Sunteți pe pagina 1din 2

Spanul este un personaj secundar si negativ nu atat prin insusiri supranaturale, ca in basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea

lui umana. Ca personaj de basm, Spanul intruchipeaza fortele raului (raufacatorul), un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamana in lume teroare, rautate si violenta. Ca personaj real, el intruchipeaza individul perfid, deprins a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Falsificandu-si un statut social, la care altfel n-ar fi avut acces, el este, prin nastere, un om rau si de proasta conditie sociala, "vita de boz tot ragoz". Personajul este conturat atat prin caracterizarea directa facuta de narator sau de celelalte personaje, cat si prin caracterizare indirecta, comportamentul sau si relatiile cu ceilaiti compunand un portret uman infricosator. Portretul fizic se reduce la o singura trasatura, exprimata direct, "un om span", (barbat caruia nu-i creste barba - n.n.) naratorul sugerand concepfia populara potrivit careia unei anomalii fizice ii corespunde o deficienta caracteriala majora. Conform acestei idei stravechi, "omul insemnat" este periculos si trebuie sa te feresti de el: "De obicei, acestia (oamenii insemnati - n.n.) sunt rai, cruzi, perfizi si lingusitori" (O.Barlea). Portretul moral reiese in mod indirect, din faptele, vorbele si atitudinea personajului, precum si din relatiile cu celelalte personaje. La intalnirea cu Harap-Alb, Spanul este lingusitor si umil, "sa nu-ti fie cu suparare, drumetule", "nu ai cumva trebuinta de sluga, voinice?", laudanduse cu harnicia: "muncesc, muncesc si nu s-alege -nimica de mine, pentru ca tot de stapani calici mi-am avut parte". Se autocompatimeste, plangandu-se de ghinionul care se tine scai de el si exprima, cu prefacuta modestie, filozofia sa de viata,: "la calic slujesti, calic ramai. Cand as da odata peste un stapan cum gandesc eu, n-as sti ce sa-i fac sa nu-l smintesc" (sa nu-l supar - n.n.). Viclean peste masura, nu se da in laturi sa pacaleasca un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienta - n.n.) cum era mezinul craiului si-l atrage in capcana din fantana prin minciuni si tentatii ce dovedesc o buna cunoastere de oameni, o pricepere uimitoare de a sesiza si de a profita de slabiciunile celorlalti. De indata ce pune capacul pe gura fantanii in care se afla filul craiului, Spanul devine rautacios si amenintator si-l sileste sa jure pe palos: "Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere intru toate, chiar si-n foc de ti-as zice sa te arunci". Numele de Harap-Alb, pe care i-l da Spanul, intregeste umilinta la care este supus fiul de crai: "D-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu". Dupa ce "pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai", principiul dupa care se conduce Spanul este acela al stapanului tiran, avid de putere, considera ca slugile seamana cu animalele, "ca si intre oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii". Din proprie experienta, stie ca "sa te fereasca Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja", deoarece el, cum vede ca "i s-au prins minciunile de bune" si ca este primit cu toate onorurile de catre imparatui Verde, devine amenintator si violent cu sluga, li da o palma, cu scopul "sa faca pe Harap-Alb ca sa-i ieie si mai mult frica". Asadar, relatia Spanului cu Harap-Alb contureaza un individ impulsiv si agresiv, cu un caracter degradant, definit prin invidie, perfidie, viclenie diabolica. Vazandu-se ajuns urmas, la tronul imparatesc, Spanul devine arogant, dispretuitor si laudaros, toate meritele lui Harap-Alb si le insuseste el, pentru ca stie sa fie stapan adevarat si sa-si struneasca slugile, astfel ca acestea sa indeplineasca intocmai toate poruncile, oricat ar fi de greu de dus la bun sfarsit: "Nu stiti dumneavoastra ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. Pana l-am dat pe brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ti vin de hac. Vorba ceea: frica pazeste bostanaria. Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb cat ii lumea si pamantul". Adept al principiului "sluga-i sluga si stapanu-i stapan", Spanul este dictatorial si aspru cu supusii, ca "nu-mi sufla nimene in bors; cand vad ca mata face marazuri (nazuri, mofturi - n.n.),\-

o Strang de coada de mananca si mere padurete, caci n-are incotro...". Alte insusiri reies indirect din vorbele personajului si din relafia lui cu imparatul Verde. Obraznic, infatuat si cu totul lipsit de bun simt, Spanul nu se sfieste sa-i spuna imparatului Verde ca daca o vrea Dumnezeu "sa ma randuiesti mai degraba in locul dumitale" o sa schimbe regulile acestuia care, "prea intri in voia supusilor", iar imparatia nu va mai arata atat de pasnica, "n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte, cum sunt", pentru ca "omul sfinteste locul...". Limbajul Spanului este popular, ca si al celorlalte personaje ale basmului, pe care Creanga le-a umanizat, sugerand o intreaga galerie umana humulesteana: "Da-mi, doamne, ce nam avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit". Uneori zicalele capata sensul unor adevaruri universalvalabile, ca aceea rostita de Span - "de ce te-ai pazit n-ai scapat" - exprimand ideea ca omul este supus sortii, ca nimeni nu poate evita sau schimba destinul si ca fiecare trebuie sa treaca prin ceea ce i-a fost scris. Punctul culminant al basmului ilustreaza destinul Spanului, care, vazand cat este de frumoasa fata imparatului Ros, se repede sa o ia in brate, dar ea il imbranceste si-i spune ca a venit acolo pentru Harap-Alb, ca "el este adevaratul nepot al imparatului Verde". Turbat de furie ca a fost dat in vileag, Spanul se repede la Harap-Alb "si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos", strigand ca asa trebuie sa pateasca cel ce-si incalca juramantul. Atunci, calul lui Harap-Alb se repede la Span, il infasca de cap, "zboara cu dansul in inaltul ceriului" de unde ii da drumul si acesta se face "praf si pulbere", in timp ce fata imparatului Ros, il invie pe HarapAlb cu leacurile miraculoase. Spanul "este demascat si pedepsit in numele dreptatii, aspiratiei etern-umane" ca raufacatorii sa fie osanditi, intrucat Ion Creanga realizeaza - prin "Povestea lui Harap-Alb" - o sinteza a "spiritualitatii romanesti, cumuland o intreaga filozofie asupra vietii, prin care profilul roman fiinteaza in lume, inscriindu-se astfel in randul valorilor eterne si ale umanitatii".(Maria Nastase, "Povestea lui Harap Alb")