la nivelul intuiţiei), René Descartes anticipează mecanismul
inteligenţei artificiale ca pendulare între decizie şi demonstraţie,sau între
regresie şi progresie.
c) Metoda dialectică
“Dialectica este meşteşugul meşteşugarilor, ştiinţa ştiinţelor, deţinând

calea către toate metodele. Doar dialectica pune în dezbatere cu argumente
principiile altor ştiinţe şi, de aceea, dialectica trebuie să aibă întâietate în
dobândirea cunoştinţelor” – afirma Petrus Hispanus.
După cum s-a menţionat, în procesul cercetării trebuie efectuate
anumite sinteze, după cum trebuie creată o anumită “ordine” în cunoştinţele
acumulate de a înţelege mai bine şi a ne încadra în ordinea din lume. Prima
modalitate istorică de impunere a ordinii în desfăşurarea gândirii şi a
schimbului de opinii aparţine tocmai dialecticii – metodă, ştiinţă şi artă cu o
îndelungată prezenţă de funcţii în lumea filosofiei, a ştiinţelor socio-umane şi a
ştiinţei în general, aşa cum se poate urmări din schema reprodusă, graţie
conexiunilor cu “devenirea dinamică” a realităţii şi gândirii, cu limbajul,
multiplicitatea, contradicţia şi interacţiunea, metoda şi raţionalismul, negaţia,
respingerea etc.
Dacă lui Socrate şi Platon, în antichitatea greacă, dialectica li s-a impus
ca “arta dialogului”, dacă pentru Aristotel ea devine o logică a opinabilului
- 65 -
(instrument al gândirii ce raţionează plecând de la propoziţii verosimile şi

probabile), iar pentru stoici şi medievali ea ajunge să reprezinte logica în
ansamblu, Immanuel Kant va osândi dialectica la studiul iluziei prin care trece
spiritul uman atunci când îşi închipuie că ar fi posibilă depăşirea limitelor
experienţei. Abia cu Hegel revine dialectica la rangul foarte înalt de ştiinţă (sau
legitate) a gândirii şi a realului, sub semnul devenirii. În concepţia acestuia,
nimic nu există separat şi static; totul se află în interacţiune şi în dinamism
permanent. Pentru filosoful devenirii, dilectica este “mişcarea superioară
raţională în cursul desfăşurării căreia determinaţii ce par pur şi simplu
separate trec una în alta, de la sine, prin ceea ce sunt ele”. În această
automişcare a conceptului, se realizează integritatea lui organică.
Eficacitatea acestei metode este ilustrată de filosofia hegeliană însăşi.
Hegel înlătură separarea şi contrapunerea ontologiei, gnoseologiei şi logicii în
filosofie, prin faptul că dialectica – teoria despre gândire şi legile ei – este
identică, în esenţă, cu ontologia (responsabilă de studiul legilor manifestării
existenţei) şi cu logica (dând seamă de legile cunoaşterii).
Georg Wilhelm Hegel (1770-1831) era convins că o gândire care nu
înglobează totul nu poate fi adevărată. În acest scop, el studiază cu atenţie
istoria filosofiei, mai cu seamă pe predecesorii şi pe contemporanii germani –
Immanuel Kant (1724-1804), Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) şi Friedrich
Wilhelm Schelling (1775-1854) – selectând ideile ce-i convin şi creând un
impresionant sistem de gândire, care i-a marcat atât pe filosofii vremii, cât şi pe
urmaşii acestora.
Iată cum se rezolvă, în filosofia sa, problema apariţiei lumii, care părea
irezolvabilă, deoarece, dacă ea exista dintotdeauna, atunci nu era necesară şi
posibilă apariţia sa, iar dacă nu exista, atunci nici nu putea să apară, deoarece
- 66 -
din nimic nu poate aparea nimic (teză confirmată astăzi de legea conservării
energiei şi substanţei).
Gânditorul german porneşte de la convingerea că la temelia lumii stă
un principiu creator, care n-o poate crea decât gândind. Mai rămânea “doar” să
se descopere factorul determinant, care punea în mişcare cugetarea asupra
pricipiului creator. Pentru a pătrunde în esenţa acestui factor, Hegel porneşte de
la identificarea procesului cugetării noastre cu procesul evoluţiei lumii,
transformând, astfel, logica în metafizică.
Din această cauză, la Hegel, pricipiul creator poartă diferite nume:
Absolut, Spirit, sau Raţiune. În concepţia lui Hegel, înainte de apariţia lumii, exista
doar Raţiunea, care – prin esenţa existenţei sale – se gândea pe sine însăşi. Întrucât
nu exista nimic altceva, conţinutul gândirii sale se reducea la ideea existenţei.
Tocmai din această cauză existenţa raţiunii era la început identică cu ideea
existenţei. Ideea existenţei nu putea fi, însă, în această primă etapă, decât ideea
existenţei nedeterminate sau pure, adică a existenţei lipsite de calităţi. Dar această
idee era contradictorie, căci existenţa nedeterminată este la fel cu neexistenţa: a fi
numai, fără a fi nimic deosebit, însemnând totuna a nu fi.
Contradicţia, pe care o include ideea primordială a existenţei
nedeterminate, este transformată într-o teză a cărei antiteză este ideea
neexistenţei. Însăşi raţiunea depăşeşte contradicţia dintre teză şi antiteză –
existentă şi neexistentă – în sinteză, căreia îi corespunde ideea devenirii.
Dacă ne abatem de la aspectul logic, în plan fizic, avem următorul lanţ
al transformarilor: fiinţă – neant – devenire, în care neantul pur este tot atât de
nedeterminat ca şi fiinţa pură. Neantul este antiteza fiinţei, iar transformarea
ultimei în primul este devenirea sub forma de existenţă ca “unitate a fiinţei cu
neantul”. Devenirea este numită de Hegel “nelinişte în sine”, nelinişte care nu
- 67 -
permite ca ceea ce se află în transformare să rămână ceea ce este, impunându-i

tendinţa de a deveni altceva.
În imensitatea lumii materiale, factorul determinant al devenirii, adică
factorul logic al negării, a luat la Hegel forma factorului fizic al cauzalităţii:
“substanţa este cauză întrucât […] se pune pe ea însăşi ca negaţie a ei însăşi,
şi produce astfel un efect”.
Astfel, Hegel ajunge la principiul contradicţiei interne, ca factor
determinant al devenirii, şi al autodezvoltării.
Nu mai puţin incitantă este trialectica dezvoltată de Ştefan Lupaşcu
(1900-1988), în rezonanţă cu logica energiei. În concepţia gânditorului român
de formaţie şi de expresie franceză, devenirea este starea absolută a energiei,
iar prin jocul tendinţelor acesteia se explică totul. Dominanţa actualizării şi a
omogenizării (respectiv a identificării) asupra potenţializării şi diversificării
“condensează” energia în materie macro-fizică. Procesul invers, de supremaţie
a potenţializării şi a diversificării (în dauna actualizării şi a omogenizării) ne
conduce în sferele vitalului (sau ale materiei biologice). Starea de echilibru
dinamic şi de contradicţie maximă între cele două tendinţe ne aşează, în fine, în
câmpul celei de-a treia materii, micro-fizice şi, deopotrivă, neuro-psihice.
Tripla dialectică de care dă seamă gânditorul neoraţionalist (dar şi
neohegelian) consonează cu o triplă semiotică şi aşa mai departe.
d) Metode specifice de cercetare ştiinţifică
Distincţia operată între metodele generale, metodele particulare (sau

regionale) şi metodele specifice este cât se poate de relativă, deoarece sunt
relativ înseşi sferele de utilizare a acestora. Ceea ce într-un context al discuţiei
se prezintă ca specific, sub un aspect şi mai determinant al manifestării va
- 68 -
apărea ca general. Astfel, metoda istorică este particulară în raport cu metoda

dialectică şi generală în raport cu istoria cunoaşterii.
Cu titlu de metode generale, particulare sau specifice, după precizarea pe
care am făcut-o, evidenţiem următoarele căi de înaintare în cunoaştere: • metoda
matematico - demonstrativă; • metoda intuiţiei; • metoda generalizării; • metoda
abstractizării; • metoda modelării; • metoda ridicării de la abstract la concret; •
metoda formalizării; • metoda axiomatizării; • metoda observaţiei; • metoda
experimentului; • metoda comparaţiei; • metoda analogiei, şi altele.
Spectrul metodelor folosite de ştiinţa contemporană este cu mult mai
bogat şi nu se reduce la enumerarea de mai sus. Afară de aceasta, metodele de
cercetare se folosesc într-un sistem, completându-se reciproc, pentru a
surprinde cât mai adecvat bagăţia de nuanţe ale obiectului cunoaşterii.
Metodologia fizicii contemporane porneşte de la caracterul ipotetic al
realităţii studiate. Folosirea de către Werner Heisenberg, în mecanica cuantică,
a metodei matriceale l-a orientat spre interpretarea corpusculară, iar folosirea
metodei statistico-probabiliste l-a făcut pe Arwin Schrodinger să dea o
interpretare ondulatorie elementelor fizice atomare. Astfel, doar utilizarea
metodei dialectice a permis integrarea acestor două viziuni complementare într-
o singură teorie, adecvată obiectului cercetat (fapt asimilat cu “revoluţia
cuantică” în fizică).
Altul va fi aspectul manifestării complementare a metodelor
generalizării şi formalizării, de exemplu, în cercetarea fenomenelor cultural-
spirituale. Este binecunoscut, totodată, caracterul unic, singular, al culturii
personale, etnice, al epocilor istorice etc. Însă este ştiut şi faptul că ştiinţele au
ca obiect de studiu doar trăsături generale. Acestea le putem cerceta în
manifestarea legăturii dintre singular (specific) şi general în dezvoltarea şi
manifestarea culturii.
- 69 -
În procesul generalizării, pentru a nu pierde din vedere legătura cu

specificul şi a nu aluneca în teoretizări abstracte inutile, cercetătorul va trebui
să fie preocupat nu atât de caracteristicile esenţiale ale culturii, cât de cele ale
demonstrării rolului ei în supravieţuirea colectivităţii, în păstrarea identităţii
individuale şi naţionale, în asigurarea securităţii pe plan intern şi extern –
ipostaze de maximă actualitate teoretică şi practică.
La folosirea metodei formalizării, atenţia cercetătorului va fi orientată
spre trăsăturile ce delimitează fenomenele culturii de cele ale naturii. Ne
referim la caracterul valoric si educativ-formativ al celor dintâi, la dimensiunea
lor istoric (“serială” şi irepetabilă, cum argumenta îndelung Alexandru
D.Xenopol, în celebra-i Teorie a istoriei), dar şi la alte determinări sub
aspectul exteriorizării lor în diverse condiţii sociale.
Metoda formalizării este preocupată în procesul cercetării nu atât de
fenomenele culturale “în sine”, cât şi de modalităţile “formale” de organizare si
dirijare a cunoaşterii lor. După cele menţionate, nu este dificil a observa
necesitatea folosirii atât a metodei generalizării, cât şi a metodei formalizării în
sintezele noastre cognitive asupra culturii.
Alături de metodele cercetării ştiinţifice propriu-zise, folosite ca
instrumente în cunoaşterea realităţii şi în impunerea adevărului, o importanţă
deosebită o au şi metodele de deblocare a creativităţii cercetătorului.
e) Metode psihologice de încurajare a creativităţii. Metoda

brainstormingului
În partea de “tehnologie a creaţiei” din “Tratatul de creatologie”,

promotorul inventicii româneşti, inginerul profesor dr. Vitalie Belousov, fost
rector al Universităţii Tehnice “Gh. Asachi’ din Iaşi şi director al Institutului
- 70 -
Naţional de Inventică, inventariază 4 categorii de tehnici şi metode de creaţie: •

(1) tehnici euristice; • (2) tehnici logico-intuitive; • (3) metode psihologice; •
(4) metode logico-intuitive.
Metoda brainstorming-ului, din a treia subclasă a procedurilor în
atenţie, a fost elaborată de Alex Osborn, în 1948, şi este un mod de provocare a
creaţiei în grup. Aplicarea metodei presupune: • (1) consultarea grupului de
către un specialist în vederea comunicării problemei ce trebuie rezolvată; • (2)
emiterea de idei; • (3) selectarea ideilor. Ca metodă a conexiunii libere, “asaltul
creierelor” (cu antecedente în metodologia pedagogică Prai-Barshana, folosită
în India cu mai bine de 400 de ani în urmă, dacă nu chiar şi în maieutica
socratică) presupune încurajarea de asociaţii cât mai neaşteptate între idei
legate de problema cercetată, contribuind – astfel – la înlăturarea obstacolelor
din calea actului creator. Membrii grupului sunt antrenaţi să-şi divulge toate
ideile, oricât de năstruşnice ar fi ele, fără teama de a fi respinse sau luate în
derâdere. Într-o astfel de conlucrare, orice idee este primită şi analizată cu
seriozitate. Metoda este chiar această acţiune de dezinhibare, adică de
înlăturare a obstacolelor subiective şi obiective din calea manifestării creatoare.
În şirul de metode şi tehnici de creativitate se mai remarcă: • metoda
Gordon, a asocierilor libere în cadrul procesului creativ, sau sinectica; •
metoda Delphi (după numele oracolului grec!), pusă la punct de O. Helmer şi
colaboratorii acestuia în cadrul unui program de cercetare, urmărind obţinerea
de prognoze şi direcţionarea soluţiilor la probleme complexe, valorificând
competenţele unui grup de 5-10 experţi; • metoda Philips (elaborată de J.
Donald Philips, ca variantă a brainstorming-ului, cu 6 participanţi antrenaţi în
şedinţe de câte 6 minute); • metoda Frisco, antrenând – în vederea rezolvării de
probleme complexe – o echipă de creaţie propriu-zisă, formată din 5-6 experţi,
- 71 -
chemaţi să fructifice “lista de control” cu soluţii furnizate de către membrii

grupei precedente.
f) Cerinţe ale utilizării metodelor în cursul cercetării
Din cele menţionate, ajungem la concluzia că metodele cercetării

ştiinţifice trebuie să satisfacă anumite cerinţe:
• (1) să fie clare obiectivele care pot fi atinse;
• (2) să fie bine determinate principiile normative, fapt ce ne
permite atât controlul asupra eficienţei lor în cunoaştere, cât şi
învăţarea folosirii acestora;
• (3) să aibă un randament înalt în comparaţie cu alte metode
ce ar concura cu metoda respectivă.
g) Despre teorie şi cerinţele metodologice fundamentale
Teoria nu reprezintă doar rezultatul folosirii eficiente a metodelor de

cunoaştere; ea se constituie, la rându-i, într-o modalitate de deschidere spre
efectuarea ulterioară a cercetării ştiinţifice.
În toate teoriile ştiinţifice autentice, conceptele si principiile lor
teoretice lărgesc considerabil cunoaşterea ştiinţifică. Noile concepte şi postulate
teoretice, care alcătuiesc conţinutul teoriei, fac posibilă explicarea unor fapte şi
legi deja cunoscute, dar şi a unor fapte şi legi necunoscute până în momentul
elaborării teoriei respective. Teoria ştiinţifică nu se limitează la sistematizarea
cunoştinţelor ştiinţifice existente, dar le şi dezvoltă. De exemplu, mecanica
newtoniană nu numai că a integrat într-un sistem conceptual unitar faptele
- 72 -
ştiinţifice anterior stabilite – legile empirice ale lui Galileo Galilei şi Johannes
Kepler, dar a făcut posibilă şi obţinerea de noi cunoştinţe empirice.
Prin aceste noi fapte, sunt dezvoltate noţiunile teoretice ale paradigmei
ştiinţei normale. Cu introducerea unor concepte noi, explicaţia legilor şi
fenomenelor empirice poate fi considerată – ontologic şi metodologic – mai
profundă decât cea realizată anterior, în teoria respectivă. O şi mai pronunţată
funcţie metodologică au teoriile filosofice.
Din cele menţionate, rezultă că însuşirea teoriile ştiinţifice de către
viitorii specialişti are urmări benefice nu doar în planul acumulării de noi
informaţii, ci şi în cel al deprinderii, îndemânării de a descoperi tainele
manifestării strategiei cercetării, al temeiurilor metodologice ale acestei
activităţi cognitive. Totodată, putem trage anumite concluzii cu privire la
cerinţele metodologice fundamentale de care este necesar să ţinem cont la
efectuarea cercetărilor ştiinţifice:
1. O primă constatare ar fi realitatea (obiectivă, sau materială, şi
subiectivă, sau nematerială) ce se află în faţa cercetătorului, constituie un
sistem complex, format din elemente contradictorii. Pentru ca rezultatele
obţinute în urma cunoaşterii să fie adecvate acestei lumi, este necesar ca ele să
reproducă trăsăturile esenţiale ale obiectului cunoaşterii.
2. Pentru atingerea “perfecţiunii” pe linia adecvării subiectului la
obiectul cunoaşterii, este necesar ca în fiecare caz, în funcţie de particularităţile
obiectului cunoaşterii, să fie folosite metodele şi procedurile potrivite. Dacă
scopul cunoaşterii este de a descoperi modificarea particularităţilor unei
comunităţi umane, de exemplu, atunci vom da prioritate metodei istorice, iar
dacă ne interesează interacţiunea dintre anumite elemente, impactul acestora
într-o anumită treaptă a funcţionării societăţii, vom folosi metoda structural-
funcţională de cercetare. Deşi aceasta îşi are obârşia în ştiinţele naturii, pot fi
- 73 -
obţinute rezultate bune şi prin analiza altor sisteme complexe. Cerinţa de bază
care nu trebuie uitată este că, în cercetare, sunt valabile doar metodele ce
contribuie la crearea prin cunoştinţe a unei imagini adecvate a obiectului
cunoaşterii.
3. Întrucât realitatea este infinită şi nelimitată în manifestările sale
spaţio-temporale, nici cunoştinţele ştiinţifice obţinute pe parcusul cercetărilor
nu pot fi definitive, absolute; ele reprezintă doar un stadiu al sistemului de
cunoştinţe în continuă evoluţie.
4. Conţinutul cunoaşterii este determinat de obiectul cunoaşterii, iar
metodele de cercetare trebuie să fie orientate spre captarea acestui conţinut.
Procesul cunoaşterii mai depinde şi de subiectul cunoscător, de cunoştinţele şi
disponibilităţile afectiv-intelective ale acestuia. Universităţilor le revine rolul
de a înzestra specialistul în devenire cu cele necesare, inclusiv cu metodele ce-i
cultivă şi-i stimulează originalitatea şi inventivitatea de care se va sluji în
procesul cunoşterii.
5. Aprofundarea mijloacelor de cercetare ştiinţifică este o parte
indispensabilă a învăţământului formativ şi se realizează nu doar prin informări
teoretice, ci şi prin aplicaţii, pe care intelectualii în formare le efectuează,
începând cu tezele de an şi referatele de seminar, până la comunicările
ştiinţifice, ori la proiectele de cercetare.
6. Realitatea creată de savant (“lumea a treia” a lui Karl Raimund
Popper), ca şi realitatea de care am vorbit la punctul 1, se prezintă ( sau trebuie
să se prezinte) ca un sistem unitar. De aceea, cercetarea ştiinţifică include două
cerinţe normative: descoperirea ştiinţifică şi încadrearea cunoştinţelor
dobândite în sistemul cunoştinţelor anterioare. La această înţelegere se ajunge
prin sinteza efectuată pe baza informaţiilor dobândite în şcoală şi a studiului
- 74 -
individual, care nu se reduce la memorizarea datelor, ci se realizează conform

anumitor metode şi principii normative.
7. Alt moment important legat de îndrumarea metodologică este
crearea condiţiilor adecvate pentru stimularea cercetătorului încadrat în această
activitate. Deşi prezenţa condiţiilor nu garantează manifestarea inventivităţii şi
creativităţii cercetătorului, lipsa lor poate cauza blocarea creativităţii: condiţiile
reprezintă factorul necesar, deşi insuficient pentru realizarea cu succes a
cercetării ştiinţifice.
8. Creşterea graduală a complexităţii temei atacate, o dată cu
amplificarea experienţei celui antrenat în activitatea de cercetare, reprezintă o
altă cerinţă metodologică importantă.
9. Problemele supuse rezolvării în lucrările de cercetare trebuie
degajate din frământările ştiinţei, iar nu inventate în mod artificial. Pregătirea
pentru încadrarea cu succes în viaţa socială – iată orientarea unei metodologii
ştiinţifice autentice.
10.Un moment important atât în realizarea cu succes a obiectivelor
învăţământului formativ, cât şi în pregătirea pentru activitatea ştiinţifică şi
pentru efectuarea cu succes a acesteia revine, desigur, lecturii şi studiului în
bibliotecă.
- 75 -
IV. Instrumentele de lucru ale cercetătorului transdisciplinar
A. Instrumente generale
Cercetarea transdisciplinară întruneşte calităţile unui stil de viaţă, în

condiţiile în care cercetătorul îşi asumă responsabilitatea domeniului său de
lucru, aşa cum spunea Seneca - întocmai precum o regulă ce determină tot
cursul vieţii. În această ordine de idei, “cercetarea ştiinţifică nu este prin ea
însăşi, doar o ştiinţă, ea mai este încă o artă sau un meşteşug”, după spusele lui
W.H. George.
În prezent ştiinţa foloseşte pentru investigaţii instrumente de lucru, ca
şablon care se potriveşte oricărei noi încercări de a descoperi un nou mecanism,
o nouă structură, explicaţie etc.; este vorba de binecunoscutele etape
caraceristice:
- ipoteza
- teoria
- experimentul
Pentru cercetarea transdisciplinară accentul se pune pe folosirea

capacităţilor umane ajunse la o dezvoltare superioară; în acest sens
menţionăm:
- intuiţia
- raţiunea
- afectivitatea
- energia
- 76 -
Prin folosirea acestora, conceptul de dezvoltare prin cercetare este corelat

cu o proximă relevare şi demonstrare a funcţiilor tipice fiinţei umane. “Spre
metodă e împins numai acela căruia empiria i-a ajuns o povară” (Francis Bacon)
Revenind la primele instrumente, ipoteza este factorul declanşator al
procesului de cercetare, în funcţie de ea derulându-se celelalte.
a) Ipoteza
Definiţie. În accepţiunea ştiinţei (clasice, pozitiviste), ipoteza este o

“explicaţie provizorie, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la
esenţa, legea, mecanismul intern al unui fenomen sau mulţimea proprietăţilor
date într-o teoremă, cu ajutorul cărora, prin demonstraţii, se obţine concluzia;
ea constituie un enunţ formulat pe baza relaţiilor prezumate dintre cunoscutele
şi necunoscutele şi necunoscutele problemei, care este acceptat provizoriu ca
soluţie a acesteia.”
Origine. Ipoteza se naşte din premize cunoscute, în dorinţa de a
ajunge la o concluzie a problemei în discuţie; aceasta se lansează sub forma
unui enunţ de genul: ”dacă - atunci”, ţinându-se cont de o evaluare a acesteia,
care să-i susţină plauzibilitatea, şi ulterior valorizarea ei.
Evaluarea ipotezei constă într-o pretestare ce-i verifică:
- consistenţa internă (potrivirea presupoziţiilor şi luarea în calcul a
eventualelor modificări),
- consistenţa externă (integrarea ei într-un curent de cunoaştere
recunoscut sau dimpotrivă, poate fi total atipică în contextul datelor existente,
revoluţionând sistemele anterioare, în maniera în care Wilfred Trotter spune:
”în ştiinţă, rolul primordial al ideilor este să fie utile şi interesante, mai mult
chiar decât să fie adevărate”.
- 77 -
Verificabilitatea ipotezei trebuie să sugereze eventualele modalităţi de testare:

“o ipoteză poate fi rodnică nu numai pentru cel care a propus-o, ea poate
conduce pe alţii s-o dezvolte.” (Beveridge)
Rol. Utilitatea ipotezei este demonstrată tot de Beveridge: “este
tehnica mentală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul şi rolul
ei este acela de a sugera noi experimente şi noi observaţii; de a ajuta la
desluşirea semnificaţiilor unui obiect sau eveniment care, altminteri nu ar
prezenta nici un sens.” Cu umor, Goethe acordă ipotezei rolul de iniţiere al unui
proces de cunoaştere lung precum… un vis infantil: “ ipotezele sunt cântece de
leagăn cu care dascălul îşi adoarme învăţăceii.”
Odată admisă ipoteza, următorul pas este elaborarea unei teorii care să
acorde dimensiune proiectului de cercetare.
b) Teoria
Conform definiţiei propuse de Nicolae Grosu, teoria este

“ansamblul de propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic coerent,
care descriu şi explică un domeniu al realităţii.”
Teoria, privită ca un sistem, are anumiţi parametrii:
- unitate semantică (raportul semnelor cu referenţii [obiecte sau
evenimente] şi conceptele [entităţi ideale] semnificate);
- unitate sintactică (modul în care se leagă semnele între ele).
Origine. Explicând un domeniu al realităţii, teoria vine de fapt dintr-
o viziune a cercetătorului pe care acesta o transformă în incontestabil prin
demonstraţie logică, în accepţiunea că prin teorie se acceptă o deducţie a unei
valori de adevăr a ipotezei care stă la bază.
- 78 -
Adeseori teoria capătă conotaţii de raţionament static (“important este să

raportezi ideile la fapte şi nu faptele la idei” [Claude Bernard]), ştiinţa fiind obligată
să aibă în vedere şi partea practică. În acest sens Nicolae Iorga spune: “în teorie
stăpâneşte consecvenţa, în practică cel mai mult simţul datoriei de a fi consecvent”;
sau “Teoriile sunt eşantioane fără valoare, numai practica contează”(Brâncuşi). Într-o
altă opinie, însă, căreia ne raliem, Traian Stănciulescu arăta, pe bună dreptate, că
“teoria este o practică superioară cu mult mai rodnic şi mai sigură de rezultatele ce
vrea să le dobândească. Această practică e pe deplin stăpână pe mijloacele şi pe
metodele de înlănţuire a mijloacelor şi îi deschide fiecărui om posibilităţi de
înfăptuire rodnice, fără a-l face să piardă vremea cu cercetarea mijloacelor şi
experimentarea lor, ducând direct la ţinta dorită.”
Rol. Teoria devine suportul acţiunii de cercetare, de la care se pleacă
în rezolvarea unei probleme ridicate de întrebările şi nelămuririle oamenilor de
ştiinţă, născând alte teorii odată cu aprofundarea sensului investigaţional şi
dezvoltarea necesităţilor de cunoaştere.
Pentru a susţine teoria este nevoie de o parte demonstrativă care să
dovedească viabilitatea acesteia; experimentul este cel care întruneşte calităţile
unei demonstraţii credibile.
c)Experimentul
Definiţie. Constituie metoda de cercetare ale cărei rezultate se interpretează

prin confruntare cu teoria, putând confirma sau infirma teoria sau să fie neconcludent
în raport cu aceasta. Se mai defineşte ca fiind “reproducerea artificială sau
modificarea intenţionată a unor fenomene, în condiţile cele mai propice pentru
studierea lor şi a legilor care le guvernează” (Nicolae Grosu).
- 79 -
Rol. Presupunând observarea provocată, experimentul măsoară însuşirile:

- obiectului
- fenomenului
şi se proiectează şi realizează pe baza unei (unor):
- ipoteze
- modele
Potrivit opiniei lui W.I.Beveridge, experimentul “constă de obicei în a face să
se petreacă un fapt în condiţii cunoscute, fiind eliminate cât mai multe din
influenţele exterioare posibile; acest fapt este supus unei observaţii stricte,
astfel încât să poată fi puse în evidenţă relaţiile dintre fenomene”. În acelaşi
timp “experimentul reuneşte două ţeluri, adesea independente unul de celălalt;
el ne permite să observăm fapte noi, până atunci insuficient de clar definite şi
să hotărâm dacă o ipoteză de lucru se potriveşte ansamblului de fapte
observabile” (Rene Dubos).
Ştiinţa experimentală a primit din partea biologului Claude Bernard
următoarea caracterizare: ”marii oameni nu respectă autoritatea predecesorilor
şi astfel ei reuşesc să cerceteze erori şi să contribuie cu idei noi. De aceea toată
ştiinţa experimentală este impersonală,- important fiind să raportezi ideile la
fapte şi nu faptele la idei”
Alături de:
- măsurare
- observaţie
- modelare,
experimentul este una dintre metodele de lucru în ştiinţa experimentală,
permiţând accentuarea importanţei sale în contextul evaluării rezultatelor
obţinute prin comparaţie cu alte instrumente folosite.
- 80 -
B. Instrumente speciale
Pentru cercetătorul transdisciplinar, instrumentele de lucru tipice

ştiinţei pozitiviste suferă o folosire foarte restrânsă, deoarece obiectivul muncii
lui este înţelegerea Legilor Naturii prin viziunea care reuneşte “pluralitatea
complexă şi unitatea deschisă [ca fiind] două faţete ale uneia şi aceleiaşi
Realităţi (Basarab Nicolescu). În condiţiile în care transdisciplinaritatea “se
referă la ceea ce este în acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul lor, şi
dincolo de orice disciplină; finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul
din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii” (Basarab Nicolescu),
cercetătorul are datoria de a înţelege că uneltele sale de lucru provin din însăşi
fiinţa lui, sunt instrumentele cu care este “înzestrat”, propriile capacităţi ce
construiesc orientarea nativă spre cercetere. Astfel ceea ce are la dispoziţie:
- intuiţie
- raţiune
- afectivitate
- energie
sunt exact elementele pe care lucrul în cercetere le dezvoltă, maximalizarea lor
întorcându-se într-o capacitate sporită de a aprofunda latura investigativă.
(1) Intuiţia
Definiţie şi rol. “Unii o numesc capacitate paranormală. Alţii îi spun

al şaselea simţ extrasenzorial. Unii o ştiu sub forma unei străfulgerări de
inspiraţie sau a unei senzaţii foarte puternice în stomac, în timp ce alţii cred că
ar fi o voce subţirică ce li se adresează în şoaptă. Unii o percep ca fiind perfect
naturală şi normală, dar alţii o consideră ca aparţinând unei alte lumi. Totul
- 81 -
face parte din ceea ce se cheamă intuiţie… Poate fi cea mai importantă sursă pe
care o avem ca fiinţe umane, o capacitate naturală pe care fiecare dintre noi o
posedăm pentru a percepe mai mult dincolo de cele cinci simţuri şi de logică.
Acest rezervor incredibil de bogat, o dată deschis, poate furniza o percepţie
profundă, cunoaştere şi inspiraţie pentru a ne ajuta să ne orientăm, virtual, prin
fiecare zonă a vieţii noastre.” Tot despre rolul intuiţiei vorbeşte şi Willis
Herman: “orice societate, străveche sau modernă, primitivă sau sofisticată, se
ghidează după valori şi ţeluri care îşi au rădăcina în experienţa <<intuiţiei
profunde>> “
Inuiţia este descrierea a ceea ce Albert Einstein considera ca fiind
pentru ştiinţă “factorul care are într-adevăr valoare.” Preţuită de marii
cercetători ca element - cheie al desăvârşirii invenţiilor, descoperirilor,
sistemelor, intuiţia este poarta deschisă acolo unde raţiunea suferă un blocaj,
adică "conştiinţa interioară şi simţul prin care putem cunoaşte ceea ce se află în
afara tărâmului gândirii logice.” (Patricia Einstein). Într-un fel este ceea ce dă
claritate, coerenţă, într-o degringoladă de date şi căutări, sclipirea din soluţia
problemei, legătura care lipsea ca totul să devină inteligibil.”
Fiind o capacitate a fiinţei umane absolut indispensabilă
cercetătorului, pentru că este forţa care conferă viabilitate unei idei, situaţii, în
condiţiile unui raţionament dovedit insuficient, intuiţia este de fapt “un sistem
puternic de ghidare interioară” (Patricia Einstein)
Ajunsă la un grad de dezvoltare satisfăcător, intuiţia este pentru
cercetător “puntea de legătură” dintre mintea plină de date între care trebuie să
se stabilească un înţeles veridic, şi soluţia,- “o idee clarificatoare care ţâşneşte
brusc în minte” (Beveridge)- venită ca un “acord al zeilor”, o validare a
efortului de a descoperi, de a înţelege.
- 82 -
Pentru Beveridge, măsura succesului unui om de ştiinţă este dotarea cu

“fler ştiinţific”, pe care îl explică astfel: ”o persoană care are fler în alegerea unei
linii de investigaţii fertile este capabilă să vadă mai departe direcţiile de dezvoltare
a muncii, decât ceilalţi, deoarece este obişnuit să-şi folosească imaginaţia pentru a
privi tema în perspectivă, în loc să-şi restrângă gândirea doar la suma cunoştinţelor
îndeobşte recunoscute şi la sfera problemelor imediate. Se poate ca această
persoană să nu fie în stare să explice raţional motivele alegerii sale sau să
preconizeze vreo ipoteză particulară, ea poate să fi întrevăzut numai nişte sugestii
vagi, care duc spre una sau alta dintre problemele într-adevăr fundamentale. ”În
ştiinţă flerul joacă un rol important în alegerea unor subiecte rodnice pentru
cercetare, în recunoaşterea unor soluţii promiţătoare; în intuiţie, el influenţează
decizia pe care o luăm cu privire la direcţia în care acţionăm în acele cazuri când
există puţine fapte asupra cărora putem raţiona; el ajută la eliminarea ipotezelor
care au nevoie de prea multe modificări şi la formarea unei opinii asupra unor noi
descoperiri, înainte ca adevărul lor să fi devenit incontestebil,- (adeseori, în
cercetare, gândurile şi acţiunile trebuie să fie ghidate de judecata personală bazată
pe fler) [Beveridge].
Nativă sau nu, intuiţia apare pe un fond de:

- sensibilizare
- receptivitate
- capacitate de integrare a informaţiilor, care se confundă cu
“credinţa” lui Steiner: “cunoaşterea este de fapt, numai baza credinţei. Noi
trebuie să cunoaştem pentru a ne putea înălţa din ce în ce mai mult spre forţele
de credinţă ale sufletului uman. Trebuie să avem în suflet forţa care să poată
privi spre o lume suprasensibilă, care să orienteze toate gândurile şi
reprezentările noastre spre o lume suprasensibilă”. Viziunea lui Steiner deja
- 83 -
avansează cercetătorul la un rang care depăşeşte transdisciplinaritatea, intuiţia

primind valenţe noi şi primind o calitate superioară.
Spusele lui Beveridge arată faptul că cercetătorul are o disponibilitate
sufletească pentru inspiraţie vecină cu cea a artistului: ”sensibilitatea
emoţională este poate una dintre calităţile de preţ pe care trebuie să le posede
un om de ştiinţă. În orice caz, un mare savant trebuie să fie considerat ca un
artist creator şi este absolut fals să ne gândim la omul de ştiinţă ca la un om
care n-ar face altceva decât să urmeze regulile logicii şi experimentului”,
pentru că aşa cum spunea şi Einstein: ”intelectul nu prea are ce căuta pe drumul
descoperirii. În conştiinţă intervine un alt salt – numiţi-l intuiţie sau cum doriţi
– şi soluţia apare, iar tu nu ştii cum şi de ce.”( inovarea - inventică este parţial
ştiinţă, parţial artă).Tot despre intuiţie, ca mijloc care face Cunoaşterea
permisivă, raţiunea având o acţiune de blocaj, spune şi Jean Houston: "când
raţiunea este cea care conduce, atunci visele şi profeţiile, intuiţiile psihice şi
forţele inconştientului intră sub pământ şi putrezesc. Izbânda raţionalismului de
a ne interzice accesul la psihicul profund şi la dimensiunile spirituale ne
anulează jumătate din viaţă.”
Cercetătorul transdisciplinar:
- cunoaşte,
- valorizează
- foloseşte
intuiţia, ca un instrument de lucru care sondează înaintea raţionalului drumul
Cunoaşterii, ajutându-l să coreleze acţiunile sale, în vederea înţelegerii plenare
a Lumii, pentru că “Dumnezeu se află în detalii” (Ludwig Mies van der Rohe),
dar “există o singură curgere comună , o singură respiraţie comună. Toate
lucrurile sunt în legătură unele cu altele” (Hippocrates).
- 84 -
Intuiţia este unul din instrumentele cu care lucrează cercetătorul, dar

singură ea nu poate fi utilă, fără celelalte capacităţi. Intuiţia oferă:
- deschidere
- soluţie;
datele (integrarea lor) aparţin părţii - raţionale
II. Raţiunea
În epoca noastră intelectul este cel care domină toate celelalte

posibilităţi ale noastre de a cunoaşte lumea, aşa cum spunea Steiner: “astăzi noi
ne aflăm într-o etapă când fiinţa umană este condusă de elementul intelectual
şi de aceea simte în el ceva ca un fel de obligaţie moral estetică.”
Definiţie. “Raţiunea în sens propriu este inteligenţa discursivă, cea

care procedează logic pentru a formula raţionamente, cea care caută să
înţeleagă cauza şi finalitatea realităţilor în viaţa omului, cel pentru care au fost
create toate. Raţiunea se exprimă prin limbaj. Într-un sens mai larg, este
sinonimă cu capacitatea de a cunoaşte prin intermediul conceptelor.” (Andrei
Emanuel Popescu)
Rol. Raţiunea este parte integerantă a procesului de cercetare, prin
acţiunea sa specifică: analiza, cea care:
- “despică firul în patru”
- evidenţiază aspectele multiple
- grupează integrator şi relevant
- găseşte legăturile
- lansează întrebările
- 85 -
dar “rolul raţiunii în cercetare nu este de a face descoperiri – faptice sau

teoretice – ci de a le verifica , a le interpreta, a le rezolva şi a construi o
schemă teoretică generală” (Beveridge)
Raţiunea presupune cântărirea tuturor datelor, evaluări de conţinut, cu
alte cuvinte partea critică şi rece a investigaţiei, care decide şi selectează ce se
ia în considerare şi ce nu – “acum ştiinţa trebuie să fie privită nu ca un furnizor
de adevăruri valabile, ci doar ca eliminatorul de încredere al neadevărurilor.
Ideile, teoriile sunt introduse la un capăt, iar “datele” la celălalt; […]
confruntarea dintre idei şi date respectă regulile unei logici evidente prin ea
însăşi, lucide şi convingătoare. Aceasta este ştiinţa. Deci ştiinţa este raţională.”
(Ernest Gellner)
Raţiunea are în vedere:
- metodă
- criterii
- echidistanţă;
“raţionalul este metodicul, opus încrederii în bănuieli şi recăderii în dezordine.
Această opoziţie se adaugă confruntării Raţiune – Emoţie în măsura în care
bănuielile se bazează pe sentimente; de asemenea, interferă cu opoziţia dintre
ordinea centralizată şi vocea tradiţiei, care dă prioritate precedentului, oricât de
dezordonat, asupra planului şi sistemului deliberat” (E.Gellner)
Partea raţională integrează sistematic într-o sinteză unitară şi cu sens,
legile descoperite, care la nivel empiric ar fi rămas blocate în logica formală, ca
o acumulare sterilă de informaţii, tipică modului “ştiinţific” actual de a cerceta.
”Logica azi întrebuinţată are drept efect mai mult de a întări şi de a face
permanente erorile care se întemeiau pe concepţii populare, decât de a promova
cercetarea adevărului; astfel încât ea face mai mult rău decât bine” – arăta
Francis Bacon, în mod profetic, încă de acum câteva sute de ani.
- 86 -
Tipologia unui astfel de cercetător este enunţată ca fiind una

cumulativă: adună cunoştinţe din multe domenii, la care se adaugă
imposibilitatea de a le asocia şi combina.
Cercetătorul transdisciplinar trece de partea cumulativă şi descriptivă, adică de
legătura logică, pentru a sintetiza totul într-un
- sistem
- ierarhie,
unde structurile:
- ideativă
- imaginativă
- obiectuală
se găsesc în armonie. Pentru aceasta, schema relaţională a capacităţilor fiinţei
umane, extinde la nivelul superior intuiţia şi la nivel inferior afectivul
(afectivitatea), raţiunea aflându-se la distanţă medie între cele două. Raţiunea
formează o sinteză între ierarhiile şi sistemele descoperite, pe de o parte şi
legile universului, pe de alta. În acest caz Ernest Gellner vorbeşte despre o
“raţiune studiată”: există ceva transcendent în tot ceea ce face. Autoritatea ei
nu este limitată la corpul-gazdă sau la mediul în care se află. Criteriile pe care
le etalează, adevărurile pe care le-a atins nu sunt legate de organismul social
sau de altă natură, în interiorul căruia se întâmplă să funcţioneze. Validitatea
operaţiilor ei nu depinde de capriciile şi nici chiar de cerinţele permanente ale
organismului – gazdă, fie el biologic sau social. Însă are o preferinţă pentru
individualism şi echitate: disponibilitatea ei simetrică pentru toţi,
imparţialitatea, independenţa ei exclude orice ierarhie cognitivă personală.”
Tot despre raţiune ca fiind apanajul unei ordini superioare, Ernest
Gellner continuă: “raţiunea […] este totuşi agentul autorizat al forţelor
binevoitoare, respectabile din interiorul naturii, care promovează dreptatea, fie
- 87 -
ea cognitivă, socială sau ambele[…] Raţiunii i se deleagă o putere de către ceva

mai măreţ, care imprimă şi mai mult respect.”
Având drept principale “componente alcătuitoare”
- analiza
- sinteza,
raţiunea duce genul de “interpretare a naturii” al lui Bacon: ”Este obiceiul
nostru, ca un fel de linie de conducere, de a da acelei metode pe care oamenii în
general o aplică naturii, numele de <<anticipări ale naturii>>, întrucât este
grăbită şi prematură; dar metoda care decurge din cunoaşterea lucrurilor prin
mijloace juste o numim <<interpretare a naturii>>.”
Raţiunea este cea care prin funcţiile sale:
- analiza
- sinteza
reuşeşte să :
- descopere
- marcheze
- valideze
- relaţioneze
- conceptualizeze
noile evidenţe, fiind împinsă pe drumul său investigativ de ceea ce se numeşte
“patos”, latura afectivă sau sentimentală.
(3) Afectivitatea
Cercetarea în sine are nevoie de o implicare afectivă care să determine

alimenterea voinţei de a lucra permanent;
- 88 -
Definiţie. Afectivitatea este capacitatea fiinţei umane de a fi sensibilă,

de a vibra la contact – uman, ideatic, imaginativ – pe baza selecţiei de afinitate.
Omul se naşte cu un proiect intrinsec, cu o misiune, iar cercetătorul
odată în plus; aşa cum remarcă Oliver Holmes, “mintea omului, odată
<<întinsă>> de o idee, nu-şi mai recapătă niciodată dimensiunea iniţială.”
Ideea de a descoperi, înţelege, explica, îndruma, capătă forma celor cinci
“trebuie” ai lui Marin Sorescu: “Visul e începutul oricărui drum. / Trebuie să
visezi /Şi asta nu-i decât începutul. / Trebuie vrei / Dar asta nu-i destul /
Trebuie să poţi / Şi asta nu e totul. / Trebuie multă, multă, multă muncă;
Trebuie!
Vibraţia la legile care ordonează materia, la structură, funcţie şi
armonie, atinge culmile evlaviei faţă de tot ce există, pentru că: “ţelul religios şi
metodele ştiinţifice trebuie să rămână indivizibile dacă vrem ca omenirea să se
ridice deasupra stadiului de luptă animalică pentru supravieţuire.”
Rol. Afectivul, prin ceea ce oferă, adică:
- stimulare a voinţei
- motivare (substratul satisfacţiei)
- bucuria succesului
conduce la verva şi entuziasmul caracteristic omului de ştiinţă concentrat şi
axat pe obiectul muncii sale, care uită de tot şi toate, pierde noţiunea timpului şi
a spaţiului, fiind mânat de dorinţa arzătoare de a găsi o “cheie” care să
“descuie” Poarta Misterelor.
Patosul, ardoarea cu care cercetătorul caută, împinge ideea sau teoria
pe drumul spinos şi aspru al verificărilor şi demonstraţiilor, dar aşa cum afirma
şi Petre Botezatu: “paradoxul ideii [este acela că ] se impune cu forţa
sentimentului.”
- 89 -
Măcinarea interioră, adeseori convulsivă, nu face decât să

pregătească “terenul” ideii-magice adusă de fulgerul intuiţiei şi ordonată
energic de raţiune, să dea fervoare acţiunii investigative şi gust succesului.
Doza de fascinaţie şi uimire în faţa minunilor naturii, pe care cercetătorul
transdisciplinar o resimte ca o chemare, ca o invitaţie la Cunoaştere, este
surprinsă de Cioran: “eu n-am tăria ca să-ndur splendorile lumii; în mijlocul lor
mi-am pierdut suflarea şi nu mi-a mai rămas glas decât pentru disperarea
frumuseţii.” “Toată poezia cu putinţă a fost scrisă înainte de a se fi născut
Timpul; şi ori de câte ori ne organizăm atât de armonios încât să pătrundem în
regiunea unde văzduhul este muzică, auzim aceste prime melodii şi ne străduim
să le transcriem; …fiecare om este poet în măsura în care este sensibil la
farmecele naturii; pentru că toţi oamenii sunt în stare de gândurile a căror
încununare este universul” (Emerson).
Misiunea transdisciplinarităţii transformă atitudinea de preţuire a
naturii într-una de veneraţie, în sensul: “sacru pentru sacru”, ca în viziunea lui
Goethe: “cînd ridicăm privirile spre minunile lumii înstelate, când contemplăm
mersul universului cu toate spledorile lui, avem totuşi sentimentul că toată
această frumuseţe care ne înconjoară nu are sens decât atunci cînd se reflectă
într-un suflet de om care o admiră”.
Forţa care conduce voinţa, aspiraţia, satisfacţia, este energia; fără
aceasta acţiunea şi progresul sunt înlocuite cu stagnarea.
(4) Energia
Definiţie. “Energia este definită ca fiind puterea interioară deţinută

de un sistem, ce dă posibilitatea sistemului să se susţină singur şi / sau să se
mişte/ funcţioneze / transforme. Ea poate fi transferată sau eliberată de la un
- 90 -
sistem la altul, în care caz poate determina schimbări fizice (sau forţe) în
sistemul primitor (sau absorbitor) de energie. Energia se conservă, ceea ce
înseamnă că nu poate fi creată sau distrusă, ci numai transformată dintr-o formă
în alta sau transferată altui sistem” (Bedri C. Cetin)
Fiinţele umane au nevoie de energie ca substrat vital pentru că toate formele
de viaţă, şi cele care aparent nu sunt vitalizate, corespund unor modalităţi de
expresie energetică, “energia Universală este baza întregii noastre existenţe,
furnizând energie vitală tuturor sistemelor vii” (Cetin). “Corpul uman este în
primul rând un corp energetic (un corp vibraţional)” , care se află interrelaţionat
energetic cu toate sistemele fundamental identice, potrivit afirmaţiilor lui Cetin:
”fiinţele umane, animale, plantele – totul în Univers, sunt vibraţiile aceleiaşi
substanţe. Ca entităţi separate, noi suntem de fapt fiinţe de energie vibratorie,
conectete în mod intim cu toate lucrurile din Univers, prin intermediul Câmpului
de Energie Universală”. În acest mod fiinţa umană este “prinsă” într-o reţea care o
“hrăneşte”, o ajută să se dezvolte, pentru că energia este omniprezentă, în interior
sau la exterior, ea acţionează ca un suflu vitalizator ce unifică substanţele între ele:
“deşi Câmpul de Energie şi câmpul individual par distincte, nu numai că ele
interacţionează în cele trei dimensiuni ale spaţiului nostru, dar în acelaşi timp ele
sunt conectate <<dincolo de spaţiu>>, această conectare fiind însă în afara
percepţiei noastre tridimensionale. Conştiinţa persoanei poate influenţa orice parte
din Câmpul de Energie universală, chiar şi părţi foarte îndepărtate. Influenţa este
într-un fel făcută de departe, fiind foarte asemănătoare cu fenomenul telepatic,
unde două minţi distincte sunt conectate fără o intervenţie fizică. Forţa gândului
canalizează direct Energia Universală, ea călătoreşte nu în spaţiu (sau local), ci în
afara spaţiului (nelocalizat) datorită faptului că toate lucrurile sunt conectate între
ele în afara spaţiului şi se pot influenţa unul pe altul, la orice distanţă” (Cetin)
- 91 -
Rol .Privind astfel lucrurile, cercetătorul transdisciplinar înţelege că

“motorul” tuturor celorlalte instrumente de lucru este energia, o forţă care i se
dăruie, pentru ca la rândul său să o poată folosi, dăruind rezultatele muncii de
întrebuinţare / valorificare a acesteia.
Energia are puterea de a converti capacităţile psihice într-un mod
aproape magic, filtrul conştiinţei transformând-o într-un factor determinant al
apropierii şi atragerii de influenţe pozitive din Univers şi de crearea unor
situaţii favorabile studiului aprofundat al fenomenelor; Aleksandr Kivovski
concretizează ideea astfel: ”energia psihică este cea ce în înţelesul obişnuit
înseamnă spiritualitate, iar dezvoltarea energiei psihice este în realitate
dezvoltarea spiritualităţii, dar nu a acelei spiritualităţi care la omul
contemporan se exprimă prin executări de ritualuri sau mers la templu, ci unei
spiritualităţi reale, superioare, care constă în unirea cu Lumea superioră, în
deschiderea unei conştiinţe superioare, în dezvoltarea în sine, în posedarea,
însuşirea şi folosirea conştientă a acestei forţe uriaşe, superioare, care este în
noi, în folosul evoluţiei şi pentru binele umanităţii”.
Conectarea la energia sistemică îl conduce pe cercetătorul transdisciplinar la:
- înţelegerea conexiunilor fundamentale între toate entităţile vii şi “nevii”
- conştientizarea şi folosirea posibilităţilor creative şi de armonizare ale
centrilor energetici umani (chakras)
- dezvoltarea capacităţilor psihico – energetice în vederea accederii la
lumea suprasensibilă şi cercetarea fenomenelor de la acest nivel
În planul energetic nu se poate vorbi de avantaje şi dezavantaje; o
înţelegere cât mai profundă determină succesiv elevarea potenţialelor latente şi
“manevrarea” într-un spirit moral conştient a acestei mari forţe, - energia.
Foloasele sale nebănuite demonstrează continuitatea Lumii, coerenţa structurii,
- 92 -
şi într-o imagine globală, poetizarea acesteia, ca în spusele înţelepciunii

anonime: “pământul geme de Paradis şi orice tufiş arde de dumnezeire”.
Transdisciplinaritatea are la dispoziţie aceste instrumente de lucru, pe
care le reamintim:
- intuiţia
- raţiunea
- afectivitatea
- energia
pentru ca Munca să devină rodnică, Planul Divin al Universului să-şi afle

descoperitorii, iar Omul să-şi găseasă menirea; aceste unelte sunt Daruri pe
care fiinţa umană le recunoaşte, mulţumind Cerului pentru ele prin felul în care
le foloseşte în drumul devenirii sale, pentru că “nimeni nu ajunge la
înţelepciune din întâmplare.” (Seneca)
- 93 -
CAPITOLUL V
DESFĂŞURAREA ŞI IMPLEMENTAREA CERCETĂRII
TRANSDISCIPLINARE
I. Etapele procesului de cercetare
1) Ideea
Concepţia clasică în cercetare vorbeşte despre „naşterea ideilor” sau

„creaţia ideilor” etc. datorită viziunii restrictive asupra originii şi rolului
acestora, la fel ca şi, în general, opticii unidirecţionale ce descrie lumea şi viaţa
în mod fragmentar.
În ceea ce priveşte cercetarea transdisciplinară, viziunea acesteia se
exprimă cel mai bine prin chiar cuvintele lui Michelangelo, care întrebat despre
capodopera sa „David” a răspuns: „sculptura a existat dintotdeauna în blocul
de marmură, eu nu am făcut altceva decât să îndepărtez piatra”.
Întocmai la fel Lumea Ideilor reprezintă o realitate în sine la care reuşim să
ajungem numai printr-o autentică disciplină interioară şi o stare de spirit
adecvată. Aşa cum arăta Emerson: „toată poezia a fost scrisă dinainte de a se fi
născut timpul şi ori de câte ori ne organizăm atât de armonios încât să
pătrundem în regiunea unde văzduhul este muzică, auzim aceste prime melodii
şi ne străduim să le transcriem”.
Pentru că Ideile sunt păsări libere să zboare în zările nemărginite ale
universului şi nu vor poposi în preajma noastră decât ademenite de realitatea pe
care le-o înfăţişează firea noastră cea mai intimă: un arbore falnic înflorit în
Primăvara Speranţei aşteptând Anotimpul Culesului pentru a putea dărui lumii
prinosul de roade pârguite sub Arşiţa Vieţii, sau un Catarg însingurat, născut
- 94 -
din Marea Deşertăciunii, ţintind măreţ spre Cerurile Devenirii şi purtând cu

sine peste Valurile Destinului corabia rătăcită a Lumii.
„În domeniul inteligibilului – arăta Platon – mai presus de toate este
ideea Binelui, care este anevoie de văzut, dar odată văzută, ea trebuie
concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în
domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar
ea domneşte, producând adevăr şi intelect. De aceea cred că cel ce voieşte să
facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.“
„Şi tot pentru Platon – ne explică M.M.Davy – ideea, obiect principal
al cunoaşterii, nu poate fi definită în termeni conceptuali; intuiţia ideii nu este
un act de extaz, în sensul obişnuit.
Accesul la Idei este fructul unei discipline de obişnuinţă şi de asemănare a
părţii luminoase şi divine a psihicului, a logosului sufletului, cu regiunile de
ordin divin ce sunt deasupra lui.
Ideile sunt absoluturi ale Binelui suveran: frumuseţe absolută, dreptate
absolută, bunătate absolută. De aceea numai filosoful şi prietenii ideilor care au
putut cunoaşte această cetate, această realitate supremă vor şti să organizeze
lumea şi să o guverneze urmând modelele.
Platon transpune cunoştinţele, religiile, acţiunile în planul unificat al
contemplaţiei. De aceea înţeleptul retras din lume devine savant, matematician,
om politic. Guvernatorul lui Platon este un contemplativ, un mistic ce a atins
esenţa şi a simţit prezenţa lui Dumnezeu. I se cere atunci să renunţe la bucuria
sa şi să coboare alături de fraţii săi, ca să exercite printre ei viaţa eminentă a
virtuţilor, a eroismului, a sfinţeniei.
După ce a aruncat, de pe culmi, această privire sinoptică ce cuprinde
sinteza, filosoful devine întemeietorul Cetăţii conform cu dreptatea. Prin
dreptate, ideile se nasc una din alta şi formează organismul cetăţii. Realitatea
- 95 -
cuprinsă în această vocabulă nu are nimic comun cu regulile exterioare ce

supraveghează buna ordine, ci este echivalentul unei stări de sfinţenie
interioară, a unei dispoziţii a sufletului independentă de acte etice sau de alt
fel. În primul rând este starea de perfecţiune a lumii inteligibile, concepută şi
realizată prin convertirea contemplativă.
Finalitatea umană este de a realiza în sine şi apoi în afara sa acest ideal.
Reînnoirea se obţine nu prin mijloace empirice, ci prin imitarea modelelor
supra-terestre…Dreptatea – aşa cum este definită în „Republica“ – înseamnă să
acţionezi şi să îndeplineşti ceea ce este necesar conform nivelului tău de
evoluţie şi al destinului corelativ acestui nivel. Ce ţi-a fost acordat de Zeul
Suprem în acest sens.“
Astăzi, rolul filosofului lui Platon este jucat de cercetătorul transdisciplinar.
2) Proiectul
Odată captate/ atrase Ideile şi perceput mesajul lor intuiţional, revine

cercetătorului-creator de valori conturarea unei Forme, care să fie în măsură a
îndeplini cumulativ următoarele funcţii:
• să poată cuprindă Înţelesul Ideii, să fie deci în măsură a da o
reprezentare conceptuală unei esenţe intuiţionale, exprimând o parte cât mai
mare din conţinutul/ mesajul acesteia
• să transpună această reprezentare într-un limbaj cât mai apropiat de
înţelegerea/ capacitatea de percepere a lumii/ omului, fără a-i pierde ori
denatura Înţelesul propriu/ originar
• să fie în măsură a se implementa în structurile societăţii din acel moment;
adică nu e suficient să cucerească mintea omului prin idealul conceptual, nici inima
lui prin măreţia ori profunzimea trăirii, ci trebuia ca Forma aceasta să fie suficient de
- 96 -
adaptată, matură şi puternică pentru a coborî din universul utopiei în mijlocul cetăţii
şi în a înălţa apoi umanitatea pe treapta devenirii sale de mâine.
Pentru realizarea acestor deziderate este necesar un efort considerabil, din partea
cercetătorului, care va solicita nu doar multiple şi bogate calităţi interioare (născute,
dobândite şi antrenate - aşa cum s-a arătat în volumul “Psihopedagogia cercetării
transdisciplinare”), ci o solidă pregătire deopotrivă în cunoaşterea Universului, a
omului şi a mersului Lumii (aspecte explicate în volumul amintit).
Acest efort individual sau conjugat, în parteneriat/colaborare cu alţi
cercetători parcurge o primă etapă de sistematizare, în cadrul căreia se
conturează generic liniile majore ale ansamblului de manifestări necesar a fi
exprimate în vederea atigerii obiectivelor mai sus arătate şi tot acum se observă
posibilitatea ca două sau mai multe Idei să fie lansate împreună, fie mesajului
apropiat al acestora, fie datorită instrumentelor comune, ori susţinerii reciproce
(complementarităţii) pe care acestea şi-o acordă.
Astfel încât etapa următoare denumită generic "Proiect" reprezintă setul de
strategii şi modalităţi/ structuri organizatorice create şi puse în slujba atingerii
unui obiectiv/ scop bine definit/ determinat şi conturat în jurul uneia sau mai
multor idei sistematizate într-un ansamblu conceptual caracterizat prin
următorii factori:
• noutate
• originalitate
• personalizare
• utilitate
• efect transformator
• rezultat progresist
• respectarea/ încadrarea în normele/ cerinţele determinate de
specificul cercetării trandisciplinare aşa cum au fost acestea conturate
- 97 -
Desigur Proiectul, ca strategie trebuie să puncteze unele aspecte concrete

ce urmează a se regăsi în realitatea obiectivă:
• - scopul (direcţia urmărită)
• - finalitatea (rezultatul propus)
• - mijloacele (căile/ tehnicile/ modalităţile de lucru)
• - instrumentele
•- principiile de coordonare, organizare, funcţionare
(regulamentul propriu)
• - implementarea (modul de obiectualizare)
• - factorii umani: - personalul angajat în proiect
- cei cărora le este destinată finalitatea
proiectului (spre folosinţă ori gestiune)
• - resursele financiare
• - logistica
• - repartiţia sarcinilor şi programarea acţiunilor etc.
Fiecare proiect este coordonat de o persoană (sau colectiv) care are cel
puţin calitatea de Cercetător conform standardelor şi cerinţelor cercetării
transdisciplinare, în acord cu legile naţionale şi internaţionale.
3) Instituţionalizarea proiectului
Proiectul poate atrage/ capta sau necesita intervenţia activă din partea unei
singure persoane ori a unui întreg colectiv compus atât din personal de
cercetare, precum şi colaterali (auxiliari ai cercetării).
Indiferent însă de numărul celor angajaţi, ori de formula organizării lor,
pentru a putea fi însuşit de Institut, proiectul trebuie înfăţişat şi susţinut în faţa
Senatului. Acest pas procedural se impune ca o cerinţă de verificare a
- 98 -
respectării normelor generale specifice cercetării transdisciplinare, şi astfel, ca

o garanţie, pentru comunitatea umană, asupra calităţii, utilităţii şi aportului
transformator adus de acesta, în beneficiul progresului vieţii, omului şi lumii.
O dată adoptat sau însuşit de către Institut, toate procesele/ formele/
acţiunile şi rezultatele/ efectele deopotrivă, angajează răspunderea socială,
juridică şi morală (de conştiinţă) atât a participanţilor cât şi a Institutului.
Proiectul va fi înfăţişat Senatului fie înainte de iniţierea derulării acestuia, în
vederea aprobării (când se poate interveni cu sprijin conceptual, de personal ori
financiar), ori după finalizare în scopul însuşirii de către Institut (total sau parţial).
Fiecare coordonator are latitudinea alegerii variantei convenabile, ambele
antrenând deopotrivă avantaje şi dezavantaje: prima are, de pildă, dezavantajul
controlului prealabil şi al supravegherii (limitând oarecum libertatea absolută de
mişcare, dar oferă beneficiul asistenţei ori sprijinului de specialitate, precum şi al
finanţării prealabile. Cea de-a două variantă valorifică mai mult personalitatea,
originalitatea şi libertatea coordonatorului (ori colectivului de lucru), neobligat să
respecte toate formalismele impuse de orice cadru organizat (ţinută academică,
imposibilitatea păstrării secretului, posibilitatea limitată "de aschimba planul" etc.),
dar comportă riscul neacceptării/ neînsuşirii de către Institut (de multe ori tocmai
datorită nerespectării specificului, orientării sau principiilor transdisciplinarităţii,
ori regulilor de manifestare/ conduită cerută de societate - fiindcă Institutul, ca
entitate cu personalitate şi demnitate socială nu-şi poate permite să adopte atitudini
aşa-zis "non-conformiste" ori specific "pro" sau "under-ground" etc. şi care nu
trebuie confundate cu viziunea/ conduita avangardistă, constructiv-progresistă
deopotrivă academică şi de bune maniere sociale). Alături de acest risc se plasează
şi inconvenientele imposibilităţii de finanţare prealabilă (în cel mai bun caz se
acoperă postum cheltuielile în cazul adoptării proiectului), de sprijin colegial, ori
suport logistic, tehnic, de consiliere şiinţifică etc.
- 99 -
4. Programul
Am văzut că una sau mai multe teme pot fi grupate în funcţie de obiectivul
lor pentru a se încadra într-o strategie comună numită proiect. Proiectul însă
reprezintă partea conceptuală, arhitectura obiectivului propus. Partea de
"construcţie" în schimb, implementarea de facto a unuia sau mai multor
proiecte corelate se numeşte program. Astfel încât, dacă proiectul constă -
parabolic exprimat - în elaborarea planului bătăliei, pregătirea ostaşilor, a
expediţiei militare şi a întregului material auxiliar necesar etc., programul ar
reprezenta campania în sine: bătălia propriu-zisă.
Programul nu trebuie însă confruntat cu finalitatea (partea de finalizare ori
de rezultat a) unui proiect. Multe dintre proiecte se definitivează fără a fi
necesar ansamblul de operaţionalizări proprii unui program (: de exemplu
descoperirea unei noi teorii paradigme/ viziuni în ştiinţă, ori scrierea unei cărţi
sau realizarea unor materiale de pregătire a specialiştilor pentru anumite
domenii noi etc.)
Programul, aşadar, vizează ansamblul de tehnici şi operaţiuni necesar a fi
aplicate în scopul derulării unui proiect, a implementării rezultatelor acestuia, a
dezvoltării-menţinerii continuităţii şi extinderii proiectului, motiv pentru care,
pe de o parte se adresează proiectelor cu derulare succesivă sau cu perspectivă
de perenizare a rezultatelor (aşa cum am arătat în exemplul de mai sus, scrierea
unei cărţi se finalizează, în momentul lansării acesteia, moment în care
proiectul îşi consumă ultimul act, pe când proiecte precum studierea stărilor de
conştienţă modificată, ori a comunicării/ interfeţei om-plantă, nu pot fi decât pe
termen nedeterminat), iar pe de altă parte – şi tocmai datorită acestei
continuităţi amintite – programele necesită o monitorizare continuă a derulării
procedurii de implementare a proiectului.
- 100 -
Pentru că programul accentuează pe aspectele organizatorice, nefiind

interesat de cele conceptuale, astfel încât, de multe ori acestea din urmă
(cuprinse în proiect) vor necesita ele însele anumite adaptări, rectificări, ori
corecturi spre a corespunde imperativelor cerute de specificul programului:
• adaptabilitate
• continuitate
• viabilitate
• eficienţă
• perspectivă de viitor (perenitate)
• rentabilitate (randamentul / beneficii)
• performanţă
5) Algoritmul procedurii de cercetare
Schema-cadru pentru desfăşurarea procesului de cercetare

transdisciplinară, pornind de la apariţia ideii, până la transpunerea în practică
(darea în folosinţă) a roadelor efortului creator al cercetătorului, este prezentat
în diagrama de mai jos.
Pentru că Ideea reprezintă doar o sămânţă, însă ea conţine germenii vieţii şi
toate forţele creatoare necesare viitoarei dezvoltări a realităţii căreia îi dă
naştere revine Cercetătorului misiunea de a se constitui în agentul de
intermediere între idee şi rezultatul ei transformator. De aceea, pe bună dreptate
el a fost comparat cu albina: polenul aparţine naturii, la fel şi produsul finit -
mierea. Însă aceasta din urmă cuprinde în seva sa întreg efortul, străduinţa,
miile de ore de muncă, de pericole şi de suferinţe, uneori chiar viaţa şi, de
fiecare dată, o parte din sufletul celui care şi-a stabilit ca misiune faptul de a
aduce lumii într-atât râvnitul elixir.
- 101 -
IDEE
SISTEMATIZARE
TEMĂ
DE
CERCETARE
ORGANIZARE
PE CONT PROPRIU
PROIECT
DE
CERCETARE
ADRESARE INSTITUTULUI RESPINGER

PE CONT SENAT
PROPRIU
DEZVOLTAREA
PROIECTULUI
PERSONAL
DE
CERCETARE
ECHIPA
COORDONATOR DE
PROIECT CERCETARE
AUXILIARI
IMPLEMENTAREA PROGRAM
PROIECTULUI
PERSONAL
DE
CERCETARE
DIRECTOR ECHIPA
DE DE
PROGRAM APLICARE
AUXILIARI
COLATERALI
- 102 -
Succinte observaţii cu privire la algoritmul prezentat
a) pornind de la principiul că fiecare cercetător are o dublă îndatorire,

odată faţă de Natură, pentru Ideile trimise şi apoi faţă de societatea umană în
cadrul şi pentru care el lucrează, îndeplinindu-şi misiunea existenţială de
promotor al prograsului şi bunei dezvoltări, accentul nu cade pe originalitatea
persoanei, ci pe Idee şi pe implementarea acesteia; altfel spus contează mai puţin
omul prin care se manifestă spiritul progresului; importanţa capitală stă în
capacitatea de a recunoaşte progresul şi de a-l ajuta (a contribui) la
implementarea lui. Cercetătorii sunt primii chemaţi să îndeplinească această
sarcină, dar în al doilea rând fiecare membru al corpului social este dator a
participa după propriile-i forţe. Noica afirma în acest sens: "oamenii încep să fie
interesanţi când au caracter de reprezentanţă; ce e dincolo de ei atrage, nu ce sunt
ei; o idee în slujba căreia se află, nu una care-i slujeşte, care-i îngraşă pe ei".
b) de aceea coordonatorul proiectului va fi selectat din rândul celor
care au capacitatea deopotrivă de a vibra la înălţimea Ideii precum şi de a trasa
planurile strategice, organizatorice, de a proiecta viitorul real, obiectivizat al
acesteia. Ideea poate să-i "aparţină" lui (în sensul de a se fi manifestat la nivelul
minţii sale), sau nu. Important este să înţelegem următorul aspect:
coordonatorul proiectului se află în postura generalului: s-ar putea să fie unul
dintre cei mai slabi soldaţi ai armatei sale (din punct de vedere tehnic) însă el
are ceea ce nu posedă nici unul dintre aceştia şi nici măcar toţi împreună:
viziunea, capacitatea strategică de a da viaţă, de a transpune în realitatea
obiectivă conceptele, gândurile, speranţele şi visele din mintea şi sufletul
fiecăruia din oamenii săi. Astfel încât, pe bună dreptate s-a arătat, că soarta
oricărei bătălii se hotărăşte mai dinainte de a se fi încrucişat primele arme – ea
reprezintă o chestiune de strategie, o creaţie absolut personală a generalilor.
- 103 -
De aceea trebuie să facem necesara distincţie între cercetător şi

managerul activităţii de cercetare. Chiar cel mai capabil cercetător s-ar putea să
nu fie în stare a coordona nici cel mai simplu proiect, întocmai precum cel mai
bun arcaş s-ar putea să ştie prea puţin despre necesarul de muniţie pentru
tunuri, de hrană pentru animale, de alimente şi alte trebuinţe ale oştirii etc., şi
nici despre cum să le împace pe toate acestea spre a câştiga bătălia.
Conducerea unei oştiri, managementul unui proiect ca şi creşterea şi educarea
unui copil sunt activităţi care, nu doar că necesită o pregătire multilaterală, o
viziune şi înţelegere profundă a vieţii şi rosturilor tuturor lucrurilor "pe teren",
ci solicită în acelaşi timp participarea cu toată fiinţa, deopotrivă cu sufletul,
mintea şi conştiinţa, cu resursele de timp şi energie personală. Pentru că, a fi
managerul unui proiect de cercetare (aspect valabil şi pentru alte activităţi)
reprezintă în sine un act de creaţie autentică.
c) ceea ce s-a spus cu privire la coordonatorul de proiect, este valabil,
chiar într-o măsură şi mai mare pentru directorul de program, care prin poziţia
sa are misiunea de a da piept cu realitatea dură a vieţii, a societăţii în mijlocul
şi în beneficiul căreia el trebuia să îşi desfăşoare proiectul sau proiectele
cuprinse în program, să obţină rezultatele şi să le fructifice apoi dăruindu-le
omului şi lumii.
Dacă ar fi să păstrăm cadrele aceleiaşi comparaţii, am putea spune
că, în timp ce coordonatorul de proiect reprezintă generalul purtător al uneia
sau mai multor lupte, directorul de program este şeful întregii oştiri, căruia
(chiar cu riscul pierderii unor lupte) i se cere să câştige bătălia.
d) înţelegem acum de ce trebuie să operăm distincţia între echipa de
cercetare, cuprinzând atât personal specializat cât şi auxiliari şi echipa de
aplicare structural compusă la fel, dar necesitând accentuarea pe aspectele de
operaţionalizare şi implementare faptică.
- 104 -
Putem da ca exemplu echipa de cercetare ce pune la punct modelul

(proiectul) unei noi forme de pedagogie, ori de terapie a dezvoltării personale,
în schimb echipa de aplicare va fi cea care va implementa aceste modele sub
formă de program, ceea ce implică, pe lângă specializarea în tehnica
actualizării modelului şi monitorizarea derulării acestuia, observând
îmbunătăţirile ce i se pot aduce, ideile/ conceptele noi pe care le generează (şi
care pot fi returnate proiectanţilor ori dezvoltate - în limita posibilităţilor - de
chiar membrii acesteia) precum şi întreţinerea stării de bună funcţionare a
proceselor şi mecanismelor specifice proiectului.
e) colateralii din diagramă reprezintă totalitatea persoanelor fizice ori
juridice cooptate în derularea unui anumit program, indiferent de formula
participării ori de mărimea contribuţiei. Aşa cum se va vedea mai jos, numele
acestora este cuprins în Carta Albastră, ca semn de recunoştinţă pentru sprijinul
acordat cercetării transdisciplinare şi totodată – poate în primul rând – ca
exemplu dat comunităţii umane privitor la îndeplinirea misiunii de conştiinţă,
ce-i revine fiecărui membru al corpului social, de a contribui la progresul lumii
şi omului.
II. Prezentarea lucrărilor de cercetare
Cercetarea transdisciplinară - fără a se limita la acest aspect, desigur -

reprezintă, în primul rând, un demers eminamente ştiinţific. Orice idee, înainte
de a fi transpusă în realitatea obiectivă, trebuie să parcurgă - aşa cum am văzut
în secţiunea anterioară - etapa dezvoltării şi organizării acestuia sub forma unui
proiect. Proiectul însă, se structurează pe două mai secţiuni strâns corelate, dar
care, din considerente didactice (şi în limita acestora) pot fi prezentate drept:
- 105 -
• o parte conceptuală - cuprinzând aspectele propriu-zis ştiinţifice,

rezultat al manifestării creatoare a cercetătorului; această parte este cea care
prezintă cel mai mare interes, atât pentru comunitatea academică, precum şi
pentru societate în general, motiv pentru care se impune a fi încadrată într-o
formă şi un limbaj specific, aşa cum se va arăta mai jos.
• o parte organizatorică - exprimând strategia de implementare,
adaptare, continuitate, viabilitate a proiectului precum şi perspectivele practice
de dezvoltare.
A. Cadrul general de organizare şi redactare a lucrării ştiinţifice
Rezultatele unui demers ştiinţific pot intra în patrimoniul ştiinţei numai

dacă sunt publicate. Publicarea presupune prezentarea scrisă sau orală a
demersului ştiinţific respectiv într-o modalitate care să asigure atât înţelegerea,
cât şi reproducerea acestuia, inclusiv de către un alt cercetător sau colectiv de
cercetare. În acest scop orice lucrare ştiinţifică presupune:
1. un titlu care trebuie să fie:
- caracteristic (să releve domeniul, conţinutul, nivelul şi destinaţia
lucrării);
- concis (să transmită printr-un minimum de cuvinte maximum de
informaţie);
- esenţial (să releve esenţa lucrării);
- clasificabil (să fie facil indexat).
Titlu poate fi completat cu:
- subtitlu, în scopul relevării problematicii lucrării;
- supratitlu, în scopul relevării apartenenţei lucrării la o
anumită serie de lucrări.
- 106 -
2. un capitol de introducere, care trebuie să asigure:

- prezentarea „situaţiei problematice” din care a rezultat problema
tratată;
- formularea şi tipologizarea problemei respective;
- enunţarea ipotezei pe baza căreia a fost soluţionată problema;
- prezentarea etapelor de soluţionare a problemei.
În cazul prezentării orale, introducerea are o pondere mai
mare decât în cazul prezentării scrise, cu accent pe prezentarea
planului lucrării
3. un capitol sau mai multe („parte” a lucrării) de tratare, care trebuie să
asigure:
- prezentarea procedurii (metode, tehnici, mijloace, materiale) de
recoltare a datelor;
- expunerea sintetică – tabelară şi eventual grafică – a datelor recoltate;
- relevarea relaţiilor dintre date şi interpretarea ipotetică a acestora;
- formularea concluziilor şi eventual, compararea acestora cu concluziile
altor lucrări.
În cazul prezentării orale, tratarea are o pondere mai mică
decât în cazul prezentării scrise, cu accent pe schematizarea
aspectelor fundamentale.
4. un capitol de încheiere care trebuie să asigure:
- reiterarea sintetică a concluziilor;
- relevarea aportul ştiinţific al lucrării;
- enunţarea posibilităţilor de aplicare a conţinutului lucrării;
- prefigurarea deschiderilor epistemice realizate de lucrare.
În cazul prezentării orale, încheierea are pondere ca în cazul
prezentării scrise, cu accent pe relevarea importanţei lucrării.
- 107 -
O lucrare ştiinţifică va fi relevantă dacă:

a. cele patru părţi sunt structurate în mod:
• coerent (părţile să fie compatibile între ele);
• consistent (părţile să fie coordonate logic prin prisma
ipotezei);
• unitar (părţile să rezulte metodologic una din cealaltă);
• focalizat (părţile să fie centrate pe esenţa lucrării);
b. stilul de redactare este:
• conceptual (bazat pe termeni de specialitate expresivi);
• accesibil (bazat pe limbajul cult uzual);
• precis (bazat pe cuvinte definite şi univoce);
• obiectiv (bazat pe puncte de vedere raţionale şi
impersonale);
• concis (bazat pe propoziţii/ fraze scurte şi clare, de tip
afirmativ);
• viguros (bazat pe afirmaţii directe, france şi ferme,
formulate la diateza activă);
• unitar (bazat pe folosirea consecventă a limbajului şi a
tipului de propoziţii/ fraze adoptate);
• gradual (bazat pe expunerea ascendentă a ideilor);
- legat (bazat pe continuitatea dintre paragrafe, cu ajutorul unor cuvinte
de legătură).
Lucrarea se concretizează, în funţie de conţinut (profunzime, arie de
cuprindere) şi de destinaţie (scop, public destinatar), într-o anumită specie
publicistică. Astfel, lucrările de:
a) analiză – se realizează sub formă de:
- 108 -
• articol, cu menirea prezentării explicative a unei probleme

curente;
• studiu, cu menirea prezentării explicative a unei probleme
complexe;
• eseu, cu menirea prezentării punctului propriu de vedere
asupra unei probleme complexe;
b) sinteză – se realizează sub formă de:
• monografie, cu menirea prezentării ştiinţifice exhaustive a
unei probleme sau capitol;
• manual, cu menirea prezentării didactice şi/sau aplicative
(ca îndrumar) a unei ramuri sau discipline;
• tratat, cu menirea prezentării ştiinţifice exhaustive a unei
ramuri sau discipline;
• enciclopedie, cu menirea prezentării exhaustive a unor
domenii ale cunoaşterii (ştiinţă, tehnologie, artă) sau
întregii cunoaşteri.
Prezentarea lucrărilor ştiinţifice socializând cunoaşterea, rezultă importanţa
pe care o au formele de prezentare scrisă şi orală pentru dezvoltarea
cunoaşterii şi a societăţii.
B. Limbajul în prezentarea lucrării ştiinţifice
Limbajul ştiinţific se structurează prin termeni, se formulează prin

propoziţii şi se derulează prin comunicare.
1. Termenul
1.1. Precizări:
- orice termen:
- 109 -
• este o expresie lingvistică intimă;

• are un designat (ceva pe care îl evocă), acesta putând fi un:
- referent (un obiect sau un eveniment real);
- concept (o entitate ideală).
1.2. Utilizarea termenilor presupune „operaţiuni cu termeni” precum:
a. denumirea, ca operaţiune de asociere a unui termen la o clasă
de obiecte sau la o entitate ideală;
b. descripţia, ca operaţiune de caracterizare a designatului,
acestea putând fi:
• definită, în caz că individualizează obiectul sau
entitatea ideală (se exprimă cu articol hotărât);
• indefinită, în caz că doar circumscrie clasa obiectului
sau entităţii ideale;
c. definiţia, ca operaţiune ce stabileşte relaţia de designare dintre
un termen şi o descripţie nominală (precum termenul „pătrat”
cu descripţia „patrulater cu toate laturile egale şi cu toate
unghiurile drepte”), aceasta putându-se realiza sub formă de
definiţii:
• ostensibile, în caz că asociază prin arătare termenul cu
obiectul;
• operaţionale, în caz că asociază prin corelare termenul
cu un rezultat experimental (precum „o substanţă este
un acid dacă şi numai dacă înroşeşte hârtia de
turnesol”);
• discursive, în caz că asociază prin sinonimie termenul
cu termeni acreditaţi;
- 110 -
d. clasificarea, ca operaţiune prin care fiecare element se

repartizează într-o anumită clasă, cu condiţia ca:
• criteriul de clasificare să fie unic;
• clasele obţinute să fie exclusive (un element trebuie să
apară doar într-o singură clasă);
• clasificarea să nu lase rest (nici un element să nu
rămână neclasificat);
e. abstractzarea-determinarea, ca operaţiuni prin care un termen
devine mai:
• abstract, în caz că intensiunea lui este inclusă în
intensiunea altui termen (orice notă a sa este o notă a
celuilalt);
• determinat, în caz că intensiunea lui include
intensiunea altui termen;
f. generalizarea-particularizarea, ca operaţiuni prin care un
termen devine mai:
• general, în caz că îşi creşte extensiunea, inclusiv ca o
consecinţă a abstractizării;
• particular, în caz că îşi restrânge extensiunea, inclusiv
ca o consecinţă a determinării.
Operaţiunile de abstractizare-determinare şi, respectiv, de generalizare-

particularizare descriu un pătrat al opoziţiilor, ca în figura de mai jos (după
N.Grosu):
- 111 -
abstractizare INTENSIUNE determinare
generalizare EXTENSIUNE particularizare
În această figură:
- săgeţile cu două vârfuri exprimă raporturi contradictorii (de
indeterminare);
- săgeţile cu un vârf exprimă raporturi de subalternare (de determinare).
2. Propoziţia
1. Precizări:
- orice propoziţie:
• este o unitate sintactică relativ autonomă, ce exprimă o idee
determinată;
• se formulează printr-o expresie, dar este relativ independentă
de aceasta, putându-se deci enunţa prin expresii diferite;
• poate fi afirmativă, interogativă, imperativă, praxiologică,
deontică (permisiuni, obligaţii, sfaturi);
• se întemeiază, rămânând relativă la:
- 112 -
- un sistem teoretic dat la o mulţime de propoziţii admise

în acel sistem;
- o logică asociată sistemului, cu reguli pentru derivarea
propoziţiilor;
- posibilităţile experimentale ale momentului dat.
2. Utilizarea propoziţiei presupune „operaţiuni cu propoziţii”,
precum:
a. emiterea propoziţiei, ca operaţiune de cercetare în domeniul
posibilului a semnificaţiei sale, adică să aibă sens (noncontradictorie cu sine,
realizată conform regulilor semantice, sintactice şi pragmatice), fără a i se
judeca valoarea de adevăr;
b. asertarea propoziţiei, ca operaţiune de cercetare în domeniul
realului, deci prin raportare la realitate, a semnificaţiei sale şi respectiv, de
judecare a valorii sale de adevăr;
c. contestarea propoziţiei, ca operaţiune, formulată, cu ajutorul
negaţiei, de raportare a propoziţiei atât de realitate, cât şi la alte propoziţii cu
valoare de adevăr determinată;
d. inferenţa, ca operaţiune de obţinere dintr-un număr de propoziţii a
altor propoziţii („deci”, „prin urmare”, „rezultă că”, „în consecinţă”);
e. demonstraţia, ca operaţiune de inferenţă prin care din mai multe
propoziţii adevărate se obţine o propoziţie adevărată.
3. Propoziţiile se diferenţiază epistemic pe „niveluri

propoziţionale”, precum cel:
o descriptiv, în caz că propoziţia conţine termeni empirici, cu funcţie
constatativ-denotativă;
- 113 -
o explicativ, în caz că propoziţia conţine termeni teoretici, cu funcţie

de relaţionare a termenilor empirici (precum termenul teoretic „greutate
specifică”, ca relaţionare a termenilor empirici „volum” şi „greutate”);
o metateoretic, în caz că propoziţia conţine termeni metodologici, cu
funcţie suprateoretică, de studiere a structurii, conceptelor şi metodelor unei
teorii date.
3. Comunicarea
1. Precizări:
- orice comunicare este posibilă numai dacă receptorul înţelege
propoziţia, fiind necesare:
• perceperea termenilor şi evocarea designaţiilor
(referenţi şi entităţi ideale);
• identificarea operaţiunilor semantice şi sintactice
conţinute;
• stabilirea condiţiilor de veridicitate ale propoziţiei;
• integrarea propoziţiei în fondul cognitiv propriu şi
reducerea (substituţia) semnificaţiei sale (cu)
semnificaţia unor propoziţii cunoscute;
2. Cerinţe:
- realizarea comunicării presupune:
a. precizie, ca realizare a unei legături univoce, pentru a se evita
echivocul, între termeni şi entitatea designată, cu ajutorul unei definiţii
stipulative care stabileşte sensul şi accepţiunea termenilor;
b. concizie, ca exprimare densă, ce afectează însă calitatea preciziei,
raportul dintre precizie-concizie putându-se optimiza în funcţie de clasa de
- 114 -
agenţi cărora i se adresează comunicarea, precum şi în funcţie de scopul

urmărit;
c. bogăţia enunţului, ca maximizare a conceptelor de:
• generalitate, deoarece conceptele mai generale permit
enunţuri mai generale, care îşi subsumează mai multe instante;
• comprehensiune, deoarece conceptele mai profunde susţin
mai multe relaţii şi pot să apară în mai multe formule;
• abstracţie, deoarece conceptele mai abstracte se ridică
deasupra experienţei, ca termeni nonexperenţiali, şi o pot
explica;
d. derularea în sens unic, de la enunţător la receptor, cursiv, coerent.
III. Implementarea rezultatelor cercetării
A. Cadrul organizatoric
Cercetarea transdisciplinară, prin definiţie, are în primul rând, şi mai presus

de toate, caracter utilitar, venind în întâmpinarea omului, promovând - prin
participare activă - progresul ştiinţei, societăţii şi individului, al culturii şi
civilizaţiei per ansamblu şi mai mult decât atât, evidenţierea şi transpunerea în
realitatea socială a Normelor universale ce reglementează procesele Naturii,
pentru ca astfel, comunitatea umană să ştie şi să poată, să aibă, deci, deopotrivă
cunoaşterea şi metodele obiectualizării ei, dar mai presus de toate să
conştientizeze necesitatea armonizării conduitelor individuale şi colective cu
ordinea generală ce guvernează la nivelul întregului Cosmos.
- 115 -
De aceea orice rezultat al cercetării, care nu-şi realizează materializarea la

nivelul social, rămâne un simplu proiect abstract, ori pură utopie. Şi chiar dacă
e de principiu că visele utopice de astăzi reprezintă realitatea zilei de mâine,
totuşi, în primul rând energia şi efortul cercetărilor transdisciplinare trebuie să
se concentreze mai puţin pe schiţarea planurilor zilei de mâine, cât pe
dezvoltarea individului şi a comunităţii, astfel încât să fim pregătiţi cu toţii
pentru acest "Mâine". Pentru că el se va naşte cu adevărat abia atunci. Şi cine
ştie, poate îşi va face intrarea în lume chiar mai repede. Depinde de aportul şi
efortul omului.
Astfel că putem desprinde următoarele capitole definitorii pentru procesul
de implementare:
a) Direcţiile generale:
• în cultură: - prin mutaţia de paradigmă spre viziunea holografică
asupra universului, vieţii şi fiinţei (percepute ca un tot unitar, un flux continuu de
realităţi organizate sistemic, structurate de legi bine stabilite, ierarhizate
funcţional şi derulându-şi procesele existenţiale într-o perfectă armonizare
derivată din acţiunea lor sinergică, sub impulsul creator al unor Principii de
rangul cel mai înalt); prin dezvoltarea şi unificarea ştiinţei, concomitent cu
ridicarea acesteia la normele Ştiinţei Universale, punctul şi realitatea matriceală
de confluenţă cu religia, arta, filosofia, conturând astfel modelul unui veritabil
cod, procedeu şi modalitate - nu doar de percepere - ci de trăire veritabilă a vieţii,
deopotrivă la nivel cotidian (de zi cu zi) cât şi istoric.
• în societate: - prin ridicarea standardului de viaţă cu accent pe
calitatea şi dezvoltarea durabilă a întregii comunităţi umane, valorificând
principiul conform căruia adevărata civilizaţie începe cu omul, trece prin
procesul manifestării creatoare a acestuia pentru a se întoarce apoi la om, acelaşi
- 116 -
om dar devenit acum altul prin chiar supunerea acestei alchimii existenţiale de
autoexprimare a propriei sale metamorfoze: Hommo Sui Transcedentalis.
• în educatie: - prin reargumentarea anticei educaţii paideice şi
modelarea unor cadre, structuri, metode noi, adaptate actualelor necesităţi de
manifestare a speciei umane, potrivit nivelului prezent al devenirii vieţii pe Terra.
• în tehnologie: - prin deschiderea posibilităţii de utilizare şi
valorificare a multiplelor forme de energie existente în Lumea Naturii şi a
Universului, deopotrivă manifestate prin intermediul tuturor categoriilor de
fiinţe, inclusiv cele umane. Singura barieră actuală o constituie necredinţa,
derivată din lipsa elementară de educaţie corespunzătoare a oamenilor de ştiinţă
cu privire la procesele reale ale manifestării vieţii, fapt ce determină imediat
incapacitatea de înţelegere a fenomenelor şi realizare a cauzelor/ principiilor şi
legilor după care acestea funcţionează.
• la nivelul fiinţei umane: - prin luarea în considerare a structurii
reale şi complete a ceea ce numim cu titlul generic de "om", perceperea
mecanismelor de funcţionare a acestora precum şi identificarea fiinţei interioare,
cunoaşterea funcţiilor şi necesităţile Sinelui, a nivelelor de conştiinţă şi a
gradelor de conştientizare (de percepere a realităţii) a regulilor dezvoltării
individuale şi a metodelor practice de aplicare a lor pentru îndeplinirea rostului
fiinţei umane, a misiunii sale existenţiale, care de asemenea scapă înţelegerii şi
câmpului de acoperire al ştiinţelor actuale.
b) Forme de implementare
1. Centre specializate: - pe diverse direcţii de asistenţă şi consultanţă, atât
în domeniul socio-uman, cât şi tehnologic
2. Şcoli: - cu titlu generic, axate pe educaţia paideică, indiferent de cadrul
instituţionalizat sau nu al structurii respective. În ziua de astăzi "fiecare poate şi
- 117 -
trebuie să fie propriul său dascăl; şi cel mai bun" - cum spunea Iorga - şi de
aceea singurul lucru necesar este să afle cum.
3. Universităţi: - structurile universitare desuete de proporţie covârşitoare
se vor înnoi prin cadre tinere, în măsură să înţeleagă şi să transforme
programele şi metodele educaţionale spre a crea cu adevărat conţinutul (până
acum absent) pentru această realitate numită Universitate şi care, are ca
misiune chiar studiul universului.
4. Alte structuri asociative: - societăţi comerciale, asociaţii civile
profesionale, ateliere, centre de creaţie etc.
5. Pe cont propriu: - în spiritul ce însoţeşte orice profesiune liberală şi cu
atât mai mult cercetarea, se pot implementa la fel de bine rezultatele acesteia şi
sub această formă, mai ales că autorul rezultatelor (cercetătorul individual) este
cel mai în măsură să le înţeleagă, atât în mecanismele lor interne cât şi sub
aspectul metodelor de utilizare şi valorificare.
Desigur că aceste modalităţi vor fi selectate şi utilizate după caz de către
fiecare Institut şi fiecare cercetător în parte, în funcţie de aspectele concrete ale
obiectului cercetării respectându-se pricipiile majore ale transdisciplinarităţii
precum şi misiunea acesteia, aşa cum au fost ele conturate în cuprinsul celor
trei volume ale seriei dedicate cercetării transdisciplinare.
Cu deosebire însă este important de reţinut, ca regula numărul unu a
implementării rezultatului cercetării transdisciplinare: la timpuri noi, oameni
noi şi de asemenea pentru lucruri noi, forme noi. Această optică, are în vedere
în principal faptul că, pentru valorificarea cât mai reuşită a rezultatelor, trebuie
evitată pe cât posibil interferenţa cu structurile tradiţionale ale societăţii,
recunoscute prin rigiditate, adaptare greoaie la nou, ritm foarte lent al
schimbărilor interne, formalism şi birocratizare accentuată, instituţionalizare şi
- 118 -
supraveghere statală, subordonare în faţa factorului politic, obtuzitate în

recunoaşterea şi promovarea valorilor etc.
Astfel încât recomandăm ca aplicarea practică a proiectelor şi programelor
de cercetare să evite pe cât posibil instituţiile publice (în fapt, ale statului) şi să
caute atât forme de manifestare, cât şi colaborare/ sprijin în structurile private,
nonguvernamentale bazate pe antreprenoriat, iniţiativă individuală, implicare şi
responsabilitate, asumare a riscurilor, decizie personală, etc. factori prin
excelenţă specifici valorizării omului ca şi potenţial creator de nou şi aducător de
progres la nivel social. Şi de aceea înţelegem acum faptul că una din cele mai
performante modalităţi de implementare a roadelor cercetării în societate se
înfăţişează chiar sub aspectul a ceea ce occidentul şi noile orientări în ştiinţa
managementului definesc prin sintagma "afacere" şi care nu urmăreşte (ca în
viziunea clasică) obţinerea de profit material, ci satisfacerea trebuinţelor
fundamentale ale fiinţei umane, ierarhizate conform Piramidei descoperite de
Maslow (atât în cazul celui care face afacerea, cât şi a celor ce apelează la
obiectul-servicii, produse, etc.-acesteia). Astfel încât, dacă bunurile, capitalurile,
serviciile, etc. sunt doar instrumente de intermediere între fiinţele umane în
demersul lor de satisfacere a trebuinţelor, afacerea este de aceea, metoda cea mai
potrivită (vremurilor noastre) prin care oamenii (indiferent de poziţia lor: clienţi,
angajaţi, patroni, parteneri, etc.) reuşesc să obţină rezultatul dorit.
Şi dacă oamenii îşi ating acest obiectiv dezvoltând raporturi de afaceri între
ei - în fapt o altă formă de comunicare şi de acţiune comună pe principiul
sinergiei, la nivelul întregii societăţi - cu atât mai mult cercetarea
transdisciplinară, dacă vrea să îndeplinească misiunea sa în şi pentru această
lume, cu aceşti oameni ce o compun, trebuie totodată să înveţe acelaşi limbaj
şi să participe cu aceleaşi instrumente la raporturile comunitare. Cercetarea
transdisciplinară, deci, atunci când vrea să iasă din laborator sau din mintea şi
- 119 -
sufletul cercetătorului, pentru a se dărui lumii şi tuturor oamenilor, trebuie mai

întâi să înveţe a privi în această lumină şi a se îmbrăca în aceste forme.
Iată de ce, pentru a putea prinde rădăcini în jungla raporturilor sociale
actuale, orice proiect de cercetare trebuie realizat ca program după normele de
întocmire şi implementare a oricărui veritabil plan de afaceri. Căci soarta
oricărei bătălii stă în viabilitatea planului strategic aplicat la câmpul de luptă;
reuşita sau înfrângerea ţin într-o proporţie covărşitoare, nu atât de mărimea şi
capacitatea de luptă a oştirii, cât de organizarea companiei şi de întrebuinţarea
factorilor de mediu, la faţa locului.
Astfel încât, în ceea ce urmează vom expune succint normele metodologice
generale de întocmire a planului de afaceri (aşa cum au fost ele prezentate în
literatura de profil – C. Sasu “Enciclopedia intreprinzătorului”, Ed. Economică,
Bucureşti,1999), înţelegând că acestea reprezintă un cadru orientativ, adaptabil
la fiecare situaţie particulară, în funcţie de necesităţile specifice formelor şi
formulelor atât socio-economice, cât şi juridice alese pentru implementare.
B. Procesul de elaborare a planului strategic (după C.Sasu)
1. Definiţia şi necesitatea elaborării unui plan de afaceri
Planul de afaceri este un document scris prin care se descriu în mod detaliat
toate elementele relevante interne şi externe firmei şi care are ca scop
demonstrarea viabilităţii afacerii. Dacă la iniţierea unei afaceri se elaborează un
studiu de fezabilitate, în faza de dezvoltare a afacerii se elaborează un plan de
afaceri. Adesea, planul de afaceri integrează planuri funcţionale, precum planul
de marketing, planul financiar şi planul de organizare.
- 120 -
Elaborarea planului de afaceri reprezintă o necesitate atunci când

întreprinzătorul doreşte să obţină un împrumut. Pentru a-şi crea o bază
financiară solidă necesară dezvoltării unei afaceri, cei mai mulţi întreprinzători
apelează la creditori şi investitori - ca surse externe de capital. Întreprinzătorul
trebuie să convingă potenţialii creditori şi investitori că afacerea sa este
promiţătoare, că are accesibilitate pe piaţă, dispune de un management adecvat
şi prezintă o eficienţă a investiţiilor atractivă. Instrumentul prin care va realiza
acest lucru este planul de afaceri. Un plan de afaceri bine întocmit devine o
propunere de finanţare completă de care vor fi interesaţi cei mai mulţi
investitori. De exemplu, planul trebuie să crească interesul celor ce pot şi sunt
interesaţi în a acoperi investiţiile, ca şi cheltuielile impuse de dezvoltarea şi
introducerea pe piaţă a unui nou produs. De asemenea, planul trebuie gândit în
aşa fel încât să garanteze creditorului restituirea împrumutului ce l-a acordat
pentru dotarea companiei cu tehnologii noi şi modernizate. Dacă partenerii sunt
interesaţi în special de recuperarea capitalului şi dobânzii, precum şi de modul
de supravieţuire a firmei unor eventuale crize şi garanţiile achitării
împrumuturilor, investitorii sunt interesaţi de obţinerea unor profituri. În plus,
ei vor să ştie cum li se vor restitui forndurile de investiţii şi anume prin licitaţie
publică, vinderea firmei sau răscumpărare managerială.
Elaborarea planului de afaceri este impusă şi de faptul că organizaţiile, ca
şi persoanele individuale, luând în considerare relaţiile pe termen lung cu
companiile de mărime medie - parteneri în cadrul companiei mixte, clienţi,
furnizori, distribuitori şi candidaţi executivi -, sunt tot mai tentate să se
informeze dintr-un astfel de plan.
Necesitatea elaborării planului de afaceri se impune şi în situaţia în care o
firmă mică sau mijlocie doreşte să facă o achiziţie importantă, fie să fuzioneze
cu o altă companie. Managerii firmei care este achiziţionată, dacă vor să
- 121 -
rămână în continuare în conducere, vor dori să cunoască planurile companiei

cu care au fuzionat. Şi în mod similar, cumpărătorii vor fi influenţaţi pozitiv de
existenţa unui plan de afaceri al firmei care doreşte fuzionarea.
Deosebit de importantă pentru întreprinderile mici şi mijlocii este
colaborarea cu o mare corporaţie. De asemenea, includerea într-un lanţ de
desfacere al mărfii de către distribuitor de renume este o realizare deosebită a
micului întreprinzător. În general, marile companii sunt foarte rezervate în
privinţa angajamentelor cu întreprinderile mici şi mijlocii, datorită faptului că
ele sunt o necunoscută pentru piaţă. Prin elaborarea unui plan de afaceri bine
gândit se pot împrăştia aceste îndoieli.
În sfârşit, planul de afaceri reprezintă un mijloc standard de evaluare a
potenţialului afacerii în vederea pătrunderii pe pieţele străine.
Internaţionalizarea afacerilor a luat o amploare fără precedent şi nici o firmă,
fie mare sau mică, nu mai poate omite oportunităţile care apar pe pieţele
internaţionale. Elaborarea unui plan de afaceri va arăta modalităţile în care
afacerea poate concura cu succes pe pieţele internaţionale.
2. Cerinţele elaborării planului de afaceri
Pentru realizarea unui plan cât mai eficient întreprinzătorul trebuie să

respecte o serie de cerinţe în elaborarea planului de afaceri.
1. Planul trebuie să fie rezonabil de scurt. Cei care citesc planul de
afaceri sunt persoane care nu îşi permit să-şi irosească timpul. Prin urmare,
întreprinzătorul trebuie nu numai să-şi prezinte afacerea cu atenţie, ci şi în mod
clar, cât mai concis cu putinţă.
- 122 -
2. Evitarea exagerărilor. Potenţialul vânzărilor, estimarea veniturilor

şi tendinţele de creştere nu trebuie să fie exagerate. Prezentarea pe documente
în cadrul planului măreşte credibilitatea acestuia.
3. Implicarea personalului în elaborarea planului. Antrenarea
salariaţilor în elaborarea planului îi conferă acestuia realismul necesar şi îi
măreşte gradul de aplicabilitate. Acordul deschis al salariaţilor cu planul de
afaceri reprezintă un factor de succes, iar consensul va pune bazele cooperării
pentru realizarea acestuia.
4. Orientarea spre viitor. Planul trebuie să conţină proiecţii şi tendinţe
de afaceri, prin care să se prefigureze intenţiile întreprinzătorului şi
oportunităţile de exploatare a acestor tendinţe.
5. Identificarea pieţei ţintă. Identificarea nişei de piaţă este crucială
pentru succesul planului de afaceri. Prin plan trebuie reliefat modul în care au fost
identificate segmentele de piaţă ale firmei şi cum vor fi atinşi consumatorii ţintă.
6. Evitarea personalizării. Planul nu trebuie scris la persoana întâi, ci
la persoana a treia, pentru menţinerea obiectivităţii şi evitarea emoţiilor
personale în procesul de scriere.
7. Crearea unei imagini profesionale. Planul trebuie să fie atrăgător,
scris în mod profesionist, cu evitarea extravaganţelor.
3. Procesul de elaborare a planului de afaceri
Deşi planul de afaceri nu are o formă standard, mărimea şi conţinutul

aceestuia variind în funcţie de scopul urmărit, procesul elaborării lui cuprinde
două mari etape: culegerea informaţiilor şi organizarea acestora.
- 123 -
A. Culegerea informaţiilor. Un plan de afaceri eficient trebuie să se bazeze pe

informaţii exacte şi convingătoare. Informaţiile necesare întocmirii planului de
afaceri trebuie să fie disponibile înainte de începerea lui, pentru a nu se
întrerupe procesul de elaborare din cauza lipsei de informaţii.
Informaţiile necesare elaborării unui plan de afaceri cuprind următoarele:
- informaţii generale despre afacere: numele şi adresa firmei, data
înregistrării şi sfera de activitate; structura legală; prezentarea fondurilor şi a
asociaţilor principali; descrierea generală a afacerii;
- informaţii despre piaţă: statistici ale pieţei ţintă: mărime, cota de piaţă,
tendinţe; date referitoare la concurenţi: cifra vânzărilor, profituri, tendinţe
actuale ale vânzărilor lor, concurenţi indirecţi; beneficiari; strategii de
marketing: strategii de produs, strategii de preţ, strategii de distribuţie, strategii
de promovare;
- informaţii manageriale: echipa managerială, personal-cheie, consiliu de
conducere, consultanţi;
- informaţii operaţionale: date referitoare la costul materialelor şi
manoperei; furnizori, forţa de muncă, costuri de prelucrare; date referitoare la
patente, mărci, drepturi de autor; proiecte actuale şi de perspectivă privind
cercetarea şi dezvoltarea produselor;
- informaţii financiare: previziuni financiare: profituri, flux de numerar,
costuri, punct critic, surse de finanţare.
B. Organizarea informaţiilor. Planul de afaceri trebuie să cuprindă secţiuni

distincte privind descrierea afacerii, strategia acesteia, produsele sau serviciile,
strategiile de marketing planul de operaţii, informaţiile financiare.
Un posibil model de plan de afaceri poate avea următoarea structură:
a) Coperta sau pagina de titlu
- 124 -
b) Obiectivul planului de afaceri

c) Cuprinsul planului de afaceri
d) Rezumatul
e) Secţiunea I - Descrierea afacerii şi a produselor sale
f) Secţiunea II - Studiul pieţei
g) Secţiunea III - Planul marketing
h) Secţiunea IV - Planul de operare
i) Secţiunea V - Managementul personal
j) Secţiunea VI - Planul financiar
k) Secţiunea VII - Documente justificative.
C. Descrierea conţinutului planului de afaceri

(a) Coperta sau pagina de titlu. Coperta sau pagina de titlu trebuie să
cuprindă:
- identificarea firmei: nume, logo, adresă, telefon;
- destinatarul planului de afaceri;
- declaraţia de confidenţialitate.
Coperta sau pagina de titlu nu trebuie să fie încărcată. Ea trebuie să fie
elegantă, atractivă şi ordonată. Dacă planul se va folosi pentru solicitarea unui
împrumut, se va folosi o copertă distinctă pentru fiecare bancă sau sursă de
capital solicitată. Declaraţia de confidenţialitate are ca scop precizarea faptului că
informaţiile din planul de afaceri nu pot fi copiate sau transmise unei terţe părţi.
(b) Obiectivul planului de afaceri. Prima pagină a planului de afaceri
trebuie să prezinte obiectivul acestuia pe cât de simplu este posibil. Conţinutul
lui este în funcţie de scopul urmărit. Dacă de exemplu, planul de afaceri este
elaborat pentru a se obţine un împrumut, obiectivul principal trebuie să
răspundă la o serie de întrebări privind solicitantul împrumutului, forma de
- 125 -
societate comercială adoptată, suma solicitată, scopul împrumutului, modul de

folosire al banilor, în ce fel va influenţa mersul afacerii suma împrumutată. În
mod obişnuit, obiectivul principal nu trebuie să depăşească o pagină.
Obiectivul principal nu poate fi redactat până nu s-a calculat necesarul de
capital de împrumut şi nu s-a elaborat secţiunea privind informaţiile financiare.
(c) Cuprinsul planului de afaceri. Un plan de afaceri are şapte secţiuni.
Ele pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de detaliere dorit. Dacă se
urmăreşte suplimentarea unui credit sau obţinerea unui fond de investiţii relativ
mic, este suficientun plan care indică domeniul şi perspectivele firmei. Un
astfel de plan este indicat să se elaboreze de către firmele fără tradiţie, în
primele faze de dezvoltare. El poate fi utilizat însă şi de firmele cu tradiţie,
dacă doresc să testeze poziţia unor eventuali investitori faţă de acestea. Dacă
însă se urmăreşte acordarea unui împrumut mai mare, va trebui elaborat un plan
care să conţină în profunzime studiul pieţei, vânzările proiectate pe o perioadă
de cinci ani, informaţii detaliate asupra cercetării şi dezvoltării şi date
financiare care să susţină prevederile şi proiectele activităţii firmei.
Un plan de faceri poate avea deci următorul conţinut:
Secţiunea I - Descrierea afacerii şi a produselor sale: descrierea afacerii:
misiunea firmei, istoric, descriere generală, descrierea produselor/ serviciilor.
Secţiunea II - Studiul pieţei: piaţa ţintă, mărimea şi tendinţele pieţei, concurenţi.
Secţiunea III - Planul de marketing: strategia generală de marketing: promovare,
determinarea preţurilor, distribuţie; vânzări, garanţii şi servicii post vânzare.
Secţiunea IV - Planul de operare: amplasare geografică, facilităţi, echipamente,
forţa de muncă .
Secţiunea V - Management şi personal: echipa managerial: echpa managerială,
asistenţa managerială necesară.
Secţiunea VI - Planul financiar: situaţiile financiare, cererea de finanţare.
- 126 -
Secţiunea VII - Documente justificative.

(d) Rezumatul. Rezumatul descrie toate elementele esenţiale ale
planului de afaceri în 2-3 pagini şi trebuie să conţină următoarele informaţii:
- un sinoptic al strategiei firmei;
- o scurtă descriere a pieţei şi a locului firmei pe această piaţă;
- o scurtă descriere a produselor sau serviciilor;
- o scurtă prezentare a calificării echipei de conducere care asigură
succesul în afaceri;
- o prezentare condensată a datelor financiare;
- venitul annual şi câştigul net pe ultimii cinci ani;
- o estimare a sumei necesare a fi împrumutată şi prezentarea modului în
care vor putea fi folosiţi banii şi a modului de restituire a împrumutului. Sinteza
informaţiilor de mai sus într-o formă concentrată va putea permite formarea
unei viziuni clare şi precize asupra planului complet. Obiectivul rezumatului
planului este de a convinge creditorii şi investitorii să continue lectura planului
de afaceri. Un rezumat concis, frumos redactat şi convingător va reţine
întotdeauna atenţia şi va avea o primă impresie favorabilă despre întreprinzător
şi afacerea sa.
Dacă planul este trimis unor financiari care nu-l cunosc pe
întreprinzător sau care ar putea să nu fie interesaţi de ofertă, se poate trimite
numai rezumatul cu o scrisoare de prezentare.
În felul acesta se păstrează secretul asupra detaliilor planului, iar dacă
rezumatul trezeşte interesul financiarilor, se va expedia şi restul planului.
(e) Secţiunea I - Descrierea afacerii şi a produselor sale. Această
parte are două componente: descrierea afacerii şi descrierea produselor/
serviciilor.
- 127 -
e1. Descrierea afacerii cuprinde: misiunea firmei, istoric, descrierea

generală a afacerii.
• Misiunea firmei determină poziţia actuală a firmei pe piaţă, precum
şi direcţia sa viitoare. Declaraţia privind misiunea afacerii trebuie să pună
accent pe crearea unui avantaj competitiv firmei prin identificarea unui mod
nou, mai bun sau diferit de satisfacere a cerinţelor consumatorului.
• Istoricul firmei. Managerul unei firme existente trebuie să
elaboreze un scurt istoric al firmei care să cuprindă data înfiinţării, scopul ei,
realizările mai importante, eventuala modificare a profitului, eşecurile şi crizele
prin care a trecut. Unii manageri omit, de regulă, ultimele două aspecte, însă,
deşi nu trebuie insistat prea mult asupra eşecurilor, ele trebuie menţionate,
pentru a da credibilitate planului.
• Descrierea generală a afacerii. Pentru familiarizarea creditorilor şi
investitorilor cu natura afacerii, întreprinzătorii trebuie să cuprindă în planul de
afaceri şi o descriere generală a afacerii.
Descrierea generală a afacerii trebuie să cuprindă situaţia actuală a afacerii
şi să identifice factorii-cheie ai succesului. Cu alte cuvinte trebuie precizat
domeniul de activitate al afacerii (comerţ, servicii, industrie), produsele şi/ sau
serviciile, clienţii. De asemenea, se va reflecta stadiul afacerii: nouă,
expansiune, preluarea unei afaceri existente. Nu trebuie omisă nici forma de
societate comercială a firmei. Se va arăta şi modul în care va ajunge profitabilă
afacerea, data când va începe să deruleze. Răspunsurile vor fi, desigur,
diferenţiate în funcţie de faptul dacă afacerea este incipientă sau este o preluare
a unei afaceri existente. Tot în acest subcapitol se vor prezenta şi influenţele
reglementărilor guvernamentale şi legislative asupra derulării afacerii.
e2. Descrierea produselor/ servciilor. Planul de faceri trebuie să cuprindă
şi o descriere generală a produselor/ serviciilor firmei şi modului lor de
- 128 -
folosire. Descrierea trebuie făcută în aşa fel încât creditorii şi investitorii să fie
convinşi că oferta prezentată de întreprinzător este mai eficientă decât cea a
concurenţei. Se pot folosi în acest sens desene, diagrame şi fotografii sau
mostre. De mare ajutor poate fi prezentarea poziţiei produsului în cadrul
ciclului său de viaţă. Financiarii sunt deosebit de interesaţi de existenţa unor
patente şi drepturi de autor care să protejeze produsul, odată ce acesta are
succes pe piaţă. Planul de afaceri trebuie să cuprindă şi o comparaţie a
produselor sau serviciilor firmei cu cele ale competitorilor, prezentând
elemenetele specifice şi caracteristicile ce dau unicitate produselor sau
serviciilor. Trebuie, de asemenea, arătată evoluţia produselor. Investitorii
rareori sprijină firma care realizează un singur produs. De aceea, se vor arăta ce
noi produse sau servicii pot fi generate şi când pot fi introduse acestea.
Pentru produse se va face şi o descriere a procesului de producţie,
materiile prime de bază necesare şi resursele lor de aprovizionare. De
asemenea, se vor arăta metodele de producţie folosite şi se va prezenta o schiţă
a amplasării fabricii.
(f) Secţiunea II - Studiul pieţei. Unul dintre aspectele esenţiale asupra cărora
se opresc creditorii sau investitorii potenţiali îl reprezintă piaţa. Ei studiază dacă
produsele sau serviciile firmei au o piaţă reală sau nu. Fiecare întreprinzător
solicitant de fonduri trebuie să includă în planul de afaceri o descriere a
obiectivelor pe care le are firma pe anumite pieţe, precum şi a caracteristicilor
acestor pieţe. Această secţiune trebuie să înceapă cu identificarea pieţei de
desfacere, specificându-se categoria cumpărătorilor, prezentându-se apoi întinderea
pieţei. De asemenea, se va arăta evoluţia pieţei (dezvoltare, staţionare sau în
declin), motivaţia cumpărării produselor sau serviciilor, segmentarea pieţei, locului
produsului pe piaţă, posibilitatea extinderii pieţei.
- 129 -
Pentru a se constata dacă o piaţă este profitabilă, trebuie parcurse două

etape:
1) Evidenţierea interesului de care se bucură produsele/ serviciile pe o
anumită piaţă. Întreprinzătorul trebuie să fie capabil să demonstreze că clienţii
de pe piaţa sa au nevoie de bunurile şi serviciile pe care le oferă. Acest lucru
este deosebit de greu de arătat în cazul unei afaceri noi.
2) Studierea cerinţelor pieţei. Planul de afaceri trebuie să cuprindă şi
aspecte privind dinamica pieţei, prezentându-se în acest sens date concrete. În
acest sens, deosebit de utile îi sunt întreprinzătorului chestionarele care reflectă
cerinţele consumatorilor, studiile demografice, revistele de specialitate.Datele
concrete privind piaţa sunt deosebit de importante deoarece ele reprezintă baza
tuturor proiectelor financiare ale firmei din cadrul planului de afaceri.
Studiul pieţei cuprinde piaţa ţintă, mărimea şi tendinţele pieţei, concurenţi.
f1. Piaţa ţintă. Prin planul de afaceri trebuie reliefat modul în care au fost
identificate segmentele de piaţă ale firmei şi cum vor fi atinşi consumatorii
ţintă.
f2. Mărimea şi tendinţele pieţei. Preferinţele consumatorilor se schimbă
mereu şi în planul de afaceri trebuie să se reflecte factorii care influenţează
mărimea şi tendinţele pieţei în modul în care va evalua întreprinzătorul aceste
preferinţe.
f3. Concurenţi. Întreprinzătorul trebuie să descrie şi concurenţa pe care o
întâlneşte pe piaţă. Subestimarea concurenţei poate fi fatală. Obţinerea de
informaţii privind ponderea concurenţilor pe piaţă, produsele şi strategiile
folosite nu ese, de regulă, dificilă. Tot aici trebuie să se arate şi avantajele pe
care le are firma faţă de competitori.
- 130 -
(g) Secţiunea III - Planul de marketing conţine startegia generală de

marketing; promovare, determinarea preţurilor, distribuţie; vânzări, garanţii şi
servicii postvânzare.
Prin planul de afaceri trebuie să se evidenţieze politicile promoţionale
folosite, politica generală a preţurilor, precum şi canalele de distribuţie care vor
fi utilizate. DE asemenea se vor preciza metodele de vânzare şi sistemul de
garanţii şi srvicii postvânzare, dacă produsele reclamă asemenea servicii.
(h) Secţiunea IV- Planul de operare cuprinde amplasarea geografică,

facilităţile, echipamentele, forţa de muncă.
h1. Amplasarea geografică se referă la localizarea afacerii şi avantajele şi
dezavantajele acesteia. Apropierea faţă de consumatori poate fi relevantă în
domeniul serviciilor, iar accesul la căile de transport pentru firmele productive.
h2. Facilităţile. Se vor preciza facilităţile necesare: birouri, magazine,
ateliere, parcări, etc., precum şi dacă acestea sunt sau nu închiriate.
h3. Echipamentele. Se vor preciza echipamentele necesare şi costul
achiziţiei lor.
h4. Forţa de muncă. În plan se vor descrie şi forţa de muncă existentă,
instruirea sa şi modalităţile de perfecţionare ale acesteia.
(i) Secţiunea V - Management şi personal. Această secţiune se referă

la echipa managerială necesară.
i1. Echipa managerială. Cel mai important factor în succesul unei afaceri
îl reprezintă conducerea. Creditorii şi investitorii apreciază în mod deosebit
abilitatea şi experienţa echipei de conducere în luarea deciziilor financiare. În
acest sens trebuie prezentate aptitudinile şi competenţa managerilor,
introducându-se un paragraf privind formaţia fiecărui membru al echipei,
- 131 -
incluzând date despre experienţa profesională, realizările profesionale, locuri

de muncă avute, cu date exacte şi motivele schimbării serviciului, studii (şcoli
urmate, diplome obţinute, absolviri, cu date exacte). De asemenea, trebuie
descrisă şi personalitatea membrilor echipei de conducere şi modul cum ei se
completează reciproc. Financiarii investighează nu numai creditul de care se
bucură firma, ci şi pe cel al echipei de conducere.
i2. Asistenţa managerială necesară. Se va descrie eventuala asistenţă
managerială necesară în domeniul informaticii, marketingului, serviciilor
consumatorului etc.
(j) Secţiunea VI - Planul financiar. Această secţiune cuprinde

situaţiile financiare şi cererea de finanţare.
j1. Situaţiile financiare întocmite în planul de afaceri sunt proiectarea
veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor, proiectarea fluxului ed numerar,
bilanţul.
Creditorii şi investitorii analizează cu foarte multă atenţie informaţiile
financiare cuprinse în planul de afaceri. Ei folosesc, de asemenea, situaţiile
financiare ale firmei pe aniiprecedenţi pentru a analiza sănătatea financiară a
firmei şi posibilitatea ei de a rambursa împrumuturile sau de a obţine un venit
corespunzător. Întreprinzătorul trebuie să elaboreze cu atenţie şi proiecte
financiare pe următorii ani. Pentru aceasta se utilizează unele documenmte de
control, cum sunt bilanţul, declaraţiile de venit, fluxul de casă. De asemenea,
pentru a elabora un plan de afaceri cât mai convingător va trebui să folosească
analiza punctului critic şi să proiecteze un flux de casă adecvat.
j2. Cererea de finanţare. Întreprinzătorul trebuie să prezinte scopul
împrumutului, suma cerută şi termenele de restituire a împrumutului. Scopul
împrumutului trebuie să fie descris detaliat, precizăndu-se modul exact de
- 132 -
folosire a fondurilor. O formulare a scopului folosirii fondurilor de genul

„modernizare”, „fond de rulment” sau „expansiune” este insuficientă şi este
greu de presupus că va fi acceptată ca fiind mulţumitoare de către creditor sau
investitor. De aceea, se vor face descrieri amănunţite cum ar fi, de exemplu,
modernizarea producţiei prin introducerea a cinci noi războaie de ţesut de mare
randament care vor mări productivitatea cu 10%.
Întreprinzătorul trebuie, de asemenea, să precizeze suma exactă cerută
ca împrumut, anexănd şi unele date ajutătoare, cum sunt volumul vănzărilor
trecute şi nivelul producţiei realizate. El nu trebuie să ceară o sumă mai mare
de bani pentru a obţine măcar o parte din ei, deoarece financiarii sunt
familiarizaţi cu structura costurilor industriale şi comerciale.
Un alt element cheie al propunerii de împrumut sau investiţie îl
reprezintă programul de rambursare a fondurilor solicitate. Bancherul vrea să
fie sigur că solicitantul îi va restitui capitalul şi dobânda, iar investitorul doreşte
să obţină o anumită rată a profiturilor. Proiectele financiare trebuie să reflecte
capacitatea firmei de a rambursa împrumutul şi de a realiza un venit
corespunzător. Fără o astfel de dovadă, cererea de împrumut este greu de crezut
că va fi acceptată.
În sfârşit întreprinzătorul trebuie să includă şi un plan de evaluare în
timp a proiectului propus. În acest sens se va arăta data estimată a lansării
proiectului şi termenele principale de realizare a diferitelor etape.
(k) Secţiunea VII – Documente justificative. Informaţiile suplimentare

şi documentele care nu sunt cruciale, însă de potenţial interes pentru cititorul
planului sunt trecute în anexe. Dintre acestea mai importante sunt: scrisori de
referinţă, contracte de închiriere, organigrame, acte legale, etc.
- 133 -
4. Managementul implementării
Din punct de vedere formal, implementarea proiectelor de inovare

presupune parcurgerea următoarelor etape:
- precizarea obiectivelor, a procedurilor şi a resurselor;
- numirea şefilor şi constituirea echipelor de proiect;
- programarea activităţilor;
- asigurarea resurselor;
- concretizarea activităţilor;
- măsurarea rezultatelor, reducerea riscurilor de apariţie a efectelor
negative şi aplicarea corecţiilor care se impun.
Întrucât succesul în afaceri al firmelor presupune în ultimă instanţă creare
de produse sau servicii rentabile care, pe de o parte, să satisfacă anumite
aşteptări ale consumatorilor şi, pe de altă parte, să nu poată fi imitate cu
uşurinţă de către firmele concurente, atunci reuşita oricărui proiect de inovare
depinde de următoarele condiţii interdependente:
- manageri competitivi;
- subiecţi competitivi;
- structuri competitive.
În acest context se pun următoarele probleme:

- care sunt particularităţile psihologice care fac posibilă competitivitatea
?
- cum pot fi selectaţi sau recrutaţi subiecţii potenţiali competitivi?
- cum poate fi formată şi dezvoltată competitivitatea managerială?
- cum poate fi asigurată motivaţia pentru competitivitate?
- cum pot fi create structuri competitive?
- 134 -
a) Particularităţile psihologice ale subiecţilor potenţial competitivi
Competitivitatea oricărei organizaţii depinde, înainte de orice, de

aptitudinile şi de motivaţia pentru competitivitate a oamenilor care o compun.
Creşterea competitivităţii la nivel organizaţional presupune, ca o condiţie
prealabilă, selectarea (din interior) şi recrutarea sistematică (din exterior) a
subiecţiolor potenţial competitivi. Cum poate fi realizat un asemenea obiectiv?
În primul rând, trebuie să se răspundă la întrebarea: prin ce se deosebeşte din
punct de vedere psihologic un subiect potenţial competitiv de unul
necompetitiv? În al doilea rând, sunt necesare metode şi mijloace valide şi
valabile de selectare şi de recrutare a indivizilor potenţial competitivi.
Există patru categorii de particularităţi care fac posibilă competitivitatea.
Prima categorie cuprinde particularităţi de tip intelectual: gândirea divergentă,
gândirea convergentă, perceptivitatea sintetico-analitică. Altfel spus,
competitivitatea implică fluiditate, flexibilitate şi originalitate a gândirii. A
doua categorie cuprinde particularităţi de tip comportamental: motivaţie,
trăsături de caracter, afectivitate, temperament, rezonanţă interioară. A treia
categorie cuprinde particularităţi de tip biologic: ereditate, vârstă, sex, stare a
sănătăţii. A patra categorie este constituită din particularităţi de tip social.
Pentru ca un subiect să fie competitiv este necesară o inteligenţă definită
printr-un IQ de cel puţin 120, dublată de o puternică motivaţie intrinsecă,
întemeiată pe nevoia de a excela, nevoia de senzaţii tari, nevoia de ordonare a
complexităţii, preferinţa pentru risc şi sacrificiu, curiozitate, nevoia de
exteriorizare a emoţiilor. În sfârşit, competitivitatea subiecţilor depinde în mod
direct de puterea de muncă, perseverenţa, răbdarea, conştiinciozitatea, spiritul
de iniţiativă, curajul, încrederea în sine, independenţa, non-conformismul,
- 135 -
capacitatea de a risca, deschiderea spre nou, preferinţa pentru complexitate,

prestigiul de care se bucură şi stabilitatea emoţională a acestora.
b)Selectarea şi recrutarea subiecţilor potenţiali
Din punct de vedere formal, există o multitudine de tehnici de selectare şi

de recrutare a subiecţilor potenţial competitivi. Cele mai utilizate s-au dovedit a
fi cererile şi formularele de angajare sau de înscriere la concurs, interviurile,
testele şi investigarea antecedentelor (curriculum-vitae).
Ce trebuie să facă în mod concret managerii sau angajaţii din
departamentele de MRU (Managementul resurselor umane) pentru a ameliora
eficacitatea acestor metode? Aftfel spus, cum pot fi reduse costurile sociale,
organizaţionale şi umane necesare pentru selectarea şi recrutarea subiecţilor
potenţial competitivi.
Pentru ca un proces de selectare-recrutare să fie eficient este necesară,
înainte de toate, lărgirea ariei de selecţie-recrutare până la limita la care
costurile aferente devin prohibitive. Aceasta implică, pe de o parte, o evaluare
şi o evidenţiere sistematică a potenţialului competitiv al tuturor membrilor
organizaţiei în vederea alcătuirii rezervei proprii de cadre competitive şi, pe de
altă parte, lărgirea şi diversificarea rezervei externe de candidaţi competitivi.
Eficienţa procesului de selectare şi recrutare depinde în mod direct de calitatea
acestei opţiuni. Un proces eficient de selectare şi recrutare presupune un raport
optim între numărul şi calitatea subiecţilor selectaţi din interior şi cei recrutaţi
din exteriorul organizaţiilor. Fără îndoială, promovarea subiecţilor din rezerva
internă de cadre competitive implică, între anumite limite, mai puţine riscuri în
ceea ce priveşte succesul personal şi cel organizaţional. Cu toate acestea,
absolutizarea acestui procedeu sporeşte foarte mult riscul ca organizaţia să se
- 136 -
închidă şi să devină, pe termen mediu şi lung necompetitivă. Pe de altă parte,

într-o organizaţie prea deschisă în ceea ce priveşte promovarea personalului,
apare riscul major ca obiectivele personale ale celor „paraşutaţi” din exterior să
devină incompatibile cu cele ale organizaţiei în ansamblu. Or, aceasta
constituie principalul obstacol în ceea ce priveşte crearea unor structuri
organizaţionale competitive.
În al doilea rând, creşterea eficienţei activităţilor de selectare şi recrutare a
subiecţilor performanţi depinde în mod direct de ameliorarea validităţii
metodelor folosite în acest scop.
Rezolvarea acestui deziderat implică, ca o condiţie prealabilă, generalizarea
testelor de simulare a performanţei, constând în probele de lucru sau în teste de
evaluare a potenţialului competitiv. Pe de altă parte, creşterea eficienţei
activităţilor de selectare-recrutare presupune, indiferent de mijloacele sau
tehnicile folosite, respectarea următoarelor condiţii:
- evaluarea performanţelor subiecţilor nu trebuie să depindă de ordinea
în care aceştia sunt testaţi sau de ordinea în care le sunt evaluate
aptitudinile;
- nu trebuie acordată o importanţă excesivă anumitor particularităţi
(religie, sex, stare civilă, hobby-uri);
- trebuie acordată o importanţă specială gradului de compatibilitate
dintre obiectivele imanente prevăzute în structura postului (sarcini,
atribuţii, responsabilităţi) şi cele transcendente (mai bine, mai uşor, mai
repede, mai ieftin) ale firmei, pe de o parte, şi obiectivele imanente
(salariu, securitate, dorinţă de afirmare) şi cele transcendente (aspiraţia
spre libertate şi fericire, altruismul, dorinţa de consacrare) ale
subiecţilor, pe de altă parte;
- 137 -
- trebuie verificate datele comunicate de subiecţi (investigarea

antecedentelor), sinceritatea declaraţiilor acestora constituind un
criteriu esenţial de evaluare.
În continuare este prezentat un interviu-model alcătuit pe baza acestor
condiţii:
- cine sunteţi?
- ce puteţi oferi firmei?
- care sunt realizările dumneavoastră cele mai semnificative?
- cine poate confirma ceea ce afirmaţi?
- obişnuiţi să vă rezolvaţi singur problemele sau trebuie să vă
impulsioneze cineva?
- aţi mai deţinut funcţii de conducere?
- cât de repede vă acomodaţi cu oamenii necunoscuţi?
- aveţi capacitatea de a-i conduce pe alţii?
- vă puteţi asuma responsabilităţi postului pe care îl solicitaţi?
- ştiţi ce aptitudini sunt necesare pentru a ocupa postul pe care îl
solicitaţi?
- care vă sunt punctele tari?
- care vă sunt punctele slabe?
- ce fel de şefi preferaţi?
- sunteţi un bun organizator?
- vă tentează să vă planificaţi viitorul?
- vă puteţi asuma activităţi laborioase şi dificile?
- cât de rapid luaţi decizii?
- vă consultaţi cu ceilalţi atunci când luaţi decizii?
- sunteţi consecvent?
- puteţi relua totul de la început, în caz de nereuşită?
- 138 -
- care este gradul de încredere cu care sunteţi creditat de cei din jur?
- vă puteţi autocontrola?
- ce părere aveţi despre concurenţă?
- care este genul de risc care vă convine?
- acceptaţi obiectivele pe termen lung ale firmei care vă pot defavoriza?
- ce aspiraţii aveţi în raport cu ocuparea postului?
c)Formarea şi dezvoltarea competitivităţii manageriale
Formarea şi dezvoltarea competitivităţii manageriale implică promovarea

unor strategii comportamentale care să permită diversificarea şi
operaţionalizarea resurselor psihologice ale managerilor potenţial competitivi.
Există opt strategii bazate pe comportamente proactive, anticipative şi
retroactive, care fac posibilă realizarea acestor obiecte. Acestea sunt:
- strategia vizualizării;
- managementul prin obiective (MPO);
- managementul situaţional;
- strategia switch;
- strategia influenţării;
- managementul relaţional;
- metastrategia;
- managementul carierelor.
Strategia vizualizării constă în inventarierea metaobiectivelor, un
metaobiectiv reprezentând un obiectiv pe termen lung asociat unui context
dezirabil. Din acest punct de vedere, a proiecta şi a explora un viitor dezirabil.
Această tehnologie mentală permite atât abordări prospective, cât şi
- 139 -
retrospective în ceea ce priveşte experienţele şi situaţiile din trecutul apropiat

sau îndepărtat, rezultând următoarele efecte favorabile:
- consolidarea încrederii în reuşită;
- creşterea motivaţiei pentru competitivitate;
- diminuarea anxietăţii precompetitive;
- ameliorarea tonusului fizic şi psihic;
- ameliorarea capacităţii de asimilare şi de memorizare a cunoştinţelor.
Managementul prin obiective, practicat în mod sistematic, vizează
programarea şi realizarea obiectivelor şi a activităţilor pas cu pas (step by step)
într-o manieră proactivă sau retroactivă. Un demers managerial proactiv
implică o însuşire de obiective programate în prezent spre viitor potrivit unei
anumite cronologii. Spre deosebire, demersul retroactiv vizează obiective
programate cronologic din viitor spre prezent. Indiferent de tipologia sa
cronologică, managementul prin obiective presupune o serie de etape, cele mai
importante fiind următoarele:
- definirea obiectivelor dezirabile;
- ordonarea obiectivelor într-o manieră proactivă sau retroactivă;
- definirea şi estimarea căilor, a mijloacelor şi a resurselor necesare
pentru realizarea obiectivelor;
- stabilirea termenelor limită pentru realizarea obiectivelor;
- îndeplinirea obiectivelor;
- stabilirea modalităţilor de evaluare a stadiului de îndeplinire a
obiectivelor.
Managementul situaţional vizează o ameliorare continuă şi sistematică a
performanţelor bazată atât pe analiza critică a cauzelor eşecurilor, cât şi pe
utilizarea acestei analize în scopul „învăţării succeselor”. „Nu există eşecuri,
există doar lecţii” afirma Nietzsche. Managementul situaţional implică
- 140 -
identificarea erorilor comise şi a măsurilor care trebuie întreprinse pentru ca

acestea să nu se mai repete. „Să nu faci de două ori aceeaşi greşeală!”
constituie laitmotivul acestei strategii.
Strategia switch vizează comutarea rapidă de la o stare de spirit la alta, total
diferită. Această strategie presupune flexibilitate mentală, fiind incompatibilă
cu comportamente rigide. Datorită acestui fapt, strategia switch reprezintă cea
mai eficace modalitate de preîntâmpinare şi rezolvare a conflictelor. Trecerea
rapidă de la o stare afectivă la o stare cognitivă permite diminuarea riscului
declanşării unor conflicte, datorită următoarelor cauze:
- schimbarea stării de spirit a managerilor implicaţi într-un conflict
potenţial determină diminuarea tensiunii şi a riscului conflictual;
- concentrându-şi atenţia asupra faptelor şi nu asupra subiecţilor,
managerii pot analiza obiectiv situaţiile şi îşi pot convinge
interlocutorii în ceea ce priveşte necesitatea compromisului sau a
consensului.
Importanţa strategiei switch este fundamentală în ceea ce priveşte
realizarea performanţei, care implică, în cele mai multe cazuri, o succesiune de
cinci stări de spirit extreme de diferite:
- atenţie concentrată;
- dorinţă de cooperare;
- agresivitate;
- motivaţie pentru performanţă.
Din punct de vedere operaţional, strategia switch presupune un antrenament
sistematic, constând din parcurgerea rapidă a următoarelor stări de spirit, care
pot determina un comportament performant:
- concentrare;
- nevoie de informaţii;
- 141 -
- calm;
- siguranţa de sine;
- comunicativitate;
- nevoie de cooperare.
Strategia influenţării constă în manipularea interlocutorilor, urmărindu-se
introducerea unei noi stări de spirit favorabile realizării unui scop. În timp ce în
cazul strategiei switch se preconizează manipularea propriilor stări de spirit,
prin strategia influenţării se urmăreşte manipularea stărilor de spirit ale
celorlalţi.
Există două modele de referinţă în ceea ce priveşte operaţionalizarea
strategiei influenţării: negocierea şi confruntarea.
În primul caz este necesar un comportament persuasiv, care să determine
următoarele stări de spirit ale interlocutorului:
- disponibilitate pentru dialog;
- dorinţă de a asculta părerile preopinentului;
- dorinţă de cooperare;
- toleranţă.
În cel de-al doilea caz, adversarului trebuie să i se inoculeze:
- frică;
- confuzie;
- trac;
- îndoială;
- stress;
- ură.
Practica negocierii şi a confruntării determină efecte totale diferite. În
prima situaţie, feed-back-ul este, evident, pozitiv. În cea de-a doua însă,
- 142 -
încercarea de a stresa adversarii poate determina un feed-back negativ, atunci

când aceştia utilizează la rândul lor o strategie identică.
Managementul relaţional vizează ameliorarea continuă şi sistematică a
relaţiilor cu ceilalţi, reprezentând o metodă esenţială pentru obţinerea
succesului de echipă. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:
- consolidarea şi ameliorarea propriilor performanţe;
- asigurarea compatibilităţii dintre obiectivele de grup şi cele
individuale;
- crearea spiritului de echipă.
Metastrategia vizează promovarea unor tehnici şi metode care să permită
managerilor observarea şi evaluarea în mod obiectiv a propriului
comportament. Metastrategia implică parcurgerea următoarelor etape:
- conştientizarea subiectului că îşi poate ameliora competitivitatea prin
auto-observare;
- analiza contextului în care subiectul îşi desfăşoară activitatea printr-o
vizualizare dedublată (disociată);
- identificarea cauzelor care determină diminuarea competitivităţii.
O carieră poate fi definită ca o succesiune de funcţii ocupate de o anumită
persoană pe parcursul vieţii. De ce este necesară preocuparea pentru
managementul carierelor? Lansat în anul 1973 în cadrul firmelor olandeze
Philips şi Unilever, managementul carierelor s-a dovedit a fi eficient în ceea ce
priveşte:
- identificarea şi utilizarea operativă a celei mai preţioase şi mai rare
resurse – managerii performanţi;
- ameliorarea capacităţii organizaţiilor de a selecta şi de a recruta
personalul competent;
- 143 -
- eliminarea unor frustrări, prejudecăţi, discriminări privind promovarea

femeilor şi minorităţilor.
Managementul carierelor implică următoarele activităţi:
- evaluarea periodică şi sistematică a potenţialului profesional a tuturor
membrilor organizaţiei;
- promovarea unei politici de rotaţie a personalului, având drept scop
stimularea specializării şi a diversificării competenţei subiecţilor în
perioada debutului profesional;
- prevenirea comportamentelor indezirabile (greşelile neintenţionate,
cele din neatenţie şi cele intenţionate) prin mijloace coercitive
(avertizare, suspendare, concediere);
- prevenirea eşecurilor şi a plafonării timpurii datorate frustrării,
plictiselii sau lipsei de motivaţie;
- crearea unor oportunităţi privind fructificarea carierelor târzii, subiecţii
aflaţi în această situaţie putând fi utilizaţi cu rezultate notabile în
calitate de mentori;
- rezolvarea problemei promovării femeilor;
- contracararea hărţuirii sexuale;
- atenuarea impactului negativ (frustrare, ostilitate, agresivitate)
determinat de declinul carierelor.
Succesul carierelor depinde de:
- conştiinciozitate;
- adaptare la context;
- existenţa unui mentor;
- mobilitate şi pregnanţă;
- devotamentul faţă de şefi şi de subordonaţi;
- obţinerea controlului asupra resurselor;
- 144 -
- exploatarea situaţiilor conflictuale.

Aptitudinile psihologice şi strategiile care fac posibilă competitivitatea
managerială nu se pot afla decât într-o relaţie de determinare biunivocă:
aplicarea acestor strategii implică aptitudini psihologice specifice, iar
dezvoltarea acestor aptitudini presupune strategii care vizează explicit creşterea
competitivităţii.
- 145 -
CAPITOLUL VI
CARTA ALBASTRĂ
A CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE
I.Introducere: Despre îndatorirea generală şi universală a tuturor

de a contribui la progresul comunităţii umane.
“Comunitatea – spunea Marx acum mai bine de un secol şi jumătate – este

o uniune de oameni liberi care se educă reciproc, … transformând scopurile
personale în scopuri generale, instinctul brutal în înclinaţie morală,
independenţa naturală în libertate spirituală, astfel ca individul să se
contopească cu viaţa colectivităţii umane şi colectivitatea să trăiască în sufletul
individului “.
“Pentru că – ne arată el în continuare – firea omului e aşa fel plăsmuită
încât să poată ajunge la perfecţiune numai dacă munceşte pentru desăvârşirea,
pentru binele semenilor săi”.
“De aceea în alegerea profesiunii, călăuza noastră principală este binele
omenirii şi propria noastră desăvârşire. Dacă ne-am ales o profesie în cadrul
căreia putem lucra cât mai mult pentru omenire, atunci nu ne vom încovoia
sub povara ei, deoarece ceea ce facem noi este un sacrificiu pentru toţi.[…] În
ceea ce priveşte ştiinţa, însă, nu există cărare pietruită care să ducă la ea şi
numai aceia pe care nu-i sperie osteneala urcuşului pe cărările ei abrupte pot
nădăjdui că vor ajunge cândva pe culmile-i luminoase”. (Marx) Aceştia sunt
cercetătorii, dar în egală măsură “există pentru fiecare om care trăieşte o datorie
faţă de toţi oamenii, din cauza şi în măsura serviciilor care i-au fost aduse prin
sforţarea tuturor. Şi mai există o datorie faţă de generaţiile viitoare, din cauza
- 146 -
serviciilor ei i-au fost aduse de generaţiile trecute. La obligaţia de a participa la

sarcinile asociaţiei actuale, pentru a o întreţine şi a o păstra, se adaugă obligaţia
de a o creşte şi a fi părtaşi în aceleaşi condiţii de repartizare echitabilă la
sarcinile acestei creşteri. Capitalul comun al asociaţiei omeneşti este o
organizaţie vie pe cale de necontenită prefacere şi a cărei evoluţie nu poate
avea loc fără continuitatea efortului constant al tuturor” ( Leon Burgeois)
De aceea, dacă astăzi constituţiile şi legislaţiile moderne vorbesc de
“drepturi” acordate cetăţenilor, trebuie să înţelegem prin aceasta că “ele nu mai
sunt – ca în epocile barbare – prerogative ce i-ar aparţine – prin opoziţie cu
statul – în calitatea lui de om , ci reprezintă puteri încredinţate lui, fiindcă în
calitate de fiinţă socială are o îndatorire de îndeplinit şi pentru că are dreptul
să îndeplinească această îndatorire”. ( Anibal Teodorescu)
“Şi este absolut de necontestat faptul că, în calitate de fiinţă care se naşte şi
trăieşte în societate, omul moşteneşte patrimoniul atât material, cât şi moral,
intelectual, artistic, spiritual etc. al înaintaşilor şi-l transmite la rândul său
urmaşilor îmbogăţindu-l cu un aport mai mare sau mai mic, după însemnătatea
valorii sale personale. Astfel încât vedem în cea mai mică mişcare a noastră
ajutorul a nenumarate generaţii dispărute, după cum în cel mai neînsemnat
obiect de care ne servim se află încrustate eforturile atâtor minţi şi atâtor braţe
pe care nu le mai cunoaştem” (Anibal Teodorescu)
Fiindcă, să ne amintim o dată cu Giovani Gentile “omul este om numai în
măsura în care se face pe sine om”. Şi chiar şi aşa, “omul este numai jumătate
el însuşi, cealaltă jumatate este exprimarea lui”, arăta Emerson. Pentru că “toţi
oamenii, ne explică el, trăiesc prin adevăr şi simt nevoia de a se exprima. În
dragoste, în artă, în zgârcenie, în politică, în muncă, în jocuri, învăţăm să dăm
glas durerosului nostru secret. De aceea omul simplu dar educat îi venerează pe
oamenii de geniu (fie că le spunem savanţi, poeţi, artişti, lideri spirituali etc. –
- 147 -
completarea noastră), fiindcă aceştia sunt, într-o măsură mult mai mare decât
dânsul: el însuşi. Ca şi el, şi ei primesc vestiri de la suflet, însă mult mai
multe”. Astfel că “de fiecare dată când ridicăm privirile spre minunile lumii
înstelate, când contemplăm mersul universului cu toate splendorile lui, avem
totuşi sentimentul că toată această frumuseţe care ne înconjoară nu are sens
decât atunci când se reflectă într-un suflet de om care o admiră.“(Goethe)
II. Fundamentele Cartei Albastre
A. Definiţie
Carta Albastră reprezintă un document public, de onoare şi de conştiinţă,
întocmit şi întreţinut de către Institutul de Cercetare Transdisciplinară, ca o
dare de seamă în faţa comunităţii sociale, despre aceia dintre membri săi
(indiferent de orice discriminări, pe criterii de cetăţenie, opinie, apartenenţă
etnică, sex, vârstă, pregătire şcolară, titluri sociale ori academice etc.) care
înţeleg să contribuie prin orice mijloace şi după propriile resurse/puteri, la
susţinerea şi promovarea progresului civilizaţiei, societăţii şi omului conform
viziunii şi direcţiilor trasate de cercetarea transdisciplinară.
Totodată Carta Albastră reprezintă o recunoaştere oficială a calităţii de
susţinător al dezvoltării comunităţii umane (pe toate palierele acesteia: social,
ştiinţific, academic, cultural-artistic, tehnologic şi bineânţeles spiritual) şi un
omagiu direct adus efortului de voinţă al celor ce prin manifestarea lor,
arată/demonstrează că înţeleg şi respectă lumea valorilor universale.
- 148 -
B. Organizare
Carta Albastră este structurată pe două secţiuni majore, după cum urmează
1. Secţiunea cercetare-dezvoltare-inovare:
- are menirea de a evidenţia eforturile celor ce, răspunzând chemării intime
a fiinţei lor şi-au asumat misiunea de a munci pentru înnoirea lumii şi a omului,
indiferent de calitatea ştiintifică (cercetător sau asistent) şi de cantitatea sau
valoarea aportului. Important este ca acest aport să fie real şi să reprezinte o
valorificare a propriilor capacităţi, a valenţelor şi aptitudinilor personale,
indiferent de forma sub care acestea se obiectivizează: bunuri corporale sau
incorporale, tehnologii, reţete, know-how, teorii, fundamente etc. sau doar
aporturi în muncă, participare fizică ori psihică, personală, la proiecte de
cercetare, pe cont propriu sau alături de alţi membri ai colectivelor.
- de aceea există aici două subsecţiuni determinate de specificul profesional
sau nu al aporturilor:
• subsecţiunea cercetători: - cuprinde personalul de cercetare propriu-zis
(cercetători şi asistenţi) indiferent de formele, gradele, treptele etc. pe care
statutele fiecărui Institut, ori legile în vigoare la un moment dat le pot
diferenţia.
• subsecţiunea auxiliari ai cercetării: cuprinzând participanţii cu aport personal la
desfăşurarea activităţii de cercetare, fără a avea însă statut profesional.
2. Secţiunea susţinători şi promovatori ai activităţii de cercetare

- încadrează numele tuturor persoanelor de drept public şi privat, care
contribuie, în orice alt mod decât prin aporturi ţinând de capacităţile intime ale
persoanei, la susţinerea, dezvoltarea, promovarea sau implementarea atât a
activităţii de cercetare, cât şi a rezultatelor acesteia.
- 149 -
- observăm că, dacă la secţiunea anterioară se puteau încadra doar persoanele

fixice, în cazul acesteia secunde vor avea prioritate (ca stare de fapt) cu
preponderenţă persoanele juridice, tocmai datorită calităţii aportului (ce nu trebuie
să conţină valori proprii fiinţei umane ci să constea într-un sprijin nepersonal).
- pe diagrama algoritmului cercetării această categorie de contribuabili la
susţinerea cercetării au fost denumiţi “colaterali”, iar aportul lor poate fi
deopotrivă în bani, în produse, în servicii dintre cele mai variate în suport
tehnic, publicitar etc. În cazul suportului moral, aportul (care, practic nu poate
veni decât din partea uneia sau mai multe persoane fizice) chiar dacă e făcut în
numele unei firme (persoane juridice), se va înregistra la secţiunea întâi, în
contul (pe numele) acestor persoane fizice.
- această secţiune reprezintă şi o formă de publicitate, creatoare de imagine,
cu atât mai semnificativă (atât pentru agenţii economici, cât şi pentru
organizaţiile nonguvernamentale, instituţii publice, asociaţii de orice formă, ori
alte entităţi cu sau fără personalitate juridică) cu cât legile naţionale şi
internaţionale recunosc şi definesc cercetarea-dezvoltarea ca o activitate
creativă, hotărâtoare pentru asigurarea progresului economic şi a dezvoltării
durabile a bunăstării şi calităţii vieţii, precum şi o formă superioară de
valorificare prin cunoaştere a resurselor umane.
C. Promovare
Carta Albastră reprezintă un document unitar ceea ce înseamnă că nici una
din părţile sale constitutive nu poate exista, avea valoare singură. Şi pe bună
dreptate, în baza principiilor sinergiei sociale şi universale, nimeni (oricât de
valoros cercetător ar fi) nu poate avea succes fără sprijinul şi susţinerea
semenilor săi (atât în descoperirea ideilor ştiinţifice, în dezvoltarea lor, cât şi în
procesul de implementare socială a rezultatelor muncii sale), la fel precum
- 150 -
semenii săi la rândul lor, comunitatea umană în ansamblu, nu ar putea nici

măcar supravieţui fără aportul perpetuu al acţiunii lor novatoare.
Modalităţile principale de promovare a Cartei Albastre sunt următoarele:
a) publicarea anuală ca document însoţitor al Anuarului Institutului;
b) publicarea anuală în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a;
c) publicarea ca document însoţitor al fiecărui material de cercetare
editat sub egida Institutului;
d) publicitate pe Internet (în cadrul site-ului Institutului, ori însoţind
alte materiale on line);
e) publicitate media: ca material publicistic prezent la orice manifestare
organizată public (în cadru academic, ori civil) de către Institut;
f) alte forme.
De asemenea, toate persoanele – fizice sau juridice – înscrise în Carta

Albastră (deci care au contribuit semnificativ, cel puţin o dată într-un an la
susţinerea misiunii cercetării transdisciplinare) primesc un document intitulat
“Certificat de membru al Cartei Albastre”, care le dă dreptul de a folosi
această calitate în toate actele şi manifestările publice ale acestora.
O persoană – fizică sau juridică – poate deţine doar un singur Certificat. La
a treia contribuţie de natura celei care a determinat obţinerea acestuia, persoana
în cauză are dreptul la un spaţiu publicitar, de promovare în cadrul Cartei,
spaţiu cuprinzând propria descriere sub formă de spot publicitar, ori în funcţie
de anumite criterii stabilite în fiecare caz în parte.
Carta Albastră reprezintă un document cadru ţinut şi gestionat de fiecare Institut
în parte, pe baza libertăţii sale de autonomie şi a statutului propriu, dar cu respectarea
Normelor directoare şi a Principiilor generale ale Cercetării transdisciplinare, precum
şi în acord cu legile în vigoare la nivel naţional şi internaţional.
- 151 -
ANEXA I
TESTE DE EVALUARE A CAPACITĂŢII MANAGERIALE
Testele şi studiul de caz prezentate în continuare îşi propun să vă confere,

chiar şi succint, posibilitatea de a vă autodiagnostica propria capacitate şi
spiritul de a înterprinde afaceri, în cel mai corect sens al noţiunii afacere...
Testele sunt preluate şi adaptate după culegerile realizate de următorii autori:
D.Popescu, A. Neculau, V.Bodo, M. Minulescu.
1. Autodiagnosticarea disponibilităţilor şi capacităţilor antreprenoriale
La fiecare dintre cele 20 de situaţii prezentate în continuare, situaţii pe care

poate, le-aţi trăit sau nu şi în care, de asemenea, vă veţi afla sau nu, vă rugăm să
răspundeţi cât mai sincer şi prompt, fără a reflecta mai mult de 5 secunde
pentru formularea fiecăruia dintre punctele dumneavoastră de vedere. La
fiecare întrebare puteţi răspunde cu răspunsurile A sau B, alegând numai una
dintre cele două variante care vi se propun:
1.Înainte de a începe o negociere, cel mai important, pentru mine este să:
A. rememorez rolul, doleanţele, situaţiile de ansamblu şi
prejudecăţile fiecaruia dintre participanţi.
B. rememorez lista argumentelor pe care le am, selecţionându-le
pe acelea care îmi conferă avantaj asupra concurenţei.
2. Negocierea îmi reuseşte mai bine atunci când:

A. creez, împreună cu clientul, un climat relaţional favorabil,
abdicând de la principiile-standard ale tehnicii ofertei.
- 152 -
B. sunt ireproşabil pe planul tehnicii ofertei.
3. În afaceri cel mai important lucru este să:

A. furnizez clientului produsul şi/sau serviciul de care acesta are
într-adevăr nevoie: astfel, îmi voi forma şi îmi voi menţine
clientela.
B. caut un câştig din fiecare tranzacţie excluzând riscul de a
pierde.
4. În informarea pe care o doresc să o am despre client, acord prioritate:
A. organizării firmei sale şi proiectelor pe care aceasta le are.
B. echipamentelor pe care le foloseşte şi performanţelor lor
tehnice.
5. Prima calitate a unui om de afaceri în acţiunea sa comercială este să:

A. înţeleagă cum să vândă un produs şi/sau serviciu clientului.
B. aibă dorinţa de a vinde.
6. Când clientul pune o întrebare cu caracter tehnic şi/sau economic la care

nu ştiu sau nu pot să dau un răspuns pe loc, fiindu-mi necesare, să presupunem,
şapte zile pentru a mă informa, este mai bine să:
A. dau totuşi un răspuns pe care îl cred a fi corect, eventual
scuzându-mă dacă acesta a fost eronat şi schimbând subiectul
discuţiei.
B. îi spun, foarte sincer: „Prefer să nu vă răspund imediat, dar
mă voi documenta şi vă voi spune în şapte zile”, chiar cu riscul
de a pierde respectiva afacere.
- 153 -
7. În debutul unei afaceri, când am deja, un interlocutor la client, dar voi

întâlni tot la acesta o persoană de rang superior interlocutorului meu şi care, de
asemenea, are o putere mai mare de decizie, încep prin a:
A. căuta informaţii suplimentare asupra respectivei persoane
pentru a-mi orienta mai bine comportamentul atunci când o voi
întâlni.
B. reîntocmesc dosarul tehnico-economic şi argumentele de care
dispun pentru a nu lăsa loc nici unei „fisuri” în discuţii
8. Pentru clienţii repetitivi, prefer să am imaginea unui:

A. vânzător din ce în ce mai sensibil la doleanţele clientelei,
capabil să „aranjeze” lucrurile chiar dacă nu este, întotdeauna
capabil şi/sau apt să răspundă pe loc, la toate întrebările cu
caracter tehnic.
B. specialist-expert, din ce în ce mai competent asupra
produselor şi/sau serviciilor oferite/vândute şi de asemenea
foarte exigent asupra datelor de care dispune.
9. La un dejun sau cină de afaceri am tendinţa să:

A. nu discut despre respectiva afacere, ci numai despre lucruri
extraprofesionale „de viaţă”
B. revin asupra unor elemente ale afacerii, fiind foarte util să
profit de acest moment, pentru a-l determina pe client să accepte
puncte de vedere care nu necesită întocmirea sau prelucrarea
unor documente.
10. În cazul interpretării divergente a unui detaliu al contractului care se
negociază cu clientul, prefer să:
- 154 -
A. revin la esenţial, căci detaliile se vor regla mai bine ulterior,

dacă ne vom pune de acord asupra problemelor de fond
B. nu abandonez nici cel mai mic detaliu, deoarece acesta va
antrena prin consecinţe, mai multe neplăceri.
11. Dacă un client, nemulţumit, îmi telefonează pentru a face o reclamaţie

serioasă, fiind pe punctul de a se enerva şi de a adopta un limbaj răzbunător,
ameninţător chiar, încep prin a:
A. îi spune că reclamaţia sa este gravă şi ne vom ocupa imediat
de soluţionarea aspectelor sesizate, dorinţa fiind de a-i satisface
cât mai bine solicitările; după aceea, îl rog să repete punct cu
punct, fiecare element al sesizării sale.
B. îi arăta că rămân calm, punându-i clar, punct cu punct,
întrebări asupra fiecaruia dintre elementele sesizate, astfel încât
să îmi lămuresc cu mai puţină subiectivitate, situaţia creată.
12. În redactarea unei propuneri scrise, încep prin a:

A. enunţa avantajele pe care le va avea clientul.
B. descrie, cu claritate, afacerea pe care i-o propun.
13. Dacă mă aflu în postura de client interesat pentru un anumit produs

şi/sau serviciu şi am în faţa mea un vânzător entuziast, care vorbeşte mult şi
chiar „taie” încercările de a spune ceva, pentru a-mi argumenta cu orice preţ
valoarea ofertei sale şi pentru a mă obliga astfel, să îi fac, imediat comanda:
A. îl îndemn să continue să vorbească deoarece astfel voi avea
mai multe elemente de fundamentare a unei bune decizii.
- 155 -
B. îl opresc cu scopul de a-i preciza punct cu punct ceea ce mă

interesează pentru a nu vedea de fapt ceea ce vrea el.
14. Dacă mă aflu în postura de cumpărător şi ştiu că în întreprinderea

pentru care lucrez există clauze condiţionale de a cumpăra (spre exemplu, plata
în X zile de la livrare, condiţii specifice de calitate etc), în momentul în care
primesc un furnizor cred că trebuie să:
A. tratez, mai întâi, problemele privind preţul, structura
sortotipodimensională a materialelor pe care doresc să le cumpăr
etc. Abia în finalul întrevederii îi voi comunica clauzele
condiţionale, astfel încât să putem realiza un eventual
„aranjament”
B. îi aduc la cunoştinţă încă un „start” sub forma unei reguli
impuse şi nenegociabile clauzele condiţionale existente în
intreprinderea mea, nelăsând loc nici unei ambiguităţi în
negocieri şi nedorind nici un fel de compromis.
15. Acelaşi conţinut ca la întrebarea (13) dar, suplimentar, constat că el nu

mă ascultă, deoarece nu ţine cont de condiţiile de utilizare, în particular, a
produsului (condiţii pe care deja i le-am explicat)
A. îl ascult cu răbdare, gândindu-mă că trebuie acceptate şi astfel
de comportamente („Ia omul aşa cum este!...”) şi că, finalmente
mă va asculta şi el pe mine.
B. profit de prima ocazie care mi se iveşte (un apel telefonic,
chemarea unui coleg etc.), pentru a-l conduce politicos la uşă
deoarece nu am timp de pierdut cu astfel de indivizi...
- 156 -
16. La sfârşitul unei negocieri de vânzare, dacă am fost obligat să cobor

nivelul preţului sub cel al unei afaceri care îmi era mai rentabilă am mai
degrabă tendinţa generală de a:
A. depăşi momentul pentru a obţine comanda, deci de a încheia
afacerea în pierdere ţinând însă cont de faptul că în viitor voi
putea face şi vânzări mai bune.
B. adopta o poziţie fermă, pierzând respectiva afacere,
neînregistrând deci rezultate financiare nefavorabile.
17. Într-o conjunctură în care un client vrea să cumpere un material, un

produs sau o parte a unei instalaţii, iar eu am convingerea că acestea nu sunt
într-adevar necesare (utile), dar că vânzarea se va dovedi profitabilă pentru
mine:
A. îi explic că este mai bine să evite cumpărarea, chiar dacă eu
nu voi profita de pe urma respectivei afaceri.
B. voi vinde pentru că...”afacerile sunt afaceri” şi la „urma-
urmei” fiecare client este responsabil de cunoaşterea propriilor
interese.
18. În situaţia în care un client nou – cu care am o întâlnire de afaceri al

cărei subiect nu a fost, încă, avansat – îmi „aranjează” primirea de către unul
dintre subalternii săi, acesta neputând să ia practic nici o decizie:
A. discut cu respectivul subaltern, pentru a stabili o bună relaţie,
fiind convins că astfel voi avea avantaje în respectiva afacere
deşi cred, pentru moment că...îmi pierd timpul.
- 157 -
B. mă duc la întâlnire, dar apoi, cu politeţe mă retrag cât mai

repede deoarece am convingerea că un adevărat om de afaceri
competent şi eficient nu trebuie să îşi piardă timpul.
19. Situându-mă în „rolul” unui cumpărător, consider că în faţa unui

vânzător trebuie să:
A. arăt maxim de consideraţie şi răbdare ascultându-l până la
capăt chiar dacă uneori „bate câmpii”.
B. îl pun într-o poziţie de uşoară inferioritate (prin modul în care
îl contactez, prin poziţionarea mobilierului în biroul meu etc.)
pentru a evita ca acesta să mă „copleşească” cu argumente lungi,
chiar inutile, fapt care m-ar face să-mi pierd timpul.
20. Dacă trebuie să ţin o expunere în faţa unui grup de oameni de afaceri,
prima mea preocupare constă în general, în a:
A. mă informa asupra fiecaruia dintre participanţi şi în funcţie de
aceasta îmi voi organiza expunerea şi argumentările, neglijând
unele puncte importante deoarece prima mea preocupare este să
mă fac acceptat, acceptat pentru a vinde mai bine în viitor.
B. îmi face un plan de conferinţă clar şi riguros, astfel încât să
respect timpul şi aşezările fiecărui interlocutor şi să furnizez
informaţiile esenţiale asupra viitoarei afaceri.
Şi acum, după ce aţi formulat opţiunile dumneavoastră, vă rugăm să

regrupaţi răspunsurile în funcţie de litera atribuită (A sau B) cât şi de paritatea
sau imparitatea numărului întrebării. Pentru aceasta, clasificaţi fiecare dintre
cele 20 de răspunsuri în câte una dintre cele patru casete de mai jos şi însumaţi
- 158 -
punctele aferente, pe categorii. Verificaţi apoi ca fiecare sumă a răspunsurilor

pare şi impare să fie egală cu 10. Veţi obţine patru cifre ca, spre exemplu:
Întrebări pare întrebări impare
Răspunsuri A 7 4
Răspunsuri B 3 6
TOTAL 10 10
În continuare aranjaţi una după alta, în sensul lecturării „de la stânga spre
dreapta”, cifrele corespunzătoare răspunsurilor dumneavoastră. În acest mod
veţi obţine un număr format din cele patru cifre (în exemplul anterior, 7 4 3 6),
în funcţie de care veţi putea recurge la interpretarea rezultatelor, după cum
urmează:
I. Dacă A şi B sunt, fiecare cifre pare, iar A este mai mare decât B (ca spre
exemplul 6 6 4 4):
Sunteţi dotat pentru prospectarea şi detectarea noilor afaceri. Temperamentul
vă incită să căutaţi a vă crea dese contracte de afaceri cu clienţii, pentru a-i
determina să vă spună cât mai multe lucruri despre doleanţele lor. Vă puteţi
considera ca identificându-vă, în analiza, cu clientul, cu problemele sale. Nu
de puţine ori încercaţi să seduceţi clientul (şi în general, orice interlocutor),
determinându-l ca astfel, să vă caute ori de câte ori doreşte o consultaţie în
domeniul afacerilor şi să vă remită, cu fermitate şi fără prea multe discuţii,
comenzile sale.
II. A şi B sunt impare şi inegale (spre exemplu: 7 3 3 7, 1 7 9 3 etc):

Sunteţi un bun negociator. Vă face plăcere să vă întâlniţi cu clientul pentru a-l
determina să cedeze în favoarea problemelor la care ţineţi foarte mult. Ştiţi să
- 159 -
vă „repliaţi” în orice moment al negocierilor, fără a ceda şi fără a înfrunta

„dur”, direct, clientul, reuşind ca în final să obţineti ceea ce doriţi.
III. A este impar şi B este par (spre exemplu 3 6 7 4);

Aveţi înclinaţii spre a cerceta, prioritar, proiectele clienţilor. Vă face mare
plăcere să analizaţi fiecare problemă cu care se confruntă clientul, cu scopul
(nedisimulat) de a-i găsi o soluţionare eficientă, originală, personală. Sunteţi
cu adevărat, un bun om de afaceri.
IV. A şi B sunt, fiecare pare, dar A este mai mic decât B (spre exemplu 4 4
6 6):
Sunteţi un bun realizator, un manager „pur” şi „dur”! Vă place foarte mult ca
orice afacere să fie bine „tranşată” şi nu suportaţi nici cea mai mică
imprecizie din partea clientului. Vă conduceţi afacerile cu rigoare şi sunteţi (vă
faceţi) respectat de client. În caz de nevoie, în situaţii dificile, nu „vă plângeţi”
şi nu vă exteriorizaţi. Sunteţi „făcut” pentru a vă finaliza munca în condiţii
dintre cele mai bune!
V. În fine dacă „reuşiţi” să obţineţi numărul 5555 este foarte posibil că

sunteţi o prsoană echilibrată de afaceri, dar nu dispuneţi de suficientă calificare
de specialitate. De asemenea, sunteţi o persoană autonomă, care îşi poate
conduce o afacere de la A la Z, într-un stil precis şi calm.
Dar care vă sunt defectele?!… Acest test vă relevă, în general, numai “
puncte forte” şi calităţi, fapt care nu trebuie să vă deranjeze deloc. Pentru că, de
regulă, am fost învăţaţi să căutăm numai defectele (mai ales ale altora!…) şi,
eventual, o “cale de mijloc”. Sau, în cel mai bun caz, să ne “detectăm”,
analizăm şi îndreptăm lacunele pe care le avem, fiecare dintre noi, în diferite
- 160 -
domenii de activitate, mai ales când ne aflăm în faţa unor examene şi/sau
concursuri. Viaţa, însă, ne demonstrează că lucrurile nu stau chiar aşa, mai ales
în domeniul afacerilor! “Specialişti”, care de care mai “notorii” apar “peste
noapte”, şcoli de “făcut” manageri se înfiinţează la tot pasul, teorii care de care
mai sofisticate ne sunt “servite” cu sau fără …”garnitură”, dar noi… o ducem
din ce în ce mai…(nu ştim cum să-i spunem!…)!
Categoric, este foarte util să ne cunoaştem propriile defecte, pentru a le
putea combate şi/sau chiar elimina. Este, însă, oare, bine să ne cunoaştem
numai defectele pentru a reuşi în afaceri? În general, răspunsul este, categoric,
nu! Pentru că demersul fundamental care ne poate asigura reuşita îl constituie
numai cunoaşterea propriilor posibilităţi şi disponibilităţi, fără a ne supra- sau
sub- aprecia. Astfel, dacă, de exemplu, suntem vânzători seducători, este
eficient să urmărim detectarea a noi şi noi posibilităţi de a încheia afaceri cât
mai rentabile.Dacă, însă, suntem gestionari riguroşi, va fi util să ne asociem şi
să colaborăm cu o persoană posedând un temperament “suplu”, aceasta
ajutându-ne să depăşim (cel puţin) cu succes unele situaţii mai dificile.
Indiferent de calităţile relevate prin intermediul autodiagnosticului
precedent, esenţial este ca, pe lângă ceea ce am învăţat şi vom mai învăţa (toată
viaţa!), să reuşim SĂ FIM CEI MAI BUNI ÎN DOMENIUL ÎN CARE
SUNTEM, DEJA, BUNI! Pentru că numai atunci ne vom simţi, realmente,
foarte utili atât pentru clienţii/interlocutorii noştri, cât şi pentru întreprinderea
la care lucrăm (vom lucra). Nu este, oare, mult mai eficient să acţionăm, cu
ambiţie, dinamic şi dând dovadă de maximă adaptabilitate la mediu, în
domeniul în care suntem (foarte sau cei mai) buni, folosindu-ne, astfel, talentul,
fără a ne lamenta că nu am reuşit ceea ce alţii au făcut (de mult timp!…) în
domeniul lor de activitate?…
- 161 -
2. Starea de spirit “marketing”
1.Starea de spirit marketing presupune şi una dintre următoarele condiţii:
a) să ştii să satisfaci exemplar doleanţele clientelei, fără a ceda nimic faţă

de obiectivele financiare pe care ţi le-ai propus, mai ales ţinând cont de faptul
că „afacerile sunt afaceri”;
b) să înţelegi că marketingul constituie o modalitate de apropiere de
nevoile şi doleanţele exprimate de clientelă, cu scopul de a armoniza interesele
întreprinderii cu cele ale pieţei, ale cererii cu oferta;
c) să înţelegi că numai cei care ştiu să îşi facă publicitate şi să lupte
împotriva concurenţei pot cuceri noi pieţe, mai ales în condiţiile unei lupte
pentru „supravieţuire” din ce în ce mai acerbe;
d) să ştii să lupţi, cu şi prin orice mijloace, pentru a influenţa cumpărătorii,
mai ales dacă deţii posturi-cheie în structurile politice şi economice la nivel
naţional; restul devine o problemă de „relaţii”...;
e) să înţelegi că, adeseori, este mai util să îi părăseşti pe cei „mari”, decât
să te plângi de ei; pentru că poate cineva să ne spună, cu certitudine, de ce unii
au parte de lozul cel mare, iar alţii de protecţia celor „mari”?...
f) să înţelegi că cei „mari” îi privesc „de sus” pe cei deştepţi, care nu sunt
decât deştepţi; oamenii deştepţi îi dispreţuiesc pe cei „mari”, care nu au decât
„mărimea” lor; iar oamenii „de treabă” îi plâng şi pe unii şi pe alţii, care au fie
„mărime”, fie deşteptăciune, fără nici o virtute.
g) să înţelegi că important este să ştii să faci afaceri pe banii altora.
2. Pentru un adevărat om de marketing, cel mai important lucru este să:
- 162 -
a) ştie ce şi cum să vândă; în acest sens, nu există produse şi/sau servicii

care să nu poată să fie vândute, totul depinzând de arta comerciantului;
b) fie prezentabil şi, atunci când situaţia o impune, neiertător şi
intransingent, mai ales cu cei „slabi”;
c) fie empatic şi persuasiv;
d) cunoască toate detaliile tehnico-economice ale produselor şi/sau
serviciilor comercializate, astfel încât să nu aibă nici o „fisură” în pregătirea sa
şi să apară, în faţa clientelei, ca un specialist-expert în toate domeniile;
e) fie capabil să învingă orice iniţiativă, acţiune şi/sau demers al
concurenţei;
f) constituie, pentru toţi colegii săi, ca şi pentru concurenţă, un exemplu de
voinţă, ambiţie, putere de concentrare şi, mai ales, dinamism în lupta împotriva
atât a oricărui adversar, cât şi a celor mai buni ca el.
3. Cel mai important lucru, într-o afacere, constă în a avea puterea să:
a) dovedeşti că poţi fi, întotdeauna, mai bun decât oricare dintre partenerii
şi/sau adversarii tăi; în afaceri nu poţi învinge decât dacă eşti mai abil decât
oricare dintre interlocutori;
b) te transpui în locul interlocutorului, pentru a crea un climat relaţional
propice derulării unor afaceri durabile şi, mai ales, repetitive, din care ambii
parteneri să iasă învingători;
c) creezi relaţii parteneriale cu clienţi fideli şi repetitivi, chiar dacă, uneori,
eşti nevoit să „cedezi”, puţin, din propriul „teritoriu”, în favoarea prietenilor
şi/sau a colegilor de „breaslă”;
d) nu cedezi nici cele mai mici dintre avantajele pe care le-ai câştigat, prin
muncă şi perseverenţă, în lupta împotriva clienţilor şi/sau a partenerilor;
- 163 -
e) te concentrezi la maximum, pregătind până în cele mai mici amănunte

detaliile întâlnirilor (reuniunilor) de negocieri; numai în acest mod îţi vei putea
manipula, atent şi fin, interlocutorii, cu scopul de a câştiga câţi mai mulţi bani
(mai ales că, în afaceri, nu toţi clienţii pot fi învingători);
f) transpui în practică toate cunoştinţele de specialitate dobândite, cu scopul
de a reuşi să câştigi câţi mai mulţi bani; în acest context, trebuie să ai (cel
puţin) abilitatea de a-ţi depăşi partenerii de afaceri;
g) fii tu însuţi, capabil, puternic, dornic de victorie în acerba luptă pentru
bani, putere şi, mai ales, fără pic de milă împotriva concurenţei; aceasta trebuie
eliminată de pe „scena” afacerilor, rapid şi definitiv.
4.A şti să vinzi înseamnă, prioritar, şi a:
a) ştii cum să obţii de la partenerii de afaceri, orice gen de informaţii;

b) ştii cum să îţi seduci interlocutorul, pentru a câştiga mai mulţi bani decât el;
c) nu face propuneri ferme şi definitive, înainte de a calcula, cu mare
precizie formularea acestora şi consecinţele implicate;
d) nu pierde din vedere esenţialul şi acorda o maximă atenţie potenţialelor
piedici ridicate de detalii;
e) evita să fii primul care propune un preţ, mai ales având în vedere faptul
că banul reprezintă cea mai...rară marfă din lume;
f) pregăti, cât mai minuţios, detaliile unui dejun de afaceri copios, prilej
care ar constitui, fără îndoială, un nou şi excelent prilej pentru a-ţi manipula
interlocutorul, cu scopul de a fi învingător în faţa acestuia;
g) aranja astfel lucrurile, încât, chiar în cursul primei întrevederi, una dintre
cele două părţi (vânzătorul sau cumpărătorul) să solicite acordarea unui mic
favor.
- 164 -
5. Este recomandabil ca, atunci când ne aflăm în postura unui cumpărător,

să ştim să:
a) vorbim numai de circa 20% din timp, în rest determinându-l pe

interlocutor să ne răspundă la întrebări şi să ne explice planurile sale privind
afacerea pe care i-o propunem;
b) formulăm, întotdeauna, o sugestie sau o afirmaţie care să îl determine pe
interlocutor să aibă o replică de genul: „Vă înşelaţi!”;
c) nu „cădem” pradă intimidării pe care, eventual, ne-o impune interlocutorul;
d) fim cât mai empatici, comprehensivi şi persuasivi;
e) pornim de la principiul că adversarii nu trebuie să ne cunoască
slăbiciunile, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să nu ni le cunoaştem noi!...;
f) fim cât mai „flexibili”, dând dovadă de maximă adaptabilitate la mediu;
g) nu acceptăm să fim luaţi „din scurt” pentru că orice partener de afaceri,
indiferent de puterea sa economico-financiară, trebuie respectat.
6. În cursul unei întrevederi cu clientul, cred că trebuie să:
a) îi dovedesc faptul că sunt impecabil pe planul ofertei;

b) îi sugerez că numai o relaţie partenerială durabilă cu mine, îi va putea
satisface doleanţele şi/sau exigenţele;
c) îi demonstrez că sunt impecabil pe planul ofertei şi de asemenea, că
concurenţii mei nu sunt „buni de nimic”;
d) adopt un stil autoritar, ferm şi autarh, pentru a-i dovedi cine sunt şi, de
asemenea, care sunt posibilităţile şi disponibilităţile mele;
e) nu cedez nimic din ceea ce mi-am propus ca rezultat economico-
financiar;
- 165 -
f) dovedesc faptul că, indubitabil, îmi este mai uşor să îl determin să cedeze
în favoarea mea, părăsindu-şi partenerii tradiţionali;
g) îi sugerez că „gustul” pentru afaceri al concurenţei este cel puţin
îndoielnic.
7. Un bun negociator este cel care ştie, până în cele mai mici amănunte, şi
cum să:
a) profite de cele mai mici neînţelegeri intervenite în rândul „taberei”
adverse;
b) speculeze orice greşeală a interlocutorului, pentru a-i demonstra, cu
puterea faptelor, mai devreme sau mai târziu, că este mai bun ca el;
c) lanseze zvonuri defăimătoare la adresa concurenţei;
d) cedeze maxim 2-5% din cota de profit pe care şi-a propus-o;
e) construiască un dialog care să îl pună în inferioritate pe client;
f) abordeze „prin învăluire” un subiect, cu scopul de a-l determina pe client
să înţeleagă toate potenţialele subtilităţi ale afacerii, inclusiv facilităţile pe care
le poate obţine acceptând modalităţi mai puţin „obişnuite” de plată (lipsa
facturilor pentru unele cantităţi, nedeclararea tuturor veniturilor şi a cotei de
profit, „ocolirea” barierelor vamale impuse de autorităţi, etc.);
g) obţină, prin orice căi şi mijloace, un profit mai mare decât partenerii săi,
dovedindu-le că este impecabil pregătit; în acest fel, va demonstra că el şi
numai el este partenerul ideal de afaceri.
Răspunsuri corecte: 1-b; 2-c; 3-b; 4-c,d,e,g; 5-a,b,c,d,e,f,g; 6-a,b; 7-a
- 166 -
3. Testul atitudinii de învingător
Citiţi afirmaţiile de mai jos şi apreciaţi în ce măsură sunteţi de acord sau nu

cu fiecare dintre ele. Calculaţi-vă punctajul total obţinut (suma algebrică) şi
citiţi interpretarea din final.
Înainte de a trece la autotestare, precizăm că „parţial de acord” nu
înseamnă simultan şi un „dezacord parţial”; putem fi de acord parţial cu o
afirmaţie în sensul că aceasta se verifică doar în anumite situaţii, despre
celelalte neputând spune nimic.
Nr. Parţial Total

Dezacord Dezacord de de
Crt Afirmaţie
total parţial acord acord
1 Accept riscurile
2 Nu trebuie niciodată să
forţăm lucrurile
3 Îmi place să iau iniţiativa
4 Nu mă consider niciodată
învins dinainte
5 De felul meu sunt fatalist
6 Nu mă las niciodată cuprins
de panică
7 Sunt o persoană care
înfruntă problemele cu
maximă decizie
8 Reflectez întotdeauna mult
timp înainte de a mă angaja
într-o acţiune
9 Tind să fiu defetist
10 Trebuie să lupţi dacă doreşti
- 167 -
să reuşeşti
11 Nu sunt unul din cei cărora
le place să se impună
12 Fără efort nu se obţine
niciodată nimic
13 Sunt combinativ
14 De obicei mă consider cel
mai bun
15 Viaţa este o luptă continuă
16 Dacă nu riscam nu
obţineam nimic
17 Nu sunt ceea ce se cheamă
un luptător
18 Prefer siguranţa nu riscul
19 Mă implic în realizarea
proiectelor mele
20 Nu-mi place competiţia
21 Cine merge încet ajunge
departe
22 Iau rapid o decizie
23 Numai cei puternici
supravieţuiesc
24 Fiecare este responsabil
pentru opţiunile sale
25 Nu renunţ aproape niciodată
pentru a obţine ceva
26 Îmi place să joc mai mult
pentru plăcerea jocului
decât pentru a învinge
27 Am nevoie de încurajări
pentru că abandonez cu
uşurinţă
- 168 -
28 Mă descurajez cu uşurinţă
în faţa dificultăţilor
29 Trebuie încercat totul
pentru a obţine ceva
30 Nu trebuie niciodată să
aşteptăm ajutorul altcuiva
Cotarea
Nr. Crt. Parţial de Total de Dezacord Dezacord
acord acord parţial total
1 +1 +2 -1 -2
2 -1 -2 +1 +2
3 +1 +2 -1 -2
4 +1 +2 -1 -2
5 -1 -2 +1 +2
6 +1 +2 -1 -2
7 -1 -2 +1 +2
8 -1 -2 +1 +2
9 -1 -2 +1 +2
10 +1 +2 -1 -2
11 -1 +2 +1 +2
12 +1 +2 -1 -2
13 +1 -2 -1 -2
14 -1 +2 +1 +2
15 +1 -2 -1 -2
16 +1 +2 -1 -2
- 169 -
17 -1 -2 +1 +2
18 -1 -2 +1 +2
19 +1 +2 -1 -2
20 -1 -2 +1 +2
21 -1 -2 +1 +2
22 +1 +2 -1 -2
23 +1 +2 -1 -2
24 +1 +2 -1 -2
25 +1 -2 +1 +2
26 -1 -2 +1 +2
27 -1 -2 +1 +2
28 -1 -2 +1 +2
29 +1 +2 -1 -2
30 +1 +2 -1 -2
Interpretarea rezultatelor
• Dacă aţi obţinut între -60 şi -31 de puncte: sunteţi caracterizat de o

tendinţă foarte puternică de abandon, de cedare în faţa situaţiilor problematice.
Sunteţi pesimist, defetist, nesigur, timorat, apatic, fatalist, depresiv.
Reflectaţi ceva mai mult la stilul dv. de viaţă; căutaţi să vă cunoaşteţi cât
mai bine aptitudinile şi identificaţi domeniile în care le puteţi valorifica. Nu
cedaţi la prima dificultate: pentru început propuneţi-vă să încercaţi cel puţin de
două ori. Veţi obţine rezultate surprinzătoare pentru dv. înşivă.
• Între -30 şi 0 puncte: sunteţi înclinat spre abandon, nu aveţi încredere în
forţele proprii, vă temeţi de riscuri, refuzaţi să luaţi iniţiative; sunteţi
- 170 -
conformist, vă lipseşte energia, preferaţi stabilitatea cu orice preţ. Aveţi

tendinţa de a vă subevalua, de unde şi multe din caracteristicile enunţate.
Aveţi mult mai multe posibilităţi decât credeţi; propuneţi-vă mai mult şi
veţi reuşi mai mult.
• Între +1 si +30 de puncte: aveţi o psihologie de învingător, sunteţi
entuziast, optimist, conştient de propriile capacităţi, încrezător în forţele
proprii, capabil de a vă asuma iniţiative.
Bine orientat şi autoorientat, sunteţi destinat succesului. Aveţi aptitudini de
lider.
• Între +31 si +60 de puncte: aveţi o psihologie de învingător, cu orice preţ.
Sunteţi energic, curajos, decis, pasionat de risc, dar uneori arogant, sfidător, cu
tendinţe de supraevaluare. Tendinţa de a vă autodepăşi vă face să apelaţi uneori
la mijloace discutabile din punct de vedere moral.
Acceptaţi faptul că mai sunt şi alţi oameni valoroşi în jurul dv., fiţi mai
cooperant şi căutaţi să vă cenzuraţi, mai mult sau mai puţin, după caz,
tendinţele de dominare; reuşitele dv. vor fi mai numeroase şi mai bine apreciate
social.
4. Autodiagnosticarea capacităţilor individuale de disimulare, agresivitate,

manipulare şi atitudine pasivă
Răspundeţi spontan la propoziţiile sau frazele de mai jos, notând cu:

A – în situaţia în care propoziţia sau fraza reflectă mai curând ADEVĂRAT
modul dumneavoastră de a gândi şi/sau acţiona:
F – în situaţia în care propoziţia sau fraza reflectă mai curând FALS modul
dumneavoastră de a gândi şi/sau de a acţiona:
- 171 -
Nr. Propoziţia sau fraza A F

crt.
1 Spun adeseori „da” chiar dacă aş dori să spun „nu”
2 Îmi apăr drepturile fără a împieta asupra drepturilor unor terţe

persoane
3 Prefer să disimulez ceea ce gândesc sau resimt, mai ales în situaţia
în care nu îmi cunosc bine interlocutorul
4 Sunt mai curând, autoritar şi decis
5 În general este mai eficient sau abil să acţionezi prin intermediul

unor terţe persoane decât în mod direct
6 Nu îmi este teamă să critic şi să spun oamenilor ceea ce gândesc
7 Refuz întotdeauna sarcini şi/sau responsabilităţi care apreciez că nu

revin atribuţiilor mele
8 Nu îmi este teamă să îmi exprim părerea, chiar şi în situaţia în care
am în faţa mea interlocutori (cel puţin aparent) ostili
9 În cazul unei discuţii contradictorii prefer să stau retras pentru a
vedea ce se întâmplă
10 Mi se reproşează lipsa totală de comunicare
11 Îmi este greu să îi ascult pe alţii cum îşi expun propriile opinii.
12 Fac astfel încât să „pătrund” secretele interlocutorilor, acest fapt

îmi conferă certe avantaje asupra lor
13 În general sunt considerat suficient de „orientat” şi abil în relaţiile
interpersonale
14 În relaţiile cu interlocutorii întreţin raporturi bazate mai curând pe
încredere decât pe dominare şi calcul exagerat
15 Prefer să nu solicit sprijinul (ajutorul) colegilor, întrucât aş risca să
fiu apreciat ca incompetent de către aceştia
16 Sunt timid şi mai mult mă simt „blocat” în situaţiile în care trebuie
să realizez o acţiune neobişnuită
- 172 -
17 Mi se spune brânză bună în burduf de câine; aceasta mă enervează

teribil şi întotdeauna exteriorizându-mă provoc ilaritate
18 Sunt specialist în contactele faţă în faţă
19 Adeseori îmi place să „joc” comedie; cum altfel aş putea să îmi

ating cu maximă eficacitate scopurile şi/sau obiectivele propuse?
20 Sunt „precipitat” şi „tai” adeseori cuvântul interlocutorilor mei fără
a realiza la momentul oportun greşeala pe care o comit printr-un
astfel de gest
21 Am ambiţie şi sunt gata să fac tot ceea ce trebuie pentru a-mi atinge
scopul propus
22 În general ştiu ce şi când trebuie să văd: este esenţial pentru a reuşi
23 În caz de dezacord cu interlocutorul meu caut compromisuri

realiste pe baza unor interese mutuale
24 Prefer să „joc” cu cărţile pe faţă
25 Am tendinţa de a lasa pe mâine ceea ce pot face astăzi
26 Abandonez adeseori o acţiune fără a o termina
27 În general mă prezint cum sunt, fără a-mi disimula sentimentele
28 Este greu să fiu intimidat
29 A-i face pe alţii să le fie frică de mine este un foarte bun mijloc de
a acapara puterea
30 Dacă am fost înşelat o dată ştiu să profit de prima ocazie ce mi se
iveşte pentru a-mi lua revanşa
31 Pentru a critica pe cineva este eficace să îi reproşez că nu îşi
urmează propriile-i principii. Va fi în mod fortuit de acord
32 Ştiu să îmi trag partea: prin urmare mă descurc foarte bine
33 Sunt capabil să fiu eu însumi continuând a fi acceptat de anturaj
34 În cazul în care nu sunt de acord cu cineva sau ceva, nu ezit să arăt

aceasta, fără pasiune şi în consecinţă mă fac ascultat
35 Îmi este teamă să nu îmi inoportunez anturajul
36 Îmi este dificil să îmi trag partea şi chiar să aleg
- 173 -
37 Nu îmi place să fiu singura persoană cu o anumită opinie în cadrul

unui grup: în acest caz prefer să tac
38 Nu îmi este teamă să vorbesc în public
39 Viaţa nu este constituită decât din raporturi de forţă şi luptă.
40 Nu îmi este teamă să relev aspectele periculoase şi/sau riscante

implicate de unele acţiuni/activităţi.
41 A crea conflicte poate fi adeseori o modalitate eficace pentru a
reduce tensiunile
42 A juca sincer, deschis, cinstit este un bun mijloc pentru a câştiga
încrederea interlocutorilor
43 Ştiu să ascult şi să nu tai cuvântul interlocutorilor
44 Duc până la capăt ce am decis să fac (realizez)
45 Nu îmi este teamă să îmi exprim/exteriorizez sentimentele,

indiferent care ar fi ele
46 Ştiu bine cum să determin interlocutorii să adere la opiniile mele,
astfel să îi „converg” spre finalitatea pe care o urmăresc
47 A-ţi flata interlocutorul rămâne un bun mijloc de a obţine ceea ce
vrei
48 Îmi este dificil să mă încadrez în timpul ce mi-a fost acordat pentru
o alocuţiune
49 Ştiu, atunci când este cazul, să apelez la umorul macabru
50 Sunt serviabil şi plăcut în compania interlocutorilor mei: mai mult,

uneori îmi place să mă „las” puţin explorat
51 Îmi place mai degrabă să observ decât să particip
52 Prefer să fiu în culise nu pe scenă
53 Nu cred că manipularea interlocutorilor este o soluţie eficientă
54 Nu trebuie să îţi anunţi prea repede intenţiile, deoarece rişti să fii

greşit înţeles
55 Şochez adeseori interlocutorii prin propunerile pe care le formulez
56 Prefer să fiu „lup” decât „mieluşel”
- 174 -
57 A-ţi manipula interlocutorii constituie adeseori singurul mijloc

practic pentru a obţine ceea ce vrei
58 În general ştiu să protestez cu eficacitate, fără agresivitate excesivă
59 Nu cred că problemele pot fi într-adevăr soluţionate fără a depista

cauzele reale care le-au generat
60 Nu îmi place să fiu „rău văzut”
Aşadar, testul va releva capacităţile şi/sau disponibilităţile dumneavoastră

pentru adoptarea, predominant, în relaţiile de afaceri atitudinilor de:
- disimulare (D);
- agresivitate (A);
- manipulare (M);
- pasivitate (P).
Pentru a vă autodiagnostica cele patru capacităţi şi/sau disponibilităţi, vă
rugăm să procedaţi în continuare astfel:
a) încercuiţi şi alegeţi pentru fiecare propoziţie sau frază (numerotată de
la 1 la 60), numai răspunsurile marcate de dumneavoastră cu A;
b) fiecare răspuns A, aferent unei propoziţii sau fraze, corespunde uneia
dintre cele patru atitudini (D, A, M, şi respectiv, P). În consecinţă,
pentru a vă identifica dispoziţiile şi/sau capacităţile aferente în fiecare
dintre cele patru atitudini înscrieţi semnul „X” în casetele
corespunzătoare din tabelul de mai jos.
- 175 -
Atitudine de Atitudine de Atitudine de Atitudine

DISIMULARE AGRESIVITATE MANIPULARE PASIVĂ
2= 4= 3= 1=
8= 6= 5= 7=
14= 10= 9= 15=
18= 11= 12= 16=
23= 20= 13= 17=
24= 21= 19= 25=
27= 28= 22= 26=
33= 29= 31= 35=
34= 30= 32= 36=
38= 39= 41= 37=
43= 40= 42= 50=
44= 48= 46= 51=
45= 49= 47= 52=
53= 55= 54= 59=
58= 56= 57= 60=
TOTAL= TOTAL= TOTAL= TOTAL=
(Max 15) (Max 15) (Max 15) (Max 15)
c) în mod evident cu cât cuantumul punctajului fiecărei coloane va fi mai

apropiat de 15 cu atât rezultă că dispuneţi de înclinaţii
(autorecunoscute) spre preponderenţa uneia sau alteia dintre cele patru
tipuri de atitudini.
OBS.: Precizăm faptul că o ierarhizare a preferinţelor pentru un anume tip de
atitudine nu poate avea decât un caracter subiectiv.
- 176 -
5.Autodiagnosticarea potenţialului înclinaţiei

către conservatorism şi/sau adaptabilitate la dinamica schimbărilor
Acest test îşi propune să releve, în două etape distincte:

a) propriile capacităţi şi/sau disponibilităţi de:
• analiză a contextului dat (A);
• supervizare a acţiunilor întreprinse de interlocutori, colegi, etc. (S);
• integrare a faptelor (acţiunilor) într-un context dat sau potenţial (I);
• explorare a unor acţiuni noi, vizând ameliorarea propriilor
performanţe şi/sau pe cele ale altor persoane (E);
b) potenţialul înclinaţiei dumneavoastră către conservatorism şi/sau
adaptabilitatea la dinamica schimbărilor (eventual, promovarea şi
susţinerea acestora), potenţial în funcţie de rezultatele
autodiagnosticului de la paragraful (a).
Pentru a vă autodiagnostica propriile calităţi şi/sau disponibilităţi de A S I
şi/sau E, vă rugăm să răspundeţi spontan (aveţi maximum 15 secunde de
reflecţie pentru fiecare formulare), la următoarele propoziţii sau fraze, notând
cu:
0 – nu sunt deloc de acord;
1 – sunt, dar foarte puţin de acord;
2 – înclin să fiu mai curând de acord;
3 – categoric sunt de acord.
- 177 -
Nr. Propoziţia sau fraza 0 1 2 3

Crt.
1 Încerc să am în orice circumstanţă un
comportament adecvat situaţiei fără a manifesta
nici o ambiguitate
2 Îmi place să reflectez (gândesc) în singurătate
3 Resimt, imediat, un sentiment de apropiere sau de
repulsie faţă de interlocutorii mei
4 Analizez şi compar cu maximă grijă toate
posibilităţile de a alege înaintea luării unei decizii
5 Îmi schimb facil părerile
6 Îmi trebuie timp pentru a-mi forma o părere asupra
unei persoane (interlocutorului meu)
7 Am principii de viaţă pe care le respect cu stricteţe
8 Îmi plac soluţiile practice, bazate pe o experienţă
anterioară
9 Explic clar şi simplu orice stare de fapt
10 Pentru a examina o problemă (situaţie de fapt) am
nevoie de un contact cu realitatea
11 Elaborez facil şi rapid sinteza mai multor idei
12 Mă feresc de evidenţe, certitudini şi prejudecăţi
13 Cred că legile trebuie aplicate în mod egal tuturor
14 Detest neprevăzutul şi improvizaţiile
15 Acord importanţă fiecărui detaliu al unei probleme
16 Încep analizarea unei probleme (stări de fapt) prin a
discerne principalele aspecte care o caracterizează
17 Nu îmi plac conflictele
18 Fac eforturi pentru a înţelege ideile exprimate de
interlocutorii mei
19 Sunt sensibil la dificultăţile cu care se confruntă
anturajul şi/sau interlocutorii mei
20 Apreciez că supleţea comportamentului
(adaptabilitatea) constituie o dovadă a lipsei de
fermitate
21 Îmi apăr şi susţin propriile idei cu fermitate şi
îndârjire
22 Îmi afirm (promovez) ideile cu rigoare şi precizie
maxime
23 Sesizez rapid deficienţele şi/sau erorile unei
propuneri
24 Îmi place să mă exprim în scris
- 178 -
25 Sunt discret şi rezervat

26 Detest procedurile rigide şi închise
27 Detest să fiu constrâns sau limitat în acţiunile pe
care le întreprind.
28 Îmi desfăşor acţiunile pornind de la intuiţii
complicate, uneori inexplicabile pe moment
29 Nu îmi place să fiu singur
30 Îmi place să descopăr lucruri (fapte) noi
31 Plec într-o călătorie numai după ce în prealabil mi-
am stabilit cu exactitate itinerariul
32 Îmi place să găsesc soluţii personale, originale
situaţiilor cu care mă confrunt
33 Sunt o persoană amabilă şi deschisă oricărui dialog
34 Mă adaptez rapid schimbărilor
35 Îmi place să mi se încredinţeze numai sarcini
însoţite de instrucţiuni precise şi detailate
36 Acord o mare importanţă reacţiilor interlocutorilor
mei
37 Îmi place să îi conving pe interlocutori că am
dreptate şi pe această bază, să îi entuziasmez
38 Sunt curajos şi nonconformist
39 Bunul simţ constituie o trăsătură de bază a
caracterului meu
40 Ştiu să evit contradicţiile
Acum, după formularea răspunsurilor la cele 40 de propoziţii sau fraze, vă

rugăm să completaţi punctajul obţinut, conform tabelului următor. După cum
observaţi, fiecare coloană denotă una din trăsăturile caracteristice ale
personalităţii dumneavoastră.
Spirit analitic Spirit supervizor Spirit integrator Spirit explorator

(A) (S) (I) (E)
1= 7= 5= 2=
4= 8= 17= 3=
6= 13= 18= 10=
9= 14= 19= 11=
- 179 -
12= 15= 26= 27=

16= 20= 29= 28=
22= 21= 33= 30=
24= 23= 34= 32=
31= 25= 36= 38=
39= 35= 37= 40=
Total A = Total S = Total I = Total E =
După ce aţi obţinut totalul fiecărei coloane vă rugăm să calculaţi totalul

general (Total G) care va fi dat de rezultatul însumării celor patru totaluri.
Total G = Total A + Total S + Total I + Total E
După calcularea lui Total G, este interesant să determinaţi ponderea
deţinută în cadrul acestuia de fiecare total obţinut pentru A, S. I. şi E, astfel:
A = Total A/Total G;
S = Total S/Total G
I= Total I/Total G
E= Total E/Total G
În continuare, în vederea autodiagnosticării potenţialului dumneavoastră
către conservatorism şi/sau adaptabilitate la dinamica schimbărilor, este
necesar să completaţi tabelul “Analiza polilor preferinţelor ” conform
modelului de mai jos:
Situaţia Conservatorism + = - Adaptabilitate Situaţie
A+S Afirmare Imaginaţie I+E
A+E Rezervă Spontaneitate S+I
A Analiză Intuiţie E
S Practică Teorie A
I Prezent Viitor E
- 180 -
S Securitate Risc E
S Conformitate Supleţe I
A Tradiţie Adaptare I
A+I Continuitate Mutaţie S+E
7. Autodiagnosticarea capacităţii de a rezista stresului
Definit de specialişti ca “reacţie la punerea în alertă a corpului uman,

îndeosebi a psihologiei individului,” stresul este relevat prin apariţia unei
tensiuni generale a organismului fiecăruia dintre noi (accelerarea ritmului
cardiac, aflux sanguin în muşchi, secreţii hormonale etc.), ca reacţie la diferiţii
stimuli proveniţi din mediul ambiental.
În situaţii generatoare de stres, organismul reacţionează (sau ar trebui să
reacţioneze) rapid, printr-o mobilizare generală a tuturor facultăţilor
intelectuale şi emoţionale de care dispune un individ, în vederea adaptării şi
pregătirii unei acţiuni de răspuns la stimulii externi (ambientali) receptaţi.
Această dublă reacţie a organismului nostru (relevată prin apariţia
tensiunii generale psihoneuromotorii şi mobilizarea tuturor facultăţilor
intelectuale şi emoţionale de care dispunem) poate fi cauzată de perceperea
unui pericol, a unei ameninţări sau, adeseori, de apariţia (“înregistrarea” şi
“decodificarea“) unei situaţii noi şi/sau (cel puţin aparent) decisivă etc.
Aşadar stresul este un semnal de alarmă, urmat de un proces de
autotensionare, care pregăteşte individul să reacţioneze la stimuli proveniţi din
mediul său ambiental în vederea adaptării la acesta.
La întrebarea atât de des întâlnită: “oare stresul este, întodeauna negativ?
” răspunsul dat de specialişti este “Categoric, NU!”.
- 181 -
Fiecare dintre noi are, deci, nevoie de o doză minimă de stres, în scopul
de a fi motivaţi să acţioneze. În caz contrar, există pericolul căderii într-o
existenţă vegetativă, în cadrul căreia interesul pentru acţiune este continuu şi
ireversibil descendent, mergând până la anulare.
Dar, deşi avem nevoie de stimulente fizice şi psihologice pentru a (re-)
acţiona, din momentul în care nu mai avem capacitatea şi mijloacele de a
răspunde la stimulii proveniţi din mediul nostru ambiental, stresul devine
absolut nociv, profund dăunător.
Prin urmare, energia acumulată şi necheltuită se va “întoarce” rapid şi
chiar “brutal” împotriva propriului nostru organism, creându-ne o largă gamă
de simptome fizice (oboseală, insomnii, migrene etc.) şi psihologice
(iritabilitate, anxietate, ezitări, pierderi de memorie, “atac de panică”, etc.)
absolut dezagreabile şi cu urmări din cele mai imprevizibile.
În consecinţă, printre cele mai frecvent recomandate strategii antistres se
numără şi următoarele:
1. optimizarea gestionării propriului nostru timp, apelând spre exemplu la:
definirea priorităţilor, planificarea riguroasă zilnică a acţiunilor pe care urmează să le
întreprindem; puterea de a refuza ceea ce, din diferite motive, nu ne convine etc.;
2. practicarea “automentenanţei” ( a avea grijă de noi înşine), ceea ce
înseamnă: a face pauze de lucru pe parcursul unei zile; a ne oferi, din când în
când, un mic cadou, o mică plăcere; a şti şi a avea puterea de a renunţa la
activităţi care nu ni se mai dovedesc rentabile etc;
3. ameliorarea condiţiilor propriei noastre existenţe cotidiene, respectiv, a
condiţiilor de: habitat; confort (atât acasă cât şi la serviciu); alimentaţie;
exerciţii fizice; somn; activităţi recreative; etc;.
4. învăţarea (în sensul acumulării deprinderilor aferente) şi “antrenarea”
fiecăruia dintre noi pentru a lucra în condiţii de stres (să nu uităm faptul că
- 182 -
adeseori, suntem stresaţi din cele mai diverse şi … neobişnuite motive ca, spre
exemplu: persoanele din anturajul nostru “parcă au ceva cu noi, sunt geloase şi
invidioase pe realizările noastre”; subalternii, colegii chiar şi şefii nu mai sunt
“ei înşişi”, făcând orice pentru a ne împiedica să realizăm ceea ce ne-am propus
etc. Iar dacă persoanele din mediul nostru ambiental nu sunt capabile să ne
streseze, o … facem noi înşine, adeseori cu o “largheţe” dezarmantă,
complicându-ne din şi/sau pentru cele mai mici şi nesemnificative motive…).
Iar acum, după pezentarea acestor succinte considerente referitoare la stres
şi la principalele forme de manifestare caracteristice acestuia, supunem atenţiei
dumneavoastră “rezolvarea” a două teste, care au ca scop autodiagnosticarea
propriilor capacităţi de a rezista acestei stări psihofizice şi intelectuale.
Evident, va fi necesar să fiţi cât mai puţin subiectivi, răspunzând (în
maxim 5 secunde de la terminarea lecturării fiecărei propoziţii sau fraze) în
funcţie de ceea ce sunteţi şi nu de ceea ce apreciaţi că sunteţi (sau ar trebui să
fiţi, conform percepţiei stimulilor proveniţi din mediul ambiental)…
Răspundeţi, spontan, la întrebările de mai jos, acordând fiecăruia câte un
punctaj, după cum urmează:
1-niciodată;
2-uneori;
3-frecvent;
4-întotdeauna;
Nr. Întrebarea Punctaj

crt 1 2 3 4
1 Urmăriţi să realizaţi maximum de acţiuni în
minimum de timp?
2 Sunteţi impacientaţi în situaţii în care intervin
amânări de termene sau întreruperi?
3 Este obligatoriu să câştigaţi, pentru a avea
întodeauna plăcerea de a juca?
- 183 -
4 Apăsaţi pe accelerator înainte ca lumina

semaforului să fie comutată pe culoarea roşie?
5 Vă este teamă să cereţi ajutor şi/sau să exprimaţi
ceea ce vă este necesar pentru a reuşi?
6 Căutaţi, în mod constant, respectul şi admiraţia
aproapelui?
7 Sunteţi adeseori iritat de maniera puţin eficace în
care acţionează mulţi oameni?
8 Vă priviţi des ceasul?
9 Căutaţi, în mod constant, să vă amelioraţi poziţia,
(status-ul) şi realizările?
10 Aveţi tendinţa de a vă angaja în cât mai multe
acţiuni, chiar şi atunci când dispuneţi de puţin
timp?
11 Aveţi obiceiul de a face mai multe lucruri
deodată?
12 Sunteţi adeseori mânios sau iritat?
13 Vă aflaţi întodeauna în compania unui anturaj
astfel încât să evitaţi singurătatea?
14 Vorbiţi într-un ritm alert, pentru a accelera
derularea conversaţiilor?
15 Vi de întâmplă să fiţi şi deci, să vă consideraţi o
fire precipitată, grăbită?
16 Sunteţi caracterizat într-un anume fel în anturajul
dumneavoastră?
17 Sunteţi în mod tipic angajat în proiecte şi/sau
activităţi diferite în acelaşi moment?
18 Există multe termene necesar a fi respectate în
activitatea dumneavoastră?
19 Vă simţiţi vinovat în situaţiile în care vă relaxaţi
şi nu faceţi nimic în timpul dumneavoastră liber?
20 Vă asumaţi prea multe responsabilităţi cu scopul
de a realiza mai multe lucruri în acelaşi timp?
TOTAL PUNCTAJ (pe fiecare coloană)
Răspundeţi la întrebările de mai jos acordând fiecăreia un punctaj după cum

urmează:
1-aproape niciodată;
2-uneori;
3-frecvent;
- 184 -
4-aproape întotdeauna.
Nr. Întrebarea Punctaj

crt 1 2 3 4
1 Toate lucrurile trebuie făcute perfect; atât cele
realizate de noi cât şi cele realizate de alţii.
2 Trebuie să fac eu ceea ce ar trebui alţii să
realizeze.
3 Mă simt din ce în ce mai singur, chiar în familie
sau în compania prietenilor.
4 Sunt enervat în situaţiile în care oamenii nu sunt
atenţi şi nu ascultă ce le spun.
5 Am senzaţia că evenimentele mă antrenează
împotriva voinţei mele: mai mult, nici nu mă mai
pot controla.
6 Categoric, trebuie să nu am nici o slăbiciune.
7 Chiar în situaţii în care activitatea cotidiană îmi
este supraîncărcată nu ştiu să spun “nu” unei
solicitări suplimentare. Iar dacă aş face-o m-aş
simţi vinovat.
8 Abandonez repede. În consecinţă, trebuie să caut
noi distracţii, altfel impacientându-mă.
9 Mă simt relativ străin de ceea ce mă înconjoară.
10 Mă simt incapabil să mă destind. Întodeauna există
ceva care să mă preocupe.
11 Cu fiecare zi trecută, mă simt din ce în ce mai
dezgustat şi debusolat de ceea ce se întâmplă în
mediu meu ambiental.
12 Nu am simţul umorului. Mai mult, mă simt
incapabil să râd la o glumă făcută pe seama mea
13 Evit să spun ceea ce gândesc.
14 Am o atitudine negativistă: critic tot ceea ce mă
înconjoară; mai mult, mă critic şi pe mine şi nu
văd decât “latura neagră” a lucrurilor
15 La sfârşitul fiecărei zile am senzaţia că m-am
“învârtit” degeaba, “bătând pasul pe loc”, chiar
regresând în acţiunile întreprinse.
16 În momente de genul celor de la pct. 15, uit de
întâlniri şi chiar de lucruri până atunci perfect
cunoscute.
17 Mă simt uşor iritabil şi chiar coleric, oamenii care
mă înconjoară mă decepţionează.
- 185 -
18 Gândesc că, în orice situaţie, o aventură amoroasă

îmi poate aduce, mai degrabă complicaţii, decât
plăcere.
19 Mă consider utilizat, manipulat şi chiar exploatat
de către alţii.
20 Mă trezesc foarte devreme, dimineaţa,
nemaiputând adormi.
21 Mă simt neliniştit, fără să ştiu de ce.
22 Sunt nesatisfăcut de activitatea mea profesională.
23 Sunt nesatisfăcut de rezultatele obţinute în
activitatea extraprofesională
24 Situaţia mea nu este deloc ceea pe care mi-aş dori-
o.
25 Evit singurătatea, fiindcă îmi este teamă de ea.
26 Adorm foarte greu
27 Mă trezesc foarte greu.
28 Am senzaţia că nu mă pot ridica din pat, mai ales
când mă gândesc ce am de realizat în respectiva zi.
TOTAL PUNCTAJ (pe fiecare coloană)
După însumarea pe coloană a punctajului acumulat vă veţi putea

autodiagnostica rezistenţa la stres.
Răspunsurile vă vor permite să reflectaţi, într-o manieră cât mai puţin
subiectivă asupra punctelor forte şi asupra celor deficitare care caracterizează
echilibrul dumneavoastră psihic şi fizic.
- 186 -
8.Autodiagnosticarea stilului de comunicare

(individualist sau de grup)
Fapt binecunoscut, mai ales în ţările cu o economie dezvoltată, dar încă

foarte puţin abordată prin prisma teoretizării practicii în ţara noastră,
comunicarea constituie elementul fundamental al relaţiilor interpersonale.
În acest context, convinşi fiind că domeniul are multiple şi complexe
posibilităţi de ameliorare practică – pornind, însă, de la cunoaşterea şi
perfecţionarea bazei naţional-teoretice individuale – vă propunem următorul
test, având ca scop autodiagnosticarea stilului dumneavoastră de comunicare.
Alegeţi din cadrul fiecărui grup de câte două fraze sau propoziţii
enumerate şi enunţate mai jos (grup constituit din formulări cu numere par şi
impar), pe cea care apreciaţi că vă caracterizează cel mai bine. Este,
deci, imperativ ca din cadrul fiecărui grup de câte două formulări, să alegeţi
numai una (încercuind numărul acesteia).
1. Îmi place acţiunea.

2. Tratez problemele în mod metodic.
3. Cred că lucrul în echipă este mai eficient decât cel individual.
4. Îmi place noul.
5. Mă interesează mai mult avantajele viitorului, decât cele conferite
de trecut.
6. Îmi place să lucrez împreună cu alte persoane.
7. Îmi place să asist la reuniuni (şedinţe) de grup bine organizate.
8. Acord mare importanţă termenelor de realizare a acţiunilor
întreprinse.
9. Nu suport spiritul contradictoriu individualist.
- 187 -
10. Apreciez că ideile noi trebuie dovedite ca eficiente, înainte de a fi

transpuse în practică.
11. Îmi place emulaţia, care generează raporturi constructive şi
creative între colegi.
12. Sunt, întotdeauna, în căutarea a noi şi noi posibilităţi de acţiune.
13. Urmăresc în mod constant, să îmi stabilesc obiective clare şi
precise.
14. Odată începută o activitate, îmi place să o realizez în termen.
15. Încerc pe cât posibil să înţeleg emoţiile oamenilor.
16. Din momentul în care nu sunt de acord cu anturajul meu, nu ezit
să i-o aduc la cunoştinţă.
17. Îmi place să primesc aprecieri asupra calităţii muncii mele.
18. Apreciez că metoda „paşilor mărunţi” este foarte eficace.
19. Cred că percep foarte bine starea psihologică a interlocutorilor.
20. Îmi place să găsesc, pentru fiecare problemă, soluţii creative.
21. Elaborez, în mod constant, extrapolărişi proiecţii ale acţiunilor de
întreprins.
22. Sunt sensibil la nevoile altora.
23. Planificarea este cheia succesului.
24. Mă impacientez atunci când deliberările se prelungesc.
25. Ştiu să rămân calm, în faţa oricărei situaţii.
26. Ataşează o maximă importanţă experienţei de viaţă’.
27. Ascult oamenii.
28. Mi se spune că am un „spirit viu, ardent”.
29. Ataşez o maximă importanţă cooperării.
30. Apelez la logică pentru a judeca şi interpreta diferitele posibilităţi.
31. Îmi place să conduc acţiuni derulate pe mai multe fronturi.
- 188 -
32. Îmi pun, întotdeauna, întrebări.

33. Învăţ din propria experienţă.
34. Cred că ştiu să îmi stăpânesc emoţiile.
35. Ştiu să prevăd eventualele reacţii la anumite decizii.
36. Nu acord atenţie detaliilor.
37. Analiza trebuie să preceadă, întotdeauna, acţiunea.
38. Sunt capabil să judec ambianţa care a fost creată în cadrul unui
grup.
39. Am tendinţa de a începe acţiuni şi de a nu le finaliza.
40. Mă cred capabil să iau decizii individuale.
41. Caut să rezolv sarcini diferite.
42. Contez mult pe observări şi date statistice.
43. Sunt capabil să îmi exprim cu francheţe sentimentele.
44. Îmi place să îmi concep noile proiecte.
45. Îmi place să citesc mult.
46. Cred că pot face astfel încât lucrurile să „meargă de la sine”.
47. Nu îmi place să mă ocup decât de o anumită problemă, prioritară,
pentru moment, în raport cu altele.
48. Îmi place să obţin rezultate.
49. Sunt fericit să am ocazia să cunosc mai bine alte persoane.
50. Îmi place varietatea.
51. Faptele vorbesc prin ele însele.
52. Îmi utilizez, la maximum posibil, imaginaţia.
53. Lucrările de lungă durată şi complexe mă impacientează.
54. Spiritul meu este, întotdeauna, activ.
55. Marile decizii trebuie luate cu prudenţă.
- 189 -
56. Cred că ar fi bine ca, uneori, pentru realizarea acţiunilor, să existe

colaborare.
57. În general, iau decizii fără a reflecta prea mult.
58. Emoţiile au sursele multor probleme.
59. Îmi place să mă bucur de afecţiunea colegilor mei.
60. Sesizez, imediat, legăturile logice.
61. Încerc (experimentez) ideile noi asupra altor persoane.
62. Cred în metodele ştiinţifice.
63. Îmi place ca lucrurile să „meargă de la sine”.
64. Bunele relaţii sunt indispensabile.
65. Sunt impulsiv.
66. Accept ideea ca oamenii să fie diferiţi, unii faţă de alţii.
67. Comunicarea este un scop în sine.
68. Îmi place emulaţia intelectuală.
69. Îmi place să organizez.
70. Trec, adeseori, de la o sarcină la alta.
71. Este creator să vorbeşti şi să lucrezi cu oamenii.
72. Este esenţial să te afirmi.
73. Îmi place să mă „joc” cu ideile.
74. Nu îmi place să pierd timpul.
75. Îmi place să fac ceea ce ştiu.
76. Învăţ enorm din contactele cu alte persoane.
77. Apreciez principiile abstracte ca fiind interesante şi plăcute.
78. Am răbdare să mă ocup de detalii.
79. Îmi plac declaraţiile concise, care „merg” drept la „ţintă”.
80. Am încredere în mine şi numai în mine.
- 190 -
Şi acum după ce aţi răspuns la formulările prezentate, vă rugăm să

cumulaţi numerele pare şi, separat, pe cele impare, apreciate de dumneavoastră
ca fiindu-vă caracteristice.
Cu cât cuantumul numerelor pare este mai ridicat, cu atât rezultă că
dispuneţi de un stil mai comunicativ. În caz contrar, fiecare „punct” acumulat
la numerele impare vă atrage accentuarea spiritului dumneavoastră
individualist.
9. Autoevaluarea creativităţii manageriale
Prezentul test îşi propune să releve, prin interpretarea răspunsurilor pe

care le veţi formula, trăsăturile, valorile, motivaţia şi interesul necesare pentru a
vă putea descurca în situaţii mai dificile.
Completat cu atenţie şi sinceritate, testul reflectă caracteristicile
relevate de psihologi pentru cei care au impuls creator, inclusiv pentru liderii
unor afaceri.
După citirea cu atenţie a enunţului de la fiecare punct, acordaţi o literă
corespunzând gradului în care sunteţi sau nu de acord cu acesta, astfel:
A = hot ărât, sunt de acord
B = sunt de acord
C = între „da” şi „nu” sau „nu ştiu”
D = nu sunt de acord
E = hotărât, nu sunt de acord
- 191 -
Nr. Propoziţia sau fraza Litera

crt
1. Întotdeauna, pentru a rezolva o anumită problemă, acţionez
având un grad mare de certitudine asupra faptului că urmez
procedurile corecte
2. Este o pierdere de timp pentru mine să pun întrebări fără speranţa
de a primi răspunsuri
3. Cred că metoda logică „pas cu pas” este cea mai bună în
rezolvarea problemelor
4. Îmi exprim opiniile în cadrul grupurilor în care mă aflu, chiar
dacă ele par să mire pe ceilalţi
5. Pierd mult timp gândindu-mă la ceea ce cred alţii despre mine
6. Cred că am o contribuţie specială de dat lumii
7. Este mai important pentru mine să fac ceea ce cred că este bine,
decât să încerc să câştig aprobarea celorlalţi
8. Oamenii care par nesiguri şi nehotărâţi pierd respectul meu
9. Sunt capabil să mă confrunt cu probleme dificile perioade lungi
de timp
10. Uneori mă entuziasmez prea repede
11. Cele mai bune idei îmi vin când nu fac ceva precis
12. Mă bazez pe intuiţie şi pe senzaţia de „bine” şi de „rău” când sunt
în curs de a soluţiona o problemă
13. Lucrez mai repede la soluţionarea problemelor cu care mă
confrunt şi nu la analizarea şi sintetizarea informaţiilor culese
14. Mă atrag „hobby”-urile care implică colecţionarea de lucruri
15. Fantezia s-a dovedit a fi impulsul multora dintre proiectele mele
importante
16. Dacă ar fi să aleg între două ocupaţii diferite de cea pe care o am,
aş fi, mai curând, medic şi nu explorator
17. Intru mult mai uşor în contact cu oamenii, dacă aparţin aceleiaşi
clase socio-profesionale ca şi mine
18. Am un grad înalt de sensibilitate estetică
19. Intuiţia nu este indicată în rezolvarea problemelor
20. Sunt interesat a avea noi idei decât în a încerca să le vând altora
21. Înclin să evit situaţiile în care m-aş putea simţi inferior
22. În evaluarea informaţiilor, sursa e mai importantă decât
conţinutul
23. Îmi plac oamenii care respectă regula „Afacerile înaintea
distracţiei!”
24. Respectul faţăde mine însumi este mult mai important decât
respectul pentru alţii
25. Cred că oamenii care luptă pentru perfecţiune nu sunt înţelepţi
- 192 -
26. Îmi place să îi influenţez pe alţii

27. Este foarte important pentru mine să am loc pentru tot şi totul să
fie la locul său
28. Oamenii cu idei excentrice nu au spirit practic
29. Deseori insist în noile mele idei, chiar dacă nu au o finalitate
practică
30. Când o anumită tactică de dezvoltare a unei probleme nu dă
rezultate, îmi pot schimba repede părerea
31. Nu-mi place să pun întrebări care denotă ignoranţa
32. Sunt capabil, ca mult mai uşor, să-mi schimb interesele pentru o
slujbă sau o carieră, decât o slujbă pentru a-mi realiza interesele
33. Incapacitatea de a rezolva o problemă, conduce frecvent, la
punerea unor întrebări greşite
34. Pot să anticipez frecvent, soluţia problemelor cu care mă confrunt
35. E o pierdere de timp să analizezi greşelile altora
36. Numai excentricii apelează la metafore şi analogii
37. Uneori sunt atât de încântat de ingeniozitatea unui escroc, încât
sper să fie scutit de taxe
38. Frecvent încep să rezolv o problemă pe care mi-am prefigurat-o
vag şi încă nu mi-am exprimat-o
39. Uit, frecvent, lucruri precum nume de oameni, de străzi şi chiar
de oraşe mici
40. Cred că munca fizică este factorul de bază al reuşitei
41. Pentru mine este important să fiu privit ca un membru de bază al
echipei de apartenenţă
42. Ştiu să mă stăpânesc
43. Sunt, în totalitate, o persoană de încredere şi responsabilă
44. Nu pun preţ pe lucrurile nesigure şi impracticabile
45. Problema multora este că iau lucrurile prea în serios
46. Prefer să lucrez în grup decât singur
47. Deseori sunt frământat de problemele cu care mă confrunt şi nu
mă pot detaşa de acestea
48. Pentru a mă perfecţiona, pot renunţa uşor la confort sau câştig
imediat
49. Dacă aş fi profesor la un colegiu, aş prefera să predau cursuri
practice, decât pe cele care conţin multă teorie
50. Sunt atras de misterul vieţii
- 193 -
Fiecărei litere alese de dumneavoastră îi corespunde o anumită cifră

din următorul tabel. Selectaţi cifra corespunzătoare literei alese şi calculaţi
totalul punctelor astfel obţinute în tabel.
Propoziţia A B C D E
1. -2 -1 0 1 2
2. -2 -1 0 1 2
3. -2 -1 0 1 2
4. 2 1 0 -1 -2
5. -2 -1 0 1 2
6. 2 1 0 -1 -2
7. 2 1 0 -1 -2
8. -2 -1 0 1 2
9. 2 1 0 -1 -2
10. 2 1 0 -1 -2
11. 2 1 0 -1 -2
12. 2 1 0 -1 -2
13. -2 -1 0 1 2
14. -2 -1 0 1 2
15. 2 1 0 -1 -2
16. -2 -1 0 1 2
17. -2 -1 0 1 2
18. 2 1 0 -1 -2
19. -2 -1 0 1 2
20. 2 1 0 -1 -2
21. -2 -1 0 1 2
22. -2 -1 0 1 2
23. -2 -1 0 1 2
24. 2 1 0 -1 -2
25. -2 -1 0 1 2
26. -2 -1 0 1 2
27. -2 -1 0 1 2
28. -2 -1 0 1 2
29. 2 1 0 -1 -2
- 194 -
30. 2 1 0 -1 -2
31. -2 -1 0 1 2
32. -2 -1 0 1 2
33. 2 1 0 -1 -2
34. 2 1 0 -1 -2
35. -2 -1 0 1 2
36. -2 -1 0 1 2
37. 2 1 0 -1 -2
38. 2 1 0 -1 -2
39. 2 1 0 -1 -2
40. 2 1 0 -1 -2
41. -2 -1 0 1 2
42. -2 -1 0 1 2
43. -2 -1 0 1 2
44. -2 -1 0 1 2
45. -2 -1 0 1 2
46. 2 1 0 -1 -2
47. 2 1 0 -1 -2
48. 2 1 0 -1 -2
49. -2 -1 0 1 2
50. 2 1 0 -1 -2
Interpretarea rezultatului: dacă totalul obţinut se situează între:

80 - 100: dispuneţi de un potenţial creativ foarte ridicat
60 - 79: dispuneţi de un potenţial creativ la un nivel ridicat
40 - 59: dispuneţi de un potenţial creativ mediu
10 - 39: dispuneţi de un potenţial de creativitate sub medie
0 - 9: creativitatea nu este caracteristică personalităţii
dumneavoastră
- 195 -
10. Autodiagnosticarea stilului managerial
Vă propunem 20 de propoziţii/ fraze care vă vor permite să

caracterizaţi stilul managerial pe care îl exercitaţi în relaţiile cu subordonaţii
dumneavoastră. În acest scop, vă rugăm să vă exprimaţi opinia în funcţie de
comportamentul efectiv adoptat în activitatea profesională. După citirea
enunţului de la fiecare punct, acordaţi o notă, de la 1 la 4, corespunzător
gradului, în care sunteţi sau nu, de acord, astfel:
1. – Nu sunt de acor
2. – Prioritar, nu sunt de acord
3. – Prioritar, sunt de acord
4. – De acord
Nr.crt. Propoziţia sau fraza Nota

1. În munca sa, omul caută, înainte de toate, afilierea
cu ceilalţi
2. În munca sa, omul caută, înainte de toate, banii şi
securitatea
3. Autoritatea responsabilului ierarhic se bazează
mai mult pe competenţa sa tehnică
4. Nevoile individuale şi obiectivele organizaţiei
sunt, în totalitate, conciliabile
5. A-ţi asuma responsabilităţi, presupune a-ţi
exercita autoritatea pentru a face subordonaţii să
respecte sarcinile care le sunt încredinţate,
indiferent dacă le plac sau nu
6. Oamenii sunt maturi, astfel încât îşi pot rezolva
problemele singuri. Eu prefer să nu mă amestec în
treburile lor.
7. Ceea ce îmi place cel mai mult este să pot crea o
ambianţă plăcută în jurul meu. Acord acestui fapt
mai multă importanţă decât voinţei de a ameliora
rezultatele echipei cu care lucrez
8. Iniţiativele aparţin conducerii. Rolul meu constă
- 196 -
doar în a face să circule ascendent/ descendent

informaţia
9. Grija mea este ca, permanent, în colaborare cu
colegii, să găsesc soluţii problemelor care apar,
pentru ameliorarea eficienţei muncii fiecăruia
10. Pentru a evita erorile sau surprizele neplăcute,
este necesar un control strict al personalului
11. Tensiunile şi conflictele între oameni nu aduc
nimic bun. De aceea prefer, să ”mă ţin la distanţă”
de ele şi să mă concentrez asupra propriei munci
12. Odată creată ambianţa plăcută, problemele se
rezolvă de la sine. Este suficient să ai încredere în
oameni.
13. Rolul meu este de a înţelege exact care sunt
obiectivele strategice ale firmei şi de a-mi exercita
influenţa, astfel încât subordonaţii mei să obţină
rezultatele dorite.
14. Este suficient să ţii cont de regulamente şi să îţi
faci bine munca, pentru că, astfel, totul va fi bine,
atât pentru şefi cât şi pentru subordonaşi
15. Ceea ce caută omul este să se dezvolte în muncă,
prin ameliorarea propriilor performanţe
16. În întreprindere nu sunt probleme tehnice, ci doar
probleme umane
17. Un adevărat responsabil ia iniţiativă, are idei noi.
De altfel, subordonaţii au rareori, idei interesante
şi productive
18. A fi şef înseamnă a şti să asculţi oamenii, să
munceşti în echipă şi să ameliorezi permanent
performanţele fiecăruia
19. Conflictele pot constitui o sursă de progres, cu
condiţia ca ele să suscite motivaţia de a munci
bine împreună şi de a ameliora continuu
rezultatele
20. Dacă prin aplicarea regulilor, se ajunge la
ambianţă neplăcută între oameni, trebuie să ştii să
fii suplu! Mai ales că, înainte de toate, ceea ce
contează este interesul individual.
- 197 -
Înscrieţi numerele acordate fiecărei afirmaţii în următoarea grilă şi apoi

calculaţi totalul fiecărei coloane. Coloana în care aţi obţinut cea mai mare sumă
relevă stilul managerial pe care îl exercitaţi cu proprii colaboratori şi/ sau
subordonaţi.
Stilul Stilul Stilul Stilul

REZERVAT CONVIVIAL PRODUCTIV PARTICIPATIV
2= 1= 3= 4=
8= 7= 5= 19=
11= 12= 10= 9=
14= 16= 13= 15=
6= 20= 17= 18=
TOTAL TOTAL TOTAL TOTAL
La întrebarea pe care, suntem convinşi o puteţi formula („Există un stil

mai bun decât celelalte? ”) nu putem da un răspuns precis, deoarece fiecare stil
poate prezenta avantaje şi dezavantaje. Mai mult, remarcăm faptul că, adeseori,
responsabilii ierarhici au tendinţe mai accentuate pentru un stil sau altul dar, în
funcţie de personalitatea lor, adoptă fie aspectul pozitiv, fie cel negativ al
stilului propriu.
Sintetic, caracteristicile celor patru stiluri pot fi prezentate în
următoarele opt variante:
1. Stilul „rezervat+”, organizatorul:
• stabileşte relaţii ierarhice corecte, dar ...nimic mai mult;
• ştie să se înţeleagă cu colaboratorii
- 198 -
• consideră că esenţialul presupune, mai ales, ca totul să fie

prevăzut şi organizat şi că munca şi relaţiile între oameni
trebuie să fie supuse unor reguli şi proceduri speciale;
2. Stilul „rezervat-”, birocratul:
• cum obiectivele întreprinderii şi subordonaţii săi nu îl
interesează, este mulţumit să distribuie sarcinile, să transmită
directive şi să îşi asume minimum de risc şi responsabilitate;
3. Stilul „convivial+”, negociatorul:
• este preocupat de crearea unor relaţii armonioase în cadrul
echipei sale;
• are încredere în subordonaţi şi se ocupă de ameliorarea
competenţelor personalului său;
• chiar dacă nu-i plac tensiunile interpersonale, excelează în arta
de a rezolva conflictele şi de a-şi antrena colaboratorii şi/ sau
subordonaţii într-o ambianţă favorabilă desfăşurării muncii;
4. Stilul „convivial-”, tolerantul:
• în preocupările sale de susţinere a realizării obiectivelor
individuale ale subordonaţilor săi acordă prioritate intereselor
personale, în detrimentul intereselor întreprinderii;
• împins de dorinţa de a se face acceptat de grup, poate merge
până la a face munca în locul celorlalţi (cu toate consecinţele
nefavorabile implicate);
• străduindu-se să vadă, întotdeauna, partea bună a lucrurilor,
adeseori nu ţine cont de erori şi lacune. Mai mult, le trece cu
vederea, în detrimentul intereselor grupului de apartenenţă;
- 199 -
5. Stilul „productiv+”, atreprenorul:

• rolul său constă în a dirija pe fiecare dintre subordonaţi, în
scopul de a obţine cele mai bune rezultate;
• relaţiile ierarhice sunt clare şi profund evidenţiate („Şefu-i şef,
oriunde!”), exercitând o influenţă puternică asupra
subordonaţilor săi;
• autoritatea îi este bazată pe competenţe tehnice; ordinele îi sunt
necesare şi legitime: în consecinţă, nu se simte obligat să le
explice;
6. Stilul „productiv-”, autocratul:
• singurele obiective valabile sunt cele ale întreprinderii care,
implicit, duc la satisfacerea nevoilor individuale;
• subordonaţii sunt acolo pentru a executa ceea ce li s-a impus să
facă;
• pentru fiecare eroare există un responsabil şi o sancţiune
imediată;
• este suspicios cu privire la aptitudinile subordonaţilor;
• îi este teamă de munca în echipă;
7. Stilul „participativ+”, cooperantul:
• este, prioritar şi permanent, preocupat ca subordonaţii săi să
participe la perfecţionarea organizării muncii, în vederea creşterii
productivităţii muncii şi a satisfacţiei personale a indivizilor;
• nu are nevoie să facă dovada autorităţii sale: personalul din
subordine se poate autodirija şi autocontrola, fără a pierde din
vedere obiectivele;
• dreptul la comiterea erorilor este recunoscut; iată de ce toate erorile
sunt analizate, în scopul remedierii cauzelor care le-au generat;
- 200 -
8. Stilul „participativ-”, utopistul:

• prin grija de a place tuturor riscă să acorde subordonaţilor
autonomia pe care aceştia nu sunt gata să o ... primească;
• libertatea, cunoscută şi recunoscută, a fiecăruia de a-şi exprima
opinia asupra deciziilor care se iau, riscă să ducă la creşterea
tensiunilor, şi, ca o consecinţă imediată, grupul îşi poate pierde
coeziunea;
• presiunea constantă de ameliorare a rezultatelor poate duce, pe
termen lung, la demotivarea indivizilor;
Pe baza considerentelor prezentate, putem identifica o a treia
dimensiune a stilului de autoritate, şi anume ADAPTABILITATEA.
Adaptabilitatea constă în „ajustarea ” comportamentului fiecăruia
dintre noi la situaţia (situaţiile) cu care ne confruntăm.
Alături de aceasta, printre diferitele componente ale mediului
ambiental al întreprinderii/ firmei (sistemul de valori, stilul managerial etc.)
aferent sarcinilor de realizat, trebuie luată în considerare o altă variabilă
importantă: maturitatea subordonaţilor şi/ sau a grupului. În acest context,
corespunzător celor trei „niveluri” de maturitate a subordonaţilor le corespund
trei stiluri distincte de lucru, şi anume:
• persoane cu maturitate slabă → stilul productiv;
• persoane cu maturitate ridicată → stilul convivial;
• persoane cu maturitate mijlocie → stilul rezervat şi/ sau
cel puţin participativ.
În concluzie, subliniem faptul că eficacitatea stilului de muncă al
superiorilor ierarhici constă, prioritar, în capacitatea acestora de a „ajusta”
trăsăturile personalităţii lor, în funcţie de factorii exogeni din mediul ambiental.
- 201 -
ANEXA II
REGULI UTILE CADRELOR DE CONDUCERE ÎN ACTIVITATEA DE
STIMULARE ŞI VALORIFICARE A IDEILOR
1. Ghid de gândire şi acţiune pentru conducătorul inovator
1. Inovaţia este atotcuprinzătoare. Nu există sector, latură, aspect în

ansamblul activităţilor ce converg spre realizarea obiectivelor colectivului pe
care îl conduceţi, care să nu trebuiască supus unui continuu proces de
schimbare, de înnoire.
2. Inovaţia este unică. În orice domeniu s-ar produce inovaţia are acelaşi
conţinut, de fiecare dată trebuind parcurs un proces care cuprinde obligatoriu:
creaţia (producerea de idei), decizia (alegerea din mai multe idei a aceleia care
corespunde obiectivelor încredinţate), aplicarea (transformarea ideii în bun
social).
3. Inovaţia se propagă. O noutate introdusă într-un sector sau altul al
activităţii crează necesitatea producerii unor schimbări corespunzătoare şi în
alte sectoare legate într-un fel sau altul de sectorul respectiv: nu introduceţi nici
o noutate până când nu aţi analizat consecinţele pe care aceasta ar putea să le
aibă asupra ansamblului activităţilor desfăşurate de colectivul pe care îl
conduceţi.
4. Inovaţia se accelerează. Ca rezultat al proceselor de propagare şi
creştere a gradului de interconectare al activităţilor, sporeşte continuu şi
numărul înnoirilor pe care trebuie să le produceţi şi cărora trebuie să le faceţi
faţă în acelaşi interval de timp.
5. Nu există progres înafara inovaţiei. Creşterea calităţii şi cantităţii
valorilor materiale şi spirituale ale societăţii, ridicarea nivelului de bunăstare şi
- 202 -
civilizaţie sunt de neconceput fără producerea unor schimbări înnoitoare în

sistemele care produc aceste valori. Nu există pas înainte fără ca undeva să se
schimbe ceva. Schimbarea este punctul de plecare şi modul de existenţă al
progresului.
6. Lipsa şi ritmul redus al inovaţiei condamnă la pierderi. Legile
economice şi sociale sunt de asemenea natură şi acţionează în aşa fel încât cei
care nu inovează sau inovează într-un ritm mai redus decât alţii pierd o parte
din munca încorporată în produsele lor, parte care se transformă în resursă de
creştere economică şi de bunăstare pentru cei ce inovează mai mult şi mai
accelerat.
7. Inovaţia este criteriul suprem al valorii oamenilor, îndeosebi al
conducătorilor . În ultimă instanţă, contează nu atât faptul că aţi făcut la fel de
bine un lucru pe care nu l-au mai făcut şi alţii, chiar şi pentru o perioadă de
timp, cât şi faptul că aţi produs o noutate durabilă, fie ea cât de mică.
8. Creativitatea este o facultate a indivizilor şi a grupurilor de indivizi.
Determinată de un complex de factori, cum sunt aptitudinile, trăsăturile de
caracter, motivaţiile, etc., care, la rândul lor, depind de ereditate şi de influenţa
mediului exterior, creativitatea se cere gestionată, ca oricare altă resursă. În
acest sens, trebuie să dispuneţi de mijloace adecvate pentru a evalua şi selecta
oamenii în funcţie de măsura în care dispun de această resursă şi de mijloace
pentru a o dezvolta.
9. Toţi oamenii sunt creatori, dar nu în aceeaşi măsură. Toţi oamenii
sunt mai mult sau mai puţin dotaţi cu capacitatea de a emite idei; marea
majoritate a oamenilor au o facultate creativă medie; procentul celor care sunt
dotaţi cu facultate creativă excepţională este egal cu al celor dotaţi cu facultate
creativă foarte redusă.
- 203 -
10. Rezultatele rămân criteriu excepţional şi în selecţia oamenilor

creatori şi inovatori.
Diferitele discipline ştiinţifice aparţinând de psihologie au pus la punct
sisteme de testare care ajută substanţial în cunoaşterea facultăţii creative a
oamenilor. În ansamblul mijloacelor de gestiune a creativităţii şi inovaţiei este
indispensabilă prezenţa psihologului în sistemul de recrutare, încadrare,
motivare a lucrătorilor. Rezultatele concrete - adică numărul şi calitatea ideilor
emise şi aplicate deja - rămân însă principalul criteriu de recunoaştere a
facultăţii creative, de recrutare şi încadrare pe funcţii care solicită această
facultate.
11. Ideile se produc prin bisociere. Pentru a apărea o idee nouă este
necesară asocierea altor două idei; ideea rezultantă este, de regulă cu atât mai
valoroasă cu cât ideile generatoare sunt mai îndepărtate una de alta; lărgiţi deci
pe toate căile posibile aria de informaţie, de cunoaştere a colaboratorilor dv.
12. Nu numai valoarea, ci şi numărul ideilor contează. Încercaţi să
obţineţi cât mai multe idei; veţi avea mai mari şanse de a dispune de aceea de
care aveţi nevoie.
13. Nu toate ideile noi sunt bune. Există un întreg arsenal de cuncepte şi
metode care vă ajută să evaluaţi ideile în funţie de obiectivele pe care le
urmăriţi. Îsuşiţi-le sau - şi mai bine - cunoaşteţi cu ce vă pot fi de folos şi
înconjuraţi-vă de colaboratori care le stăpânesc.
14. Organizaţi-vă producţia de idei. Ideile apar şi fără să organizaţi dv.
producţia lor; acestea sunt însă mai puţine, mai rare şi mai puţin adecvate
nevoilor dv.
15. Tot personalul trebuie stimulat să aibă idei. Este util să aveţi un
compartiment specializat pe creativitate şi inovaţie. Nu uitaţi însă că fiecare
formaţie de lucru, fiecare compartiment de muncă trebuie să creeze şi să
- 204 -
inoveze. În toate colectivele de muncă trebuie deci să aplicaţi testele de

creativitate la selecţie şi tehnicile de stimulare a creaţiei în tot timpul
existenţei lor.
16. Priviţi de la exterior spre interior şi de la viitor spre prezent;
acţionaţi de la interior spre exterior şi din prezent spre viitor. Începeţi prin a
încerca să ştiţi ce se va întâmpla în cercurile cele mai îndepărtate de locul unde
vă aflaţi: observaţi ce înnoiri se vor produce acolo şi cum se vor propaga ele
spre colectivul pe care-l conduceţi; începeţi apoi să înnoiţi colectivul, făcându-l
capabil să producă noutăţile corespunzătoare, în forma şi la timpul cerut.
17. Eliberaţi şi acceleraţi viteza de circulaţie a ideilor. Cu cât între
membrii colectivului pe care-l conduceţi vor circula mai multe idei şi cu o
viteză mai mare, cu atât sporesc şansele ca, în aceeaşi unitate de timp, să se
ciocnească în acelaşi creier - singurul loc unde iau naştere ideile noi - două idei
care să dea naştere la o a treia idee, aceea de care aveţi nevoie.
18. Individualizaţi motivaţia pentru creaţie şi inovaţie. Nu toţi oamenii
sunt motivaţi în acelaşi fel pentru a crea şi a inova. Pe unii îi motivează sporirea
retribuţiei, pe alţii ridicarea în funcţie, pe alţii, realizarea ideilor lor etc. Căutaţi
să cunoaşteţi pentru fiecare individ în care parte este nevoia prioritară la
momentul când vă interesează şi cum poate fi satisfăcută. Faceţi în aşa fel ca
această nevoie să fie satisfăcută tocmai prin producerea inovaţiei de care aveţi
nevoie.
19. Înconjuraţi-vă de colaboratori şi inovatori. Nu este suficient să fiţi
creator şi inovator. Sunt mai importanţi decât dumneavoastră cei care se
interpun între dv. şi masa mare a colectivului pe care-l conduceţi. Dacă aceştia
sunt lipsiţi de calităţi cerute de creaţie şi inovaţie nu numai că nu creează şi nu
inovează, dar împiedică apariţia şi distrug ideile membrilor colectivului. În
- 205 -
forma cea mai brutală acţiunea lor se finalizează în faptul că cei creatori şi
inovatori părăsesc colectivul.
20. Inovaţia se realizează prin luptă. Rare sunt cazurile prin care
aplicarea noutăţilor să nu întâmpine rezistenţe, fie ele din partea şefilor, a
colegilor, a subalternilor. Un conducător nu este numai un animator, un
culegător şi un susţinător al ideilor noi. El este şi un luptător. El trebuie să caute
şi să găsească armele de care are nevoie pentru a înfrânge rezistenţele ce se
opun transformării ideii în noutate practică.
21. Fiţi operativ. Nu este suficient ca numai dv. să luaţi rapid deciziile
privind aplicarea ideilor: întregul sistem de structurare a drepturilor şi
obligaţiilor în colectivul pe care îl conduceţi trebuie conceput într-o astfel de
formă care să oblige şi să facă posibilă valorificarea în timp.
22. Descentralizaţi şi delegaţi. Pentru ca ideile să circule cât mai puţin în
starea de idei şi cât mai devreme în starea de produse, servicii, trebuie ca cei
care iau deciziile ce transformă ideea în produs să fie cât mai aproape de locul
unde se produc ideile şi produsele. Funcţie de importanţa ideilor şi de
competenţa oamenilor din subordine, asiguraţi - prin descentralizare şi delegare
- o astfel de distribuţie a drepturilor de decizie care să utilizeze la maximum
competenţa şi ideile şi să reducă la minim riscurile şi timpul valorificării
ideilor.
23. Riscaţi. Deşi veţi dispune de instrumente din ce în ce mai riguroase
pentru cunoaşterea consecinţelor inovaţiilor, nu veţi putea evita complet
apariţia de situaţii, de consecinţe neprevăzute. Nu întârziaţi decizia şi acţiunea
până în momentul când veţi cunoaşte totul - atunci nu o să mai fie nevoie de
acţiunea respectivă, sau ea va fi fost deja realizată de alţii. Trebuie decis şi
acţionat şi în incertitudine.
- 206 -
24. Atenţie la invidie. Nolens-volens, pînă la urmă, creatorii şi inovatorii

sunt oameni de succes. Realizările lor sînt remarcate şi apreciate favorabil de
cei cărora li se adresează rezultatele muncii lor. Nu însă şi de către non-
realizatori, non-creatori, non-inovatori, care pe lângă faptul că nu creează şi nu
inovează, că împiedică aplicarea noutăţilor, acţionează direct împotriva
creatorilor şi inovatorilor îndeosebi prin scoaterea la iveală şi condamnarea
eşecurilor (inerente în creaţie şi inovaţie) şi defectelor "ascunse" ale acestora.
Nu rareori ei reuşesc. Consecinţa este reducerea gradului de motivare pentru
creaţie şi inovaţie la membrii colectivităţii. Concluzia practică: faceţi totul ca să
schimbaţi mentalităţile care generează invidie.
2.Inventarul trăsăturilor stilului muncii de conducere
1. Execută întocmai sarcinile încredinţate de organul ierarhic superior;

2. Ştie să delege atribuţiile către colaboratorii săi;
3. Controlează sistematic executarea deciziilor pe care le-au luat;
4. Controlează modul în care colaboratorii săi îşi exercită atribuţiile
individuale;
5. Este bine informată asupra evoluţiei mediului înconjurător în care
acţionează unitatea;
6. Este bime informată asupra rezultatelor economice ale unităţii pe care o
conduce;
7. Dezvoltă capacitatea colaboratorilor;
8. Comunică eficient cu colaboratorii;
9. Este bine informată asupra situaţiei existente în unitate;
10. Asigură mentinerea unei stări de spirit bune în întreprindere;
11. Se înconjoară de colaboratori capabili;
- 207 -
12. Apreciază colaboratorii după rezultatele obţinute în muncă;

13. Cunoaşte capacitatea colaboratorilor;
14. Cunoaşte problemele personale ale colaboratorilor;
15. Sprijină colaboratorii în rezolvarea problemelor personale ale acestora;
16. Decide consultând un număr cât mai mare de colaboratori;
17. Decide rapid în situaţii critice;
18. Insistă în faţa organelor ierarhic superioare pentru aplicarea ideilor noi;
19. Este un izvor permanent de idei noi;
20. Acceptă rapid ideile noi ale colaboratorilor;
21. Are discernământ în evaluarea informaţiilor primite de la diferiţii săi
colaboratori;
22. Impulsionează colaboratorii în a avea cât mai multe idei noi;
23. Este fermă în aplicarea hotărârilor luate;
24. Are capacitatea de a reveni asupra ideilor luate;
25. Face cunoscut colaboratorilor săi ce rezultate se aşteaptă de la ei;
26. Stabileşte clar şi precis sarcinile colaboratorilor;
27. Ridică continuu stacheta exigenţelor faţă de colaboratori;
28. Repartizează corect sarcinile în funcţie de capacitatea colaboratorilor;
29. Informează colectivul despre situaţia reală a unităţii;
30. Este dispusă să introducă schimbări în stilul său de muncă;
31. Ştie să scoată în relief rezultatele bune ale colaboratorilor;
32. Este uşor accesibilă;
33. Ştie să critice constructiv;
34. Acceptă critica;
35. Îşi utilizează eficient timpul său;
36. Ştie să canalizeze şi să mobilizeze colectivul spre obiectivele esenţiale ale
unităţii;
- 208 -
37. Îmbibă armonios preocuparea pentru obiectivele imediate şi cele de

perspectivă ale unităţii;
38. Îmbibă armonios preocuparea pentru interesele personale şi pentru cele
ale unităţii;
39. Ştie să-şi asume riscuri;
40. Acordă credit colaboratorilor;
41. Instaurează un spirit de disciplină în cadrul colectivului;
42. Instaurează un spirit de respect faţă de competenţa profesională în cadrul
colectivului;
43. Pretinde punctualitate din partea colaboratorilor;
44. Instaurează un spirit de colaborare în cadrul colectivului.
- 209 -
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. W. I. Beveridge – “Arta cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1968

2. V. Săhleanu – “Nobila artă a ştiinţei”Bucureşti ; Ed. Albatros 1971
3. V. Săhleanu – “Etica cercetării ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1967
4. I. Stengers – “Învăţarea ştiinţelor moderne” Iaşi ; Ed. Polirom 2001
5. G. Raţiu – “Inventica”, Sibiu ; Ed. Academiei Trupelor de Uscat 2000
6. S. Bobancu – “Tehnici de inovare şi inventică pentru utilităţi practice” Braşov ;
Ed. Universitatea Transilvanis 1997
7. B. Nicolescu – “Ştiinţa, sensul şi evoluţia” Bucureşti ; Ed. Vitruviu 2000
8. B. Nicolescu – “Transdisciplinaritatea – Manifest” Iaşi ; Polirom 1997
9. T. Goma – “Orientare în cercetarea ştiinţifică” Tg. Mureş ; 1987
10. V. Ţapoc – “Disertaţia ştiinţifică” Chişinău ; 2000
11. N. Grosu – “Rigorile cercetării” Bucureşti ; Ed. Expert 2000
12. N. Bagdasar – “Antologie filosofică” Bucureşti ; Ed. Universal Dalsi 1995
13. R. Ruyer – “Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutare unei religii” Bucureşti ;
Ed. Nemira 1998
14. A. Einstein – “Cum văd eu lumea” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1996
15. C. Noica – “Carte de înţelepciune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001
16. F. Bacon – “Eseuri sau sfaturi morale şi politice”Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică 1969
17. Epictet – “Manualul” Bucureşti ; Ed. Incitatus 2002
18. Seneca L. A. – “Scrisori către Luccilius”Ed. Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti,
1976
19. A. Adler – “Sensul vieţii” Bucureşti ; IRI 1995
20. E. Zamfir – “Psihologia umanistă” Bucureşti ; Ed. Didactică şi pedagogică
1993
21. G.Berger – “Tratat practic de cunoaştere a omului” Bucureşti ; IRI 1997
22. G. Berger – “Omul modern şi educaţia sa” Bucureşti ; Ed. Didactică şi
Pedagogică 1973
23. E. Fromm – “Texte alese” Bucureşti ; Ed. Politică 1983
- 210 -
24. N.Iorga – “Cugetări” Bucureşti ; Ed. Albatros 1972

25. J.C. Maxwell – “Dezvoltă liderul din tine” Bucureşti ; Ed. Amaltea 1999
26. D. Carnegie – “Arta de a reuşi în viaţă” Bucureşti ; Ed. Prometeu 1994
27. I. Moraru – “Ştiinţa şi filosofia creaţiei” Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică 1995
28. T. Stănciulescu – “Tratat de creatologie” Iaşi ; Ed. Performantica 1998
29. D. Balahur – “Sfârşitul Civilizaţiei Turnului Babel Iaşi ; Ed. Performantica 1997
30. V. Caluschi – “Inventica şi şcoala” Iaşi ; Bet 1994
31. H. Graff – “The modern researcherer” New York ; Harcourt Brace Jovanovich 1977
32. F. Bacon – “Despre înţelepciunea anticilor” Bucureşti ; Ed. Politică 1976
33. R. W. Emerson – “Eseuri”
34. D. Bohm – “Plenitudinea lumii şi ordinea ei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995
35. F. Capra – “Taofizica: paralelă între fizica modernă şi mistica orientală”
Bucureşti, Ed. Tehnică 1995
36. F. Capra / Krishnamurti – “Sfârşitul timpului” Bucureşti ; Ed. Herald
37. S. Roney- Dougal – “Ştiinţă şi magie” Ploieşti ; Ed. Elit Comentator 1996
38. S. Hawking – “Visul lui Einstein şi alte eseuri” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
39. Th. Kuhn – “Structura revoluţiilor ştiinţifice” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică 1976
40. Th. de Chardin – “Fenomenul uman” Oradea ; Ed. Aion 1997
41. F. Nietzsche – “Opere complete” Timişoara ; Ed. Hestia 1998
42. P.D.Ouspensky – “În căutarea miraculosului. Fragmente dintr-o învăţătură
necunoscută” Bucureşti ; Ed. Prior Pages 1996
43. P.D. Ouspensky – “Psihologia posibilei evoluţii a omului” Bucureşti ; Ed. Prior
Pages 1994
44. Papus – “Ştiinţa secretă” Bucureşti ; Ed. Herald
45. M.M. Davy – “Encicplpedia doctrinelor mistice” Timişoara ; Ed. Amarcard 1997-2000
46. Platon – “Opere complete” Bucureşti ; Ed. Humanitas 2001
47. Pitagora – “Legile morale şi politice” Bucureşti ; Ed. Antet 1996
48. Louis Lavelle – “Panorama doctrinelor filosofice” Iaşi ; Ed. Timpul 1997
- 211 -
49. F. Braunstein şi colab. – “Marile doctrine: filosofice, religioase, politice,

economice” Bucureşti ; Ed. Antet 1997
50. Marx şi Engels – “Despre educaţie şi învăţământ” Bucureşti ; Ed. de Stat
Didactică şi Pedagogică 1960
51. J.J. Rouseau – “Emil sau despre educaţie” Bucureşti ; Ed. Didactică şi Pedagogică
1973
52. J.J. Rouseau – “Contractul social” Bucureşti ; Ed. Antet 2001
53. R. Guenon – “Simboluri ale ştiinţei sacre” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
54. * * * - “Enciclopedia ştinţelor oculte” Bucureşti ; Ed. Teora 1995
55. W. Weischedel – “Pe scara din dos a filosofiei: 34 de mari filosofi în viaţa de zi
cu zi” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1999
56. G. Teodorescu – “Einstein a avut dreptate: mişcare, spaţiu, timp, relativitate”
Bucureşti ; Ed. Informaţia Tehnică ASIIT 1995
57. F. Chevalier – “Dicţionar de simboluri” (vol 1-3) Bucureşti ; Ed. Artemis 1995
58. A. Koestler – “Lunaticii: evoluţia concepţiei despre univers de la Pitagora la
Newton” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1995
59. B. Delavrancea – “Viaţa şi moartea în raţiunea Universului” Braşov ; Ed.
Transcendent 1993
60. A. Koyre – “De la lumea închisă, la Universul infinit” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
61. J.J.Rouseau – “Visările unui hoinar singuratic” Bucureşti; Ed.Paralela 45 2002
62. D. Popelard – “Marile curente în filosofia ştiinţelor” Iaşi ; Ed. Institutul European
1999
63. K.Popper – “În căutare unei lumi mai bune” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1998
64. I.Prigogine – “Între eternitate şi timp” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
65. E. Morin – “Paradigma pierdută a naturii umane” Iaşi ; Ed. Universităţii Al. I.Cuza
1999
66. T. Stănciulescu – “Introducere în filosofia creaţiei umane” Iaşi ; Ed.
Junimea,1999
67. I. Mânzat şi colab.– “Psihologia sinelui: un pelerinaj spre centrul
fiinţei”Bucureşti ; Ed. Eminescu 2000
- 212 -
68. S. Marcuse – “Competenţa didactică” Bucureşti ; Ed. All 1999

69. C. Cozma – “Studiu de filosofia umanităţii educaţiei” Iaşi ; Ed. Junimea 1997
70. P. Andrei – “Sociologia revoluţiei” Iaşi ; Ed.Polirom,1998
71. T. Brăileanu – “Teoria comunităţii umane” Bucureşti; Cluj- Napoca ; Ed.
Albatros; Clusium, 2000
72. R. Sellnow – “Atelierele viitorului” Bucureşti ; Ed. Fiat Lux: Asoc. Naţională a
Univ. Populare,1997
73. L. Antonesi – Paideia: Fundamentele culturale ale educaţiei” Iaşi ; Ed. Polirom 1996
74. S. Teodorescu – “Spre un nou umanism” Satu- Mare ; Solstiţiu 1999
75. H. Nakamura – “Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor”, Bucureşti,
Ed. Humanitas, 1997
76. H. Zimmer – “Filosofiile Indiei” Bucureşti ; Ed. Humanitas 1997
77. M. Eliade –“Istoria credinţelor şi ideilor religioase” Bucureşti ; Ed. Ştiinţifică
1999
78. Hegel – “Fenomenologia spiritului” Bucureşti ; Ed. Iri 1995
79. *** - “Managementul proiectului”, Consiliul Naţional de Pregătire a Profesorilor,
Ministerul Educaţiei şi Cerctării, 2001.
80. Nicolae Ţăranu – “Managementul inovaţiei”, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995
81. N. Ţăranu, A.Stanciu – “Managementul cercetării-dezvoltării”, Ed. Politică,
Ttimişoara, 2001
82. Gh. Coman, Al. Murgu – “Managementul cercetării”, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg.
Mureş, 2000
83. Andrei Barna – “Autoeducaţia, probleme teoretice şi metodologice”, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
84. Miron Ionescu – “Didactica modernă”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
85. Carmen Cozma – “Studii de filosofie a umanităţii”, Junimea, Iaşi,1997
86. Venera Cojocaru –“Filosofia educaţiei pentru schimbare”,Corgal-Press, Bacău, 2000
87. Caren Horney – “Autoanaliza”, Oscar-Print, Bucureşti,1995
88. I.L. Adams - "Conceptul blockbusting", Standford, California, 1974.
89. A. Băban - "Consiliere educaţională", Cluj-Napoca, 2001.
- 213 -
90. V. Belous - "Manualul inventatorului", Bucureşti ,Ed. Tehnică, 1990.

91. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Fundamentele integrării naturale în viaţă”, Cluj-
Napoca, Dokia Publishing House Ltd.,1998
92. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – “Geometria interioară”,Cluj-Napoca,
Ed.Albastră, 2001
93. M. Bower - "Nurturing inovation in organisation" în "The creative organisation"
(G.A. Steiner, ed.), Univ. of Chicago, Press Chicago, London , 1965.
94. M.I. Carcea - "Strategia creşterii potenţialului cretiv în formarea personalului de
concepţie", teză de doctorat, 1997.
95. C.Cojocaru - "Creativitate şi inovaţie", Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1975.
96. T.J.Dillon - "Problem finding and solving "în "Questioning Exchange", 2/1987.
97. L. Ghivirigă – “Relatia profesor-elevi în presoectiva lectiei
moderne",Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
98. G.R. Grâce – “Crise et creativité: la motivation intrinseque à crée" în "Rev.
Canadienne de psycho", 2/1981.
99. E. Landan – “Psihologia creativităţii", Bucureşti,Ed. Didactică şi Pedagogică,
1979.
100. I. Moraru – “ Psihologia creativităţii", Bucureşti, Ed. Victor, 1997.
101. A. Munteanu – “Incursiuni în creatologie", Ed. Augusta,Timişoara, 1994.
102. I. Neacşu – “Metode şi tehnici de învăţare eficientă",Ed. Militară,Bucureşti, 1990.
103. A.F. Osborn – “Applied imagination", NY, Scribner's Sons, 1957.
104. A.F.Osborn -"L'imagination constructive.Principes et processes de la pensée
creative et du brainstorming",Paris, Dunod, 1971.
105. I. Radu, M. Miclea şi colab. – "Introducere în psihologia contemporană", Ed. Sincron,
1991.
106. M.Roco - "Creativitatea individuală şi de grup – studii experimentale", Ed.
Academiei, R.S.R., 1979.
107. M. Roco - "Creativitate şi inteligenţă emoţională", Ed. Polirom, 2001.
- 214 -
108. M. Roco - "Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice", Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1985.
109. C.R. Rogers -"Toward a theory of creativity", în H.H.Anderson (Ed.) -
"Creativity and its cultivation", New York, Marper, 1959.
110. Al. Roşca - "Creativitate generală şi specifică", Ed. R.S.R., 1981.
111. A.O.Ross - "The Exceptional child in the family. Helping Parents of Exceptional
Children (Gifted child in the family)", Grune and Stratton, Inc., New York, Londra, 1964,
VII.
112. A. Sinberg - "Obstacles to craetive thinking", în "Training creative thinking",
New York Holt, Renehart and Wilson, 1971.
113. A. Simon -"Research goals for cognitine psychology" în "XX-rd international
Congress of Psychology" Berlin,1980.
114. M. Stein - "Stimulating creativity, Group procedures", vol II, New York, Academic Press,
1975.
115. A. Stoica-Constantin A. – "Blocaje interne ale creativităţii. O încercare
taxonomică", "Revista de psihologie", 4/1992.
116. A. Stoica - "Creativitatea elevilor", Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1983.
117. A. Stoica-Constantin, Neamţu G.,Boncu St. - "Inventarul şi blocajele interne ale
creativităţii"("Cercetare experimentală asupra creativităţii tehnice"), "Revista de
psihologie, 2/1993.
118. O.R. Suler - "Primary Process thinking and creativity" în "Psychol. Bull",
1/1980.
119. E.P. Torrance - "Nature of creative talent" în vol. "Training creative thinking"
(Dairs S., Scott I. eds), New York Holt, Rinehart and Winston,1971.
120. H.C. Triandis ,Hall E.R., Ewen R.B.-"Team creativity of the numbers",în
"I.Appl. Psychology",1963/47
121. S.E.W. Zagona Zoe, W.I. Mackinnon-"Group effectiveness in creative problem
solving", în"I. Psychol.", 1966/62.
- 215 -

Managementul Cercetării Transdisciplinare: Aurelian Burcu Mariana Burcu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Cercetării Transdisciplinare: Aurelian Burcu Mariana Burcu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MERCUR

AURELIAN BURCU MARIANA BURCU

Prof.Univ.Dr. Angela Vasiu

© AURELIAN BURCU, 2003

Tehnoredactare: Alexandra CIUBĂNCAN

CAPITOLUL I: ORGANIZAREA CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

CAPITOLUL II: PRINCIPII ŞI OBIECTIVE ALE CERCETĂRII

CAPITOLUL III: STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A INSTITUTULUI DE CERCETARE

CAPITOLUL IV: ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

CAPITOLUL V: DESFĂŞURAREA ŞI IMPLEMENTAREA CERCETĂRII

CAPITOLUL VI: CARTA ALBASTRĂ A CERCETĂRII TRANSDISCIPLINARE

O viziune eficientă presupune călăuzire. Ea

I. Despre necesitatea organizării

universală care îl conduce pe fiecare om să devină actualizat ceea ce Sinele său

Chemin de la découvertes”, ne arăta că: “avem posibilitatea să formăm, după

capacitatea de a crea, de a descoperi sau de a se pune în slujba celorlalţi.

II. Organizarea Institutului de Cercetare trandisciplinară

Desigur că este foarte dificil să dăm o reţetă generală şi universală

Şi pentru ca această tipologie propusă de noi să nu rămână un simplu

A. Ontologia şi Simbolistica Institutului

şi sensuri proprii, încadrate într-un ansamblu şi mai vast a ceea ce s-a

De aceea pentru cercetătorul trandisciplinar, hermeneutica (în sensul ei

B. Simbolistica lui Hyperion

de a ajunge la o deplinătate a propriei fiinţe şi de a-i ajuta pe ceilalţi să acceadă

I. Principii definitorii ale Activităţii de cercetare

Activitatea Institutului de cercetare transdisciplinară se desfăşoară

responsabilă şi creatoare de virtuţi valorice a lui Homo sui transcendentalis:

II. Dimensiunile fundamentale ale Activităţii de cercetare

finalitate înţelegerea aprofundată a însăşi raţiunii de a fi, a structurilor şi

Cele trei dimensiuni circumscriu aceluiaşi demers unitar şi integrator, de

III. Obiective ale Cercetării Transdisciplinare

Orice Institut de cercetare transdisciplinară îşi stabileşte, primordial,

1. În acord cu progresele cunoaşterii la nivel mondial şi cu evoluţia

afirmare creatoare a valenţelor şi potenţialitaţilor constructive ale fiinţei

societate şi individ, bazată pe armonizarea integratoare a componentelor sale

Am văzut într-un capitol anterior avantajele şi chiar necesitatea

• dreptul-îndatorire de a veghea necontenit la îndeplinirea

• dreptul-îndatorire de a privi Institutul şi cercetarea ca cele

anumite instituţii sociale (familie, căsătorie, relaţii de filiaţie, funcţii sociale,

Diagrama administrativă propusă de noi este inspirată din modelele

Direcţia Direcţia Direcţia Direcţia D. P. P. C. ORGANIZARE

a) Senatul = reprezintă organul colegial de administrare generală a

b) Preşedintele onorific = reprezintă o funcţie de imagine conferită unei

- Administratorul şi întreg personalul Departamentului fac parte din

d) Departamentul Relaţii Publice

e) Departamentul Organizarea Cercetării

(cercetători de diverse grade, potrivit legii - şi asistenţi), precum şi întreaga

f) Departamentul Resurselor Umane

Cu atât mai mult, însă, un astfel de compartiment îşi solicită existenţa în

(a) Sectorul Organizare

(b) Sectorul intitulat "Centrul de Pregătire a Personalului de Cercetare"

înclinaţii şi capacităţi potrivite pot fi transpuse în stările de spirit necesare

Procedura de selectare a personalului de cercetare

Două etape majore trasează cadrul generic al procedurii prin care, o

1. Prima etapă cuprinde două faze procedurale:

2. A doua etapă vizează operaţiunile de evaluare a candidatului atât ca

3. interviul oral susţinut de candidat în faţa Comisiei de Evaluare. Pe

II. Principiile generale de organizare a cercetării

Cercetarea trandisciplinară, ca modalitate de valorificare superioară a

De aceea cercetarea reprezintă procedura tehnico-metodologică de

4) Rezultatele cercetării făcute publice angajează răspunderea morală,

II. Direcţiile funcţionale ale cercetării

• cunoaşterea metodelor de educaţie şi transformare a fiinţei umane în acord