Sunteți pe pagina 1din 97

Capitolul I

Dreptul consular

1.Noţiune:

Dreptul consular conceput ca o parte a dreptului internaţional, reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora, de asemenea reglementează raporturile bilaterale ale statelor în vederea asigurării reciproce a intereselor lor, preponderent economice, dar şi culturale , ştiinţifice şi de tutelă juridică în exterior a propriilor cetăţeni, prin folosirea instituţiilor specializate , care sunt oficiile consulare sau secţiile consulare ale ambasadelor. Dreptul consular are caracterul unui mecanism care funcţionează in vederea realizării unui anumit scop al dreptului internaţional, şi anume: colaborarea dintre state într-un anumit domeniu al vieţii internţionale – cel al protecţiei cetăţenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest mod, la punerea in practica a unui anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni. El face punte de legătura între două ordini juridice. Împrejurarea că persoana sau interesele unui cetăţean se află pe teritoriul unui alt stat, necesitatea impetuoasă şi incontestabilă ca fiecare stat să asigure protecţia şi asistenţa cuvenite cetăţenilor săi, chiar şi atunci când ei sunt în străinătate –şi deci, chiar dacă se află în acelaşi timp şi sub jurisdicţia altui stat - face ca statele în cauză să fie implicate în relaţiile de la stat la stat. Această concurenţă de competenţe a organelor,aparţinând a două state, pune problema delimitatării sferei lor de atribuţii şi, prin aceasta, generează relaţii interstatale cu acest caracter specific, consular . El reprezintă locul de confluenţă unde normele internaţionale coexistă cu cele ale ordinii juridice interne a statelor în cauză, iar sub influenţa primelor se stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din urmă, pe planul operaţional al aplicării lor.

2.Izvoare:

Izvoarele dreptului consular sunt aceleaşi cu cele ale dreptului internaţional datorită faptului că relaţiile consulare presupun relaţii intre state ele sunt cârmuite de către ordinea juridică internaţională, există o excepţie si anume dreptul organizaţiilor internaţionale care nu au drept la consulat, nici activ, nici pasiv. Se foloseşte noţiunea de izvor material şi cea de izvor formal, înţelegându-se prin izvor material:”realităţile, îndepărtate şi indirecte,care determină substanţa dispoziţiilor juridice concrete”, iar prin izvor formal:”manifestările de voinţă, cărora norma fundamentală a ordinii juridice le atribuie valoare de norme obligatorii pentru conduita membrilor comunităţii”. Majoritatea autorilor sunt de acord a recdunoaşte ca jurisprudenţa şi doctrina nu sunt izvoare de drept internaţional; ele pot constitui mijloace auxiliare, fără efecte juridice obligatorii, de clarificare a normelor neprecise ale dreptului sau, cum este cazul jurisprudenţei, de compliniere a lacunelor de reglementare, căci o instanţă, chiar internaţională fiind, odată sesizată, nu poate respinge o acţiune pe motiv că fapta supusă judecăţii sale nu este reglementată internaţional. O altă noţiune folosită este cea de izvor principal sau direct, prin care se desemnează: a) cutuma; b) tratatul; c) dreptul organizaţiilor internaţionale, care stabilesc reguli privind desfăşurarea activităţii interne şi formele de reprezentare externă a acestora. a) Cutuma este acel izvor de drept consular care a apărut în practica îndepărtată a statelor, constituind, la un moment dat, singurul izvor. Ea reglementează astăzi numai anumite aspecte ale relaţiilor consulare, pentru că la baza dreptului consular stau convenţiile multilaterale şi numeroase convenţii bilaterale, care au preluat majoritatea normelor cutumiare. Rolul ei în categoria izvoarelor dreptului consular este menţionat in Convenţia de la Viena din anul 1963 care, în preambul,precizează:”Regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevazute în mod expres în dispoziţiile prezentei convenţii”. Cutuma în fapt are un spaţiu mai larg de aplicare: a) ea guvernează relaţiile dintre state le care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din anul 1963; b) relaţiile dintre

statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale; c) domeniile nereglementate convenţional; d) relaţiile statale care au denunţat Convenţia de la Viena din anul 1963 şi nu au reglementări bilaterale în materie. Deseori se folosesc termenii de curtuazie si cel de reciprocitate, ei fiind în fapt motivaţiile unor acţiuni unilaterale ale statelor şi nu sunt izvoare de drept. Curtoazia, înţeleasă ca o normă obligatorie, care ţine de respectul datorat statelor pe temeiul suveranităţii lor egale şi reprezentanţilor acestora, ca şi reciprocitatea, ca măsură de reacţie admisă de normele dreptului internaţional sau prevăzută de aceasta ca sancţiune, sunt lipsite de cerinţa denumită opinio juris sive necessitatis şi, uneori , în cazul reciprocităţii, este chiar o măsură împotriva unei conduite neprieteneşti sau nejustificate a unui stat, un tratament similar aplicat, ca răspuns, de către statul care este vizat. 1 b)Tratatele bi sau multilaterale constituie, în dreptul internaţional public, principalul izvor. Convenţiile consulare bilaterale reglementează complet relaţiile consulare, regulile de înfiinţare şi statutul oficiilor consulare, condiţiile de numire şi acceptare a personalului acestora, imunităţile şi privilegiile consulare, funcţiile consulare.Totodată şi tratatele bilaterale de comerţ şi navigaţie, care conţin anumite norme cu privire la atribuţiunile şi prerogativele consulilor, sunt şi ele izvoare de drept consular. Tratatele bilaterale crează oficiilor consulare şi personalului acestora un regim juridic special intre statele respective, fie prin dezvoltarea Convenţiei de la Viena din anul 1963, fie creând norme noi. Însă pentru a cunoaşte regimul juridic al unui oficiu consular trebuie apelat, în primul rând, la convenţiile bilaterale, care dezvoltă prevederile Convenţiei de la Viena din anul 1963. Prevederile acestora nu trebuie să contrazică prevederile convenţiei multilaterale de la Viena, deoarece aceasta a codificat normele de drept deja existente la acea dată şi creează cadrul obligatoriu al colaborării statelor, chiar pe cale convenţională. De câte ori sursele solicitate (cutuma internaţională,convenţiile dintre state şi practica statelor) nu a permis să se acopere lacunele, s-a mers mai departe, introducând reguli complet noi în dreptul consular.

1 Reciprocitatea nu poate opera faţă de o încălcare a normelor de jus cogens.Spre exemplu,sechestrarea unui membru al unui oficiu consular nu poate duce la aplicarea reciprocităţii,întrucât statele au obligaţia de a lua măsurile de protecţie a membrilor oficiilor consulare stabilită de norme de jus cogens.

Primul acord multilateral despre consuli a fost încheiat la Caracas, în anul 1911, de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şiVenezuela. Acest prim acord mai sus menţionat a fost urmat la 20 februarie 1928 de Convenţia de al Havana referitoare la agenţii consulari, care a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, S.U.A., Mexic, Nicaragua, Peru, Panama şi Uruguai. Convenţia are 25 de articole, grupate in trei secţiuni. În principal ea reglementează regimul agentului consular,”în absenţa unui acord special intre state” cum prevede articolul 14 al acesteia. La 24 aprilie 1963 a fost semnată la Viena Convenţia cu privire la relaţiile consulare 2 care, aşa cu menţionează în preambul, se referă la” relaţiile ,privilegiile şi imunităţile consulare”. În concepţia Convenţiei, celelalte aspecte ale dreptului consular urmând a fi reglementate, cum se menţionează tot în preambul, de dreptul internaţional cutumiar sau de acorduri bilaterale care” să confirme, să completeze şi să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare”. În anul 1967 în cadrul Consiliului Europei a fost adoptată Convenţia europeană privind funcţiile consulare,a cărei aplicare este limitată la statele membre ale Consiliului Europei şi priveşte funcţiile consulare. Convenţia consacră două capitole, al 2-lea şi al 5- lea, funcţiilor consulare în general şi detaliază funcţiile de protecţie consulară, de ofiţer al starii civile, funcţia notarială şi altele. Capitolele 3 şi 4 sunt rezervate reglementării extensive a funcţiilor în domeniul succesiunilor şi al navigaţiei maritime.

3.Istoria consulatelor:

Apariţia consulatelor este rezultatul a doi factori şi anume: evolutia drepturilor conferite străinilor stabiliţi într-un stat şi experienţa socială care a promovat, treptat, idea de acceptare a tutelei internaţionale a statelor pentru toţi cetăţenii lor,oriunde s-ar afla, pe bază de reciprocitate. Ea cuprinde trei perioade şi anume:

a)Perioada antică În societăţile sclavagiste timpurii, străinii nu aveau nici un drept în statul de rezidenţă sau faţă de acestea ; la romani,cuvântul hostis desemna, în acelaşi timp, pe străini şi pe duşmani. Numai cetăţenii, la romani, beneficiau de ius proprium civum romanorum. La

2 Convenţia este în vigoare din anul 1967.Ea reglementează relaţiile consulare,nu şi funcţiile consulare.România este parte la Convenţia de la Viena din anul 1963 din data de 25.03.1972.

un moment dat, Roma, la început oraş-cetate, a format, cu timpul, federaţii de state, legate prin tratate, astfel că străinii veniţi cu treburi la Roma nu mai puteau fi ignoraţi. Peregrinii-cu excepţia peregrinilor dedici 3 - care aveau un anumit rang în statul de origine, beneficiau,la început, de dreptul de hospitium, drept cu caracter mai mult religios, care le permitea o anumită activitate în libertate.Stăinii de condiţie umilă, foloseau instituţia clientelei, supunându-se patronajului unui şef de gintă, care îi proteja în relţiile cu romanii şi îi apăra în justiţie. În anul 241 î.d.Ch. apare funcţia de praetor peregrinus, un înalt funcţionar de stat, care organiza procesele dintre peregrini şi romani, aplicând jus gentium, norme juridice distincte de normele jus proprium civum romanorum,cre se aplicau numai cetăţenilor romani. În societatea romană, noţiunea de consul desemna pe şeful administraţiei statului şi nu avea nici o legătură cu protecţia străinilor. 4 Vechii greci, deşi suspectau pe stăini şi îi tratau cu neîncredere, nu puteau ignira pe compatrioţii lor, adeseori stabiliţi în alte cetăţi, mânaţi de interese comerciale şi, de aici, au acceptat un minimum de drepturi pentru străini, pe bază de reciprocitate. Coloniile greceşti, frecvente în epocă, îşi alegeau, încă din secolul VI î.d.Ch., un conducător, numit prostates, care le reprezenta în faţa autorităţilor locale şi le administra dreptul propriu. O instituţie similară era cunoscută şi la vechii egipteni. Mult mai veche, apărută în primul mileniu î.d.Ch., este instituţia denumită proxenia. Proxenosul contribuia la atenuarea vrăjmăşiei, are învenina lumea greacă, i reprezenta pe cetăţenii statului-cetate, care l-a desemnat pe lângă autorităţile statului-cetate, în care se afla şi al carui cetăţean era. Proxenosul se afla la loc de cinste şi mulţi bărbaţi de seamă ai Greciei antice îşi doreau acestă funcţie.Pindar 5 era proxenosul Atenei la Teba,Demostene 6 , proxenosul Tebei la Atena.

b)Perioada Evului Mediu

3 Peregrinii dedici erau locuitori ai unei cetăţi învinse,care nu s-au predat,fiind consideraţi,în continuare,inamici.

4 În Imperiul Roman de Răsărit statul era împărţit în praetorium,dioceze şi provincii.Şeful provinciilor se numea consul.

5 Pindar(518 Î.d.Ch.-446 a.Ch.),poet grec,renumit pentru imnele sale.

6 Demostene(384 î.d.Ch.-322 a.Ch.),orator grec,conducătorul partidei independenţei din Atena.

Premisa fundamentală a apariţiei consulatelor în Evul Mediu este situaţia econimico-socială, dezvoltată pe ruinele Imperiului Roman de Apus, caracterizată prin existenţa unei populaţii băştinaşe, romane sau romanizate, peste care s-au suprapus imigranţii, constituindu-se , astfel două grupări sociale cu un regim juridic specific:

populaţia băştinaşă, care folosea legis romanae, şi imigranţii, cărora li se aplica legis barbarorum. În consecinţă apare principiul personalităţii legilor, reflectat,între altele, şi în codex vizigotorum, din anul 580 7 . Pe această bază socială şi juridică, coloniile de negustori veniţi din afară, temporar, pentru comerţ sau navigaţie, au putut să-şi aplice propriile legi, în care scop au primit dreptul de independenţă jurisdicţională, ceea ce a dus la apariţia instituţiei denumită cu termenul general de consules mercantorum. Acest consul avea atribuţiuni de arbitru în disputele comerciale, putând să aplice, în litigiile dintre membrii coloniilor care îl alegeau , regulile lor cutumiare de drept comercial şi maritim. Aceste instituţii au fost folosite de către coloniile de negustori formate în oraşele italiene,spaniole,franceze,în special de grupurile normande 8 . Acestea îşi alegeau judecătorul, care trebuia să fie acceptat de suveranul local în virtutea unor tratate. În alte situaţii, autoritate locală

desemna ea pe judecătorul-arbitru. Aceşti consuli de comerţ, de altfel foarte răspăndiţi în

Evul Mediu

,aveau denumiri diferite :talonari ,bailios ,conservadores, aldermeni,

proprmercantorum, senascales, pretoras, pretores. În anul 1279 apare, la Barcelona,pentru uzul acestor consuli, o culegere de cutume de drept comercial şi maritim, denumită Consolato del Mar.Regulile cutumiare cuprinse în această culegere au fost folosite până în secolul al XVII-lea. În anul 992, Veneţia semnează cu bazil al II-lea, împăratul Bizanţului, un tratat de comerţ prin care, printre altele, suveranul recunoaşte comercianţilor veneţieni dreptul de a beneficia de jurisdicţie specială în porturile imperiului. În anul 1060, aceeaşi Veneţie primeşte dreptul de a trimite un magistrat la Constantinipol să judece pe naţionalii săi în cauzele civile şi comerciale 9 . Alexis al II-lea,prin Bula de Aur, din anul 1199, extinde

7 Codex vizigotorum prevedea:”Comercianţii noştri de peste mări,când au litigii între ei,fiindcă legea locală nu este cunoscută de judecătorii noştri,vor fi judecaţi,după legile lor,de către talonari”. 8 Normanzii sau vikingii sunt germani veniţi din nord ca negustori,marinari sau chiar piraţi,care au format colonii în oraşele de la Marea Mediterană.

privilegiul de judecată al consului veneşian şi la litigiile dintre veneţieni şi cetăţenii bizantini. Privilegii asemănătoare primesc oraşele Genoa (1204), Montpellier (1243), Narbonne (1340). În perioada cruciadelor apare un nou tip de oficiu consular. Oraşele comerciale Veneţia, Genoa, Pisa, care au sprijinit logistic cruciadele, au primit importante privilegii de la statele cruciade-Regatul Ierusalimului, Comitatul Tripoli, Principatul Antiohiei- inclusiv pe acela de a-şi organiza serviciul consular. Coloniştii din oraşele italiene formau aproape cartiere întregi în oraşele Antiohia, Tripoli şi se bucurau de iminitate administrativă şi juridică. În fruntea acestor colonii se afla un reprezentant,recrutat din rândul lor,care se numea vice comites. În secolul al XII-lea reprezentantul tuturor coloniilor veneţiene 10 era unic, avea denumirea de bailus, îşi avea sediul la Acra, capitala regatului Ierusalim 11 şi era numit de guvernul veneţian. Apare, aşadar, consules missi, faţă de consules electi de până acum.Veneţia crează această practică,ce se va generaliza ulterior. Drepturile astfel cucerite au fost menţinute şi după ce musulmanii i-au izgonit pe cruciaţi, bailus-ul veneţian a devenit reprezentantul consular şi diplomatic al Veneţiei pe lângă cartierul sultanului de la Constantinopol. În anul 1535 regele Franţei, Francisc I şi sultanul Suliman al II-lea printr-o înţelegere stabileşte principiul reciprocităţii,făra ca vreodată consulii Turciei să fi folosit dreptul de judecată civilă şi criminală în Franţa. Capitulaţiile 12 - sunt acele înţelegeri între puterile creştine şi monarhiile mahomedane, prin care s-a instituit jurisdicţia consulară în materie civilă şi criminală pentru naţionalii creştini, rezidenţi în Turcia - fiind de fapt, privilegii unilaterale, Turcia modernă a insistat pentru a le aboli, lucru ce s-a reuşit abia prin Tratatul de la Lausane,în anul 1923.

9 Aceste privilegii au fost confirmate prin Cartea lui Alexis Comnen şi,ulterior,de împăraţii Ioan(1126),Manuel(1147),Isaac Îngerul(1187),Alexis al III-lea(1198).

10 Primesc dreptul de a forma colonii în statele cruciate,conduse de consuli şi oraşele medievale:Marsilia,la Tyr şi Beiruth(la 1233);Montpellier,laAntiohia şi Tripoli,apoi în Cipru(1254);Narbonne,la Rodhos(1351).

11 Acra(Akkon),ultimul punct de sprijin al statelor cruciate,a fost cucerita de musulmani,în anul 1291.Evenimentele denumite cruciade au durat,prin urmare,între 1096-1291.

12 Capitulaţiile acordau un statut privilegiat străinilor creştini stabiliţi în Imperiul Otoman,cum ar fi libera practicare a negoţului,anumite scutiri de impozite,garantarea libertăţilor religioase,dreptul de a forma o colonie” o naţiune în jurul consului”,care exercita jurisdicţia consulară.

În perioada reprezentării consulare în Orient până la Pacea de la Passrowity din anul 1718, consulii aveau mai mult dreptul de a judeca conaţionalii şi numai după această dată, când statele vestice trimit în Imperiul Otoman consuli de carieră, au primit şi sarcini diplomatice. c)Perioada modernă:

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în vestul european instituţia consulară nu era privită favorabil datorită sentimentelor naţionaliste, care erau contrare principiului extrateritorialitaţii, dar, mai ales, datorită luptei pentru supremaţia continentală şi mondială. Rezultatul acestei lupte s-a văzut imediat prin tratatul de la Ryswick 13 din anul 1697, cel de la Utrecht din anul 1713, prin care se consacra supremaţia totală a Angliei pe mare şi cel de la Verssailles din anul 1739, se prevede că părţile nu vor folosi consuli. În a doua jumătate asecolului al XVIII-lea, instituţia consulară este în revenire,ea este prevăzută într-o serie de tratate comerciale, primele care au folosit acest mod de abordare a instituţiei consulare au fost Franţa şi Spania în Convenţia de la Pardo din 13 martie 1769. Apar statute care definesc mai exact funcţiile consului şi anume: Ordonanţa din anul 1781 în Franţa, modificată în anul 1883; Regulamentul Consular din Olanda, apărut în anul 1786; Regulamentul seviciului Consular din anul 1792, modificat în anul 1856, din S.U.A.; Regulamentul Consular din Marea Britanie, din anul 1825. În secolul al XIX-lea se reevaluează instituţia consulatelor ca factor de promovare a intereselor economice ale statelor 14 .

Capitolul II Misiunea consulară

13 Prin pacea de al Ryswick Franţa pierde teritoriile câştigate prin pacea de la Nijmegen,punându-se astfel capăt razboiului ei cu Liga de la Augsburg.

14 Trataul commercial franco-englez din anul 1860 instituie principiul « naţiunii celei mai favorizate » care a fost reluat în tratatul consular din acelaşi an,definind,pentru prima dată,instituţia consulară modernă.

1.Relaţiile consulare în general:

Relaţiile consulare sunt acele raporturi juridice convenite între două state, prin care îşi acordă drepturi şi îşi asumă obligaţii privitoare la reprezentarea intereselor lor consulare, determină statul juridic al consulatelor şi fixează norme privind desfăşurarea activităţii acestora, n scopul promovării reciproce a intereselor economice, comerciale, culturale şi în alte domenii şi al asigurării protecţiei adecvate cetăţenilor statului trimiţător: persoane fizice sau juridice. Activitatea consulară, deşi se pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică sau juridică- un subiect de drept intern, izvorăşte totuşi, din interferenţele care se produc între jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a altui stat, deci a două legislaţii naţionale şi se conturează ca un mecanism de cooperare interstatală, care face punte de legătură între două ordini juridice. Specific relaţiilor consulare este faptul că ele, în principal, se derulează prin instituţiile specializate să reprezinte interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, ceea ce a făcut ca, uneori, să se identifice relaţiile consulare cu înfiinţarea posturilor (oficiilor)consulare 15 . “Normele care reglementează relaţiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor 16 , în condiţiile în care, pe de o parte,fiecare îşi păstrează natura sa specifică, iar, pe de altă parte, se află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate. Relaţiile consulare, odată stabilite, satisfac interesele de reprezentare consulară prin forme instituţionale diferite, nu neapărat prin înfiinţarea de consulate. Astfel că reprezentarea intereselor consulare poate fi încredinţată numai posturilor (oficiilor) consulare proprii - instituţii care desfăşoară plenar toate funcţiile consulare; ea poate fi încredinţată unor consulate ale unor state terţe, pe baza unor înţelegeri tripartite. Totuşi teoria identificării relaţiilor consulare cu înfiinţarea de posturi consulare ar duce la concluzia că statele arareori întreţin relaţii consulare, numai atunci când înfiinţează

15 Raportul Comisiei de Drept Internaţional la proiectul de articole pentru redactarea Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare,semnala părerea guvernului norvegian potrivit căruia:”Raporturile juridice se nasc din consimţământul,unilateral sau mutual,la înfiinţarea unuia sau mai multor consulate şi nu din consimţământul mutual de stabilire a relaţiilor consulare”. 16 Adolfo Maresca,”Le relazioni consolari”,Milano,1966,pagina 85.

posturi consulare, ceea ce este fals bineînţeles. Relaţiile consularese deosebesc de cele diplomatice prin aceea că, primele, urmăresc realizarea unui interes preponderent economic, pe când secundele, sunt destinate dialogului politic. Rezultă ca” Relaţiile consulare nu pot avea consecinţe politice” 17 , ceea ce ar explica faptul că statele care au înfiinţat posturi (oficii) consulare în Taiwan au putut să stabilească sau să menţină relaţii diplomatice cu Republica Populară Chineză, deşi aceasta consideră Taiwanul ca o parte integrantă a teritoriului său.Totuşi, practica statelor arată că stabilirea relaţiilor consulare are şi semnificaţii politice. Spre exemplu, se consideră că Guvernul Marii Britanii a recunoscut, implicit, anexarea Etiopiei, în anul 1936, de către Italia, atunci când ea a transformat legaţiunea de la Addis-Abeba într-un consulat general, al cărui şef a primit exequaturul de la Mussolini. Atât relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale raporturilor internaţionale. Dar pe când primele se stabilesc între state şi guverne care s-au recunoscut reciproc, ca o condiţie prealabilă, pentru stabilirea relaţiilor consulare nu se cere această condiţie. Relaţiile consulare au o independenţă relativă faţă de relaţiile diplomatice. Aceasta înseamnă că statele pot stabili relaţii consulare, fără a stabili şi realaţii diplomatice şi, cele dintâi, pot dăinui chiar în cazul ruperii acestora din urmă. Acest principiu este consacrat în art.2 alin.3 al Convenţie de la Viena din anul 1963,care stabileşte că:”Ruperea realaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso fracto ruperea realaţiilor consulare ”. Atăt relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc prin acordul mutual al statelor, exprimat neechivoc. Faptul de a încheia un tratat,care are alt obiect decât stabilirea relaţiilor diplomatice sau consulare ”nu are, prin sine, vreun efect în privinţa relaţiilor diplomatice sau al relaţiilor consulare”- prevede art.74 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor de la Viena din anul 1969.Stabilirea relaţiilor diplomatice implică, dacă nu există o indicaţie contrară, consimţământul pentru stabilirea reaţiilor consulare, aşa cum prevede art.2 alin.2 al Convenţiei de la Viena din anul 1963. În toate celelalte cazuri, onsimşământul mutual pentru stabilirea relaţiilor consulare trebuie să fie expres exprimat şi fără echivoc. El poate fi exprimat direct, printr-un document juridic pertinent, care exprimă, în acest sens, intenţia guvernelor interesate. Acest document poate fi o convenţie consulară care, de regulă, se închie în numele statelor nu al guvernelor, un

17 B.Seen,A diplomat’s Handbook of International Law and Practice,Haga,Boston,Londra,1975.

acord care reglementează raporturi comerciale, aprobat de guvern, dar care se referă expres şi la activitatea consulară. Acordul poate fi exprimat, implicit, atât prin stabilirea relaţiilor diplomatice, cât şi prin acceptul statului de reşedinţă ca statul trimiţător să înfiinţeze posturi (oficii) consulare pe teritoriul său 18 . Acest din urmă caz presupune încheierea unei înţelegeri între două subiecte de drept internaţional, fie şi pentru negocierea înfiinţării oficiilor consulare, adică un acord scris între cele două state 19 . Relaţiile consulare, constituind un raport între două state, au caracterele pe care le are orice raport juridic internaţional, şi anume: caracter internaţional, pentru că ele sunt raporturi stabilite între state ca subiecţi de drept intenaţional (statul trimiţător şi statul de resedinţă) şi caracter reglementat căci relaţiile consulare se statornicesc în baza unor norme care au ca destinatari statele (guvernându-le). De asemenea ele au şi un caracter convenţional prin aceea că stabilirea de relaţii consulare presupune acordul între statele interesate. În raport cu celelalte relaţii interstatale, cele diplomatice, spre exemplu, relaţiile consulare pot avea un caracter subsidiar sau autonom, în funcţie de modul cum au fost stabilite. Au şi un caracter direct, deoarece ele se desfăşoară prin intermediul organelor consulare ca organe ale statelor respective. Relaţiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate atât în ceea ce priveşte modul lor de stabilire, cât şi cu privire la efectele pe care le produc, întrucât, dacă apar ca urmare a consimţământului reciproc al părţilor, odată stabilite, ele au un efect bilateral, astfel încât organele consulare ale fiecărui stat sunt îndrituite a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul celuilalt, iar dreptul de înfiinţare de oficii consulare de către unul din state, îi corespunde obligaţia de a admite şi el oficii consulare ale celuilalt stat. Sunt bilaterale în sensul că, indiferent de forma pe care o au actele prin care se stabilesc normele care le reglementează, ele sunt relaţii între două state anumite. În acest sens, relaţiile consulare sunt şi exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu consular, în interiorul căruia ele se desfăşoară, fiind determinat de însuşi teritoriul statelor între care

18 Statele latino-americane s-au pronunţat la Conferinţa de la Viena,convocată pentru adoptarea Convenţiei consulare,pentru deplina libertate de a alege felul relaţiilor pe care statele doresc să le stabilească,nefiind de acord cu stabilirea implicită a relaţiilor consulare prin stabilirea relaţiilor diplomatice.Ele practică o poziţie similară şi în prezent,recunoscând,totuşi,dualitatea celor două relaţii. 19 Relaţiile consulare presupun o procedură scrisă chiar şi pentru numirea şefului de oficiu consular în cadrul” raportului de misiune consulară”,cu atât mai mult procedura este scrisă în situaţia convenirii înfiinţării de oficii consulare.

aceste relaţii s-au stabilit, fără interferenţe cu organelor altui stat sau extinderi pe teritoriul unor state terţe.

2.Subiecţii relaţiilor consulare:

Subiecţii relaţiilor consulare sunt numai titularii suveranităţii personale care, pe baza legăturilor de cetăţenie, au dreptul şi obligaţia de a asigura tutela juridică a cetăţenilor lor,adică numai statele căci trimiterea de consuli este un atribut exclusiv al lor. Statele au acele trăsături şi prerogative pe care le implică calitatea de subiect în relaţiile consulare. Statele sunt acele entităţi titulare ale prerogativelor de suveranitate personală (pe baza legăturii de cetăţeni , jurisdicţia personală urmăreşte în spaţiu personale în cauză, oriunde s-ar afla ele) şi, în această calitate de subiect activ în raportul consular , desfăşoară, prin organele lor în străinătate, o activitate de asistenţă şi protecţie consulară în beneficiul cetăţenilor proprii; dar, tot statele sunt şi titulare de jurisdicţie teritoriale - ceea ce le permite ca, în calitate de subiect pasiv al raportului consular, să exercite un complex de prerogative, faţă de străinii care se află pe teritoriul lor şi, de asemenea, să decidă aupra admisibilităţii consulilor străini şi a limitelor activităţii acestora. Pot fi subiecte ale relaţiilor consulare statele (aşa cum stabileşte art.2 alin.2 al Convenţiei de la Viena din anul 1963), mişcările de eliberare naţonală,care şi-au constituit organe proprii, inclusiv insurgenţii, în cazul în care aceştia exercită controlul asupra unei părţi din teritoriul unui stat. Potrivit Convenţie de la Montevideo din anul 1933, pentru ca un stat să aibă personalitate internaţională, sunt necesare următoarele condiţii: a) să aibă o populaţie permanentă; b) un teritoriu determinat; c) un guvern care exercită autoritate; d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Dubla capacitate de a numi consuli proprii într-un alt stat şi de a-şi înfiinţa oficii consulare pe teritoriul acestuia, precum şi aceea de a primi pe teritoriul său oficiile consulare ale unui stat stăin, constituie” dreptul de consulat” ce poate aparţine statului. Deci este necesar ca părţile dintr-un rapot consular să fie titulare ale aşa-numitului ”drept de consulat” în sens activ şi pasiv, adică să aibă posibilitatea juridică de a trimite şi de a

primi consuli. Statele au dreptul de a intra în relaţii între ele sau cu alte subiecte de drept internaţional chiar de la naşterea lor, acesta fiind considerat ca un drept natural. În dreptul diplomatic se numeşte drept de legaţie capacitatea juridică a unui stat de a stabili relaţii diplomatice şi dreptul de consulat, capacitatea de a înfiinţa relaţii consulare. Spre deosebire de dreptul de legaţie care este condiţionat de recunoaşterea internaţională a subiectului de drept, dreptul de consulat poate fi exercitat şi de statele care nu sunt recunoscute internaţional. Ca şi în cazul aşa-numitului ”drept de legaţia”, ”dreptul de consulat” nu constituie un drept subiectiv propriu-zis al statului; dacă nici un stat nu este ţinut a primi, în mod obligatoriu pe consulii unui alt stat nu poate pretinde să trimită proprii săi consuli pe teritoriul altor state, altfel decât cu acordul acestora. Un drept dar şi o obligaţie există, numai dacă între statele în cauză ar interveni anumite înţelegeri în acest sens. Dreptul de legaţie şi dreptul de consulat pot fi cedate convenţional, fie amândouă, fie numai una dinte acestea. Iar ca exemplu ar fi cazul Lichtenstein care le-a cedat pe amândouă Franţei, fiind sub protectoratul Episcopatului spaniol de Urgel; Monaco şi San Marino au cedat doar dreptul de legaţie Italiei, ele întreţin relaţii consulare. Insurgenţii au dreptul la consulat pasiv 20 , având dreptul la consulat activ în măsura în care personalitatea lor juridică internaţională este recunoscută 21 , dar în general,calitatea de titular al dreptului de consulat, pe care o au insurgenţii, urmează soarta personalităţii juridice internaţionale cu care pot fi investiţi (caracterul provizoriu al acesteia). Oficiilor consulare le revine un complex de sarcini cum ar fi dezvoltarea relaţiilor economico-comerciale, cultural-educative şi altele, dar acestea apar mai mult ca finalităţi ce pot fi atinse, în contextul desfăşurării activităţii consulare care rămâne-oricât de mult i s-ar extinde sfera-o activitate de apărare a drepturilor şi intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, sub forma acordării protecţiei şi asistenţei consulare. Activitatea consulară prin definiţie nu se poate îndepărta de la scopul ei propriu-zis.

20 Dreptul la consulat pasiv înseamnă capacitatea juridică a statelor de a primi consuli,dreptul activ este capacitatea acestora de a trimite consuli. 21 Dreptul internţional garantează personalitatea juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare,din momentul în care şi-au creat organe proprii;mişcările de eliberare naţională,prin organele lor de conducere,trebuie să fie recunoscute pentru a participa la viaţa internaţională şi pentru a trimite reprezentanţe diplomatice.

Alţi subiecţi ai dreptului internaţional şi anume organizaţiile internaţionale, printre celelalte subiecte, nu pot avea şi calitatea de subiecţi ai realţiilor consulare,deoarece ele nu-şi pot asuma o asemenea activitate, prin însăşi raţiunea lor de a fi (în virtutea principiului specialităţii, o organizaţie internaţională nu poate avea altă capacitate, decât cea necesară pentru realizarea funcţiilor pentru care a fost înfiinţată şi potrivit statutului său de înfiinţare).Ele nu au drept de tutelă privind persoanele, neavând proprii cetăţeni, nu pot primi şi trimite consuli şi nu pot stabili relaţii consulare. O.N.U. nu poate avea caracterul unui stat şi chiar dacă se bucură de personalitate juridică şi este subiect de drept internaţional, O.N.U. este o persoană juridică sui generis, iar capacotatea sa juridică este limitată la realizarea, exclusiv, a atribuţiilor fixate prin actul său constitutiv: (Carta). Chiar în ipoteza în care o organizaţie internaţională şi-ar deschide o reprezentanţă pe teritoriul unui stat, căruia i-ar da denumirea de consulat, acestă instituţie nu este, în realitate un consulat şi nici relaţiile stabilite cu această ocazie nu devin consulare, pentru că ea nu are cetăţeni cărora să le asigure protecţia şi asistenţa consulară (legătura de cetăţenie stând la baza acestora). În cazul unui stat sau guvern nerecunosct având în vedere faptul că stabilirea relaţiilor consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă, este un act convenit între două state, care are loc pe baza acordului de voinţă dintre ele reiese clar că încheierea unui asemenea acord nu este posibilă, decât între două state sau guverne care îşi recunosc, în mod reciproc, calitatea de subiect de drept internaţional. Numirea sau admiterea unui consul reprezintă un act, fie al guvernului, fie chiar al şefului de stat, astfel încât acceptarea de consuli sau numirea lor constituie un caz de recunoaştere tacită.Aceasta nu înseamnă şi stabilirea de relaţii diplomatice, pentru care trebuie să existe un acord în acest sens. Deci un stat sau un guvern nerecunoscut de către un stat nu poate nici să stabilească, nici să menţină organele sale consulare pe teritoriul statului străin, care nu-l recunoaşte, iar acesta la rândul său,nu poate să numească consuli într-un stat, pe care nu-l recunoaşte ca stat.

3.Înfiinţarea de oficii consulare:

Stabilirea de relaţii consulare atrage ori poate implica,în mod direct normal, înfiinţarea şi funcţionarea de consulate de un stat, pe teritoriul altui stat. Existenţa unor organe consulare trebuie să aibă la bază consimţământul statelor în cauză. Chiar şi în ipoteza în care exercitarea de funcţii consulare s-ar realiza pe alte căi (cel mai adesea, de către misiunile diplomatice),din cauză că nu există încă,consulate sau pentru ca înfiinţarea lor este supusă unor acorduri ulterioare, acele organe care îndeplinesc funcţii consulare, oricare le-ar fi denumirea,există în virtutea admiterii lor de către statul de reşedinţă. Indiferent dacă funcţiile consulare sunt exercitate de către oficiile consulare sau de către secţia consulară a misiunii diplomatice, trebuie să existe consimţământul statului de reşedinţă,pentru ca să aibă loc crearea unor organe în acest scop (oficiile consulare) ori folosirea unora deja existente (misiunile diplomatice),întrucât,în ambele cazuri,este vorba de activităţi care nu pot scăpa jurisdicţiei statului de reşedinţă. Necesitatea existenţei consimţământului statului de reşedinţă, pentru înfiinţarea unui oficiu consular, reprezintă o regulă de bază în dreptul consular, iar acordul intervenit între două state de a stabili relaţii consulare nu include, în mod inevitabil şi permisiunea de a înfiinţa oficii consulare în orice localitate ar dori unul dintre state. Din moment ce relaţiile consulare se realizează în mod normal dar nu exclusiv prin intermediul oficiilor consulare, opţiunea pentru acestea nu poate fi presupusă,ci trebuie să fi fost expresă,adică convenită. Expresă sau implicită, existenţa consimţământului trebuie să apară ca fiind neechivocă, deoarece el joacă rolul unei condiţii preemptorii,însă în toate cazurile şi împrejurările, această cerinţă fiind inevitabilă 22 . În acordarea consimţământului pentru înfiinţarea de oficii consulare,un rol determinant îl are şi asigurarea aplicării principiului reciprocităţii 23 , sub forma aşa numitului ”principiu al parităţii”. Statele pot deschide pe teritoriul unui stat numai o singură misiune diplomatică,întrucât aceasta este afectată negocierii cu guvernul statului de reşedinţă, pe când numărul oficiilor consulare nu este limitat de normele dreptului internaţional, dar pot conveni,reciproc asupra acestui număr. Deşi nici Convenţia de la Viena şi nici convenţiile bilaterale nu-l enunţă, implicit şi în fapt, numărul de consulate

22 Acordul privind sediul consulatului şi circumscripţia consulară va fi,de regulă generală expres,dar el poate fi încheiat,de asemenea,într-un mod tacit. 23 Principiul reciprocităţii nu trebuie înţeles ca o condiţie prealabilă,ci numai un drept subiectiv de care un stat poate beneficia,dacă doreşte.

pe care-l are un stat, într-un alt stat, constituie punctul de plecare în admiterea de consulate străine. Este clar că dreptul ca atare, de a înfiinţa un organ consular aparţine statului a cărui emanaţie o constituie, dar realizarea acestei decizii nu poate avea loc, nici de principiu şi nici materialmente, fără consimţământul statului de reşedinţă 24 . În acelaşi sens sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena din anul 1963:”Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul acestui stat”(art.4 alin.1). Înfiinţarea unui post consular în statul de reşedinţă este o derogare de la principiul exercitării suveranităţii pe întregul teritoriu al unui stat, deoarece statul de reşedinţă consimte ca pe teritoriul său să acţioneze o instituţie a unui alt stat. Tocmai de aceea, înfiinţarea de consulate şi exercitarea funcţiilor consulare sunt supuse unor reguli stricte, prin care părţile convin în detaliu tot ceea ce priveşte această instituţie şi exercitarea funcţiei sale. În materie de înfiinţare a posturilor (oficiilor) consulare nu operează principiul nediscriminării, care să poată fi invocat de statul care nu a primit consimţământul de a deschide şi el un consulat pe teritoriul staului de reşedinţă, pe motivul că acest drept a fost conferit altor state. Normele dreptului cutumiar sunt în sensul că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără să fie obligat să motiveze decizia sa, refuzul fiind un drept al statului de reşedinţă nu atrage după sine nici o răspundere internaţională, dar un raspuns nejustificat poate avea implicaţii în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor dintre cele două state. Regula consimţământului statului de reşedinţă este generală, în sensul că se au în vedere toate oficiile consulare (de carieră sau onorifice) după cum ele se aplică, atât celor independente (care depind direct de ministerul afacerilor externe al statului trimiţător), cât şi celor subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca emanaţii ale acestora,adică viceconsulate şi agenţii consulare) 25 . De asemenea consimţământul statului de reşedinţă este necesar chiar dacă statul deschide un oficiu consular onorific, la care poate fi numit un cetăţean al statului trimiţător, stabilit în statul de reşedinţă,un

24 În Comentariul la Proiectul de convenţie pentru codificarea dreptului consular(art. 4),se arată că regula potrivit căreia consimţământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea oricărui consulat,decurge din puterea suverană pe care orice stat o exercită pe teritoriul său şi are în vedere,atât cazul în care consulatul este creat în momentul stabilirii relaţiilor consulare,cât şi în acela în care un consulat urmează a fi creat mai târziu. 25 Conform art. 69 al Convenţiei de la Viena din anul 1963,condiţiile în care agenţiile consulare pot funcţiona,privilegiile şi imunităţile lor,se stabilesc prin acordul între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

cetăţean al acestuia din urmă sau un cetăţean al unui stat terţ. Acordul este necesar întrucât consulul onorific desfăşoară activitatea sa pe teritoriul statului de reşedinţă, în numele unui stat străin, care este statul trimiţător, dar şi datorită faptului că instituţia consului onorific are un caracter facultativ. Consimţământul statului de reşedinţă este continuu, în sensul că el trebuie să fie solicitat pe toată durata de funcţionare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aduc modificări ulterioare. În speţă dacă statul trimiţător doreşte să extindă circumscripţia consulară asupra altei zone teritoriale sau asupra unor oraşe care nu făceau parte, iniţial,din circumscripţia consulară convenită, sau să aducă orice alte modificări ulterioare privitoare la oficiul consular, acesta nu poate fi făcută decât cu acordul statului de reşedinţă.Art.4 alin.3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede:”Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului său sau circumscripţiei sale consulare, decât cu consimţământului statului de reşedinţă”. Consimţământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate componentele de bază ale unui oficiu consular.Art.4 alin.2 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede:”Sediul postului consular,rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă”. Consimţământul statului de reşedinţă nu este revocabil întrucât, odată convenită înfiinţarea unui oficiu consular, statul de reşedinţă nu ami poate interveni, discreţionar, pentru a refuza o cerere de deschidere a acestuia,sau să ceară închiderea lui, după ce el a fost aprobat. Caracterul irevocabil al acordului este determinat de stabilirea relaţiilor internaţionale, care impune obligativitatea înţelegerilor odată convenite. Irevocabilitatea se menţine atâta timp cât funcţionează regula rebus sic stantibus. În împrejurari justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui oficiu consular, dacă relaţiile politice au devenit vrăjmaşe, membrii oficiului consular a încălcat normele dreptului internaţional ori ale dreptului intern al statului de reşedinţă sau dacă elementele care au stat la bza aprobării iniţiale s-au schimbat. Statul trimiţător, la rândul său, nu are dreptul discreţionar dea solicita, unilateral, modificări ale consimţământului iniţial, dat de statul de reşedinţă deoarece normele dreptului internaţional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept. Intră în

această categorie transformarea misiunii diplomatice în oficiu consular întrucât, deşi transformarea apare ca o continuare, ea este o ruptură juridică. Forma pe care o poate îmbrăca consimţământul statului de reşedinţă, ea poate varia,în funcţie de actul prin care el se exprimă. Consimţământul poate fi dat, odată cu încheierea unei convenţii consulare, iar în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei se recunoaşte statului trimiţător dreptul de a înfiinţa consulate şi se stabilesc totodată,într-o anexă, oraşele în care fiecare stat poate înfiinţa oficii consualre, circumscripţiile şi rangul oficiilor consulare, fie că se lasă pentru o înţelegere ulterioară, precizarea unor elemente (sediul oficiului consular, limitele circumscripţiei consulare şi altele), fie că se face trimitere la anexe în care se cuprind aceste elemente. Alteori, consimţământul dat de principiu ori acesta, împreună cu unele elemente de precizare, pot fi exprimate într-un protocol adiţional sau într-un schimb de note între reprezentanţa diplomatică a statului trimiţător şi ministerul de externe al statului de reşedinţă, fie concomitent cu încheierea convenţiei consulare, fie ulterior. Iar în alte cazuri consimţământul poate fi exprimat printr-o notă a ministerului de externe al statului de reşedinţă. În toate cazurile însă, în esenţă, este vorba de o solicitare a statului trimiţător şi o acceptare din partea statului de reşedinţă, concretizate, în final, printr-un acord între state, indiferent de forma pe care acestă înţelegere o ia. În concepţia Convenţiei de la Viena din anul 1963 acest caracter convenţional este pus în discuţie, deoarece consimţământul statului de reşedinţă se manifestă sub forma unei aprobări(art.4 alin.2 şi 3:”supuse aprobării statului de reşedinţă”) ceea ce reprezintă o subliniere a rolului pe care îl joacă statul primitor(consimţământul fiind decisiv).

4.Încetarea relaţiilor consulare:

Potrivit principiului similitudinii juridice, relaţiile consulare încetează prin acelaşi procedeu ca şi cel care a dus la înfiinţarea lor, adică exprimarea, în acest sens, a consimţământului expres, direct al statelor. Dar, dacă stabilirea implicită a relaţiilor consulare este posibilă prin stabilirea relaţiilor diplomatice, încetarea relaţiilor consulare nu se face prin ruperea acestora din urmă, principiu consacrat în art.2 alin.3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963. Practica statelor în ceea ce priveşte întreruperea relaţiilor

diplomatice este că nu duce automat, la încetarea relaţiilor consulare, astfel încât suspendarea relaţiilor diplomatice, în cazul nerecunoaşterii guvernelor, apărute la cârma unui stat pe căi atipice, nu are nici o relevanţă asupra relaţiilor consulare. Dacă unele subiecte de drept internaţional dispar, în fapt, prin ocupaţiune, misiunilor diplomatice existente în aceste state se pot transforma în misiuni consulare. Practica statelor este în sensul că misiunile consulare nu dispar o dată cu întreruperea relaţiilor diplomatice prin ocuparea ilegală a unor state. Tot în practica statelor este acceptat, un număr de împrejurări care reprezintă cauze de încetare a funcţiilor unui membru al oficiului consular. Statul trimiţător poate, pentru diferite motive, să-i retragă calitatea pe care i-a conferit-o, folosind rechemarea sau revocarea. Alte cauze de încetare le constituie şi expirarea termenului de angajare (în cazul în care misiunea a fost fixată pentru o anumită perioadă de timp), demiterea din funcţie, promovarea sau numirea într-o altă ţară; la rândul său, statul de reşedinţă poate şi el să revină asupra admiterii persoanei ca membru al oficiului consular, folosind declararea acesteia ca persoana non grata sau ca inacceptabilă ori revocarea exequaturului şi ca o ultimă precizare ar mai fi încetarea relaţiilor consulare, desfiinţarea oficiului consular, demisia sau moartea persoanei în cauză reprezintă tot atâtea cauze de încetare a funcţiei de membru al oficiului consular. Dispariţia pe căi constituţionale a unui subiect al relaţiilor internaţionale, prin divizare sau unire, duce la încetarea relaţiilor consulare cu acel subiect. Închiderea posturilor consulare nu duce la încetarea relaţiilor consulare, părţile pot conveni un alt mod de a-şi reprezenta interesele consulare. Funcţiile subzistă, în principiu în anumite alte cazuri ca de exemplu: schimbarea şefului unuia dintre state, modificări în sistemul de guvernământ ori chiar ruperea relaţiilor diplomatice. Spre deosebire de misiunea diplomatică, oficiul consular nu-şi încetează activitatea, în cazul schimbării conducerii de stat a statului trimiţător sau a celui primitor şi nu este necesară o nouă patentă ori un nou exequatur. Există cauze care duc la încetarea misiunii şefului de oficiu consular şi a celorlalţi membri ai oficiului consular şi anume:

a) unele cauze au caracterul de consecinţă,dedusă din împrejurări majore şi externe persoanei în discuţie, cum ar fi:dispariţia unuia dintre cele două state între care existau

relaţiile consulare ori pierderea calităţii sale de subiect de drept internaţional, desfiinţarea oficiului consular şi suspendarea sau întreruperea (încetarea) relaţiilor consulare.În toate aceste situaţii, încetarea misiunii se produce independent de persoana şefului de oficiu şi acţionează în mod obiectiv şi general, pentru că dispare raportul consular şi în consecinţă, nu mai subzistă nici raţiunea de a atribui şi de a recunoaşte calitatea de membru al unui oficiu consular inexistent; b) alte cauze au un caracter individual, fiind legate de persoana şefului de oficiu. Numirea şi admiterea unui şef de oficiu consular trebuie să coexiste, pentru a fi operaţionale,astfel că una fără alta nu are valoare practică,dar fiind acte independente,ele sunt revocabile, oricând din partea celui care le-a emis, astfel că prin act de revocare unilaterală raportul de consulat poate înceta. Aşa se explică faptul că unele cauze de încetare sunt consecinţa voinţei statului trimiţător (transferarea la un alt oficiu, rechemarea în aparatul central,pensionarea,acceptarea demisiei),iar altele sunt consecinţa voinţei statului de reşedinţă (cererea de rechemare, hotărârea de retragere a exequatorului ori de declararea inacceptabilităţii,invitaţia de a părăsi teritoriul într-un anumit termen). În privinţa cauzelor de încetare a funcţiilor consulare Convenţia de la Viena din anul 1963 face o enumerare cu totul incompletă,pentru că nu se menţionează decât acele împrejurări în legătură cu care erau de făcut anumite precizări astfel că art.25 este formulat astfel:

’’Funcţiile unui membru al unui post consular încetează îndeosebi prin:

a)notificarea de către statul trimiţător către statul de reşedinţă despre faptul că funcţiile lui au încetat; b)retragerea exequaturului; c)notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul că el a încetat să ami considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.’’ Aici mai trebuie menţionat şi art.23 în acre se vorbeşte despre declararea de persoana non grata sau inacceptabilă şi retragerea exequatururlui (acest text apare mai mult ca un aspect procedural decât ca unul de fond, ipotezele enumerate nefiind propriu-zis cauze de încetare a funcţiilor consulare):

’’Statul de reşedinţă poate în orice moment să informeze statul trimiţător că un

funcţionar consular este persoana non grata

persoana în cauză

’’(alin.1).

În

acest caz statul trimiţător va rechema

’’Dacă statul trimiţător refuză să îndeplinească sau nu îndeplineşte într-un termen

rezonabil obligaţiile care îi revin conform paragarfului 1 al prezentului art., statul de reşedinţă poate, după caz, să retragă exequaturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o considera ca membru al personalului consular’’(alin.2). Dreptul consular cutumiar prevede că statul de reşedinţă nu este ţinut să comunice motivele pentru care a hotărât să considere persoana non grata pe şeful oficiului consular şi să revoce exequaturul. Această regulă a fost înscrisă în Convenţia de al

Viena din anul 1963 în art.23:’’

statului trimiţător motivele hotărârii sale’’(alin.4). Oricât de justificată ar fi hotărârea statului de reşedinţă, rămâne un fapt de că exercitarea de către acesta a prerogativei de a pune capăt, în mod unilateral,misiunii unui consul străin tinde să producă efecte care ar putea prejudicia dezvoltarea relaţiilor consulare; în plus este vorba de un act politic, pentru că statul trimiţător nu poate privi normal actul prin care statul de reşedinţă face să-i înceteze misiunea (retragerea exequaturului sau cererea de a fi retras). La rândul săa statul trimiţător poate lua şi el anumite măsuri de retorsiune- uneori, cel puţin din considerente de prestigiu - faţă de consulii statului de reşedinţă, astfel că se ajunge la deteriorarea relaţiilor. În parctică se acordă o deosebită grijă în recurgerea la asemenea acte tinându-se seama de consecinţele care se pot produce în lanţ, căutând să se facă uz de ele numai în situaţii de o anumită gravitate şi după ce au fost analizat gradul în care interesele proprii vor fi afectate în cazul măsurilor de retorsiune la care statele se expun. Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.23 mai exact prevede măsuri graduale:

informarea statului trimiţător că un funcţionar consular este persoana non grata, apoi invitaţia de a rechema persoana în cauză şi numai în caz extrem, dacă statul trimiţător refuză, retragerea exequaturului sau încetarea de a o mai considera membru al personalului consular (alin.1 şi 2).

Statul

de reşedinţă nu este obligat să comunice

În ceeace priveşte persoana non grata, se stipulează că:’’Statul de reşedinţă poate

să informeze în orice moment statul trimiţător că un funcţionar consular este persoana

non grata sau că orice alt membru al personalului nu este acceptabil’’. Rezultă că:

a)numai statul de reşedinţă are beneficiul acestei căi, de adeclara persoana non grata; b)’’statul de reşedinţă nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele hotarârii sale’’; c)declararea unui funcţionar persoana non grata sau a unui membru al personalului consular ca inacceptabil nu are efect prin ea însăşi, cât priveşte încetarea calităţii de membru al oficiului consular, astfel că:’’în acest caz, statul trimiţător va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul acestui post,după caz’’. Prin expresia’’pune capăt funcţiilor sale’’, se au în vedere mai ales, împrejurările când persoana în cauză este resortisant al statului de reşedinţă sau cazurile când, deşi este resortisant al statului trimiţător ori al unui stat terţ, a locuit în mod permanent pe teritoriul statului de reşedinţă înainte de a fi numit la consulatul respectiv. Atât retragerea exequaturului, cât şi încetarea de a mai fi considerat ca membru al personalului consular au un caracter subsidiar, pentru că se recurge la ele, numai ’’dacă

statul trimiţător refuză să îndeplinească obligaţiile care-i revin’’adică rechemare sau să pună capăt funcţiilor funcţionarului în cauză. Art.23 alin.3 mai reglementează şi ipoteza

în care o persoană, numită membru al unui oficiu consular poate fi declarat

inacceptabilă înainte de a junge pe teritoriul statului de reşedinţă sau dacă se găseşte deja acolo, înainte de a intra în funcţie la oficiul consular; în aceste cazuri, statul trimiţător trebuie să retragă numirea. Nici cu privire la acesată hotărâre, statul de reşedinţă nu este ţinut să comunice motivele sale statului trimiţător.

O altă cauză de încetare a misiunii consulare este părăsirea statului de reşedinţă.

Oricare ar fi cauza pentru care misiunea individuală a consulului şef de oficiu încetează, statul de reşedinţă este ţinut să-i acorde anumite înlesniri, înainte de ase da curs măsurii luate. În afara unor ămprejurări excepţionale, care reclamă o îndepărtare imediată, şefului de oficiu i se acordă timpul necesar pentru a-şi pregăti plecarea şi a-şi exporta bunurile şi mai este necesar să i se recunoască statutul consular pentru o perioadă rezonabilă, de la încetarea funcţiei sale şi până la părăsirea definitivă a

teritoriului statului. În acesată privinţă Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.26

precizează:’’

membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă, precum

şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei, indiferent de naţionalitatea lor, timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti plecarea şi pentru a părăsi teritoriul acestui stat într-un termen căt mai scurt posibil după încetarea funcţiilor lor. El trebuie mai ales, dacă este necesar, să pună la dispoziţia lor mijloacele de transport necesare pentru ei şi pentru bunurile lor, cu excepţia bunurilor dobândite în statul de reşedinţă al căror export este interzis în momentul plecării’’. Atunci când încetarea misiunii are loc pentru cauze normale (rechemări şi altele) se fac anumite formalităţi cum ar fi notificări şi comunicări. Aşa încât misiunea diplomatică a statului trimiţător comunică ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă hotărârea guvernului său (de obicei se trimite o notă verbală şi nu se foloseşte o scrisoare de rechemare), la care se primeşte o confirmare despre faptul că s-a luat la cunoştiinţă acest act şi notifică plecarea definitivă a funcţionarului consular din acest stat lucru prevăzut de art.24 alin.1 liteara a din Convenţia de la Viena din anul

chiar

în caz de conflict armat, să acorde membrilor postului consular şi

1963:’’

plecarea

lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor

sunt

notificate ministerului

afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister’’. Consulul comunică, prin scrisoare, celor în drept din provinciile circumscripţiei sale consulare despre apropiatul sfârşit al misiunii sale, ocazie cu care îşi exprimă mulţumirile pentru tratamentul acordat şi sprijinul oferit pentru îndeplinirea misiunii, iar înainte de plecare, şeful de oficiu va face o vizite la autorităţile locale cu care avut raporturi oficiale mai frecvente.

5.Funcţiile consulare:

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulare şi personalul consular 26 . Această totalitate de atribuţii pe care le au consulii, activitatea pe care ei o desfăşoară, stă la baza relaţiilor consulare. Ele sunt reglementate de normele dreptului internaţional adică de cutume, de tratate bi şi multi laterale,care

26 Nu întreaga activitate a oficiului reprezintă materializarea funcţiilor consulare,există şi alte activităţi care nu au neapărat caracter consular,dar care apar necesare pentru activitatea normală in globo a organului consular.

stabilesc domeniile şi limitele în care un oficiu consular poate acţiona în statul de reşedinţă; normele dreptului intern ale statelor stabilesc de regulă sarcinile oficiilor consulare şi forma în care acestea urmează a realiza aceste funcţii,cu observarea cadrului prescris de normele dreptului internaţional şi admis de legislaţia internă a statului de reşedinţă. Ele exprimă facultatea pe care o au organele consulare de a deşfăşura o anumită activitate menită să asigure protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului trimiţător adică acordarea protecţiei şi asistenţei consulare şi să contribuie în orice mod la dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cele două state în cele mai diferite domenii.

a)Trăsături şi caracteristici:

Funcţiile consulare apar ca un drept recunoscut organelor consulare de către statul de reşedinţă şi în acelaşi timp, ca o obligaţie pentru acesta din urmă. În raport cu organele statului de reşedinţă funcţiile consulare constituie o prerogativă şi nu o obligaţie, pentru că funcţionarii consulari nu sunt ţinuţi a exercita funcţia protectoare într-un caz anume, ci li se recunoaşte numai competenţa de a face acest lucru.În raport cu cetăţenii şi organele statului trimiţător, aceste prerogative capătă forma unor obligaţii de serviciu, potrivit cu reglementările legale ale acestui stat. Conţinutul lor dau expresie raportului existent între jurisdicţiile statelor în cauză, echilibrul stabilit între două ordini juridice naţionale, pentru că oficiile consulare şi consulii, în calitatea lor de organe şi agenţi ai statului trimiţător, desfăşoară activităţi pe teritoriul statului primitor. Funcţiile consulare sunt generate de prezenţa unor persoane - cetăţeni ai statului trimiţător pe teritoriul statului de reşedinţă - astfel că ele aparţin unui stat şi cad sub puterea de jurisdicţie personală a acestuia dar, în acelaşi timp, devin supuşi, temporar juridicţiei statului de reşedinţă. Statele au legislaţii diferite, nu numai în conţinut dar şi în ceea ce priveşte repartiţia sarcinilor consulare.Un guvern poate încredinţa mai multe sarcini consulare oficiilor consulare decât încredinţează misiunilor diplomatice cum este exemplul Australiei care nu încredinţează misiunilor diplomatice funcţii economice, pe care le îndeplinesc consulatele, iar în Anglia, şeful oficiului consular este principalul consilier economic al ambasadorului.

Rangul consulatelor sau categoria acestora pot avea un rol în îndeplinirea funcţiilor consulare; consulatele onorifice, de regulă, nu pot acorda vize, nu pot face autentificări de acte; agenţiile consulare, în sistemul elveţian nu înregistrează pe naţionali, nu pot elibera vize sau reînoi paşapoarte, nu prelungesc livretele militare şi nu pot face acte privind statutul personal al cetăţenilor. Funcţiile consulare sunt stabilite prin acordurile intervenite între statele în cauză ori

conferite prin legea statului trimiţător, în măsura în care statul de reşedinţă nu se opune la exercitarea lor. Temeiul juridic al funcţiilor consulare este complex: consulul îndeplineşte sarcinile pe care le fixează statul său şi din acest punct de vedere ele constituie obligaţii de serviciu pentru el. Statul trimiţător nu va putea stabili funcţii consulare în domeniul relaţiilor de colaborare militară, care sunt rezervate numai ataşaţilor militari. Conţinutul funcţiilor consulare este determinat în speţă de două coordonate:

a) prima coordonată joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce i-au fost

conferite oficiului consular de către statul trimiţător – mandatul acestuia;

b) a doua coordonată, care are un caracter preemptoriu, decisiv, o constituie

admiterea de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului consular. Statul primitor singurul în măsură să facă acte de jurisdicţie pe teritoriul său poate consimţi ca, alături de organele sale, să existe şi să exercite anumite atribuţii, şi alte organe, decât cele ale sale oficiile consulare străine; el este cel care admite exercitarea unor funcţii consulare şi stabileşte condiţiile şi limitele exercitării lor. Această acceptare are loc atât prin convenţiile consulare ce se încheie între statul trimiţător şi statul de reşedinţă, în care sunt enumerate atribuţiile consulilor, căt şi prin condiţiile de exercitare a acestora. Limitele controlului pe care îl exercită statul de reşedinţă asupra activităţii oficiului consular variază, în raport cu natura funcţiei respective, aşa încât, în unele cazuri, admiterea unei funcţii consulare este condiţionată de legile şi regulamentele statului de reşedinţă pentru ca, în alte cazuri, să fie supusă controlului ordinii juridice interne, numai cât priveşte condiţiile de exrcitare sau efectele pe care le poate produce. Limitele funcţiilor consulare sunt fixate şi de statul de reşedinţă, care permite exercitarea de către consulul statului trimiţător numai a actelor autorizate de un tratat în

vigoare între cele două state sau care sunt permise de cutumele locale. Acest drept este recunoscut de Regulamentul consular al Argentinei din anul 1947 care face precizarea că funcţionarul consular îndeplineşte sarcinile cele fixează statul său şi de tratatele internaţionale şi pe care legile statului de reşedinţă le permite. Statele pot colabora pentru a fixa funcţii consulare în domenii, practic, nelimitate, dar nu în afara unei practici tradiţionale, care consideră că sfera de acţiune a consulului este comerţul, industria, navigaţia şi relaţiile private, fără funcţii politice. Convenţia de la Viena din anul 1963, care a codificat dreptul consular, a adus complectări normelor tradiţionale, stabilind domenii noi în care se pot fixa funcţii consulare, cum ar fi domeniul cultural şi ştiinţific, reprezentarea de către oficiile consulare a statelor la organizaţiile internaţionale,într-o anumită măsură,stabilirea de sarcini cu profil politic, cum ar fi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între state. Înainte de anul 1963, nu se prevedea funcţia economică a consulului, practică ce a fost revăzută după anul 1963, când funcţia economică a fost înscrisă ca sarcină principală a oficiilor consulare în mai toate convenţiile bilaterale. Funcţiile consulare sunt din punct de vedere al statului de reşedinţă, numai facilităţi acordate unui oficiu consular. Dacă un consul nu vizitează cetăţenii statului său care sunt arestaţi, nu ia măsuri de a-i reprezenta în justiţie, dacă nu acţionează pentru a promova relaţiile economice,care sunt chiar în beneficiul ambelor state, statul de reşedinţă nu poate acţiona în nici un fel. Convenţia de al Viena din anul 1963 stabileşte 12 domenii în care se exercită funcţiile consulare (art.5 lit.a-l) dar precizează că oficiul consular:’’Exercită orice alte funcţii consulare încredinţate de către statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opune sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă’’. Funcţiile consulare sunt convenite între state sau acceptate de ele,ca derivând din normele dreptului consular. Când nici una din cele două situaţii nu poate fi invocată, rezultă o a treia posibilitate, ca funcţia încredinţată de statul trimiţător să fie permisă de statul de reşedinţă, înţelegând prin aceasta acordul explicit sau tacit al acestuia. Soluţia de acceptare tacită se impune întrucât şi acesată formă de permisiune este tot un acord realizat – potrivit formulei qui tacet locuit potest consentire videtur –întrucât în relaţiile

dintre state, omisiunea de reacţie la încălcarea unui drept echivalează cu un fapt de neglijare a intereselor naţionale. Indiferent de sfera de acţiune a funcţiilor consulare sau de locul unde acestea ar urma să-şi producă efectele, oficiile consulare nu pot îndeplini acte care ar contraveni unor principii fundamentale care stau la baza statului de reşedinţă. Consulul, deşi primeşte dispoziţii de la statul trimiţător, este supus în acelaşi timp, şi legilor statului de reşedinţă, întrucât activitatea lui se desfăşoară în spaţiul acesta din urmă îşi exercită puterea de jurisdicţie. Deci orice activitate, chiar şi cea exercitată de un organ străin, trebuie să aibă loc consimţământul lui şi cu respectarea legilor şi regulamentelor sale. Reciprocitatea este una dintre premisele admiterii unei funcţii consulare; statul de reşedinţă permite exercitarea unei funcţii consulare pe teritoriul său, în considerţiunea asigurării exercitării aceleiaşi funcţii de către oficiile sale consulare, pe teritoriul celuilalt stat contractant. Totuşi principiul reciprocotăţii nu funcţionează (şi nici nu ar fi de dorit) într-un mod mecanic şi absolut pentru că în convenţii, funcţiile consulare, deşi sunt formulate cu efect bilateral, în unele cazuri se face trimitere la legislaţia statului de reşedinţă, cât priveşte condiţiile de exercitare, iar în alte cazuri, este condiţionată de legislaţia statului de reşedinţă însăşi admiterea unei anumite funcţii. Prin urmare, nu numai că se face apel la noţiunea de reciprocitate materială, dar însăşi reciprocitatea formală are o accepţiune si o aplicaţie specială în cazul funcţiilor consulare. Funcţiile consulare sunt încredinţate oficiilor consulare, lucru prevăzut şi de Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.3 şi anume:’’Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare’’, iar art.7 şi 8 din acelaşi document fac referire tot la postul consular când determină că funcţiile consulare pot fi exercitate într-un stat terţ sau pentru un stat terţ. Art.6 din acelaşi document mai sus menţionat se referă la exercitarea de către funcţionarul consular a funcţiilor sale:’’În împrejurări speciale un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în exteriorul circumscripţiei consulare’’. În consecinţă funcţiile consulare sunt încredinţate oficiilor consulare, dar se exercită de funcţionarii consulari. Angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu nu pot îndeplini, în raport cu statul de

reşedinţă, funcţii consulare, ci numai activităţi tehnice, de specialitate, în beneficiul oficiului consular. 27 Funcţiile consulare pot fi exercitate şi de misiunile diplomatice. Art.3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede că:’’Funcţiile consulare sunt exercitate de posturile consulare. Ele sunt exercitate, de asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei Convenţii’’. Domeniile şi formele de exercitare a funcţiilor consulare sunt aceleaşi atât pentru oficiile consulare, cât şi pentru misiunile diplomatice, iar numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau însărcinaţi în oricare alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii trebuie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister (art.70 alin.2 din Convenţia de la Viena din anul 1963). Însărcinarea unui diplomat cu exercitarea funcţiilor consulare se notifică chiar dacă aceasta este cu titlu temporar. Expresia’’membrii misiunii diplomatice’’ desemnează pe’’ şeful misiunii’’ şi ’’membrii personalului misiunii’’; acesta din urmă cuprinde la rândul ei, pe’’membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii’’(art.1 lit.b şi c din Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice din anul 1961). Rezultă că statul trimiţător este liber să detaşeze la secţia consulară a ambasadei pe oricine din cadrul personalul misiunii, nu numai diplomaţi, acţiune necesar agreată de statul de reşedinţă. Statul de reşedinţă este obligat să observe privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice, notificaţi cu însărcinări consulare, conform regulilor dreptului internaţional privind relaţiile diplomatice. Aceasta înseamnă că imunităţile şi privilegiile diplomatice rămân persoanei desemnate cu însărcinări consulare,dacă acesta este un diplomat, şi că dacă cel desemnat cu însărcinări consulare, nu este diplomat, el beneficiază de imunităţile şi privilegiile funcţiei sale de bază de la misiunea diplomatică 28 . Funcţiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate,întrucât titularul lor, consulul (mai precis, consulatul) reprezintă în străinătate, pentru statul trimiţător şi cetăţenii săi: notarul,jurisconsultul, ofiţerul stării civile, căpitanul de port, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, organul de menţinere a ordinii publice şi de

27 Membrii personalului administrativ ai oficiilor consulare pot acorda vize, dacă statul trimiţător îi însărcinează în acest scop, întrucât această activitate este de natură administrativă. 28 Potrivit art.19 al Convenţiei de la Viena din anul 1961,gerantul interimar poate fi chiar membru personalului administrativ şi tehnic,în cazul că nici un diplomat nu este prezent.

evidenţă a populaţiei (cu atribuţia de a acorda pşapoarte şi diferite vize). Consulul concentrează în persoana sa într-un context special în străinătate toate aptitudinile organelor a căror competenţă este de a soluţiona diferitele situaţii care se pot ivi cu privire la interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia. Activitatea consului este extrem de cuprinzătoare şi se concretizează în funcţiile pe care le are.Ele constau mai ales, în a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia; a favoriza dezvoltarea relaţiilor economico- comerciale şi cultural-ştiinţifice; a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător; a acţiona în calitate de notar şi ofiţer de stare civilă; a

apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă. Funcţiile consulare se clasifică astfel:

a) În raport cu obiectul lor, ele sunt:

-funcţii cu caracter general politic;

-funcţii economice;

-funcţii privind relaţiile culturale; -funcţii de protecţie şi asistenţă în favoarea conaţionalului; -funcţii de stare civilă; -funcţii administrative în sensul strict al cuvântului; -funcţii notariale; -funcţii jurisdicţionale; -funcţii în materie marină comercială; -funcţii în amterie de obligaţii militare.

b) După izvorul de drept internaţional în care îşi găsesc originea, funcţiile

consulare pot fi:

-de natură cutumiară (protecţia intereselor cetăţenilor proprii); -de natură convenţională (acestea din urmă neputând fi exercitate în lipsa unui

acord între părţi spre exemplu oficierea de căsătorii). c) După locul unde îşi produc efectele actele îndeplinite de funcţionarii consulari:

-funcţiile care îşi produc efectele numai pe teritoriul statului trimiţător

(eliberarea unei procuri autentice); -funcţiile care îşi produc efectele pe teritoriul statului de reşedinţă (apărarea drepturilor cetăţenilor); -funcţiile care pot produce efecte juridice în ambele state sau şi în state terţe (căsătoria oficiată de consul).

d) În raport cu beneficiarii funcţiilor consulare, distingem :

-funcţii exercitate numai în favoarea cetăţenilor proprii (protecţia consulară);

-funcţii exercitate şi faţă de cetăţeni ai unor state terţe (atribuţii notariale).

e) După modalităţile de declanşare a acestor funcţii, distingem:

-funcţii îndeplinite din oficiu(cooperarea economică,informarea generală); -funcţii îndeplinite la cererea cetăţeanului(atribuţii notariale, de stare civilă). f) După modul în care legislaţia statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcţii consulare şi în determinarea limitelor în care se poate exercita:

-funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, făcând abstracţie de împrejurarea că legislaţia locală o consimte sau nu (funcţia de protecţie a intereselor generale ale statului trimiţător); -funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reşedinţă nu se opune (funcţia de ofiţer de stare civilă sau de notar); -funcţii consulare care pot fi exercitae în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile legilor din statul de reşedinţă (apărarea intereselor cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă). Nici o funcţie consulară nu poate fi exercitată, decât dacă, într-o formă sau alta (prin convenţie sau prin acceptarea practicii internaţionale), într-un moment sau altul (funcţia poate fi menţionată de la început în convenţie sau este prefigurată ca posibilite), statul de reşedinţă a luat act de ea şi a acceptat-o ca atare. b) Analiza funcţiilor consulare prevăzute de art.5 al Conveţiei de la Viena din anul

1963:

a) funcţia de protecţie şi de asistenţă a intereselor statului trimiţător şi a naţionalilor acestuia (art.5 lit.a,e şi h);

b)

funcţia de reprezentare a acestora în faţa autorităţilor statului de reşedinţă (art.5

lit. i);

c)

funcţia economică a consulului (art.5 lit.b şi c);

d)

funcţia de control şi de sprijin a navelor maritime, fluviale sau ale avioanelor (art.

5 lit.k şi l);

e) funcţia de ofiţer de stare civilă (art.5 lit.f);

f) funcţia notarială (art.5 lit.f);

g) funcţia de transmitere de acte judiciare şi extrajudiciare şi de efectuarea

comisiilor rogatorii (art.5 lit.j);

h) funcţii administrative (art.5 lit.d). 29

a. Protecţia consulară este atributul exclusiv şi netransmisibil al consului mandatat de statul său să întreprindă demersuri oficiale pe lângă autorităţile statului de reşedinţă, în scopul de a conserva şi apăra drepturile şi interesele acestuia, ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, ori pentru obţinerea de reparaţii legale, în cazul că drepturile legitime ale acestora au încălcate. Dreptul de protecţie este departe de a fi o intervenţie în treburile interne ale unui stat, căci el este recunoscut misiunilor diplomatice care exercită protecţia diplomatică şi oficiilor (posturilor) consulare care exercită protecţia consulară; nici o altă reprezentanţă a statului (o agenţie comercială, o reprezentanţă pe lângă organizaţiile intrenaţionale) nu poate exercita protecţia diplomatică sau consulară. Temeiul juridic al intervenţiilor consului pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului trimiţător, persoane fizice ori juridice, sunt normele dreptului intern din statul de reşedinţă, care asigură şi garantează anumite drepturi pentru străini; drepturile cetăţenilor pot fi convenite şi direct între statul trimiţător şi statul de reşedinţă, pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Obligaţia statului de reşedinţă este de a asigura protecţie juridică pentru străini este ex oficio, astfel că intervenţia consulului nu este creatoare de noi obligaţii, ci ea are efectul de a determina acţiunile, care sunt deja prevăzute ca sarcini ale autorităţilor statului de reşedinţă, urmând ca dreptul intern, aplicabil străinilor, să fie operant în cazul concret. Ceea ce

29 Se prevede că această funcţie constă in eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător.

stbileşte dreptul consular este competenţa consulului de a prezenta autorităţii statului de reşedinţă cereri în favoarea şi pentru cetăţenii statului trimiţător, cu rugămintea de a li se asigura drepturile legitime ori pentru a li se stabili reparaţiile legale. Dreptul de protecţie este înscris ca normă generală în art.5 lit.a din Convenţia de la Viena din anul 1963, care prevede una dintre funcţiile consulare ca fiind aceea de a ”proteja, în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional”. Prima şi cea mai importantă sarcină a consulului este de a asigura protecţie generală a intereselor economice şi comerciale ale statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice. Activitatea de protecţie a comerţului şi a navigaţiei cuprinde urmărirea modului în care autorităţile statului de reşedinţă respectă în raporturile cu statul trimiţător şi faţă de cetăţenii acestuia propriile reglementări privind regimul comerţului internaţional şi al navigaţiei, cum aplică tarifele vamale, dacă fac discriminări faţă de comercianţii statului trimiţător ori faţă de navele sub pavilionul său, dacă sunt instituite bariere comerciale nejustificate, dacă sunt respectate convenţiile bi şi multilaterale privitoare la comerţ şi navigaţie. Obiectivele funcţiei de protecţie consulară a intereselor economice ţi comerciale ale statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice, pot fi realizate prin forme variate care nu constituie obiect de reglementare a dreptului consular pentru că el ca şi în cazul celorlalte funcţii consulare, reglementează, în formă generală, domeniul de exercitare a funcţiilor consulare, limitele acţiunilor consulului şi scopul exercitării acestora, nu şi formele lor de exercitare. Ele pot fi realizate prin intervenţia consulului pentru a împiedica acţiunile discriminatorii sau încălcările normelor juridice, interne sau internaţionale, din partea oricui ar veni acestea, pentru a contracara sau preveni campanii de presă tendenţios orientate, pentru corija date statistice care nu reflectă realitatea economică din ţara sa, ori de câte ori aceste acţiuni afectează interesele statului trimiţător. Formele de intervenţie sunt, practic, nelimitate de la demersuri orale sau scrise până la proteste, trimiteri de materiale, de documente, dar ele trebuie să se încadreze în următoarele limite: a) consulul se adresează pentru protecţia intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi numai la autorităţile de stat locale din statul de reşedinţă, nu şi la persoanele fizice sau juridice, ca particulari; b) adresarea la autorităţile din circumscripţie poate fi făcută când fapta prejudiciabilă sau

ilicită sunt săvărşite atât de autorităţile de stat cât şi de particulari dar, în toate cazurile trebuie stabilită o încălcare sigură a unei norme de drept, internă sau internaţională, care a lezat interesele economice ale statului trimiţător. Este posibilă intervenţia consulului şi în cazul în care se încalcă o normă deontologică, profesională, cum este cazul unor acţiuni de presă, tendenţios dirijate. I. Dreptul de protecţie consulară datorat cetăţenilor statului trimiţător, este general, în sensul că el se exercită la toate instanţele statului dr reşedinţă, nu numai la tribunale. Art.5 lit.i din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede dreptul de protecţie al consulului prin luarea de măsuri în scopul asigurării reprezentării adecvate în faţa tribunalelor şi în faţa altor autorităţi ale statului de reşedinţă a cetăţenilor statului trimiţător. O altă caracteristică a dreptului de protecţie consulară este exercitarea lui ex oficio, adică intervenţia consulului nu are nevoie de un ordin sau o aprobare din partea Ministerului de Externe şi nu este necesară nici sesizarea persoanei lezate, dacă funcţionarul consular află de încălcarea drepturilor cetăţenilor săi pe alte căi. Aceasta întrucât intervenţia în favoarea cetăţenilor statului este corelată cu obligaţiile statului de reşedinţă de a respecta drepturile persoanelor faţă de care exercită puterea sa juridică, obligaţii care sunt imperative şi ele şi care operează ex oficio; statul de reşedinţă este ţinut să ia măsuri pentru ocrotirea drepturilor tuturor străinilor aflaţi sub jurisdicţia sa, în aceeaşi măsură ca şi pentru cetăţenii proprii. Cu atât mai mult în cazul apariţiilor acelor împrejurări care duc la lezarea drepturilor fundamentale 30 ale cetăţenilor statului trimiţător, intervenţia consulului este obligatorie, lipsa de reacţie atrăgând răspunderea sa faţă de statul trimiţător. Funcţionarul consular este obligat să acţioneze pentru protejarea unor drepturi subiectiv 31 e, specifice, în favoarea cetăţenilor statului trimiţător. În cazul unei proceduri judiciare de exemplu, în care învinuit este un cetăţean al statului trimiţător, trebuie respectate drepturile lui la apărare, la asistenţa unui avocat; cetăţeanul statului trimiţător, reţinut sau arestat, are dreptul de a comunica cu oficiul consular;: el are dreptul de a fi întrebat dacă doreşte ca oficiul său consular să fie informat în acest sens. Intervenţia funcţionarului consular nu este posibilă atunci când numai persoana lezată are dreptul să ceară exercitarea protecţiei statului în care se

30 Drepturile fundamentale sunt prevăzute şi în documentele internaţionale, dreptul la viaţă, la libertate, la onoare, la prosperitate şi altele pentru respectarea lor fiind obligate toate statele. 31 Drepturile subiective sunt drepturi specifice ale unei persoane, derivate din drepturile ei fundamentale.

află. Este cazul pornirii acţiunii penale la plângerea prealabilă a părţii vătămate; funcţionarul consular nu poate sesiza în numele cetăţeanului său autoritatea de urmărire sau de judecată a statului de reşedinţă dacă dreptul de acţiune este strict personal. Caracterul oficial al protecţiei consulare trebuie înţeles şi în sensul că funcţionarul consular nu poate interveni decât la autorităţile statului de reşedinţă, el nu poate interveni direct în relaţiile dintre particulari, persoane fizice sau juridice. Obligaţiile juridice între particulari se rezolvă, în caz de litigiu, prin intervenţia de constrângere a statului, pe baza unei proceduri contencioase, declanşată la cererea persoanei interesate. Funcţia de judecător a consulului a dispărut şi se exercita, de regulă, numai când existau litigii între naţionali. În prezent consulul nu poate interveni nici la autorităţile de stat pentru litigii între particulari 32 . O altă caracteristică a dreptului de protecţie este legitimitatea, în sensul că intervenţia consulului trebuie să urmărească protejarea unui interes legitim şi legal al cetăţeanului statului trimiţător, astfel cum este el asigurat de legea statului de reşedinţă. Funcţionarul consular poartă toată răspunderea pentru acţiunile sale. Spre deosebire de intervenţia ambasadelor, care presupune, cel puţin teoretic, că sunt făcute după ordinile primite din ţară, deci angajează guvernele lor, demersurile consulului îl angajează personal. El apreciază singur dacă întreprinde o acţiune greşită ori abuzivă; de aceea , el trebuie să judece fiecare caz, în chiar propriul interes, fără a se lăsa influenţat de subiectivismul reclamantului. Dreptul la protecţie al funcţionarului consular este imanent dreptului intern al statului de reşedinţă, în sensul că funcţionarul consular nu va invoca, în sprijinul cetăţenilor săi, decât dreptul material sau procesual în vigoare în acest stat şi va acţiona numai pe căile procedurale permise de acest drept. Dreptul la protecţia consulară are un caracter ordinar, adică spre deosebire de protecţia diplomatică, care are caracter extraordinar, protecţia consulară este obişnuită, urmează căile normale de atac, prevăzute de legislaţia statului de reşedinţă. Protecţia diplomatică intevine numai atunci când toate formele ordinare de atac au fost epuizate, întrucât ea se adresează, politic, guvernului statului de reşedinţă şi nu autorităţilor locale de recurs şi supraveghere, competente în statul de reşedinţă.

32 Consulul nu va putea face demers la autorităţile juridice, căci dreptul la acţiune este personal şi nici la autorităţile administrative, căci acestea nu judecă litigii civile între cetăţeni şi străini.

II. Dreptul la petiţie este recunoscut funcţionarului consular ca mijloc de rezolvare a sarcinilor de protejare şi apărare a intereselor statului trimiţător, ale cetăţenilor săi, persoane fizice ori juridice. Petiţia consulului este act de investire legală a autorităţilor statului de reşedinţă; ea declanşează o procedură specifică activităţii acestei autorităţi ori determină transmiterea unor informaţii, necesare funcţionarului consular însuşi pentru a lua propriile măsuri. În general dreptul de petiţie este prevăzut de constituţiile statelor în favoarea cetăţenilor 33 . Străinii pot adresa petiţii la autorităţile statului de care nu aparţin, dar în care se află, însă ei nu pot reclama decât propriile lor drepturi subiective; ei nu au garantat dreptul de a face propuneri care să depăşească un interes personal ori să solicite drepturi pentru terţi, fără un mandat special, întocmit conform legii. Consulul, reprezentant al unei autorităţi străine, el însuşi un străin, beneficiază de dreptul de petiţie fără procură, în baza recunoaşterii acestui drept de către statul de reşedinţă atunci când s-a obligat în acest sens, convenţional, cu statul trimiţător ori atunci când domeniul de intervenţie este prevăzut în normele generale ale dreptului consular. Demersul consulului, scris sau oral, este făcut în favoarea cetăţenilor statului trimiţător, dar în numele său propriu 34 . Consulul solicită luarea unor măsuri sau cere repunerea în drepturile legitime a beneficiarilor acestor demersuri, care sunt cetăţenii statului trimiţător, solicitând aplicarea legii statului de reşedinţă. De aceea, dreptul de petiţie al consulului nu este o imixtiune în treburile interne ale statului de reşedinţă, fapt interzis de art.55 alin.1 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 care prevede că persoanele care beneficiază de imunităţi şi privilegii au datoria de a respecta legile şi regulamentele atatului de reşedinţă şi de nu a se amesteca în treburile interne ale acestui stat. Dreptul de petiţie al consulului se exercită la autorităţile locale din circumscripţia consulară şi îmbracă forma cererilor, reclamaţiilor sau sesizărilor. El poate face propuneri care să ajute autorităţile statului de reşedinţă să îndeplinească, în favoarea cetăţenilor statului trimiţător, o cerinţă a legii, realizarea unui drept. Astfel, funcţionarul

33 Art.45 din Constutuţia României recunoaşte acest drept numai cetăţenilor dreptul de petiţie. 34 Statul trimiţător poate, de aceea, să dezavueze acţiunile uni consul, întrucât acesta nu acţionează în numele lui în cazul exercitării dreptului de petiţie, ci doar îndeplineşte sarcini de serviciu, care trebuie să fie în limitele dreptului consular. Mai mult statul trimiţător poate renunţa chiar la imunitatea de jurisdicţie, dacă consulul săvârşeşte nereguli în exercitarea atribuţiilor lui oficiale.

consular poate cere să se desemneze ca tutor sau curator persoana propusă de el 35 , în cazul în care autorităţile statului de reşedinţă intenţionează sau trebuie să ia asemenea măsuri de protecţie a minorilor sau incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător. Dreptul de petiţie al consulului se exercită în faţa autorităţilor administrative, în principal, şi, în mod limitat, el se poate exercita ţi în faţa instanţelor judiciare şi aceasta numai în ceea ce priveşte aspectele administrative ale activităţii de judecată; acordarea unui termen nou, solicitarea unei informaţii referitoare la proces. Consulul nu poate introduce acţiuni de judecată, să facă recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti, întrucât acestea sunt drepturi subiective ale părţilor, care depăşesc dreptul de mandat general, conferit funcţionarului consular. Exercitarea dreptului de petiţie sub forma cererilor acoperă mai multe domenii de activitate ale consulului. Astfel, consulul are dreptul să ceară autorităţilor statului de reşedinţă (chiar dacă acestea sunt notariate sau tribunale), luarea măsurilor de conservare a succesiunilor, punerea ori ridicarea sigiliilor, inclusiv desemnarea unui administrator al succesiunii; el poate cere să se procedeze la transmiterea bunurilor succesorale către beneficiari sau să i se comunice data fixată pentru o eventuală vânzare, în cazul în care s-a dispus astfel de către instanţa competentă. La cererea funcţionarului consular, autorităţile statului de reşedinţă vor transmite certificatele de deces ale cetăţenilor decedaţi în statul de reşedinţă; în caz de accidente de circulaţie, funcţionarul consular cere de la autorităţile statului de reşedinţă o informare completă despre cele întâmplate. În anumite situaţii, petiţia consulului poate avea forma unui protest (care nu trebuie înţeles ca un act neamical, redactat în termeni nepoliticoşi ori provocatori, ci ca un document consular care învederează autorităţile statului de reşedinţă încălcarea unei prevederi a legii interne, care a lezat interesele sau drepturile legitime ale unui cetăţean al statului trimiţător. Consulul trebuie să aibă serioase temeiuri să facă un protest, atât în fapt, cât, mai ales, să invoce o încălcare sigură a legii statului de reşedinţă din partea autorităţii acestui stat 36 . Dreptul la petiţie este garantat de statul de reşedinţă. Norma de drept consular, prevăzută la art.28 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, obligă statul de reşedinţă de

35 Convenţiile consulare ale României prevăd constant acest drept pentru consul. 36 Consulatele, de regulă, folosesc, aceleaşi mijloace de acţiune ca şi misiunile diplomatice (note verbale, scrisoare personală, aide-memoire, memorandum şi altele)

acorda oficiului consular orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor consulare. Aceasta înseamnă că, dacă autorităţile statului de reşedinţă nu dau curs unei petiţii primite de la consul, este un caz de nerespectare a normelor dreptului internaţional, ceea ce îndreptăţeşte pe consul să facă demersuri la autoritatea ierarhică ori, în cazuri mai grave, să informeze misiunea sa diplomatică pentru a sesiza ministerul de externe al statului de reşedinţă; acesta este, deja, un demers politic: demersul care, iniţial, a avut ca scop apărarea unui drept al unui cetăţean, rezultă că o chestiune concretă, s-a transformat într-un demers diplomatic, de relaţii între state. Funcţionarul se poate adresa, în principiu, la toate autorităţile locale din circumscripţia consulară. Art.38 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 prevede:” Funcţionarul consular are dreptul ca, în exercitarea funcţiilor sale, să se adreseze: a) autorităţilor locale din circumscripţia consulară; b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, numai în măsura în care legile acestui stat prevăd aceasta.” Pot fi autorităţi locale guvernele locale, în statele federale; judecătoriile pot fi tot autorităţi locale; sunt autorităţi locale segmentele administraţiei publice: prefecturile, primăriile, organele de poliţie, autorităţile vamale; notariatele pot fi şi ele organizate teritorial. Dreptul funcţionarului consular de a se adresa autorităţilor locale nu este absolut. Statul de reşedinţă poate stabili limitele pentru autorităţile sale de a lua legătura cu misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine 37 . În acest caz, prin autorităţi locale trebuie să se înţeleagă autorităţile abilitate de legea statului de reşedinţă să ţină legătura cu misiunile diplomatice sau oficiile consulare străine. Nu este vorba de un conflict între legea internă şi normele dreptului consular, ci de regula potrivit căreia în toată activitatea sa consulul trebuie să observe legea statului de reşedinţă. Consulul se poate adresa guvernului local din circumscripţia sa consulară, întrucât acestea nu sunt subiecte de drept internaţional, care să reprezinte statele în relaţii internaţionale. Guvernele locale reprezintă administraţia locală, nefiind, prin urmare, un partener pentru dialog politic. Ele acţionează ab gestiorum şi, în cadrul competenţei lor, pot decide măsuri locale care să privească pe cetăţenii statului trimiţător. O situaţie specifică se prezintă cu privire la dreptul consulului de a se adresa tribunalului local, deoarece pe de o parte la tribunale când desfăşoară activitate de judecată, părţile pot

37 În statele foste socialiste, aveau acest drept numai autorităţile de la nivel de judeţ în sus; în Elveţia, diplomaţii nu pot lua legătura cu autorităţile militare.

pune concluzii numai prin avocaţi; pe de altă parte tribunalele desfăşoară şi o activitate administrativă, premergătoare judecăţii, cum ar fi fixarea unor termene de judecată, citarea părţilor. Consulul nu se poate transforma în apărător în faţa instanţelor de judecată pentru că apărarea se exercită, în mai toate sistemele de drept, de către avocaţi, dar el se poate adresa tribunaleor, fără a participa la formarea actului justiţiar, atât în procesele civile cât şi în cele penale, pentru toate chestiunile administrative, premergătoare actului judiciar. III. Asistenţa consulară este activitatea de sprijinire a cetăţenilor statului trimiţător să-şi apere singuri drepturile şi interesele în conformitate cu legile statului de reşedinţă. Ea este caracterizată de un dublu aspect şi anume: a) un raport între funcţionarul consular şi conaţionalul său, prin care acesta din urmă este sprijinit şi sfătuit de către consul pentru a întreprinde singur acele acţiuni care să ducă la realzarea drepturilor sale, ea mai cuprinde şi o gamă largă de acţiuni: sfaturi, informări orale şi scrise, eliberarea unor dovezi care să ateste un fapt de care legea statului de reşedinţă leagă naşterea unui drept; b) asistenţa consulară poate fi un raport direct al consulului cu autorităţile locale: consulul însoţeşte pe conaţionalul său la autorităţi, face, adesea traducerea spuselor sale, solicită pentru el acte sau informaţii utile. Potrivit art.174 din Regulamentului consular din anul 1937 este asigurată asistenţa consulară şi dacă o firmă comercială ori o cameră de comerţ va cere informaţii asupra unui comerciant sin statul de reşedinţă; în acest caz consulatul va culege acele informaţii şi le va comunica celor interesaţi, menţionând, în mod expres, că el nu angajează întru-nimic răspunderea autorităţilor. Asistenţa consulară poate avea şi aspectul unor informaţii eficiente pe care le dă consulul, urmând ca, în raport de răspunsul primit, o firmă ori o persoană fizică să ia o hotărâre privind începerea unei afaceri ori să întreprindă o acţiune, un demers, care să producă în statul de reşedinţă al consulului un efect dorit. Deosebirea între asistenţă şi protecţie consulară este legată de scopul la care se referă acţiunea consulului; pe când asistenţa consulară se acordă cetăţenilor pentru a le facilita realizarea drepturilor şi intereselor lor înaintea autorităţilor statului de reşedinţă, protecţia consulară intervine, de regulă, după ce autorităţile statului de reşedinţă au pornit o procedură în care este implicat un cetăţean al statului trimiţător ori au

pronunţat deja o soluţie; scopul urmărit în acestea din urmă cazuri este asigurarea drepturilor legitime în cadrul procedurilor pornite de autoritatea statului de reşedinţă sau să se acorde reparaţii morale ori materiale dacă drepturile subiective, recunoscute străinilor de legea statului de reşedinţă, au fost încălcate. Protecţia consulară poate interveni şi pentru ca cetăţeanul statului trimiţător să nu piardă un drept, o valoare,un bun. Acest mod de exercitare a protecţiei este recunoscut funcţionarului consular în special în caz de avarii ori naufragii, în cazul succesiunilor şi altele. IV. Un alt drept al funcţionarului consular este acela de a elibera dovezi legale, care să ateste anumite situaţii de fapt, din care se nasc drepturi subiective pentru cetăţenii statului trimiţător ori care să confirme existenţa unor drepturi în conformitate cu legea naţională. Unele state prevăd acest drept distinct în legea consulatelor 38 . Cazurile de eliberare a dovezilor sunt reglementate prin convenţii internaţionale. Acest drept este implicit prevăzut în legea internă, atunci când se acordă drepturi autorităţilor de a confirma, prin dovezi, anumite situaţii. Pe când prin activitatea notarială consulul dă garanţie că au luat naştere raporturi juridice civile prin actele juridice săvârşite de părţi în faţa sa, eliberarea dovezilor atestă preexistenţa unor drepturi, consemnate în înscrisuri, ori care au luat naştere prin declaraţia părţii în faţa unei autorităţi 39 . Consulul poate elibera dovezi dacă sunt îndeplinite condiţiile: a) scopul dovezii să aibă o finalitate legală; b) faptul certificat să rezulte din arhiva consulatului ori se naşte prin declaraţia părţii; c)solicitantul să fie titularul dreptului de a folosi legal dovada primită; d) consulul poate fi împuternicit de o autoritate din ţară, din scripetele căreia rezultă situaţia certificată, să elibereze un certificat solicitat de parte. Dreptul consulului de a elibera dovezi este prevăzut în mai multe convenţii internaţionale: a) art.21 al Convenţiei de la Haga cu privire la procedura civilă din anul 1905 îndreptăţeşte pe consul să elibereze certificate de pauperitate, necesare cetăţeanului statului trimiţător pentru a beneficia de asistenţa juridică gratuită. Acest

38 Acest drept este prevăzut în art.15 al legii consulatelor din Germania. 39 Declaraţiile nereale date în faţa consulului constuâituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte conform art.292 C.p.român. Consulii vor putea primi declaraţii, potrivit acestui drept, în calitatea de autoritate administrativă, nu notarială. Se pot da declaraţii de căsătorie precum şi orice alte declaraţii în legătură cu un act ori fapt de stare civilă, inclusiv declaraţii că o persoană nu este căsătorită. Consulul va putea lua declaraţii de consimţământ la căsătorie şi să le trimită altei autorităţi de stare civilă. Rezultă că nu este admis să ia declaraţii de stare civilă o secretară, întrucât ea nu poate exercita funcţii consulare.

certificat se eliberează dacă cetăţeanul statului trimiţător se află în statul de reşedinţă şi are un proces civil; în cazul în care cetăţeanul statului trimiţător se află într-un stat terţ, certificatul sau declaraţia de pauperitate vor fi legalizate de agentul diplomatic sau consular. Deci certificatul de pauperitate se poate elibera pe baza declaraţiei dată de parte. Funcţionarul este în drept să elibereze certificate care să ateste îndeplinirea condiţiilor trebuitoare după legea naţională a viitorului soţ pentru a încheia o căsătorie legală. Art.4 alin.2 al Convenţiei pentru a reglementa conflictele de legi în materia căsătoriei, încheiată la Haga la 12 mai 1904 40 prevede:” Spre a se căsători străinii sunt datori a dovedi că îndeplinesc condiţiile trebuitoare după legea prevăzută la art.1” (care este legea naţională). Această justificare prevede, în continuare, convenţia, se face printr-un certificat al agenţilor diplomatici şi consulari, autorizaţi de statul ai cărui naţionali sunt contractanţii. Dreptul de a elibera dovezi nu trebuie confundat cu certificatul de cutumă. Acesta este documentu eliberat fie de ministrul justiţiei, fie de un specialist reputat, de regulă un profesor universitar, prin care se dă o interpretare unei legi existente sau se referă la situaţia unei legi, dacă mai este sau nu în vigoare şi mai rar, se indică legea aplicabilă unui caz dat. De aceea, consulul nu va elibera dovezi care să se refere la cazurile rezervate certificatului de cutumă. Convenţia de al haga din anul 1904 se referă la certificarea unor situaţii de fapt, cum ar fi că persoana este cetăţean al statului trimiţător, că persoana declară că nu este căsătorită şi altele. V. O problemă specifică este ocrotirea intereselor persoanelor incapabile de a-şi apăra singure dreturile şi interesele: este cazul curatelei şi al tutelei. Convenţia de la Viena din anul 1963 nu se referă la acest aspect particular al protecţiei cetăţenilor statului trimiţător. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 11 decembrie 1967 prevede la art.14:” Dacă legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opun şi fără a prejudicia măsurile ce urmează a fi luate de autorităţile acestui stat, funcţionarii consulari au dreptul să ocrotească interesele minorilor şo incapabililor, resortisanţi ai statului trimiţător, şi anume de a organiza tutela şi curatela lor”, iar la alin.2:” Dacă această tutelă sau curatelă va fi organizată de autorităţile statului de reşedinţă, funcţionarii consulari au dreptul: a) de a propune acestor autorităţi o persoană aptă de a

40 La convenţie sunt părţi: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Suedia, Ţările de Jos şi România care a ratificat-o prin D.(L.) nr.873 din 3 iunie 1904.

fi desemnată ca tutor sau curator; b) de a veghea la interesele minorilor şi ale incapabililor”. Deci, potrivit Convenţiei europene, funcţionarii, sunt în drept de a organiza tutela şi curazela, nu de a o institui, întrucât măsurile de ocrotire se iau fie la tribunal, în majoritatea statelor, fie de anumite instituţii anume desemnate de lege 41 . Competenţa funcţionarului consular este prevăzută de Convenţia pentru a regula tutela minorilor, de la Haga din data de 12 iunie 1904 42 , conform căreia tutela minorilor este ordonată de legea naţională a minorului, iar dacă aceasta ”nu organizează tutela în ţara minorului, pentru cazul că acesta ar avea reşedinţa sa obişnuită în străinătate, agentul diplomatic sau consular, autorizat de statul al cărui naţional este minorul, va putea înfiinţa tutela conform legii acestui stat, dacă statul unde este minorul îşi are reşedinţa sa obişnuită nu se opune 43 ”. b. Reprezentarea consulară este funcţia specifică pe care o exercită funcţionarul consular în favoarea cetăţeanului statului trimiţător care, fiind absent în statul de reşedinţă, nu a dat o împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în faţa autorităţilor acestui stat şi nu poate să îşi apere singur interesele 44 . Art.5, lit.i al Convenţiei de la Viena din anul 1963 reglementează reprezentarea intereselor cetăţenilor statului trimiţător prin intermediul a două acţiuni, şi anume: a) acţiunea de reprezentare propriu-zisă, directă, a cetăţenilor statului trimiţător; b) luarea măsurilor în vederea asigurării reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau în faţa altor autorităţi ale statului de reşedinţă. Reprezentarea consulară este derivată din calitatea consulului de trimis oficial al statului trimiţător şi are ca fundament normele de drept public intern, care stabilesc consulului sarcina de a apăra, în stăinătate, drepturile cetăţeanului statului trimiţător. Între consul şi cetăţeanul statului trimiţător nu se naşte un raport de mandat, a cărui bază să fie normele dreptului civil, de aici rezultând şi caracterul ex oficio al

41 Potrivit art.43 lit.ş din Legea nr.69

42 La convenţii sunt părţi: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, România, Suedia, Ţările de Jos.

43 Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, art. 36-39 nu autorizează consulul român să instituie tutela.

44 Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocaţii sunt singurii care au dreptul de a asigura şi reprezenta juridic în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat persoanele fizice şi juridice. Asistenţa presupune prezenţa părţii, care este asistată de avocat, obligatorie în cauzele penale şi în unele cauze civile (divorţul), reprezentarea făcându-se şi în lipsa părţii.

funcţionării reprezentării consulare, adică beneficiarul nu trebuie să-şi eprime în prealabil consimţământul sau să dea o procură specială pentru consul de a acţiona în numele lui. În momentul în care beneficiarul reprezentării este în măsură să-şi protejeze drepturile fie în mod direct, fie prin intermediul unui mandatar ales de el, reprezentarea consulară încetează. Acest fapt subliniază caracterul subsidiar al reprezentării consulare. Obiectul reprezentării consulare cuprinde doar actele de conservare sau de administrare a bunurilor cetăţenilor statului trimiţător. În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, acestea nu pot fi încheiate de către consul decât dacă titularul de drept a dat o procură specială în acest sens. Funcţia de reprezentare, presupune şi protejarea cetăţenilor de către consul în cauze pendinte la autorităţile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu conferit de normele dreptului consular. Serviciile consulare care se fac pentru cetăţenii statului trimiţător nu intră în noţiunea de reprezentare consulară .Faptul primirii şi transmiterii cererilor proprii către autorităţile statului trimiţător nu este în sine o reprezentare consulară deoarece funcţionarii consulari nu pot reprezenta cetăţenii proprii, pe lângă autirităţile statului lor. 45

Este permis ca funcţionarul consular să ia măsuri adecvate pentru asigurarea reprezentării cetăţenilor statului trimiţător. Astfel el are dreptul de a recomanda un apărător ales de el, fie un avocat, fie o altă persoană calificată. Spre deosebire de funcţionarul consular, aceste persoane nu pot acţiona de drept, având nevoie de un mandat din partea beneficiarului. Reprezentarea prin avocat este obligatorie pentru apărarea cetăţenilor statului trimiţător în faţa tribunanelor, când acestea exercită acte de jurisdicţie – în astfel de situaţii consulul poate reprezenta cetăţeanul respectiv pentru a se cere amânarea judecăţii, pentru a reclama neprimirea unei citaţii, în cazul în care nu s-au comunicat actele de procedură, fiind posibil să ceară instanţei desemnarea din oficiu a unui apărător pentru cetăţeanul statului său. Acest aspect este important datorită faptului

45 Primirea de cereri adresate autorităţilor statului trimiţător şi trimiterea lor în ţaară nu este admisă.

că, în general, legile statului de reşedinţă restrâng dreptul la apărare la avocat sau la o persoană cu pregătire specială.

c. Referitor la funcţia economică a consulului, Regulamentul Consular din 4

noiembrie 1937 prevede, în capitolul V, numai sarcinile consulatelor privind: 1) raportarea informativă cu privire la situaţia economică în general a ţării în care se află consulatul ( art.171); 2) eliberarea certifiactelor de origine a mărfurilor şi legalizarea certificatelor eliberate de Camera de Comerţ (art.173); 3) culegerea de informaţii despre comercianţi şi transmiterea lor firmei comerciale sau Camerei de Comerţ din ţară

(art.174).

Raportul la Proiectul Convenţiei de la Viena din anul 1963 al lui Jaroslav Zourek, raportor special, (proiectul convenţiei a fost pregătit de către Comisia de Drept Internaţional a ONU) a propus ca oficiile consulare să aibă sarcina de a proteja şi promova comerţul între respectivele state şi să dezvolte relaţii economice între cele două state, propunere preluată ulterior în art.5, lit.b şi c din Convenţie, oficiile consulare având următoarele funcţii: - art.5, lit.b favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între statul trimiţător şi cel de reşedinţă, promovând în orice alt mod relaţii amicale între ele în cadrul dispoziţiilor Convenţiei, aceasta implicând dreptul oficiilor consulare de a acţiona în sfera relaţiilor comerciale, economice, culturale, ştiinţifice dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă pe de o parte, iar pe de altă parte articolul arată că finalitatea acestei funcţii este de a favoriza relaţiile dintre state în relaţiile menţionate, totuşi nu se prevede care sunt acţiunile care vor favoriza aceste relaţii pentru că norma de drept stabileşte principiul şi nu descrie fenomenele sociale care se încadrează în acesta. Finalitatea funcţiei menţionate este limitată la relaţiile interstatale, nu la cele dintre agenţii implicaţi în derularea relaţiilor economice, comerciale, ştiinţifice. - art.5, lit.c informarea prin mijloace licite despre condiţiile şi evoluţiile vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice ale statului de reşedinţă, prin rapoarte către guvernul statului trimiţător, precum şi informarea persoanelor interesate. Normele dreptului internaţional reglementează domeniile în care statele pot împuternici sau în care acceptă ca oficiile consulare să îndeplinească funcţii consulare.

Reglementarea funcţiei consulare de sprijinire a persoanelor fizice sau juridice implicate în relaţii economice, comerciale se face prin intermediul aceloraşi norme de drept consular prin care se stabileşte şi competenţa funcţionarului de a acorda asistenţa protecţia şi de a reprezenta interesele statului trimiţător. Astfel , regulile privind protecţia, asistenţa consulară şi reprezentarea judiciară sunt similare şi pentru sprijinirea activităţilor economice iniţiate de cetăţeni ori care privesc agenţii economici ai statului trimiţător. Una dintre sarcinile principale ale oficiilor consulare este cea de a favoriza relaţiile economice şi comerciale dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă, acţionând prin mijloace specifice, folosind protecţia şi asistenţa consulară , această activitate fiind limitată de instrucţiunile primite ori de obligaţiile reglementate de legea internă a statelor. Spre exemplu, Regulamentul consular al Statele Unite ale Americii din 1928 prevedea obligaţia consulului:” de a pregăti şi trimite, la cerere, lista cu comercianţii din circumscripţia sa consulară”; „ de a se îngriji să raporteze, la cerere, oportunitatea unei acţiuni concrete comerciale”; „ de a se strădui să dea toate relaţiile cerute referitoare la mărfurile americane”; de „ organiza vizite ale oamenilor de afaceri în circumscripţia consulară”. Regulamentul consular danez prevede sarcina consulului:” de a răspunde la cereri private privind industria, comerţul şi agricultura; de a asista pe danezi în toate domeniile (comerciale)”. Statele Americii Latine stabilesc prin legi sarcinile consulare în domeniul economic, iar ca exemplu ar Mexicul. Legea mexicană stabileşte sarcini pentru oficiile consulare de informare a autorităţilor centrale despre viaţa economică din circumscripţia consulară şi le stabilesc funcţii de promovare a comerţului. Funcţionarul de carieră nu poate mijloci activităţi comerciale şi nici exercita dreptul de reprezentare în faţa particularilor comercianţi 46 . Acest lucru nu este posibil pentru că, pe de o parte, consulul actionează ca mandatar al statului pe baza dreptului public atunci când reprezintă interesele cetăţenilor săi, pe când activitatea de mijlocire

46 Funcţionarul consular nu poate exercita activitatea de reprezentare a intereselor directe, economice, ale firmelor, întrucât reprezentarea consulară se limitează la intervenţia consulului la autorităţile statului de reşedinţă, pentru a conserva şi administra ele însele, în interesul cetăţeanului st6atului trimiţîtor, bunurile şi averile acestora.

este o faptă de comerţ, conform art.3 pct.12 din Codul comercial român 47 şi se bazează pe acordul intevenit între particulari. Activitatea mijlocitorilor are la bază contractul de mijlocire care deşi nu dă putere mijlocitorului de a încheia acte juridice în numele şi pe seama părţilor, el are totuşi efectul de a determina părţile să încheie o afacere. Art5 din Convenţia de la Viena din anul 1963 limitează dreptul consulului de a reprezenta cetăţenii statului trimiţător numai la autorităţile statului de reşedinţă, fără a avea dreptul de a interveni în relaţiile civile ori comerciale între particulari. Dreptul consulului de a se adresa autorităţilor statului de reşedinţă are ca scop de a determina acţiuni şi reacţii directe, proprii ale acestora, conform competenţei lor oficiale şi nu a le implica în relaţii economice private. În concluzie consulul nu va plasa oferte concrete de vânzare a mărfurilor unei anumite firme, nu va găsi sau recomanda acesteia cşienţi pentru afaceri comerciale, întrucât toate acestea sunt fapte de comerţ, interzise activităţii consulare, chiar dacă nu sunt urmate de un comision pentru consul. De asemenea nu are dreptul să facă demersuri pentru plata unor datorii, reclamate de cetăţenii statului trimiţător faţă de firme ori cetăţeni ai statului de reşedinţă, deoarece, pe de o parte, ministerul de externe sau autorităţile administrative nu au competenţa de a examina o asemenea pretenţie a reclamantului, iar pe de altă parte, consulul nu poate decide cât de legitimă este cererea , care trebuie să urmeze procedura specială, judiciară ori arbitrară. Una din sarcinile consulului este cea de a informa, prin toate mijloacele licite, asupra condiţiilor şi evoluţia vieţii comerciale, economice, culturale, ştiinţifice, această funcţie consulară însă nu trebuie înţeleasă ca o sarcină a consulului de a trimite rapoarte în ţara sa, ar rezulta ca ea să nu mai fie înscrisă ca normă de drept consular. Ea trebuie înţeleasă ca obligaţie pentru statul de reşedinţă de a permite şi sprijini pe consul să se informeze, prin toate mijloacele licite, aceasta fiind una dintre premizele ce stau la baza dezvoltării relaţiilor economice dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă. În exercita acestei funcţii, consulul are dreptul să ceară vizite de documentare autorităţilor statului de reşedinţă, spre exemplu poate cere să viziteze portul(rile) în care urmează să sosească nave ale statului trimiţător sau poate cere informaţii scrise despre legile care implică întreprinderile statului său, de asemenea el mai poate folosi şi dreptul

47 În Titlul II intitulat „Despre faptele de comerţ” , art.3 „[Faptele de comerţ obiective] Legea consideră ca fapte de comerţ : 12. Operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale ”.

de petiţie pentru a solicita relaţii despre o firmă a statului de reşedinţă, care are legături cu o firmă a statului trimiţător. Dreptul de protecţie îi permite consului să se adreseze numai autorităţilor,însă dreptul de informareîi permite să se adreseze şi particularilor pentru a primi date. Consulul poate solicita un expert pentru a-i face un raport într-o problemă economică a statului de reşedinţă, poate cere date despre o firmă interesată să negocieze cu o firmă din statul trimiţător lucru enunţat şi de Regulamentul consular din anul 1937 art.134 prevede:” Dacă o firmă comercială ori o cameră de comerţ din ţară va cere informaţii asupra unui comerciant, consulul va culege acele informaţii şi le va comunica interesatului”. Informaţiile nu trebuie să depăşească un interes legitim, iar procedeele să fie acceptate de statul de reşedinţă, spre exemplu secretul bancar limitează dreptul de informare al consulului, însă el poate cere bilanţul unei firme pentru a dovedi aptitudinea acesteia de a angaja raporturi serioase cu firmele statului trimiţător, având în vedere faptul că activitatea firmelor este publică, inclusiv în ceea ce priveşte bilanţul realizărilor lor.

Convenţia de la Viena din anul 1963 (art.5 lit.c) menţionează dreptul oficiului consular de a face rapoarte către statul trimiţător în sensul că statul de reşedinţă garantează astfel de comunicări care materializează dreptul de informare. d. Normele dreptului internaţional în domeniul navigaţiei sunt cele prevăzute în Convenţia de la Viena din anul 1963 la art.5 lit.k şi l următoarele funcţii pentru postul consular:

”k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi regulamentele statului trimiţător, asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra avioanelor înmatriculate în acest sta, ca şi asupra echipajelor lor; l) a acorda asistenţă navelor şi avioanelor menţionate în alineatul k din prezentul articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a examina şi a viza documentele de bord şi, fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în cursul

călătoriei şi a reglementa, în măsura ăn care legile şi regulamentele statului trimiţător autorizează aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari.” Din punct de vedere al regimului juridic, navele sunt nave de stat şi nave comerciale. Regimul juridic al navelor de stat este stabilit prin Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli referitoare la imunităţile navelor de sat, semnată la Bruxelles la 10 aprilie 1926. Potrivit acestei convenţii sunt nave de stat cele care sunt proprietatea acestuia şi sunt folosite pentru exercitarea unor funcţii oficiale, nu neapărat funcţii militare, de asemenea intră în această categorie şi navele de supraveghere a teritoriului, chiar supraveghere vamală, navele sanitare. Navele de stat se bucură de un regim de extrateritorialitate, adică ele sunt supuse numai jurisdicţiei statului sub al cărui pavilion navighează.Prin regim de extrateritorial se înţelege imunitatea de jurisdicţie şi imunitatea de constrângere a navelor şi a personalului acestora.Navele de stat nu pot forma obiect de judecată, nu pot fi sechestrate sau urmărite silit pentru debite, iar personalul nu poate fi judecat sau arestat pentru fapte comise pe navă sau pe uscat, totuşi ele au obligaţia de a respecta anumite reguli, cum ar fi: obligaţia de a solicita autorizaţie 48 de intrare în apele teritoriale sau în porturile unui stat străin, pot fi supuse regulilor de carantină şi au anumite obligaţii privind salutul 49 . Navele comerciale sunt supuse regimului naţional al statului în ale cărui ape teritoriale sau porturi se află. Ele pot forma obiect de judecată, pot fi urmărite silit potrivit legii aplicabile teritorial. Echipajele navelor comerciale se bucură de un regim de extrateritorialitate limitat, adică nu vor fi supuse judecăţii şi constrângerii statului în care se află decât pentru faptele comise pe uscat. Faptele

48 Cererea de autorizare se face pe acle diplomatică, deoarece ea se adresează guvernului unui stat, cu care numai misiunea diplomatică poate comunica. 49 În legislaţia multor state navele au obligaţii de salut special şi în faţa de consuli. Consulii sunt asimilaţi, în privinţa dreptului de ceremonial, cu anumite grade militare : în Franţa şi Brazilia, consulii generali au dreptul de onoruri rezervate contraamiralilor, iar în Franţa, consulul este asimilat cu căpitanul. Sunt primiţi pe navele militare cu salve de artilerie, al căror număr este dat de gradul consulului, iar ca exemplou un consul general are dreptul al 10 salve, iar echipajul se aliniază şi comandantul dă raportul.

6.Rangurile misiunii consulare:

Rangurile (clasele) misiunii consulare sunt următoarele: a) consulat general; b) consulat; c) vice-consulat; d) agenţie consulară, după rangul pe care îl are funcţionarul consular care conduce misiunea consulară.

CAPITOLUL III

Personalul oficiilor consulare

1.Rang şi categorii:

Convenţia de la Viena din anul 1963 foloseşte termenul general de post consular atunci când îi stabileşte funcţiile, drepturile, imunităţile şi privilegiile consulare. Termenul este definit în art.1 lit.a ca desemnând orice consulat general, consulat, vice- consulat ori agenţie consulară. Un consulat spre exemplu cu rangul de agenţie consulară poate fi înfiinţat ca instituţie de sine stătătoare, potrivit art.69 din Convenţia de la Viena din anul 1963 şi anume:” Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii consulare girate de către agenţi consulari, care nu au fost desemnaţi ca şefi de post consular de către statul trimiţător”. Desemnarea şefului acesteia din clasa care corespunde rangul oficiului este o altă caracteristică ce defineşte statutul unui oficiu consular. Art.9 din Convenţia de la Viena din anul 1963 împarte şefii de post consular în patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari. Clasa şefului oficiului consular este echivalentă rangului oficiului: un consul general conduce un consulat general; un consul, un consulat; un vice-consul, un vice-consulat; agentul consular poate conduce o agenţie consulară de sine stătătoare. Consulatele de carieră cât şi cele onorifice sunt forme de reprezentare a intereselor economice, culturale, comerciale, consulare ale statelor şi se înfiinţează potrivit normelor generale de drept consular, prin acordul dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă. Ambele categorii de oficii consulare au aceleaşi elemente constitutive care conform art.4 din Convenţia de la Viena din anul 1963, sunt fixate de statul trimiţător şi sunt supuse aprobării statului de reşedinţă: rang, sediu şi circumscripţie. Faptul că un stat propune deschiderea unui post consular de un anumit rang ori categorie nu are o relevanţă anume. Totuşi un consulat de un rang superior dispune de o

circumscripţie mai mare, consulul general, este numit de şeful statului sau de către guvern, îndeplineşte plenar toate funcţiile consulare, iar în protocolul consular se bucură de preeminenţă.

2.Componenţa oficiilor consulare:

Convenţia de la Viena din anul 1963 defineşte personalul oficiilor consulare în art.1 lit g:” Prin expresia „membrii postului consular” se înţeleg funcţionarii consulari, angajaţi consulari şi membrii personalului de serviciu”. Personalul deserveşte un oficiu consular cu toate sarcinile ce-i revin: de conducere, sarcini de exercitare a funcţiilor consulare, activităţi tehnico-administrative ori de serviciu. Funcţionarii consulari sunt persoanele însărcinate în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare (art.1 lit.d din Convenţie), adică sunt împuternicite de statul trimiţător conform normelor lui interne dar au şi acceptul necesar al statului de reşedinţă. Cea mai înaltă funcţie a funcţionarilor consulari este aceea de şef de post consular, el îndeplinind sarcinile de conducere ale oficiului, şi de regulă beneficiază în statul de reşedinţă de:

privilegii şi imunităţi 50 mai mari decât ale funcţionarilor consulari şi de precădere consulară. Numai funcţionarii consulari sunt îndreptăţiţi să exercite funcţii consulare şi tot numai ei sunt admişi ca parteneri de derulare a relaţiilor dintre oficiu consular şi autorităţile statului de reşedinţă. Şeful de oficiu consular 51 nu are, de obicei, atribuţii distincte în exercitarea funcţiilor consulare cu ceva mici excepţii şi anume: desemnarea gerantului interimar, dreptul de a consimţi intrarea în oficiu consular a autorităţilor statului de reşedinţă în caz de incendiu. Noţiunea de funcţionar consular cuprinde ambele categorii de personal, atât consulii de carieră cât şi consulii onorifici, însă imunităţile şi privilegiile celor două categorii sunt diferite pentru că consulii de carieră au anumite obligaţii în plus spre exemplu: de a nu desfăşura o activitate lucrativă, de a nu se angaja în afaceri de nici un fel.

50 Regimul privilegiilor este stabilit bilateral, Convenţia de la Viena din anul 1963 nu face distincţie între consuli şi şeful oficiului. 51 Şeful de post consular poate arbora drapelul statului trimiţător la reşedinţa sa şi pe mijloacele de transport folosite în misiune, ceea ce nu este admis pentru ceilalţi funcţionari, art.16 din Convenţia de la Viena din anul 1963 reglementând precăderea între şefii de post diplomatic.

Indiferent de categoria lor, consulii onorifici sau consulii de carieră, se împart în patru clase conform Statutului corpului diplomatic şi consular:

a) consulul general este cea mai înaltă clasă consulară, el exercitând, de obicei, o funcţie de conducere, de supraveghere şi de îndrumare asupra tuturor funcţionarilor, pe o circumscripţie consulară mai mare şi este , de regulă, şef de oficiu 52 . Echivalentul gradului diplomatic este de la ministru plenipotenţiar la consilier.

b) consulul este clasa consulară următoare şi este echivalentu cu gradul de prim-

secretar,el îndrumând activitatea celorlalţi funcţionari consulari, care îi sunt de clasă

inferioară;

c) vice-consulul este funcţionarul care execută sarcini fie în consulat, fie într-o

localitate diferită unde consulatul are deschis un vice-consulat. El ajută pe consulul general sau pe consul, iar gradul lui este echivalent cu cel al secretarului III;

d) agentul consular este ultima clasă consulară şi exercită funcţii tot în cadrul unor

consulate generale sau consulate, fie conduce o unitate distinctă, iar multe state folosesc această funcţie pentru a desemna consulii onorifici. Consulatul mai poate avea şi un cancelar, un secretar al consulului, care îl asistă în activitatea sa zilnică, dar acesta nu are putere propriu-zisă şi nu poate desfăşura activităţi consulare. Angajaţii consulari sunt acea categorie de personal care ajută administrativ la desfăţurarea activităţii consulare, secretare, dactilografe, şoferi, contabili şi alţii, iar prin noţiunea de membrii ai personalului de servicii se înţelege personalul aflat în serviciul casnic al consulului (femei de serviciu, portari, grădinari, electricieni, mecanici şi alţii). Efectivul personalului oficiului consular este la latitudinea statului trimiţător, dar cenzurat de statul de reşedinţă în art.20 din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevăzându-se:” În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului consular, statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile şi normale având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză”. Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede în art.1 alin.2 posibilitatea înfiinţării în relaţiile dintre state a oficiilor consulare conduse de funcţionari consulari onorifici.

52 La un oficiu consular pot fi numiţi şi alţi consuli generali, în afara şefului, deoarece clasa consulară este distinctă de funcţia administrativă.

În concepţia Convenţiei, instituţia consulilor onorifici are un caracter facultativ, art.68 al Convenţiei prevăzând că:” fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari onorifici”. Deşi în Convenţie nu este definită expres ce se înţelege prin funcţionarul consular onorific, anumite elemente pot fi desprinse din practica statelor în materie. Comparaţia cu funcţionarii consulari de carieră determină apariţia următoarele elemente definitorii şi anume: este, de obicei, cetăţean al statului de reşedinţă sau cetăţean al unui stat terţ; nu este remunerat de statul trimiţător; poate fi o persoană privată; poate exercita, în paralel, activităţi cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă. Consulii onorifici sunt, de regulă, persoane cunoscute pentru prestigiul şi reputaţia lor în statul de reşedinţă, care sunt alese de statul trimiţător pentru a promova interesele acestuia şi ale cetăţenilor săi. Ei sunt supuşi aceloraşi proceduri de numire şi încetare a funcţiilor ca şi pentru funcţionarii consulari de carieră, Convenţia de la Viena din anul 1963 reglementând în mod unitar această materie (Cap.I al Convenţiei). Luându-se în considerare faptul că, de regulă, consulul onorific este cetăţean al statului de reşedinţă, nu vor primi aplicare dispoziţiile referitoare la declararea persona non grata. Funcţionarii consulari onorifici exercită acele funcţii consulare (cuprinse în art.5 al Convenţiei) pe care i le încredinţează statul trimiţător. Ei însă nu pot exercita funcţii consulare care implică exerciţiul autorităţii de stat a statului trimiţător, aşa âncât ei nu vor exercita funcţii în materie de vize, paşapoarte, stare civilă şi altele. Convenţia de la Viena din anul 1963 reglementează prin procedeul normelor de trimitere un statut juridic mai restrâns pentru funcţionarii consulari onorifici, în comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră. În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, art.63 din Convenţie prevede că în cazul declanşării unei proceduri penale împotriva sa, funcţionarul consular onorific se va prezenta în faţa organelor competente. Statul de reşedinţă are obligaţia de a conduce procedura” cu menajamentele ce se cuvin funcţiei sale, astfel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie cât mai puţin stingherită”. De asemenea, statul de reşedinţă este obligat să asigure consulului onorific protecţia care poate fi necesară în baza funcţiei sale oficiale. În acelaşi timp, consulii onorifici beneficiază, în temeiul Convenţiei, de:

inviolabilitatea arhivelor şi documentelor; protecţia localurilor consulare; scutirea

fiscală a localurilor consulare; scutirea vamală restrânsă la anumite obiecte prevăzute de Convenţie; scutire de anumite prestaţii personale; dreptul de arborare a drapelului; libertate de deplasare; libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător; înlesniri pentru desfăşurarea activităţii; facilităţi pentru obţinerea de localuri; dreptul de a percepe taxe consulare.

3.Numirea şi admiterea membrilor oficiului consular:

Numirea şi admiterea şefului de oficiu consular este o procedură specială, bazată pe un raport de drept internaţional care se numeşte raport de misiune consulară, iar el are două momente: numirea şefului de oficiu consular, care este un act de drept intern, supus normelor dreptului administrativ, şi cel de al doilea moment este admiterea şefului de oficiu consular, care este un act internaţional, pentru că apar raporturi juridice între două state. Numai numirea şefului oficiului consular este rezultatul acordului dintre cele două state care urmează o procedură scrisă lucru prevăzut în art.10 alin.1 din Convenţia de la Viena din anul 1963 conform căreia:” Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru exercitarea funcţiilor de către statul de reşedinţă”, acelaşi articol reglemetând şi raportul de misiune consulară. Modalităţile interne de numire şi admitere a şefului de oficiu consular sunt prevăzute de normele dreptului intern al statelor conform art.10 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 ce prevede:” Sub rezerva dispoziţiilor prezentei Convenţii, modalităţile de numire şi admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile, reglementările şi uzanţele statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă”. Deosebirea dintre raportul de misiune consulară şi raportul de misiune diplomatică este esenţială, deoarece ea derivă din caracterul diferit al celor două misiuni care urmează a fi îndeplinite de persoane cu însărcinări internaţionale. Şeful misiunii diplomatice este acreditat după ce i se cere agreementul, adică se cere asigurarea că persoana sa nu este non grata pentru statul acreditar. Acreditarea reprezintă voinţa care emană de la statul acreditant şi declaraţia expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective, acestea fiind declaraţii unilaterale distincte de care dreptul internaţional leagă efecte specifice. După ce s-a primit agreementul,

şeful misiunii diplomatice prezintă scrisorile de acreditare şi nu primeşte nici un document de la statul acreditar. Din contră, admiterea şi numirea unui şef de oficiu consular constituie un acord de voinţe cu caracter contractual, care se realizează prin numirea de către statul trimiţător, care este atestată de un document numit patentă consulară şi admiterea de către statul de reşedinţă, care se face printr-un document numit exequatur. Art.12 din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede:” Şeful de post consular este admis să-şi exercite funcţiile printr-o autorizaţie a statului de reşedinţă denumită exequatur”. O serie de evenimente( cum ar fi numirea şi admiterea, sosirea şi plecarea de pe teritoriul statului de reşedinţă, înlocuirea de personal şi alte modificări), cu implicaţii asupra membrilor oficiului consular şi, în primul rând, şefului de oficiu, trebuie să fie cunoscute de către autorităţile competente din staul de reşedinţă. Statul de reşedinţă, fiind obligat să asigure respectul ce i se cuvine unui şef de oficiu care reprezintă un guvern străin şi să recunoască anumite privilegii şi imunităţi personalului oficiului, trebuie să dea instrucţiunile necesare în acest scop. Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din anul 1963 (art.24), sunt notificate către statul de reşedinţă, respectiv ministerul afacerilor externe sau autorităţilor desemnate de acesta, numirile, sosirile şi plecările, astfel:

” -numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numirea la postul consular, plecarea lor definitivă sau încheierea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la postul consular; -sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al postului consular care locuieşte împreună cu ei şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a mai fi membru al familiei; -angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa în statul de reşedinţă, ca membri ai postului consular sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la privilegii şi imunităţi”. Dacă este vorba de sosirea sau plecarea definitivă, trebuie ca acestea să facă obiectul, pe cât posibil, al unei notificări prealabile. În funcţie de finalitatea lor şi de elementele pe care le cuprind, notificările şi orice alte comunicări se fac în locuri şi la organe diferite. Dacă notificările privesc statul de

reşedinţă, ele se vor face la ministerul afacerilor externe al acestuia ori la autorităţile desemnate de către acest minister; în alte cazuri ( când este vorba de admiterea şefului de oficiu consular la exercitarea funcţiilor), notificările se fac către autorităţile competente ale circumscriţiei consulare. Afară dacă legislaţia statului de reşedinţă nu dispune astfel, notificarea este adresată ministerului de externe. Obligaţia de a face notificări revine, în raport de situaţie, unor subiecţi diferiţi: în primul rând, statului trimiţător, prin organele sale (misiunea diplomatice sau oficiul consular în satul de reşedinţă ori prin ministerul său de externe), iar în al doilea rând,

misiunii diplomatice a staului trimiţător sau, în lipsa ei, şefului consular; în al treilea rând obligaţia revine însuşi statului de reşedinţă care trebuie să informeze autorităţile sale competente din circumscripţia consulară, de îndată ce a admis pe şeful de oficiu consular. Art.16 din Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede următoarele reguli în ceea ce priveşte ordinea de precădere între şefii de oficii consulare( în cadrul Corpului consular):

- ordinea de precădere a şefilor de post consular este determinată, în primul rând, de clasa din care face parte (consul general, consul, vice-consul, agent consular), ei trecând înaintea funcţionarilor consulari care nu au această calitate;

- în cadrul fiecărei clase, ordinea este determinată de data acordării exequaturului;

- este luată în considerare (asimilată fiind cu exequaturul) şi autorizarea temporară

astfel că, în cazul în care un şef de oficiu consular este admis să exercite funcţiile sale cu titlul provizoriu înainte de a fi obţinut exequaturul, data acestei admiteri determină ordinea de precădere, iar această ordine este menţinută şi după acordarea exequaturului; - în cazul în care doi sau mai mulţi şefi de post consular au obţinut exequaturul sau admiterea provizorie la aceeaşi dată, ordinea de precădere între aceştia este determinată de data la care patenta lor sau actul similar a fost prezentat sau la care notificarea care le înlocuieşte a fost făcută statului de reşedinţă. Există reguli şi în ceea ce priveşte cazul geranţilor interimari (geranţii vin după toţi şefii de post consular, iar între interimari, ordinea de precădere este determinată în raport de data la care şi-au preluat funcţiile de geranţi interimari). Funcţionarii

onorifici, şefii de oficiu consular, se situează ca ordine de precădere în fiecare clasă după şefii de oficiu consular de carieră, în ordinea şi după regulile mai sus menţionate. Ordinea de precădere între funcţionarii aceluiaşi oficiu consular constituie o chestiune care cade în competenţa exclusivă a statului trimiţător, căci în Convenţia de la Viena din anul 1963 nu sunt referiri decât despre notificarea către autorităţile statului de reşedinţă a acestei ordini de precădere. Art.21 din Convenţie arată că:” Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post consular şi orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea diplomatică a statului trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de reşedinţă, de către şeful postului consular, ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister”. Geranţa interimară este reglementată de art.15 al Convenţiei de la Viena din naul 1963. Gerantul intermediar este un şef de post care exrcită, cu titlu temporar, funcţiile de conducere, el fiind desemnat prin notificare de misiunea diplomatică a statului trimiţător sau şeful titular al postului consular, care va lipsi temporar de la oficiu. Gerantul intermediar nu este numit prin patenta consulară. De regulă, gerantul intermediar trebuie să fie desemnat dintre funcţionarii consulari sau diplomaţii statului trimiţător, care activează în statul de reşedinţă. Dat fiind caracterul provizoriu al geranţei interimare şi pentru a asigura exerciţiul neîntrerupt al funcţiilor consulare, numirea gerantului interimar nu este supusă procedurii de admitere. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să acorde asistenţă şi protecţie gerantului interimar, iar atribuirea calităţii de şef al oficiului consular, chiar cu titlu interimar, are efecte asupra statutului juridic al persoanei în cauză (art.15 alin.3 şi 4 din Convenţie). În cazul geranţei interimare există chiar o ordine de preferinţă. Deşi Convenţia nu face chiar o enumerare expressis verbis, ordinea se poate deduce: mai întâi agentul diplomatic sau un funcţionar consular, iar la nevoie, orice altă persoană, acesată ordine de preferinţă este mult mai precis fixată în convenţiile bilaterale, apoi indiferent despre ce persoană este vorba, se cere să se facă o notificare în acest sens la organele statului de reşedinţă. Notificarea, de regulă, trebuie să fie prealabilă, numirii, pentru că în raport de categoria din care face parte persoana în cauză şi raţiunea notificării sale prealabile

este diferită (dacă este vorba de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului trimiţător în statul de reşedinţă, acesta nu trebuie să se pronunţe cu privire la atribuirea calităţii de agent interimar). Gerantul interimar se bucură, în principiu, de aceleaşi drepturi şi imunităţi ca şeful de post consular, mai puţin ordinea de precădere, care este după toţi şefii de post consular (art.16 alin.4 al Convenţiei). Misiunea gerantului interimar ia sfârşit, ipso facto, prin revenirea şefului titular în fruntea acelui oficiu sau prin dispariţia cauzei care l-a împiedicat, pentru un timp, să-şi exercite funcţiile de şef de oficiu consular.

4. Patenta consulară şi exequaturul consular:

CAPITOLUL IV

Relaţiile consulare ale României

a.Istoricul consulatelor în România:

Crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza şi dezvolta relaţiile economice, în special cele comerciale între ţări, dar ele au rezultat şi din cerinţa de a asigura ocrotirea persoanelor fizice şi juridice ale unui stat, care se aflau sau desfăşurau o activitate pe teritoriul altui stat. Ele reprezintă consecinţa dezvoltării comerţului marcând de asemenea şi o prezenţă politică peste hotare. Fondată pe interese politice, instituţia relaţiilor consulare se bazează, în acelaşi timp, pe premisele juridice generale, derivând din dreptul şi obligaţiile pe care ordinea juridică internaţională le atribuie statelor (fenomenul imigrării sau al prezenţei străinilor ocazionează unele angajamente pentru statul de imigraţie – cât priveşte tratamentul pe care trebuie să-l acorde acelei categorii de străini, după cum legătura de cetăţenie implică anumite obligaţii – cum ar fi aceea de fidelitate sau jurisdicţie personală astatului de apartenenţă şi altele pe care statul de reşedinţă nu le poate ignora).

Instituţia consulatelor din România a apărut şi a fost folosită, atunci când ţara noastră, prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea ea oferi, areprezentat interes pentru expansiunea economico-comercială străină 53 . Evoluţia social-economică din ţările române (navigaţia pe Dunăre, baza de materii prime şi debuşee pentru produsele industriale) a atras atenţia expansiunii economice a capitalului vest-european, fapt care, adunat cu lupta unor puteri vecine de a-şi extinde sferele de influenţă sau de a-şi instaura dominaţia în această regiune, au constituit cei doi factori motori de bază care au dus la înfiinţarea de numeroase consulate, în cele mai diferite colţuri ale ţării. Dacă a existat o raspândire densă şi timpurie de consulate pe teritoriul ţării noastre (când cele mai multe ţări europene din acel timp erau, într-un fel sau altul , reprezentate în România), în schimb consulatele noastre din străinătate au luat fiinţă, mult mai târziu şi fără a cunoaşte o extindere prea mare şi aceasta deoarece ţările stăine, în special marile puteri, erau în competiţie pentru aavea reprezentanţe care să realizeze scopurile de expansiune politică şi economică, adr netratând ţările române ca entităţi politice de rangul lor, nu erau dispuse să accepte reprezentanţe ale acestora pe teritoriul lor.Ţările române, la rândul lor nu aveau o expansiune economică şi nici interese cu caracter consular de apărat în străinătate nu apăruseră, întregul efort fiind angajat în lupta pentru dobândirea independenţei, a recunoaşterii României ca stat. Reprezentarea consulară a constituit o etapă în acţiunea pentru asigurarea reprezentării statelor străine în ţările române şi de promovare a unei evoluţii care adus la reprezentarea politică, astfel că după cum se ştie consulatele au premers legaţiilor, unele dintre ele transformându-se în reprezentanţe diplomatice ori, cel mai adesea, în organe mixte de reprezentare diplomatică şi consulară (legaţie şi consulat general), dar cele mai multe (altele decât cele din Bucureşti) au continuat să funcţioneze, încă o vreme îndelungată. Poziţia autorităţilor române a fost de a învinge rezerva statelor străine şi de a urgenta trecerea la reprezentarea politică, iar existenţa organelor consulare (care se ocupau şi cu problemele politice) a constiuit o împrejurare favorabilă, pentru că acest salt calitativ a necesitat numai o punere de acord a formei, cu conţinutul.

53 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, ‘’Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti’’, Editura Politică, Bucureşti,1966 (‘’Activitatea consulilor nu era numai de ordin politic.Chestiuni economice, ca importul de grâne,…era una din preocupările lor’’, pagina 215).

Consulatele străine au îndeplinit şi sarcinile politice corespunzătoare acelor vremuri. În condiţiile în care existau o serie de impedimente la crearea de reprezentanţe diplomatice (ca urmare a situaţie pe care o aveau Principatele române), iar mişcările social-politice din această regiune, ca şi lupta ce se ducea, dacă nu pentru acapararea de teritorii, cel puţin pentru obţinerea de sfere de influenţă, se intensificase, în cursul redeşteptării naţionale şi a luptei pentru cucerirea independenţei şi a unităţii naţionale, folosirea reprezentanţelor era necesară şi impusă, ca fiind cea mai potrivită formă de reprezentare a statelor străine care putea fi admisă în acel timp. Consulatele străine din ţările române au fost create şi au funcţionat în epoca în care relaţiile dintre state erau stabile în dispreţul general faţă de principiul independenţei şi suveranităţii statelor, când se practicau relaţii inegale şi intervenţia în treburile interne ale statelor mici; ca atare aceste consulate aveau un drept de jurisdicţie şi prcticau sistemul capitulaţiilor. Până la dobândirea independenţei, statele străine tratau cu Imperiul Otoman problema înfiinţării de consulate pe teritoriul nostru, precum şi statutul lor juridic. În virtutea tratatelor de’’capitulaţiune’’ cu puterile occidentale, străinii veniţi în Moldova şi Valahia erau îndreptăţiţi să profite de privilegii excepţionale în baza protecţiei consulatelor lor 54 . Dar aplicarea sistemului capitulaţiilor 55 în ţările române constituia un abuz. Devenind un stat suveran, egal în drepturi cu toate celelalte state, liber să întreţină relaţii economice şi politice fără nici o îngrădire, România a înlăturat amestecul în treburile sale interne din partea agenşilor străini care, sub pretextul apărării intereselor cetăţenilor lor ori profitând de regimul capitulaţiilor, ştirbeau interesele ei ca stat. Lupta împotriva abuzurilor consulare străine a reprezentat o parte integrantă din lupta generală pentru recunoaşterea ţării noastre (a Principatelor Unite) şi a independenţei sale de stat. La rândul lor, consulatele române şi-au adus contribuţia la afirmarea independenţei noastre de stat, fiind unul dintre cele mai importante instrumente pentru stabilirea de relaţii politice cu celelalte state.Dacă în trecut, consulii statelor europene erau numiţi în Principate cu acordul Porţii, după Unire s-a tins la o clară limitare a puterii consulatelor străine şi la schimbări în procedura de numire a

54 Termenul ’’capitulaţii’’ poate fi definit ca ’’desemnând un tratat în termenii căruia străinii rezidenţi în Turcia sunt îndreptăţiţi la imunităţi şi drepturi speciale şi sunt mai mult sau mai puţin supuşi legilor ţării respective.’’ 55 Capitulaţiilor li s-a atribuit caracterul unor’’convenţii’’ intervenite între domnii români şi sultani.

consulilor, organele române socotind de competenţa lor dreptul de a aproba înfiinţarea unor consulate sau de accepta numirea unor consuli.regimul jurisdicţiei consulare devenise cu totul anacronic, după formarea şi organizarea statului naţional român. Regimul de drepturi de care beneficiau străinii în Principatele unite, motiva întru totul desfinţarea jurisdicţiei consulare, iar ca rezulta relaţiile dintre autorităţile statului naţional român şi reprezentanţii consulari au marcat o schimbare; s-a respins regimul de care beneficiau supuşii străini faţă de cetăţenii Principatelor (regim care le îngăduia săvârşirea unor serii de abuzuri pe care consulatele le apărau) autorităţile române luând măsuri pentru a limita imixtiunile consulatelor în justiţie. Apariţia instituţie consulatelor în ţara noastră constituie expresia luptei pentru independenţă, precum şi pentru apărarea şi afirmarea naţională. Declararea independenţei de la 9 mai 1877, care consacră pe plan oficial dreptul de legaţie, găseşte ţara noastră cu numeroase legături de natură oficială stabilite, cu agenţi cvasidiplomatic în principalele ţări, cu instituţii interne pentru afaceri externe şi cu practicare, după toate normele internaţionale, a uzanţelor primirii şi trimiterii de reprezentanţi.Ca şi alte state din sud-estul european, în schimbul unui tribut plătit, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat organizarea lor şi totala libertate de acţiune, situaţie pe care doctrina de drept internaţional specifică epocii o caracterizează în sensul că statul tributar îşi păstrează suveranitaea completă,deşi plata tributului reprezintă o dovadă a slăbiciunii şi diminuează strălucirea demnităţii. Statutul special 56 pe care l-au avut Moldova şi Ţara Românească a permis ca acestea să întreţină relaţii cu alte state, inclusiv cu Imperiul Otoman sub protectoratul căreia se afla încă din secolul al XVI-lea, iar destrămarea feudalismului şi începuturile relaţiilor capitaliste în ţările române au determinat apariţia în suprastructura politică şi juridică, a unor elemente noi care urmau să ducă la schimbări corespunzătoare în raporturile de vasalitate româno-turce. În prima parte a secolului al XIX-lea şi mai ales, după Tratatul de la Adrianopol (1829), Principatele şi-au întărit autonomia şi au dobândit condiţii favorabile dezvoltării

56 Protectoratul clasic consta în obligaţii la anumite datorii convenţionale în raport cu protectorul său, statul protejat nu ramâne mai puţin suveran şi, în consecinţă, în lipsa unei clauze formale conservă folosirea şi exerciţiul dreptului de reprezentare diplomatică cum este cazul Moldovei şi Ţării Româneşti care trimiteau însărcinaţi cu afaceri în probleme de religie ortodoxă pentru a reprezenta interesele lor la Constantinopol, regim consacrat în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi.

lor politice şi economice, iar ca urmare a acestor noi împrejurări (libertatea comerţului

pentru Principate şi dreptul locuitorilor acestora de a naviga), au fost create consulate la Bucureşti şi Iaşi de către Rusia (1781), Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803). Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi cuprindea prevederi care recunoşteau guvernului rus dreptul de a numi un consul general în Principate, dar consulatele ruseşti în Principate au funcţionat(cu întreruperile cauzate de războaiele ruso-turce) din prima jumătate a secolului al XIX-lea.Totuşi, abia după războiul Crimeei, consulii ruşi au reglementat o serie de chestiuni de interes local prin discuţii cu autorităţile române, fără

a mai cere acordul Porţii.La rândul său, guvernul român s-a folosit, până în anul 1869,

în relaţiile cu Rusia, de forma misiunilor speciale, deşi acesta avea consuli la Bucureşti, Iaşi,Galaţi,Brăila şi Ismail. Începând din deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, s-a oficializat sistemul de numire a consulilor ruşi în ţările române şi s-au făcut apoi, un pas important pe lini dezvoltării relaţiilor politice prin ridicareconsulatului general de la bucureşti la rangul de agenţie diplomatică (reprezentanţa purta denumirea de’’ agenţie diplomatică şi consulat general al Rusiei’’). Primii consuli ai Austriei au fost numiţi în 1873 şi aceştia aveau ca sarcină apărarea intereselor supuşilor austrieci (sudiţii) care se îndeletniceau cu comerţul, precum şi de

a informa guvernul de la Viena despre atitudinea domnilor şi relaţiile lor cu Rusia şi

Turcia. Prezenţa lor pe teritoriul ţării noastre aînsemnat însă, un întreg şir de abuzuri. Pe baza înţelegerii cu Poarta, Prusia, urmând exemplul Rusiei şi Austriei, şi-a trimis consuli la Bucureşti şi Iaşi, încă de la sfâşitul secolului al XVIII-lea, pentru aproteja interesele supuşilor germani din Principatele române, dar acestora nu li s- a îngăduit să se bucure de dreptul de reciprocitate. După câştigarea independenţei sale, Belgia a căutat să strângă relaţiile cu ţările române şi, pentru menţinerea şi dezvoltarea acestor legături, la 17 noiembrie 1838, aînfiinţat primul consulat la galaţi cu caracter comercial, dar şi politic, având misiunea de a o reprezenta în ambele principate. După 1880, când reprezentanţa diplomatică a Belgiei la Bucureşti devine legaţie,se va ănfiinţa un consulat belgian ăn capitala României, apoi se vor instala alte două la Constanţa şi Sulina.

Olanda, la rândul ei, reluând relaţiile economice cu ţările române, a înfiinţat la 21 decembrie 1841 un consulat comercial la Galaţi, iar la 25 august 1856 stabileşte la Bucureşti o misiune cu atribuţii mai largi, o agenţie şi consulat general, iar după această dată de înfiinţează agenţii consulare onorifice în diferite localităţi: în cursul anului 1857, la Botoşani, Bârlad, Focşani, Roman, iar în anul 1858 la Giurgiu. După recunoaşterea independenţei României, la 13 februarie 1880, consulatul general este transformat în misiune diplomatică, iar cu timpul, acestei legaţii i s-au adăugat două consulate (la Bucureşti şi la Galaţi), patru viceconsulate (Brăila, Sulina, Tulcea şi Giurgiu), şi o agenţie consulară (Focşani). În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării relaţiilor româno-franceze, a pătrunderii în această zonă, din ce în ce mai des, a negustorilor şi intelectualilor francezi, a creşterii influenţei franceze, îndeosebi, pe plan social şi cultural înfiinţându-se în Principate un consulat general francez la Bucureşti şi un viceconsulat la Iaşi. -----Prin pacea încheiată în 1802 cu Poarta, Franţa a obţinut de la turci, nu numai redeschiderea şi chiar lărgirea reprezentanţei sale consulare în Balcani, dar şi reînnoirea privilegiilor economice prin vechile capitulaţii şi permisiunea acordată pentru prima oară, de a desfăşura un comerţ liber şi activ în Marea Neagră. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, marile puteri încep să-şi manifeste un interes crescut faţă de Principatele române, care ocupau o importantă poziţie economică şi politică în cadrul Imperiului Otoman, iar acest interes creşte mai ales, după Pacea de la Adrianopol din 1829, în urma căreia ţările române căpătau dreptul de a încheia în mod independent tranzacţii comerciale cu alte state.În acest context, au fost înfiinţate consulate ale acestora, cu menirea de a îmbina atribuţiile economice cu cele de natură politică. Dezvoltarea porturilor Galaţi şi Brăila şi introducerea navigaţiei pe Dunăre atrage atenţia angliei care era o mare amatoare de materii prime şi exportatoare de fire, stofe şi produse feroase. În baza capitulaţiilor încheiate cu Poarta, prin care Anglia dispunea de dreptul de a înfiinţa reprezentanţe în orice provincie a Imperiului Otoman, ambasadorul britanic la Constantinopol a hotărât să acrediteze, cu titlu personal, un emisar în ţările române (februarie 1800). Dar primul consul englez a fost instalat la Bucureşti abia după ce Rusia, Austria, Prusia şi Franţa îşi desemnaseră reprezentanţii în cele două principate (1802 este numit consulul la

Bucureşti, iar în anul 1814 un al doilea consul general este numit la Iaşi), pentru că recunoaşterea în calitate de consul a reprezentantului englez nu a fost confirmată de către Poartă decât în ianuarie 1803. Statul grec şi-a înfiinţat primele reprezentanţe consulare în ţările române, mai ales pentru apărarea intereselor grecilor ce se aflau în emigraţie. Începând cu data de 25 februarie 1835 când se stabileşte primul consul general grecesc la Iaşi şi un viceconsulat la Galaţi, se mai înfiinţează agenţii consulare în următorii ani la Focşani, Bârlad, Fălciu.În Ţara Românească, se înfiinţează un consulat la Bucureşti în 1841, în acelaşi an un viceconsulat la Brăila, mai târziu o agenţie consulară la Ploieşti, alta la Craiova şi alta la Giurgiu. La 24 ianuarie 1876, consulatul general al Greciei la Bucureşti a fost ridicat la rangul de agenţie diplomatică şi consulat general. La rândul său, ţara noastră a înfiinţat două consulate onorifice (unul la Patras şi altul în Corfu în 1880) cu sarcina dea proteja interesele ţării şi ale comerţului local. Chiar în primul an de domnie al lui Alexandru Ioan Cuza (1859), un consul al Statelor Unite ale Americii a fost numit în Principatele Unite.Acest consul a iniţiat negocieri pentru încheierea unui tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie cu Principatele Unite, dar fără a se ajunge la un rezultat datorită opoziţiei Porţii.În perioada care a urmat Statele Unite ale Americii au avut fără întrerupere reprezentanţe diplomatice şi consulare, dar abia după anul 1871, consulul american îşi are sediul în Bucureşti, menţinând totodată consulare sau viceconsulate la Galaţi, Brăila şi vremelnic la Iaşi.În următorii ani s-au desfăşurat negocieri pentru încheierea unor convenţii comerciale şi consulare între Statele Unite ale Americii şi ţara noastră. Investiţiile americane în ţara noastră au crescut într-un ritm accentuat după cucerirea independenţei de stat a României, ceea ce a impus intensificarea relaţiilor diplomatice între Bucureşti şi Washington (ca rezultat, în anul 1881, se înfiinţează legaţii în capitelele celor două ţări). Consulatele americane îşi continuă activitatea pe teritoriul român, dar cele dintâi consulate ale ţării noastre pe teritoriul american încep să funcţioneze în perioada 1917- 1918 în cursul Primului Război Mondial (un consulat general la New York, un consulat la Chicago şi unul la Washington). Folosind la început delegaţii consulare onorifice sau serviciile consulatelor altor state (Franţa, Italia), Ministerul Afacerilor Externe a hotărât în anul 1905 înfiinţarea

unui consulat general la Cairo, iar în anul 1906 guvernul turc şi-a dat acordul pentru înfiinţarea acestuia la Cairo. După Primul Război Mondial au fost înfiinţate agenţiile consulare onorifice de la Alexandria şi Port Said. La data de 27 iulie 1862 a fost emis un decret prin care s-a reorganizat Ministrerul de Externe (contopindu-se cele două ministere de externe), cuprinzând trei secţiuni, una dintre acestea fiind cea a afacerilor consulare. Ca rezultat a avut loc organizarea serviciului extern al României (legea organică a Ministerului de Externe din 1873) potrivit căreia România era reprezentată în străinătate de ”trimişi diplomatici, consuli şi agenţi de comerciu sau delegaţi”.Consulii îndeplineau funcţiile de ofiţeri ai stării civile pentru românii din străinătate, de judecători în materie civilă şi comercială pentru pricinile iscate între români, de notari şi depăzitari; ei eliberau paşapoarte şi apărau interesele cetăţenilor şi statului român, urmăreau îndeplinirea tratatelor şi convenţiilor încheiate de statul român cu guvernul român cu guvernul ţării de reşedinţă, întreţineau corespondenţa cu organele statului şi informau guvernul român despre îndeplinirea misiunii lor. Consulii vor fi numiţi, conform legii, ”unde va fi trebuinţă”, stabilindu-se două categorii de reprezentanţi consulari: consuli retribuiţi şi consuli neretribuiţi, precum şi gradele consulilor retribuiţi (consuli generali, care puteau primi şi titlul de agenţi politici sau însărcinaţi cu afaceri, consuli şi viceconsuli). Consulii erau numiţi ăn oraşele mai importante care prezentau interes pentru România şi aveau în special sarcini economice şi juridice. Primul nostru Regulament consular datează dinainte de proclamarea Regatului, din anul 1880, iar în anul 1937 a fost adoptat cel de al doilea Regulament consular al României. Într-un volum de texte bine puse la punct şi sistematic aranjate, Regulamentul cuprindea un număr de 176 articole cea mai mare parte din prevederile lui regelementând foarte cuprinzător funcţiile consulare pe fiecare domeniu de activitate distinct, adr sunt tratate şi probleme generale(categoriile consulare, regulile după care se desfăşoară activitatea, personalul consulatelor şi statutul lui juridic, modul de numire a consulilor şi altele).

Practica consulară a României a urmat sistemul tradiţional adică în România au funcţionat un număr însemnat de consulate străine, din care multe onorifice 57 , iar la rândul său ţara noastră a organizat unele consulate, fie în ţările occidentale, dar mai ales în ţările vecine, în scopul apărării intereselor cetăţenilor români şi a sprijinirii comerţului 58 asta întâmplându-se până după cel de al Doilea Război Mondial. În anul 1948, statul român a adoptat o atitudine restrictivă faţă de activitatea consulară, de restrângere a acesteia, iar ca rezultat toate consulatele străine din România, cu excepţia celui rus şi turc de la Constanţa au trebuit să-şi înceteze activitatea, aceleaşi rezerve au fost manifestate şi asupra folosirii consulatelor noastre în străinătate. După anul 1960 România şi-a revizuit politica externă faţă de ţările occidentale în perioada de după Convenţia de codificare a dreptului consular ( la care a participat şi România) şi sub influenţa exercitată asupra modului de abordare a relaţiilor consulare, instituţia a fost reconsiderată, iar ac urmare au fost încheiate convenţii consulare cu un număr destul de mare de state occidentale (Franţa, Italia, Belgia fiind unele dintre ele) şi au fost înfiinţate consulate române în străinătate. După Revoluţia din decembrie 1989 problema consulatelor a fost abordată de ţara noastră într-un mod fundamental nou, pornindu-se de la rolul pe care acestea îl au ca factor de colaborare internaţională. Serviciul exterior al Ministerului Afcerilor Externe cuprinde în afară de misiunile diplomatice şi oficiile consulare (art.12 din Hotărârea Guvernului nr.21/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe). Ţara noastră are în prezent un număr destul de mare de consulate generale de carieră (Alexandria, Cape Town, Cernăuţi, Chicago, Istambul,Los Angeles, Marsilia, Milano, Marsilia, Montreal, Munchen, New York, Odessa, Rio de Janeiro, Salonic, San Marino, Shanghai, Skopje, Sydney, Szeged, Toronto, Zagreb) şi consulate onorifice în număr de 78.România a admis pe teritoriul său în acelaşi timp un număr de 6 consulate generale de carieră (Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Sibiu, Suceava, Cluj-Napoca) şi un număr de consulate onorifice. Înteresant de menţionat este faptul că reprezentanţa consulară a constituit formula la care s-a recurs în sistemul nostru până la restabilirea relaţiilor diplomatice cu Spania şi Republica Federală Germania.

57 Au funcţionat 47 consulate de carieră şi 77 consulate onorifice.

58 România a avut 25 de consulate de carieră şi 62 de consulate onorifice.

Practica convenţională a ţării noastre iniţial nu a fost prea dezvoltată având în vedere faptul că existau doar 4 convenţii bilaterale încheiate ( cu Statele Unite ale Americii în 1881, Elveţia în 1880, Italia în 1880 şi Belgia în 1881) şi câteva convenţii de stabilire şi tratate de comerţ şi navigaţie. După cel de al Doilea Război Mondial aceste convenţii au fost declarate caduce. Convenţiile consulare au fost înlocuite după codificarea dreptului consular de la Viena cu noi convenţii şi s-a extins odată cu acestea şi sfera statelor cu care ţara noastră a reglementat probleme de natură consulară, aceasta reprezentând o deschidere în materie. După 1990 România şi-a modificat poziţia faţă de instituţia consulatelor onorifice, în sensul admiterii lor. Astfel că România are încheiate un număr de 88 convenţii consulare ( cu Anglia, Austria, Australia, Belgia, Bulgaria, Brazilia, Canada, Cipru, China, Finlanda, Franţa, Grecia, Germania, Italia, Iugoslavia, Rusia, Republica Africa de Sud, San Marino, Statele Unite ale Americii, Sudan, Turcia, Ucraina,Ungaria). România a aderat la Convenţia de la Viena din anul 1963 prin decretul nr. 481 din 20 decembrie 1971, iar pe plan intern în prezent există un regulament de organizare a oficiilor consulare şi unul pentru consulatele onorifice. Problema determinării organelor care exercită funcţii consulare s-a pus în convenţiile consulare bilaterale ale ţării noastre, însă tratarea ei nu s-a făcut identic, deşi în fond soluţiile sunt aceleaşi. În reglementările ce au urmat după adoptarea Convenţiei de la Viena din anul 1963, România a preluat formularea exhaustivă a acesteia, în sensul că s-a dat un răspuns complet la întrebarea cine poate îndeplini funcţii consulare. În prima convenţie încheiată după acestă dată(Convenţia cu Italia art.5) se prevede:

” 1. Funcţiile consulare vor fi exercitate de către funcţionarii consulari ai statului trimiţător. 2. Funcţiile consulare pot fi exercitate, când este cazul, şi de către agenţii diplomatici din cadrul misiunii diplomatice a statului trimiţător în statul de reşedinţă;în această situaţie, vor fi respectate drepturile şi îndatoririle agenţilor diplomatici”. Un text identic se găseşte şi în convenţiile consulare cu: Anglia ( art.13 pct.1 şi 2), Turcia (art.5 pct.1 şi 2) şi Austria ( art.5 pct.1 şi 2). În convenţia consulară cu Franţa (art.42 pct.1), există o formulare diferită în ceea ce priveşte exercitarea de funcţii consulare de către misiunile diplomatice:”ele vor putea fi, de asemenea, exercitate, când

este cazul potrivit regulilor dreptului internaţional, de către misiunea diplomatică a statului trimiţător aflată în statul de reşedinţă, respectându-se drepturile şi îndatoririle membrilor misiunii diplomatice”. În ceea ce priveşte înfiinţarea de consulate pe teritoriul ţării noastre practica bilaterală nu este unitară, chiar dacă ca orientare generală, prevederile convenţionale au acelaşi sens.În convenţiile noastre consulare anterioare codificării dreptului consular, se înscrisese principiul că fiecare parte are dreptul să înfiinţeze consulate şi că sediul, rangul şi circumscripţia vor fi stabilite printr-o înţelegere între părţile contractante. Aceste formulări nu erau de cele mai multe ori potrivite pentru că puteau genera interpretări precum dreptul statului trimiţător de a înfiinţa un oficiu consular pentru simplul fapt că era enunţată de principiu şi că aceată problemă era deja tranşată prin convenţie şi că în discuţie s-ar mai afla doar simpla precizare a sediului, rangului şi circumscripţiei consulare. Neconvenirea circumscripţiei consulare şi a sediului putea fi considerată ca un fel de obstrucţie adusă exercitării unui drept recunoscut. Practica ulterioară codificării concordă cu regulile care se găsesc înscrise în Convenţia de la Viena din anul 1963 (art. 4), înfiinţarea unui ofociu consular fiind, în toate cazurile rezultatul unui acord între statul trimiţător şi statul de reşedinţă 59 . Dar, dacă în textul de la Viena se subliniază rolul determinant pe care-l are statul de reşedinţă, precizând că înfiinţarea unui oficiu consular, fixarea sediului consular, rangului şi circumscripţiei, ca şi modificările ulterioare aduse acestora, sunt supuse consimţământului sau aprobării statului de reşedinţă ( încercându-se poate să menajeze susceptibilităţile acestuia) pentru că în alte convenţii există nuanţe care se abat de la aceste formulări. Ca exemplu este convenţia consulară încheiată cu Belgia (art.2) în care se prevede că:” Fiecare înaltă parte contractantă poate înfiinţa oficii consulare pe teritoriul celeilalte înalte părţi contractante”, pentru ca cerinţa înţelegerii între cele două state să fie limitată numai ş astabilirea oficiului, a rangului său şi a circumscripţiei consulare, precum şi referitor la schimbarea acestora. Rezultă că părţile contractante au reglementat deja problema înfiinţării oficiului consular, urmând a fi negociate, numai celelalte elemente ale acestuia punându-se accent pe convenirea acestora.

59 Convenţiile cu Anglia(art.2), Italia(art.2), Turcia(art.2) şi altele.

În practica bilaterală a ţării noastre in ceea ce priveşte personalul oficiilor consulare, posterioară codificării dreptului consular, întâlnim aceleaşi clasificări care există şi în Convenţia de la Viena din anul 1963. În toate convenţiile încheiate după acest an, regăsim în articolul afectat definirii expresiilor folosite în cuprinsul lor, categoriile de şef de oficiu, membru al oficiului consular, membru al personalului consular, membru al personalului privat. În convenţiile consulare bilaterale, cu privire la efectivul personalului consular, ale ţării noastre care au a fost încheiate anterior codificării dreptului consular din anul 1963, această problemă nu a fost, de regulă, reglementată. În toate convenţiile încheiate după adoptarea Convenţiei de la Viena din anul 1963, problema a fost reglementată bilateral de ţara noastră, în conformitate cu soluţia dată de Convenţie, dar mai apare mult mai evidentă preocuparea statelor contractante de a ajunge la un anumit echilibru în regimul stabilit, atât pentru statul trimiţător, cât şi pentru cel de reşedinţă.Tocmai de aceea este afirmat mai întâi dreptul statului trimiţător de a-şi stabili efectivul personalului şi în acelaşi timp, este menţionat şi dreptul statului primitor de a-şi afirma poziţia; faţă de Convenţia de codificare, se menţionează dreptul statului de a stabili efectivul şi nu mai este subînţeles. În convenţia consulară cu Franţa (art.6), această preocupare este astfel concretizată:

” 1. Statul trimiţător stabileşte numărul membrilor oficiului său consular, în funcţie de importanţa activităţii acestuia, precum şi de necesităţile unei normale desfăşurări a activităţii sale; statul de reşedinţă va putea cere totuşi, ca efectivul membrilor oficiului consular să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră rezonabil şi normal, ţinând seama de condiţiile existente în acea circumscripţie consulară şi de necesităţile efective ale oficiului consular”.Un text identic se regăseşte şi în convenţiile cu: Belgia (art.5), Cuba (art.5 pct.1) şi cu Statele Unite ale Americii (art.5 pct.1) din ele fiind omis criteriul pe care-l are în vedere statul trimiţător la fixarea efectivului. În schimb în convenţiile consulare cu: Anglia (art.5), Austria (art.7), Finlanda (art.9) şi cu Italia (art.7 pct.1 şi 5), textele au în vedere: ” volumul de muncă” sau ” alţi factori care privesc activitatea proprie a oficiului consular” (cea cu Finlanda); în plus cea cu Austria are unele formulări mai logice (”în funcţie de volumul de muncă şi de alte condiţii de care depinde

desfăşurarea unei activităţi corespunzătoare

stabilească aşa cum consideră necesar numărul

Potrivit practicii noastre interne cu privire la patenta consulară, numirea şefului de oficiu consular este notificată după caz, şefului de stat, şefului de guvern sau ministerului afacerilor externe al statului pe teritoriul căruia urmează să-şi exercite atribuţiile prin patenta consulară eliberată la nivelul corespunzător organului căruia i se adresează. Practica bilaterală a României are unele elemente comune cu practica consulară generală, aşa cum a fost ea codificată la Viena în anul 1963, fără a fi unitară însă. În convenţiile consulare anterioare codificării, se regăseşte în primul rând o prevedere nemaiîntâlnită în Convenţia de la Viena privind necesitatea obţinerii, prealabil numirii, a acordului statului de reşedinţă relativ la persoana consulului; solicitarea acestui acord, înainte de numirea şefului de oficiu consular, apare ca un gest de curtoazie faţă de statul de reşedinţă şi nu ca o formalitate inutilă de natură a complica procedura, contribuind astfel la întărirea prestigiului şefului de oficiu consular. Convenţiile consulare bilaterale posterioare codificării dreptului consular sunt orientate după reglementările din Convenţia de la Viena din anul 1963, fără a abandona totuşi practica anterioară. Dacă în convenţiile consulare cu Anglia (art.3) 60 , Belgia (art.3) şi Franţa (art.3), s-a pornit de la Convenţia de codificare din care n-au fost reluate soluţiile de alternanţă, iar singurul element distonant care apare, este cel cu privire la necesitatea obţinerii pe cale diplomatică a acordului prealabil al statului de reşedinţă în ceea ce-l priveşte pe şeful de oficiu consular, în convenţiile cu Austria, Italia şi Turcia (care au dispoziţii identice) apar unele nuanţeşi deosebiri ( nu este menţionat expres dreptul statului trimiţător de a numi pe şeful de oficiu consular, acest lucru rezultând numai în mod implicit; nu se cere acordul prealabil al statului de reşedinţă în legătură cu numirea unei persoane ca şef de oficiu consular). În ceea ce priveşte admiterea unui diplomat la exercitarea de funcţii consulare în practica convenţională a ţării noastre soluţiile sunt variabile. În convenţiile încheiate anterior anului 1963, se menţionează pur şi simplu că prevederile Convenţiei cu privire la drepturile li obligaţiile consulilor se vor aplica corespunzător şi colaboratorilor reprezentanţelor diplomatice însărcinaţi să îndeplinească funcţii consulare, făra a se face

ori ” statul trimiţător este liber să ”).

60 În vederea numirii şefului de oficiu consular, statul trimiţător trebuie să obţină, pe cale diplomatică, acordul prealabil al statului de reşedinţă; ” după obţinerea acordului sus menţionat” (art.3 Convenţia consulară cu Anglia).

menţiune despre necesitatea notificării agentului diplomatic care îndeplineşte funcţii consulare ori despre necesitatea obţinerii consimţământului pentru persoanele care preiau geranţa consulatului. În convenţiile încheiate după anul 1963, soluţiile sunt concepute şi formulate în sensul practicii internaţionale. În practica convenţională bilaterală a ţării noastre, problema numirii membrilor oficiului consular a fost reglementată într-un mod amănunţit, existând preocuparea de a evita situaţiile echivoce şi de aici, eventualele neînţelegeri. Cât priveşte convenţiile consulare încheiate anterior codificării dreptului consular, practica nu este unitară, dar se pot reţine unele caractere comune: se exclude, de principiu, numirea şi primirea consulilor onorifici; consulii şi persoanele oficiale ale oficiului consular nu au dreptul de a face comerţ ori de a exercita vreo profesiune pe teritoriul statului de reşedinţă; situaţia angajaţilor consulari şi a personalului de serviciu nu a fost reglementată în ceea ce priveşte condiţiile numirii şi admiterii lor. În convenţiile consulare încheiate după codificarea dreptului consular, există o reglementare mult mai precisă pentru fiecare categorie de membri ai oficiului consular: şeful de oficiu, funcţionarii consulari,angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu ai oficiului consular. În ceea ce-l priveşte pe funcţionarul consular, necesitatea ca acesta să aibă cetăţenia statului trimiţător, să nu fie

rezident permanent pe teritoriul statului de reşedinţă ori să se găsească acolo pentru îndeplinirea altor sarcini, să nu execute vreo activitate lucrativă şi să fie consul de carieră (în convenţiile consulare cu: Austria art.8, Belgia art.6, Franţa art.6), dar aceste condiţii nu sunt în toate convenţiile la fel formulate ori chiar stipulate ca atare. În ceea ce priveşte faptul că membrii oficiului consular nu pot desfăşura pe terotoriul statului de reşedinţă nici o activitate lucrativă, trebuie înţeles faptul că de respectarea acestei condiţii depinde rămânerea în rândul personalului oficiului consular(nu şi de numirea în cadrul postului). Convenţia consulară cu Franţa în art.6 prevede:

nu pot fi decât cetăţeni ai statului trimiţător sau ai statului de

reşedinţă. 6) Membrii oficiului consular nu au dreptul să exercite pe teritoriul statului de reşedinţă vreo altă activitate profesională şi nici să facă acte de comerţ”. Acelaşi text îl regăsim şi în convenţiile consualre cu: Anglia (art.7 pct.1 şi art.9 pct.1), Austria (art.8 pct.2), Cuba (art.5 pct.4), Finlanda (art.6 pct.2), Italia (art.7 pct.3 alin.2 şi

” 5) Angajaţii consulari

4), Turcia (art.7 pct.2), Belgia (art.6 pct.2), există o soluţie nouă faţă de practica

precedentă, în sensul că se poate admite numirea de angajaţi consulari din rândul cetăţenilor unui stat terţ (” persoanele care au altă cetăţenie decât cea a statului trimiţător

sau a statului de reşedinţă nu pot fi numite angajaţi consulari

reşedinţă permite aceasta”). Soluţiile care se distanţează de practica noastră de până acum sunt cele din convenţia consulară cu Statele Unite ale Americii (unde condiţia cetăţeniei fiind pusă numai pentru funcţionarii consulari, înseamnă că în principiu angajaţii consulari pot avea orice cetăţenie) şi cea cu Federaţia Rusă (unde problema a fost pur şi simplu omisă). În ceea ce priveşte personalul de serviciu al oficiului consular regulile sunt foarte apropiate, dacă nu identice, cu cele existente în cazul angajaţilor. În ceea ce priveşte modul de încetare a funcţiilor consulare practica bilaterală a României a reglementat amplu şi cuprinzător problemele în convenţiile încheiate ulterior Convenţiei de codificare a dreptului consular, din care s-au inspirat, aproape în întregime. Cu taote acestea, prevederile în cauză variază de la o convenţie la alta. În unele convenţii (cu Anglia art.10), este preluat textul codificat într-o formulă sintetizată; în altele ( convenţiile cu Austria art.12, Franţa art.7, Italia art.8, Turcia art.8), se fac unele adaptări impuse de caracterul bilateral al reglementării sau din dorinţa menajării relaţiilor. Instituţia geranţei interimare a fost reglementată în convenţiile noastre bilaterale, în linii generale, într-un mod asemănător cu prevederile din Convenţia de la Viena din anul 1963.Dar mai există şi diferenţe cu privire la numite aspecte, iar însăşi practica noastră bilaterală nu este unitară. În convenţiile încheiate după codificarea dreptului consular, de către ţara noastră reglementările se apropie de exemplul oferit de Convenţia de la Viena din anul 1963, dar prezintă în plus avantajul de a fi mai precise (convenţiile consulare cu Anglia art.4, Austria art.6, Cuba art.4, Finlanda art.8 şi altele). Precizia reglementării bilaterale rezultă în primul rând din faptul că cercul de persoane cărora li se poate încredinţa conducerea oficiului este mai bine circumstanţiat ( nu orice persoană, ci numai cele care lucrează într-un organ care are legătură cu activitatea consulară, iar prin atribuţiile lor sunt în măsură să facă acest lucru, pentru că este un funcţionar ori agent diplomatic); există o ordine de prioritate ( funcţionarul consular în statul de reşedinţă sau agent diplomatic al statului trimiţător în statul de reşedinţă); există obligaţia notificării

decât dacă statul de

prealabile, dar statul de reşedinţă nu are facultatea de a admite sau a consimţi la această numire. Convenţiile consulare bilaterale ale României cu privire la funcţiile consulare se plasează pe linia practicii internaţionale generale şi în mod special a Convenţiei de la Viena din anul 1963. În toate convenţiile noastre consulare s-a adoptat sistemul determinării şi definirii complete a funcţiilor consulare (există un capitol în care sunt formulate, în texte separate, fiecare din funcţiile consulare). Dacă în convenţiile consulare încheiate anterior anului 1963, funcţiile consulare au fost inserat cu o anumită reticenţă şi stângăcie, în convenţiile consulare încheiate după anul 1963, sub influenţa codificării dreptului consular, dar şi ca urmare a experienţei acumulate de ţara noastră în acest domeniu, funcţiile consulare sunt formulate în mod complet (fiind incluse toate funcţiile consulare principale , dar menţionându-se, în acelaşi timp, şi posibilitatea exercitării şi a altora în afara celor enumerate). În convenţiile noastre bilaterale nu găsim o reglementare în sensul acordării consulatelor a dreptului de a exercita acte diplomatice, iar ca exemplificare ar fi situaţia aparte pe care o constituie reglementarea din convenţia cu Republica Croaţia (art.18), în care se prevede posibilitatea ca un funcţionar consular să poată acţiona şi în calitate de reprezentant al statului trimiţător pe lângă organizaţiile care îşi au sediul ăn statul de reşedinţă. Raţiunea acestei practici rezidă în faptul că aceste convenţii sunt concepute şi elaborate ca instrumente internaţionale care reglementează exclusiv relaţiile consulare în contextul în care relaţiile politice şi-au găsit deja o rezolvare. Aproape în toate convenţiile noastre consulare, sunt inserate reglementări care fixează ca atribuţii ale consulatelor şi consulilor contribuţia acestora la promovarea relaţiilor economice, comerciale, tehnico-ştiinţifice şi la dezvoltarea relaţiilor de prietenie între state şi popoare. Aceste sarcini sunt intrinseci activităţii consulare şi chiar dacă unele dintre ele au un caracter politic, nu-şi pierd nici caracterul de funcţii consulare, ele reprezentând scopul, finalitatea, oricărei activităţi consulare; rezultă că unele acte politice capătă forma unor funcţii consulare, chiar dacă caracterul lor ca atare nu apare la prima vedere. În toate convenţiile încheiate ulterior anului 1963 sunt prevăzute, în mod expres atribuţiile care revin consulilor în promovarea şi întărirea relaţiilor de prietenie între părţile la convenţie, de promovare a relaţiilor economice şi culturale (convenţiile cu:

Anglia art.11, Austria art.13, Franţa art.8, Italia art.9, Republica Populară Mongolă art. 6, Federaţia Rusă art.8, Republica Croaţia art.16 şi altele). Practica noastră din această perioadă are formulări în unele cazuri identice cu prevederile din Convenţia de la Viena din anul 1963, în alte cazuri, cel puţin inspirate după aceasta, dar în cele mai multe cazuri chiar şi mai cuprinzătoare (” relaţiile economice, comerciale, tehnico-ştiinţifice, culturale, turistice şi pe linie de învăţământ” art.9 din convenţia cu Republica Populară Chineză). În multe din aceste convenţii, s-au înscris în preambul şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Totuşi în convenţiile noastre există şi o diferenţă faţă de Convenţie în ceea ce priveşte funcţiile consulare. Convenţia de la Viena din anul 1963 enumeră printre funcţiile consulare: favorizarea dezvoltării relaţiilor economico- comerciale, culturale şi ştiinţifice, precum şi promovare de relaţii amicale (art.5 lit.b), punându-le la rând cu celelalte funcţii (notariale,acordarea de vize, oficierea de căsătorii, asistenţă şi protecţie consulară), în toate convenţiile noastre în care aceste aspecte au fost reglementate, ele sunt concepute ca ” scop al funcţiilor consulare”, şi nu ca funcţii consulare( convenţiile consulare cu Republica Populară Chineză, Republica Croaţia – ” scopul funcţiilor consulare”). Oricât de largă ar fi accepţiunea care s-ar da activităţii consulare, favorizarea dezvoltării relaţiilor economico-comerciale, culturale şi ştiinţifice, precum şi promovarea de relaţii amicale, toate acestea sunt o consecinţă a modului în care se îndeplinesc funcţiile consulare şi nu atribuţii propriu-zise ale consulilor. Concepţia adoptată în convenţiile noastre bilaterale este unilaterală în sensul că, menţionând dezvoltarea relaţiilor economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice ca scop al activităţii consulare,fără a include aceste atribuţii şi în sfera funcţiilor consulare, s-ar putea crede că funcţionarii consulari nu ar avea sarcini efective în această materie, la realizarea acestor obiective contribuind numai indirect, prin desfăşurarea activităţii lor propriu-zise, lucru care nu corespunde realităţii. Potrivit legislaţiei în vigoare, oficiile consulare române sunt organizate, pe secţii şi cuprind în efectivul lor funcţionari consulari specializaţi pe probleme de relaţii economice, comerciale, tehnice şi ştiinţifice, turistice, lor revenindu-le o serie de sarcini: promovarea relaţiilor economice, comerciale şi altele, sprijinirea participării României la târguri şi expoziţii internaţionale şi la organizarea altor forme de propagandă şi reclamă comercială; înlesnirea desfăşurării activităţii reprezentanţilor permanenţi ai societăţilor şi firmelor de comerţ exterior şi a

oamenilor de afaceri români; urmărirea modului în care se îndeplinesc obligaţiile contractate de către furnizorii şi beneficiarii străini; studierea economiei ţării de reşedinţă, a realizărilor ei în domeniul economiei şi tehnicii, a tendinţelor de dezvoltare; promovarea prin toate mijloacele a turismului din ţara de reşedinţă spre România; realizarea unor acţiuni care decurg din acordurile de colaborare în domeniul cultural (organizarea de expoziţii). Funcţia eliberării de paşapoarte şi a acordării de vize a fost reglementată în toate convenţiile noastre bilaterale încheiate. Încă înainte de codificarea dreptului consular, convenţiile noastre cuprindeau asemenea reglementări. În convenţiile consulare încheiate după anul 1963, modificările aduse au vizat mai mult forma de redactare decât prevedera în sine (în convenţia consulară cu Franţa art.9 prevede că funcţionarii consulari au dreptul: ” să elibereze cetăţenilor statului trimiţător paşapoarte sau alte documente de călătorie şi să le reînoiască; să acorde vize persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător şi să prelungească valabilitatea acestora”); în unele reglementări (convenţia cu italia art.13), problema eliberării paşapoartelor şi a acordării de vize este complet separată de cea a înregistrării, lucru normal pentru că obiectul reglementării nu este identic în ambele ipoteze (funcţia înregistrării se limitează numai la cetăţenii statului trimiţător, în vreme ce vizele sunt acordate deopotrivă şi străinilor). Unele convenţii clasifică atribuţiile după categoriile de beneficiari (cetăţeni proprii şi străini), iar altele au în vedere categoriile de acte (paşapoarte şi vize). În ciuda caracterului lapidar pe care-l au toate aceste prevederi, ele ramân, în multe privinţe, dispoziţii de trimitere, pentru că rostul acestora se limitează la a formula admisibilitatea funcţiei ca atare (ca gen de activitate şi subiect beneficiar). Ce se înţelege prin documente de călătorie, în ce cazuri se eliberează paşapoarte sau se acordă vize, ce fel de vize şi în ce condiţii sunt probleme reglementate prin normele interne ale fiecărui stat şi nu fac obiectul convenţiilor interstatale numai în ipoteza unor acorduri de desfiinţare a vizelor de călătorie. Atribuţiile consului român în materie de paşapoarte şi vize au la bază pe lângă convenţiile şi acordurile la care România este parte şi practica internaţională, prevederile legale interne care reglementează, precis şi în detaliu această materie. În baza legislaţiei române, consulilor le revin o serie de sarcini în acest domeniu. În conformitate cu Decretul Lege nr.10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate, misiunile

diplomatice (secţiile consulare) şi oficiile consulare ale României în străinătate, au în competenţa lor: eliberarea la cerere de paţapoarte simple cetăţenilor români cu domiciliul În străinătate şi prelungirea valabilităţii acestora (art.8); eliberarea titlurilor de călătorie valabile pentru o singură deplasare la destinaţie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate care din diferite motive nu mai posedă documente de trecere a frontierei ori paşapoarte consulare (art.10). În Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor în România şi H.G. nr.476/2001 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, sunt prevăzute atribuţiile pe care le au misiunile diplomatice şi oficiile consulare în domeniul acordării vizelor de intrare în România. Viza română se acordă, la cerere, de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României (art.6 alin.1 din Lege). În funcţie de scopul călătoriei, viza poate fi diplomatică, de serviciu, simplă sau de tranzit, iar ele pot fi acordate atât de misiunile diplomatice cât şi de oficiile consulare (art.6 alin.5 lit.a şi b din Lege). Condiţiile acordării vizelor sunt stabilite prin instrucţiuni comune de către Ministerul Afacerilor externe, Ministerul de Interne şi Ministerul Finanţelor Publice. Viza acordată de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare se aprobă conform Normelor metodologice şi anume: a) la cererea străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel puţin 6 luni peste valabilitatea vizei solicitate şi recunoscute de statul român, eliberate de autorităţile ţării de reşedinţă; b) pentru ceilalţi străini aflaţi în ţara de reşedinţă, vizele se acordă numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe (art.8 alin.1 din Lege). Misiunile diplomatice şi oficiile consulare române pot acorda vize care să nu depăşească termenul de 30 de zile, în condiţii de reciprocitate (art.10 alin.5 din Lege). Pentru a-şi stabili domiciliul în România, străinii pot depune cererile, în străinătate, la misiunile sau oficiile consulare române (art.24 alin. 2 din Lege). Atribuţiile oficiilor consulare şi ale misiuniilor noastre diplomatice, în materie de stare civilă au la bază dispoziţiile legale în vigoare şi prevederile din convenţiile consulare la care România este parte, avându-se în vedere şi practica internaţională. Calitatea de ofiţer de stare civilă a funcţionarului consular este consacrată în toate convenţiile noastre consulare. În reglementările noastre convenţionale se au în vedere înregistrările naşterilor şi a deceselor şi eliberarea certificatelor corespunzătoare, cât priveşte oficierea căsătoriilor,

competenţa consulului nu a fost recunoscută în toate convenţiile (convenţiile cu Anglia şi

Austria), rolul lui reducându-se la ”ţinerea evidenţei” acestora, iar în alte convenţii (art.14 – Franţa, art.14 – Italia şi altele) a fost admisă. Practica ţării noastre se poate caracteriza astfel:

a) admisibilitatea efectuării de către funcţionarii consulari a actelor de stare civilă, fără ca aceasta să constituie o competenţă exclusivă;

b) atribuţiile consulului în materie de stare civilă se limitează în principiu, la cetăţenii români;

c) cât priveşte competenţa teritorială, oficiul consular poate instrumenta, numai în privinţa cetăţenilor români care în momentul evenimentelor înregistrate se află în circumscripţia consulară respectivă;

d) încheierea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români în străinătate la oficiul

consular nu-i dispensează pe aceştia de obligaţiile pe care pot să le aibă sau de formele pe care trebuie să le îndeplinească potrivit legilor statului de reşedinţă. Potrivit prevederilor interne, competenţa în materie de stare civilă, aparţine şefului de oficiu consular sau al misiunii diplomatice, care are în mod normal calitatea de delegat de stare civilă, însă el poate numi pe unul sau mai mulţi funcţionari consulari ori diplomaţi care să îndeplinească funcţii de stare civilă. Competenţa în materie de stare civilă a funcţionarului consular ori a diplomatului este circumscrisă numai la numite acte şi fapte de stare civilă (de regulă: înregistrarea naşterilor, oficierea şi înregistrarea căsătoriilor şi înregistrarea deceseor), care privesc numai cetăţenii români cu domociliul în străinătate ori angajaţi temporar în străinătate. Atribuţiile consulului, ca delegat de stare civilă, sunt: înregistrarea faptelor de stare civilă (naşteri,căsătorii, decese); efectuarea menţiunilor de căsătorie şi deces pe baza actelor înregistrate şi a comunicărilor primite; înscrierea pe actele de naştere şi căsătorie respective menţiunile de recunoaştere şi stabilire a: filaţiei, înfierea, divorţul, schimbarea numelui ori prenumelui; efectuarea rectificărilor sau anulărilor de acte , pe baza hotărârilor judecătoreşti rămase definitive; primirea cererilor de schimbare a numelui ori prenumelui, cererile de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă.

Potrivit Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, prin actele de stare civilă înţelegându-se înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea , căsătoria ori decesul unei persoane, iar printre ofiţerii de stare civilă numărându-se: ” şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României” (art.3 ali. 2 lit.b), tot ei putând delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă unuia dintre agenţii diplomatici ori unuia dintre funcţionarii consulari (art.3 alin.3). Cererile de eliberare a certificatelor de naştere şi de căsătorie, ca şi de deces făcute de cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se depun la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României şi vor fi soluţionate de Ministerul de Interne. Transmiterea acestor documente se va face prin Ministerul Afacerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare acreditate în românia ori prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara noastră este parte. Certificatele de stare civilă eliberate de autorităţile administraţiei publice locale, care au fost înregistrate şi faptele de stare civilă, sunt valabile şi în străinătate (art.11 Legea

nr.119/1996).

Secţiunea a 4-a din legea nr.119/1996 este alocată problemelor legate de întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate. Actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite de autorităţile străine au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din straăinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne. Cetăţeanul român este obligat ca în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară ori de la primirea din străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul. Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în alte localităţi care au aparţinut României, dar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a acărei rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă

ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Statului. Transcrierea acestor extrase în registrele de stare civilă se va face cu aprobarea Ministerului de Interne. Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autorităţile locale competente. Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetăţenii români sau dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean român, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi trimis, în termen de 30 de zile de la data când toate actele au fost completate, la autoritatea administraţiei publice locale a municipiului Bucureşti. În Legea nr.404/2001 privind asistenţa judiciară în materie penală, se prevede că, pentru acordarea de asistenţă judiciară, în baza curtoaziei internaţionale, cererea este transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant (art.5), iar în conformitate cu dispoziţiile art.24 din Legea nr.296/2001 privind extrădarea, cererea de extrădare se poate adresa Ministerului Justiţiei şi pe cale diplomatică, iar cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, se transmite Ministerului de Justiţie (art.33 alin.3 aceeaşi lege). Problema şi-a găsit locul doar în convenţiile şi în practica ulterioară anului 1963, dar a fost reglementată astfel:” Funcţionarii consulari au dreptul să transmită cetăţenilor statului lor, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul statului de reşedinţă, acte judiciare şi extrajudiciare provenite din statul trimiţător, dacă acei cetăţeni acceptă primirea actelor respective”( Convenţia cu Franţa art.12). Practica noastră convenţională, deşi permisivă, cuprinde elemente de prudenţă care rezultă, atât din ipotezele reglementate, cât şi din formularea condiţiilor în care asemenea activităţi sunt admise. Cât priveşte actele de jurisdicţie contencioasă, ele sunt excluse de principiu, căci actele de jurisdicţie revin în mod exclusiv organelor statului

nostru, iar oficiilor consulare străine li se admite efectuarea numai a acelor activităţi care nu îmbracă propriu-zis forma unui act de jurisdicţie( de aici, transmiterea de acte fără folosirea constrângerii). Atribuţii ale consulilor în materie de cetăţenie sunt prevăzute în toate convenţiile noastre consulare, dar s-a manifestat o deosebită prudenţă aşa incât în aproape toate cazurile, prevederile se reduc la formularea unor sarcini care ţin de organizarea evidenţiei cetăţenilor. Excepţie în această privinţă o face Convenţia consulară cu Belgia (art.19) care are nişte prevederi mai largi:” să primească cereri şi declaraţii în probleme de cetăţenie şi să înmâneze documente corespunzătoare, în conformitate cu legile şi regulamentele statului trimiţător”. Conform prevederilor regulamentare, oficiul consular român are o serie de atribuţii în această materie: primirea cererilor de dobândire şi redobândire a cetăţeniei; primirea cererilor de aprobare a renunţării la cetăţenie; primirea cererilor de clarificare a situaţiei cetăţeniei; eliberarea dovezilor de cetăţenie şi altele. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare primesc şi înaintează în ţară, spre rezolvare la organele competente, cererile de repatriere şi cele privind cetăţenia. Şeful de misiune diplomatică sau de oficiu consular eliberează persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română un certificat constatator şi dovezi de cetăţenie. Sunt autorizaţi să primească şi să autentifice declaraţii de la cetăţenii români care şi-au pierdut cetăţenia română din diferite motive pentru redobândirea cetăţeniei române. Potrivit Legii cetăţeniei române nr.21/1991, dovada cetăţeniei române se face şi cu paşaportul (art.21), iar în caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români rămaşi în străinătate (art.22), iar pentru foştii cetăţeni români care, înainte de data de 22 decembrie 1989, au pierdut cetăţenia din diferite motive, o pot redobândi, la cerere, şi pe baza unei declaraţii autentificate la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României

(art.35).

Funcţiile notariale ale consulilor sunt reglementate în toate convenţiile noastre consulare, fie că au fost încheiate înainte de codificarea dreptului consular de la Viena, fie după aceea, iar în toate convenţiile bilaterale, problema a primit o reglementare destul de amănunţită şi cuprinzătoare având o practică destul de unitară.

Practica noastră convenţională are următoarele caracteristici:

- reglementate în toate convenţiile consulare, funcţiilor notariale li s-au acordat spaţii

şi dezvoltări inegale adică în unele convenţii ele au fost prezentate exhaustiv, în altele,

relativ sumar, pentru ca în altele, să se prevadă de principiu că pot fi exercitate şi alte funcţii notariale încredinţate de statul trimiţător;

- funcţiile notariale de bază le găsim în toate convenţiile consulare, iar în cele mai

multe dintre ele sunt menţionate şi funcţii de certificare şi depozit consular;

- toate funcţiile se pot exercita, numai dacă legile statului de reşedinţă nu se opun şi

ele privesc, cu o singură excepţie, numai unele acte ale cetăţenilor statului trimiţător;

- actele notariale îndeplinite de către funcţionarii consulari li se recunoaşte

valabilitatea şi forţă juridică şi pe teritoriul statului de reşedinţă;

- sub aspectul categoriilor de beneficiari, în stabilirea actelor notariale pe care

funcţionarul consular le poate îndeplini, practica noastră s-a arătat destul de restrictivă în sensul că în parte referitoare la funcţiile notariale, sunt mai circumstanţiate atât cât priveşte enumerarea atribuţiilor, cât şi a condiţiilor de exercitare faţă de practica internaţională generală. Potrivit Legii nr.36/1995 (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale), actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare (art.5), iar activitatea notarială a misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României se desfăşoară pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte, precum şi potrivit uzanţelor internaţionale (art.13). L acererea persoanelor fizice având cetăţenia română, precum şi a persoanelor juridice române, misiunile diplomatice şi oficiile consulare îndeplinesc următoarele acte notariale:

a) redactarea de înscrisuri în cadrul autentificării sau legalizării;

b) autentificarea înscrisurilor;

c) legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;

d) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;

e) certificarea unor fapte;

f) legalizarea de copii de pe înscrisuri;

g) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

h) primirea în depozit a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi; i) eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Activităţile notariale prevăzute la alin. 2 lit. c, f şi g pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, şi la cereea persoanelor fizice şi juridice străine, în măsura ăn care legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opun. Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum şi la bordul aeronavelor şi navelor sub pavilion românesc care se află în raza de activitate a acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român sau în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare fac şi supralegalizarea semnăturii notarului public (art.162 din Legea nr.105/1992). Consulul poate autentifica procuri prezentate de cetăţeni români sau străini prin care se dă mandat unor persoane din ţară de a cţiona în numele lor pentru întocmirea unor acte de dispoziţie privind construcţii şi terenurile aferente, şi tot el autentifică testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi poate primi spre păstrare originalul autentificat al acestora. Practica noastră convenţională în ceea ce priveşte funcţiile consulare în materie succesorală cuprinde soluţii destul de complete, adică problema a fost tratată în toate convenţiile bilaterale şi că majoritatea aspectelor şi-au găsit rezolvarea, iar nivelul şi concepţia care stau la baza reglementării, sunt în acord cu practica generală a statelor. Totuşi această practică nu este unitară, iar explicaţia rezidă nu în legislaţia şi principiile care stau la baza sistemului nostru care din contră, se caracterizează prin disponibilitatea unor soluţii complete şi substanţiale, ci în specificul sistemelor partenerilor de reglementare, de care a trebuit să se ţină seama în convenirea textelor incluse în convenţii. Practica noastă convenţională în ceea ce priveşte funcţiile consulare în domeniul navigaţiei şi aviaţiei civile nu este prea unitară. În afara faptului că în timp ce în unele convenţii, problema a fost pur şi simplu omisă (cu Republica Populară Mongolă), în altele, reglementarea este relativ sumară, dar în cele mai multe, reglementarea cuprinde mai toate aspectele cunoscute şi dă răspuns la problemele ridicate de practică.

Convenţia cu Franţa (art.16) cuprinde minimul de dispoziţii privind acest domeniu astfel că se formulează de principiu dreptul funcţionarului consular de a acorda asistenţă navelor care poartă pavilionul statului trimiţător şi care ăntră sau se găsesc într-un port din circumscripţia lui consulară; reglementează posibilitatea de a lua legătura cu echipajul şi de a efectua anumite acte la bord, atribuţiile în caz de avarie, eşuare sau naufragiu al navei, măsurile pe care le poate lua pentru salvarea navei, echipajului şi încărcăturii, condiţiile în care autorităţile statului de reşedinţă pot lua anumite măsuri la bordul navei, prevedri asemănătoare se mai găsesc şi în convenţiile consulare încheiate cu Finlanda (art.23) şi Statele Unite ale Americii (art.13). Convenţiile consulare cu Anglia (art.25), Austria (art.22), Belgia (art.22) şi altele, cuprind prevederi ca cele mai sus menţionate, cu deosebirea că unele clauze se referă la aspecte mai de detaliu, pe linia sublinierii rolului pe care-l are funcţionarul consular în această materie (legalizarea sau întocmirea de documente referitoare la navă – înmatricularea, armarea sau desarmarea unei nave, înlocuirea căpitanului şi altele). Reglementările din convenţiile cu Anglia şi Belgia sunt cât se poate de complete şi cuprind soluţii pentru majoritatea situaţiilor care se pot ivi în practică. În practica noastră bilaterală referitoare la alte funcţii exercitate de către un funcţionar consular, formulările sunt diferite dar ăn esenţă soluţiile nu diferă între ele (în Convenţia cu Italia, se vorbeşte despre „orice alte funcţii încredinţate de statul trimiţător şi la care statul de reşedinţă încunoştiinţat fiind nu se opune” art.21, iar în Convenţia cu Franţa, există formularea” exercită orice altă funcţie consulară la care statul de reşedinţă, fiind în prealabil încunoştiinţat, nu s-a opus” art.18).