Sunteți pe pagina 1din 13
ETICHETAREA ALIMENTELOR – MIJLOC DE ORIENTARE A COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR AL CONSUMATORULUI MODERN Ca mijloc de comunicare

ETICHETAREA ALIMENTELOR – MIJLOC DE ORIENTARE A COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR AL CONSUMATORULUI MODERN

Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază de date utilă atât pentru consumator, cât şi pentru producător. Scopul etichetării produselor alimentare este de a garanta accesul consumatorilor la informaţii complete cu privire la conţinutul şi compoziţia produselor, pentru a proteja sănătatea şi interesele acestora. Alte informaţii pot oferi detalii despre o caracteristică specifică a produsului, cum ar fi originea sau procedeul de fabricaţie. Unele produse alimentare, cum ar fi organismele modificate genetic, alimentele alergenice, alimentele destinate sugarilor sau chiar diverse băuturi fac, de asemenea, obiectul unor reglementări specifice. Pentru a informa mai simplu şi mai rapid consumatorii asupra conţinutului de nutrienţi din aliment şi pentru a-i orienta în adoptarea unei diete echilibrate, în afară de informaţiile nutriţionale detaliate pe etichetă (care de cele mai multe ori sunt ignorate de consumator, deoarece înţelegerea acestora impune un nivel mai ridicat de educaţie nutriţională) au fost create o serie de sisteme de semnalizare a profilului nutriţional, care sunt inscripţionate pe partea frontală a ambalajului de prezentare.

9.1 Menţiunile obligatorii de etichetare a produselor alimentare

Etichetarea produselor alimentare este o problemă de interes public, întrucât vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social. Eticheta constituie o barieră în calea comercializării produselor alimentare necorespunzătoare calitativ, a produselor falsificate, având efecte benefice nu numai în sfera consumului, dar şi în cea a producţiei (Bobe, 2005). De aceea, numeroase organisme implicate în problema alimentară, la nivel global sau regional, au oferit de-a lungul timpului soluţii privind etichetarea bunurilor alimentare. Principalul rol al etichetei este acela de a oferi informaţii. Gradul de detaliere a acestora, precum şi limba în care informaţiile apar pe eticheta alimentelor sunt reglementate la nivel local, astfel încât producătorii deţin un control destul de redus asupra etichetei. În conformitate cu Regulamentul nr. 1169/2011, emis de Parlamentul şi Consiliul European, privind furnizarea de informaţii referitoare la alimente consumatorilor din UE, eticheta trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii, care pot fi încadrate în următoarele categorii:

informaţii privind identitatea, compoziţia şi proprietăţile produsului alimentar; informaţii cu privire la protecţia sănătăţii consumatorilor şi siguranţa în consum a produsului alimentar, care se referă la atribute ale compoziţiei care pot fi dăunătoare pentru sănătatea anumitor grupuri de consumatori, durabilitatea, depozitarea şi utilizarea în condiţii de siguranţă, precum şi la impactul asupra sănătăţii, riscurile şi consecinţele legate de consumul unui aliment; informaţii privind caracteristicile nutriţionale, astfel încât să permită consumatorilor, în special celor cu nevoi nutriţionale speciale, să aleagă în cunoştinţă de cauză.

 

Practicile corecte de informare a consumatorilor

(EU No. 1169/2011, capitolul 3, art.7):

Informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii în achiziţionarea alimentelor, în special:

în ceea ce priveşte caracteristicile, natura, identitatea, proprietăţile, compoziţia, cantitatea, durabilitate, ţara de origine sau locul
în ceea ce priveşte caracteristicile, natura, identitatea, proprietăţile,
compoziţia, cantitatea, durabilitate, ţara de origine sau locul de
provenienţă, metoda de fabricaţie sau de producţie;
prin atribuirea de efecte sau proprietăţi alimentelor pe care acestea
nu le posedă;
prin sugerarea faptului că alimentele deţin caracteristici speciale,
atunci când, în realitate, toate produsele similare au astfel de
caracteristici (în particular prin accentuarea prezenţei sau absenţei
anumitor ingrediente şi/sau nutrienţi);
 prin sugerarea, cu ajutorul descrierii sau reprezentării vizuale, a
prezenţei unui ingredient special, în timp ce, în realitate, un
component natural prezent în produs sau un ingredient utilizat în
mod normal a fost înlocuit cu un alt component/ingredient.
 Informaţii înscrise pe eticheta alimentelor trebuie să fie precise, clare şi
uşor de înţeles pentru consumator.

Aşadar, în lista menţiunilor obligatorii pentru etichetarea alimentelor trebuie să fie cuprinse următoarele 1 :

  • 1. Denumirea sub care este vândut alimentul – se referă la natura, genul, sortul şi starea produsului, permiţând consumatorului să îşi facă o impresie asupra naturii acestuia.

  • 2. Lista ingredientelor – trebuie să fie menţionată pe etichetă, în ordinea descrescătoare a cantităţii componentelor produsului. În lista ingredientelor trebuie să fie înscrişi şi aditivii alimentari în modul următor: denumirea categoriei din care fac parte (coloranţi, conservanţi, stabilizatori, îndulcitori etc.), urmată de denumirea chimică sau codul alfa numeric CE.

  • 3. Orice ingredient sau substanţă care ar putea să provoace alergii sau intoleranţă, utilizată în procesarea/prepararea alimentului şi care se regăseşte în produsul finit, chiar şi într-o formă modificată. Sunt considerate ingrediente cu potenţial alergenic următoarele produse şi derivatele acestora: cerealele care conţin gluten, soia, seminţele de susan, nucile şi fructele oleaginoase, ţelina, muştarul, lupinul, crustaceele, moluştele, peştele, ouăle, laptele (inlusiv lactoza); de asemenea, ingrediente alergenice sunt şi dioxidul de sulf şi sulfiţii în concentraţii mai mari de 10 mg/kg sau 10 mg/l, exprimaţi în termeni de SO 2 total, care se calculează pentru produsele gata de consum sau pentru cele care trebuie să fie reconstituite în conformitate cu instrucţiunile producătorilor.

  • 4. Cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente accentuate la etichetare prin desene, cuvinte (sau care sunt incluse în denumirea produselor) – se specifică prin exprimare procentuală în lista ingredientelor.

  • 5. Cantitatea netă pentru alimentele preambalate – trebuie înscrisă în unităţi de volum pentru produsele lichide şi în unităţi de masă pentru celelalte produse. În cazul alimentelor solide livrate în mediu lichid, se indică pe etichetă şi masa netă a componentei solide.

  • 6. Data durabilităţii minimale – trebuie înscrisă de producător şi reprezintă data până la care produsul îşi păstrează caracteristicile specifice, în condiţii de depozitare corespunzătoare. Data va fi precedată de menţiunea „A se consuma, de preferinţă, înainte de inclusă ziua) sau „A se consuma, de preferinţă, până la sfârşitul ” ...

...”

(dacă în dată este

(dacă se indică luna şi anul

sau numai anul). Pentru produsele cu un grad ridicat de perisabilitate data durabilităţii minimale

este înlocuită de data limită de consum, fiind precedată de menţiunea „expiră la data de ...

” (se

indică în ordine ziua, luna şi eventual anul, în formă necodificată).

  • 7. Condiţiile speciale de depozitare şi/sau de utilizare atunci când acestea necesită indicaţii speciale – în cazul produselor care necesită păstrarea în anumite condiţii (la o anumită temperatură, într- un spaţiu ferit de umiditate, de căldură sau de lumina directă a soarelui).

  • 1 Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare.

8.

Denumirea sau denumirea comercială şi sediul producătorului/ ambalatorului/distribuitorului

sau numele şi sediul importatorului, în cazul produselor din import.

  • 9. Locul de origine sau de provenienţă a alimentului – se menţionează în cazul în care omiterea acestuia ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor, cu privire la originea sau provenienţa reală a alimentului. Indicarea ţării sau regiunii este obligatorie pentru anumite categorii de produse (cum ar fi carnea, fructele şi legumele). De asemenea, este obligatorie dacă numele comercial sau alte elemente de pe etichetă (cum ar fi o imagine, un steag sau o trimitere la un loc anume), ar putea induce în eroare consumatorii cu privire la adevărata origine a produsului.

    • 10. Instrucţiuni de utilizare – se menţionează atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzătoare a alimentelor;

    • 11. Concentraţia alcoolică – se înscrie pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2% în volum. Valoarea concentraţiei alcoolice se înscrie în cifre, cu cel mult o zecimală, urmată de simbolul „% vol.”, şi poate fi precedată de cuvântul „alcool” sau de abrevierea „alc.”

    • 12. Informaţii nutriţionale, referitoare la valoarea energetică şi cantitatea de grăsimi totale, grăsimi saturate, carbohidraţi, zaharuri, proteine şi sare.

În cazul anumitor grupe de produse alimentare, în afară de menţiunile enumerate anterior, este necesar să mai fie declarate o serie de informaţii suplimentare.

Menţiuni suplimentare de etichetare pentru anumite categorii de alimente

 

(HG 106 din 7 februarie 2002 privind etichetarea alimentelor, Anexa 1a):

Lapte de consum conţinutul de grăsime exprimat în %, pentru orice tip de lapte de consum; procedeul de tratament termic (pasteurizat, sterilizat); prescurtările de tipul „past.”, „UHT” sunt admise; pentru laptele pasteurizat se menţionează „A se păstra la temperatura de 2-4 0 C”.

 

Produse lactate acide (iaurt, smântână, lapte bătut, kefir, sana) conţinutul de grăsime exprimat în %, pentru fiecare tip de produs.

 

Brânzeturi conţinutul de grăsime raportat la substanţa uscată (SU), exprimat în % (exemplu: Grăsime 40%/SU); procedeul de tratament termic (pasteurizare, topire, afumare); menţiune precum „pe bază de lapte crud”, dacă s-a utilizat numai lapte crud; în cazul brânzeturilor aromatizate, menţionarea aromatizantului adăugat.

 

Ciocolata şi produsele din ciocolată conţinutul de cacao în substanţă uscată: „cacao ...

%

minimum”;

produsul de umplutură (în cazul ciocolatei umplute); o menţiune privind adaosul de cafea sau de băuturi spirtoase, când acesta depăşeşte 1% din masa produsului.

 

Băuturi răcoritoare dacă se utilizează mai multe sucuri de fructe, acestea vor fi menţionate în ordinea descrescătoare a concentraţiilor;

 

dacă proporţia sucului de fructe este minimum 4%, se menţionează denumirea fructului

de lămâie”,

de

portocale”); dacă proporţia sucului de fructe este mai mică de 4%, se menţionează

cu aromă de

”;

dacă băuturile conţin mai mult de 2 g dioxid de carbon/l, denumirea produsului se completează cu menţiunea „carbogazoasă”;

 

Aşadar, etichetarea actuală a produselor alimentare presupune furnizarea unei varietăţi de informaţii utile consumatorilor, un loc din ce în ce mai important tinzând să îl deţină în ultima perioadă informaţiile de ordin nutriţional, a căror declarare devine obligatorie pentru producători, având în vedere importanţa acestora pentru orientarea comportamentului alimentar al consumatorului modern.

9.2 Conţinutul şi forma de prezentare a etichetei nutriţionale

Punctul de pornire în evoluţia etichetei nutriţionale l-a constituit declararea celor trei elemente energetice (proteine, glucide, lipide) şi a valorii energetice conferită alimentului de către acestea. Încă de timpuriu, declararea valorii nutritive pe etichetă a presupus furnizarea de informaţii de ordin nutriţional, prezentate într-o anumită ordine: valoarea energetică (exprimată în kcal sau kJ), cantităţile de proteine, carbohidraţi şi lipide (exprimate în g la 100 g de produs), precum şi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral. Marea Britanie s-a remarcat printr-o activitatea de avangardă cu privire la sistemul etichetării nutriţionale. Astfel, încă din anul 1987, erau utilizate trei modele informative (Dima et al., 2006):

Modelul celor „4 mari CODEX” – presupunea declararea celor trei elemente energetice (proteine, glucide, lipide) şi a valorii energetice; Modelul celor „4 mari CODEX + acizii graşi saturaţi”; Modelul celor „4 mari CODEX + acizii graşi saturaţi + fibrele alimentare”. La începutul anilor `90, Congresul SUA a adoptat Actul de Etichetare Nutriţională şi Educaţie (NLEA), prin care a impus tuturor producătorilor de alimente să prezinte pe ambalaje menţiuni nutriţionale într-o formă standardizată. În prezent, marea majoritate a alimentelor preambalate deţin etichete care oferă informaţii despre ingrediente şi nutrienţii esenţiali (Mandal, 2010). În anul 1990, la recomandarea Comisiei Codex Alimentarius, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 90/496/EEC, referitoare la etichetarea nutriţională, care prevedea ca atunci când le sunt furnizate informaţii nutriţionale consumatorilor, acestea să fie prezentate sub forma a două modele, astfel:

Modelul Grupa 1 (valoarea energetică şi cantităţile de proteine, carbohidraţi şi lipide); Modelul Grupa 2 (valoarea energetică şi cantităţile de proteine, carbohidraţi, zaharuri, grăsimi, grăsimi saturate, fibre şi sodiu). Prin Regulamentul UE 1924/2006 se statuează faptul că eticheta nutriţională devine obligatorie doar atunci când sunt inscripţionate pe ambalajul alimentului menţiuni referitoare la beneficiile nutriţionale sau de sănătate. În anul 2007, ca urmare a prevalenţei la cote alarmante a excesului ponderal şi a obezităţii în rândul populaţiei, în ciuda, totuşi, a mediatizării intensive a conexiunilor dintre dietă, greutate şi de sănătate, Comisia Uniunii Europene a elaborat „Cartea albă” privind Strategia pentru Europa în domeniul nutriţiei, excesului ponderal, obezităţii şi problemelor de sănătate conexe. În acest document se precizează faptul că etichetarea nutriţională reprezintă o metodă importantă de informare a consumatorilor asupra compoziţiei alimentelor şi de orientare a deciziilor acestora cu privire la dietă. Un pas înainte în demersul de protecţie a consumatorilor şi de orientare către o dietă sănătoasă a fost introducerea obligativităţii declarării informaţiilor nutriţionale prin adoptarea, în anul 2011, a regulamentului (EU) No. 1169 cu privire la furnizarea de informaţii referitoare la alimente. Informaţiile nutriţionale obligatorii care trebuie declarate se referă la următoarele aspecte:

valoarea energetică; cantităţile de lipide, acizi graşi saturaţi, carbohidraţi, zaharuri, proteine si sare (Dacă este cazul, o declaraţie care justifică conţinutul de sare prin prezenţa sodiului natural poate să apară în imediata apropiere a declaraţiei nutriţionale).

Aceste informaţii obligatorii pot fi completate, prin indicarea cantităţilor uneia sau mai multora dintre următoarele componente:

acizi graşi mononesaturaţi; acizi graşi polinesaturaţi; polioli; amidon; fibre alimentare;

vitamine sau substanţe minerale prezente în produs în cantităţi semnificative 2 .

Informaţiile nutriţionale declarate, reprezintă, după caz, valori medii bazate pe:

analizele produsului alimentar efectuate de producător; calculul efectuat pe baza valorilor medii cunoscute sau determinate ale ingredientelor utilizate; calculul efectuat pe baza datelor general stabilite şi acceptate.

 

Declararea informaţiilor nutriţionale

(EU No. 1169/2011, Anexa XIII):

Valoarea energetică şi proporţia substanţelor nutritive sau a componentelor acestora se face cantitativ, unităţile de măsură utilizate fiind următoarele:

valoarea energetică – kJ şi kcal; proteine – grame (g); glucide – grame (g); lipide – grame (g); fibre – grame (g); sodiu – grame (g); colesterol – miligrame (mg); vitamine şi minerale – miligrame (mg) sau unităţi de măsură specificate în mod expres. Informaţiile nutriţionale se exprimă la 100 g/100 ml de produs alimentar sau raportate la porţia de bază/unitatea de consum, cu condiţia menţionării pe ambalaj a numărului de porţii/unităţi conţinute. Informaţiile referitoare la vitaminele şi substanţele minerale se exprimă şi ca procente de acoperire a valorilor de referinţă.

În ceea ce priveşte modalităţile concrete de declarare a valorii nutritive pe eticheta alimentelor, producătorii pot opta:

pentru o manieră simplă, care presupune declararea informaţiilor nutriţionale, cel mai adesea sub formă tabelară, exprimate la 100 g de produs alimentar şi, eventual, la porţia de consum stabilită de producător; pentru o manieră complexă, care presupune declararea atât în unităţi fizice, cât şi în procente (indicând gradul de acoperire a necesarului zilnic recomandat) a valorii energetice şi a principalilor nutrienţi, precum şi menţionarea valorilor de referinţă ale unor categorii de nutrienţi, pentru o pentru o dietă cu 2000 kcal sau cu 2500 kcal); opţiunea pentru maniera complexă de declarare a valorii nutritive, mai populară în SUA, presupune menţionarea pe ambalaj a grupei de populaţie căreia îi este destinat produsul (figura 9.1). Pe etichetele produselor alimentare producătorii pot opta şi pentru inscripţionarea unor „menţiuni nutriţionale” şi/sau a unor „menţiuni de sănătate”. Această practică este reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului. Menţiune nutriţională este considerată orice menţiune care declară, sugerează sau implică faptul că un produs alimentar are proprietăţi nutriţionale benefice speciale datorită:

valorii energetice (calorice) pe care: o furnizează, o furnizează la un nivel mai scăzut sau mai ridicat, nu o furnizează; nutrienţilor sau altor substanţe pe care acesta: le conţine; le conţine în proporţie scăzută sau ridicată; nu le conţine.

  • 2 Cantităţi semnificative de vitamine sau substanţe minerale înseamnă: 15 % din valoarea de referinţă a nutrientului, furnizată de 100 g de produs alimentar sau 7,5 % din valoarea de referinţă a nutrientului, furnizată de 100 ml, în cazul băuturilor).

Figura 9.1 Ghid de interpretare a etichetei nutriţionale Sursa: adaptare după E. Yamini – Using the

Figura 9.1 Ghid de interpretare a etichetei nutriţionale

Sursa: adaptare după E. Yamini – Using the Nutrition Facts Label to Make Healthy Food Choices, Center for Food Safety and Applied Nutrition, FDA

Menţiune de sănătate este considerată orice menţiune care declară, sugerează sau implică că există o relaţie între un produs/o categorie de produse alimentare sau unul din constituenţii săi şi sănătate. Menţiunile nutriţionale şi de sănătate conferă o imagine pozitivă produselor alimentare şi pot avea impact asupra obiceiurilor alimentare. De aceea, nu ar trebui să se formuleze şi să se aplice pe eticheta unui aliment o menţiune nutriţională sau de sănătate dacă aceasta este incompatibilă cu principiile de nutriţie şi sănătate general acceptate sau dacă aceasta încurajează sau permite consumul excesiv al produsului alimentar. Pentru alimentele care au inscripţionate menţiuni nutriţionale şi/sau de sănătate etichetarea nutriţională detaliată este obligatorie. Menţiunile nutriţionale pot face referire la:

valoarea energetică; prezenţa în produs, în cantitate mai mare, a unor categorii de nutrienţi cu efecte benefice asupra sănătăţii, comparativ cu produsele similare; diminuarea cantităţii sau absenţa din produs a unor categorii de compuşi cu impact negativ asupra sănătăţii, comparativ cu produsele similare. Menţiunile nutriţionale care vizează valoarea energetică pot fi 3 :

valoare energetică scăzută (se aplică în cazul unui produs care nu conţine mai mult de 40 kcal/100 g în cazul solidelor sau mai mult de 20 kcal/100 ml în cazul lichidelor);

  • 3 Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind menţiunile nutriţionale şi de sănătate înscrise pe produsele alimentare.

valoare energetică redusă (se aplică în cazul unui produs la care valoarea energetică este redusă

cu cel puţin 30 % şi se indică acele caracteristici care conduc la reducerea valorii energetice totale a produsului alimentar); fără valoare energetică (se aplică în cazul unui produs care conţine max. 4 kcal/100 ml).

Menţiunile nutriţionale care vizează

nutrienţii cu impact pozitiv

(proteine, fibre, vitamine,

substanţe minerale) se referă, în general, la existenţa în produsul alimentar a unui conţinut mai ridicat al acestor nutrienţi, comparativ cu produsele similare şi pot fi 4 :

Sursă de fibre – dacă produsul conţine cel puţin 3 g fibre/100 g; Bogat în fibre – dacă produsul conţine cel puţin 6 g fibre /100 g; Sursă de proteine – dacă cel puţin 12% din valoarea energetică a produsului alimentar o reprezintă proteinele; Bogat în proteine dacă cel puţin 20% din valoarea energetică a produsului alimentar o reprezintă proteinele; Sursă de vitamine şi/sau minerale dacă produsul conţine cel puţin o cantitate semnificativă de vitamine şi minerale, adică:

100 g de produs furnizează minimum 15% din DZR a nutrientului (vitamină sau substanţă minerală); 100 ml de produs furnizează minimum 7,5 % din DZR (vitamină sau substanţă minerală). Bogat în vitamine şi/sau minerale dacă produsul conţine cel puţin de două ori valoarea cerută pentru menţiunea „SURSĂ DE…”. Îmbogăţit cu vitamine şi/sau minerale dacă produsul îndeplineşte condiţiile aplicabile menţiunii „SURSĂ DE…” şi dacă îmbogăţirea conţinutului este de cel puţin 30 % în raport cu un produs similar. Menţiunile nutriţionale care vizează compuşii cu impact negativ din alimente (zaharuri, sodiu/sare, grăsimi, grăsimi saturate) se referă, în general, la existenţa în produsul alimentar a unui conţinut redus din acel compus sau la lipsa acestuia, comparativ cu produsele similare şi pot fi 5 :

Conţinut redus de zaharuri – dacă produsul nu conţine mai mult de 5 g zaharuri /100 g în cazul solidelor sau 2,5 g zaharuri/100 ml în cazul lichidelor; Fără zaharuri – dacă produsul nu conţine mai mult de 0,5 g zaharuri/100 g sau 100 ml; Fără adaos de zaharuri – dacă produsul nu conţine adaos de glucide simple sau un orice alt îndulcitor. În cazul în care produsul alimentar conţine zaharuri în mod natural, eticheta ar trebui să cuprindă următoarea indicaţie: „conţine zaharuri prezente în mod natural”; Conţinut scăzut de sodiu/sare – dacă produsul nu conţine mai mult de 0,12 g sodiu sau valoarea echivalentă de sare/100 g sau 100 ml; Conţinut foarte scăzut de sodiu/sare – dacă produsul nu conţine mai mult de 0,04 g sodiu sau valoarea echivalentă de sare/100 g sau 100 ml; Fără sodiu/sare – dacă produsul nu conţine mai mult de 0,005 g sodiu sau valoarea echivalentă de sare/100 g; Conţinut redus de grăsimi – pentru un produs care nu conţine mai mult de 3 g grăsimi per 100 g în cazul solidelor sau 1,5 g grăsimi/100 ml în cazul lichidelor (1,8 g grăsimi/100 ml pentru laptele semidegresat); Fără grăsimi – pentru un produs care conţine maxim 0,5 g grăsimi/100 g sau 100 ml;

4

Ibidem

  • 5 Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind menţiunile nutriţionale şi de sănătate înscrise pe produsele alimentare

Conţinut redus de grăsimi saturate – dacă suma acizilor graşi saturaţi şi a acizilor graşi trans din produs nu depăşeşte 1,5 g/100 g în cazul solidelor sau 0,75 g/100 ml în cazul lichidelor. Suma acizilor graşi saturaţi şi a acizilor graşi trans nu trebuie să asigure mai mult de 10 % energie; Fără grăsimi saturate – dacă suma acizilor graşi saturaţi şi a acizilor graşi trans nu depăşeşte 0,1 g/100 g sau 100 ml. Menţiunea „conţinut redus de…” pentru un anumit nutrient se aplică în cazul în care reducerea conţinutului este de cel puţin 30 % în raport cu un produs similar. Excepţie fac micronutrienţii, pentru care se acceptă o diferenţă de 10 % la valorile de referinţă. În cazul sodiului/sării se acceptă o reducere de 25 % în raport cu un produs similar. Menţiunea „uşor/light” se aplică dacă produsul îndeplineşte condiţiile stabilite pentru termenul „redus”; menţiunea trebuie însoţită de o indicaţie a caracteristicii (caracteristicilor) care determină caracterul „uşor” sau „light” al produsului alimentar. Menţiunea „în mod natural” se aplică în cazul în care un produs alimentar îndeplineşte, în mod natural, condiţia/condiţiile stabilite pentru utilizarea unei menţiuni nutriţionale. Termenul „în mod natural” poate fi folosit la începutul menţiunii. Eticheta nutriţională poate fi utilizată de consumatori, în special de către categoriile cu nevoi nutriţionale speciale, ca un instrument de identificare atât a nutrienţilor pentru care aceştia vizează reducerea aportului, dar şi a celor pentru care este necesară suplimentarea cantităţii în dieta zilnică, contribuind în mod semnificativ la alegerea corectă a alimentelor, în acord cu cerinţele individuale ale fiecărui consumator. Acest lucru este posibil în condiţiile cunoaşterii de către consumatori a principiilor de bază ale nutriţiei şi furnizării de către producători a unor informaţii nutriţionale corecte pe etichetele produsele alimentare. În acest sens, campaniile de educare şi informare a consumatorilor reprezintă un mecanism important pentru o mai bună înţelegere a informaţiilor prezentate pe etichetele alimentelor.

9.3 Sisteme de etichetare nutriţională FOP (Front-of-Package)

Deşi etichetele alimentelor oferă un număr tot mai mare de informaţii despre valoarea nutritivă a acestora, într-o varietate de formate, cu scopul principal de a-i orienta pe consumatori în alegerile alimentare, în prezent, însă, au apărut multe semne de întrebare cu privire la eficienţa informaţiilor nutriţionale în orientarea comportamentului de cumpărare. Lipsa cunoştinţelor de bază în domeniul nutriţiei, lipsa competenţelor cognitive necesare pentru a utiliza eticheta nutriţională cu scopul de a compara produsele şi pentru a interpreta nutrienţii în contextul întregii diete, la care se adaugă şi lipsa timpului pentru a citi etichetele în situaţiile reale de cumpărare reprezintă obstacole majore în calea utilizării de către consumatori a informaţiilor nutriţionale (Wartella et al., 2011). Aşadar, a devenit din ce în ce mai clar faptul că numeroşi consumatori întâmpină dificultăţi în a înţelege informaţiile nutriţionale, preferând o modalitate mai simplă de furnizare a acestora, care să îi ajute în evaluarea rapidă a caracteristicilor nutriţionale ale unui produs alimentar (Cowburn şi Stockley,

2005).

Ca un răspuns la necesitatea evidentă de a dezvolta o modalitate mai bună de prezentare a informaţiilor nutriţionale, unii producători şi comercianţi cu amănuntul din domeniul alimentar, precum şi organizaţii nonprofit din diferite ţări au creat o serie de sisteme de semnalizare a profilului nutriţional. Aceste sisteme au ca principal scop acela de a furniza, într-o manieră simplificată şi sistematizată, informaţii nutriţionale despre alimente. Pentru ca aceste informaţii nutriţionale să fie mai uşor percepute de către consumatori, au fost marcate pe partea frontală a ambalajelor (de aceea au căpătat şi denumire generică de Sisteme FOP – Front-of-Pack), folosind simboluri diferite.

Primele sisteme FOP, care au apărut la sfârşitul anilor 1990, s-au bazat pe utilizarea unui singur simbol şi au fost elaborate de către organizaţii nonprofit. Aşa a fost, de exemplu, simbolul „Heart Guide” (figura 9.2), creat în anul 1987 de American Heart Association (AHA), pentru a semnala consumatorului că un produs alimentar este „prietenos” cu inima. Simbolul Keyhole (figura 9.3) a fost dezvoltat în Suedia, în anul 1989, şi apoi extins în Danemarca şi Norvegia, pentru a indica produsele alimentare sănătoase (Wartella et al., 2011).

Primele sisteme FOP, care au apărut la sfârşitul anilor 1990, s-au bazat pe utilizarea unui singurhttp://www.nutrition.org.uk/ ROŞU = MULT GALBEN = MODERAT VERDE = PUŢIN Sistemul „Traffic Light” este susţinut de numeroase organizaţii de sănătate, care consideră că acesta transmite consumatorului un mesaj simplu şi clar la punctul de vânzare, având capacitatea de a-l influenţa în alegerea opţiunilor alimentare sănătoase (Sacks et al., 2009). Sistemul este util tuturor categoriilor de consumatori (indiferent de vârstă, sex sau clasa socială), mai ales celor cărora le este recomandat să reducă aportul de grăsimi, zahăr sau sare din dietă şi poate " id="pdf-obj-8-4" src="pdf-obj-8-4.jpg">

Figura 9.2 Simbolul Heart Guide”

Primele sisteme FOP, care au apărut la sfârşitul anilor 1990, s-au bazat pe utilizarea unui singurhttp://www.nutrition.org.uk/ ROŞU = MULT GALBEN = MODERAT VERDE = PUŢIN Sistemul „Traffic Light” este susţinut de numeroase organizaţii de sănătate, care consideră că acesta transmite consumatorului un mesaj simplu şi clar la punctul de vânzare, având capacitatea de a-l influenţa în alegerea opţiunilor alimentare sănătoase (Sacks et al., 2009). Sistemul este util tuturor categoriilor de consumatori (indiferent de vârstă, sex sau clasa socială), mai ales celor cărora le este recomandat să reducă aportul de grăsimi, zahăr sau sare din dietă şi poate " id="pdf-obj-8-10" src="pdf-obj-8-10.jpg">

Figura 9.3 Simbolul Keyhole”

Începând cu anul 2004 unii producători au dezvoltat propriile sisteme FOP. Retailerii din domeniul alimentar au participat, de asemenea, la acest proces şi au realizat sisteme proprii, pe care le-au utilizat pe brandurile sau în supermarketurile lor (Kunkel şi McKinley, 2007). Deşi create cu scopul de a facilita alegerea alimentelor sănătoase, totuşi efectul asupra consumatorilor al acestor sisteme FOP este foarte controversat. În continuare sunt analizate avantajele şi limitările celor mai cunoscute sisteme FOP: sistemul „Traffic Light” (TL), sistemul „Guideline Daily Amounts” (GDA).

Sistemul Traffic Light”

Sistemul „Traffic Light” (TL) a fost realizat în anul 2006 de către Food Standards Agency (FSA) din Marea Britanie şi s-a bucurat de susţinerea majorităţii organizaţiilor implicate în problema alimentară şi a protecţiei sănătăţii consumatorilor. În crearea acestui sistem, obiectivul principal al FSA a fost acela de a ajuta consumatorii să facă alegeri alimentare sănătoase (Food Standards Agency, 2008). În prezent, sistemul „Traffic Light” este utilizat voluntar, cu precădere în Marea Britanie, doar de către unii producători şi distribuitori (de exemplu: Sainsbury). Acest sistem de etichetare, care foloseşte codificarea cromatică a luminilor semaforului, avertizează consumatorii asupra conţinutului mare (roşu), moderat (galben) sau mic (verde) de nutrienţi cu impact negativ (grăsimi totale, grăsimi saturate, zaharuri şi sare) din alimente (figura 9.4). Criteriile pentru asignarea codului de culoare au fost determinate de către FSA (Borgmeier şi Westenhoefer, 2009).

Primele sisteme FOP, care au apărut la sfârşitul anilor 1990, s-au bazat pe utilizarea unui singurhttp://www.nutrition.org.uk/ ROŞU = MULT GALBEN = MODERAT VERDE = PUŢIN Sistemul „Traffic Light” este susţinut de numeroase organizaţii de sănătate, care consideră că acesta transmite consumatorului un mesaj simplu şi clar la punctul de vânzare, având capacitatea de a-l influenţa în alegerea opţiunilor alimentare sănătoase (Sacks et al., 2009). Sistemul este util tuturor categoriilor de consumatori (indiferent de vârstă, sex sau clasa socială), mai ales celor cărora le este recomandat să reducă aportul de grăsimi, zahăr sau sare din dietă şi poate " id="pdf-obj-8-26" src="pdf-obj-8-26.jpg">

Figura 9.4 Sistemul Traffic Light” Sursa: http://www.nutrition.org.uk/

ROŞU = MULT GALBEN = MODERAT VERDE = PUŢIN

Sistemul „Traffic Light” este susţinut de numeroase organizaţii de sănătate, care consideră că acesta transmite consumatorului un mesaj simplu şi clar la punctul de vânzare, având capacitatea de a-l influenţa în alegerea opţiunilor alimentare sănătoase (Sacks et al., 2009). Sistemul este util tuturor categoriilor de consumatori (indiferent de vârstă, sex sau clasa socială), mai ales celor cărora le este recomandat să reducă aportul de grăsimi, zahăr sau sare din dietă şi poate

reprezenta un instrument pentru formarea unor depinderi alimentare sănătoase în rândul copiilor şi adolescenţilor. Deoarece valorile sunt, în general, declarate prin raportare la 100 g sau 100 ml de produs şi nu la o porţie de consum, sistemul „Traffic Light” nu permite manipularea profilului nutriţional al alimentului de către producător. În literatura privind percepţia consumatorilor asupra sistemului „Traffic Light”, una dintre criticile formulate la adresa acestui sistem este aceea că pune accentul doar pe nutrienţii cu impact negativ, fapt care îl face ineficient atunci când se compară alimente din aceeaşi categorie, care conţin şi nutrienţi pozitivi (Grunert şi Wills, 2007; Balcome et al., 2010; Hieke şi Wilczynski, 2012). În cazul în care mai multe produse alimentare prezintă o combinaţie egală a culorilor roşu şi verde, nu oferă o indicaţie clară cu privire la care dintre acestea este recomandabil. Dincolo de faptul că unele opinii consideră acest sistem prea simplist, cea mai importantă critică care i se aduce este aceea că poate dezavantaja anumite categorii de alimente, cum ar fi produsele lactate, în cazul cărora este dificil să se evite culoarea roşie pentru grăsimile saturate, în ciuda prezenţei şi a numeroşi nutrienţi benefici (Wartella et al., 2011). O altă critică importantă care i se aduce sistemului „Traffic Light” este aceea că nu oferă îndrumări cu privire la frecvenţa cu care un produs alimentar ar trebui integrat în ansamblul dietei unei persoane.

Sistemul "Guideline Daily Amounts"

Sistemul „Guideline Daily Amounts” (GDA) a fost creat de Institutul de Distribuţie a Produselor de Băcănie (Institute of Grocery Distribution – IGD), fiind utilizat de mulţi producători şi de anumiţi comercianţi cu amănuntul. Acest sistem s-a bucurat de o susţinere deosebită din partea industriei alimentare. Utilizarea sistemului GDA la nivel european, începând cu anul 2006, a fost iniţiativa voluntară a reprezentanţilor industriei alimentare din UE, reuniţi sub umbrela Federaţiei Europene a Industriei Alimentare şi Băuturilor Răcoritoare (CIAA). Sistemul GDA se doreşte a fi un ghid pentru orientarea consumatorului asupra cantităţii pe care trebuie să o consume zilnic din anumiţi nutrienţi. Fără să utilizeze codificare cromatică, sistemul GDA oferă informaţii consumatorilor despre valoarea energetică, conţinutul de sare, zahăr, grăsimi totale şi grăsimi saturate dintr-o porţie de produs alimentar, recomandată de producător. Sistemul indică, de asemenea, şi contribuţia (în %) a porţiei de produs la valorile medii de referinţă 6 ale unui adult pentru energie, grăsimi totale, grăsimi saturate, zaharuri şi sare (Sanitarium Health & Wellbeing, 2011) (figura 9.5). Pe unele ambalaje alimentare de mici dimensiuni, unde nu există spaţiu suficient pentru a inscripţiona cinci pictograme, este acceptată doar pictograma care indică valoarea energetică şi % GDA (figura 9.6).

reprezenta un instrument pentru formarea unor depinderi alimentare sănătoase în rândul copiilor şi adolescenţilor. Deoarece valorile

Figura 9.5 Sistemul

reprezenta un instrument pentru formarea unor depinderi alimentare sănătoase în rândul copiilor şi adolescenţilor. Deoarece valorile

Figura 9.6 Eticheta GDA

  • 6 Valorile medii de referinţă reprezintă o estimare a necesarului de energie şi de nutrienţi pentru adulţi sănătoşi, bazat pe recomandările internaţionale. % GDA folosite în etichetarea produselor alimentare sunt calculate prin raportare la valorile recomandate pentru o femeie adultă cu un nivel mediu de activitate, deoarece se consideră că acestea reprezintă o medie potrivită pentru necesarul majorităţii populaţiei: Calorii – 2000 kcal, Proteine – 50g, Carbohidraţi – 270g, Zaharuri – 90g, Grăsimi – 70g, Grăsimi saturate – 20g, Fibre – 25g, Sodiu (sare) – 2,4g (6g).

„Guideline Daily Amounts" Sursa: http://gda.ciaa.eu/custom_documents/

pentru ambalaje de dimensiuni mici Sursa: http://www.gdalabel.org.uk/

În România, sistemul „Guideline Daily Amounts” a fost preluat cu denumirea de „Cantitatea Zilnică Estimată” (CZE). Odată cu introducerea voluntară, în anul 2008, a sistemului CZE (figura 9.7), producătorii din Romalimenta au lansat şi o campanie de informare a consumatorilor (campania „Ştii ce conţine?”), în parteneriat cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi Ministerul Sănătăţii.

„Guideline Daily Amounts" Sursa: http://gda.ciaa.eu/custom_documents/ pentru ambalaje de dimensiuni mici Sursa: http://www.gdalabel.org.uk/ În România, sistemul „Guideline

Figura 9.7 Sistemul „Cantitatea Zilnică Estimată”(CZE) Sursa: http://www.121.ro

Cele mai multe critici aduse sistemului GDA vizează dificultatea de înţelegere a informaţiilor de către consumatori, în special de către cei cu nivel precar de educaţie, subliniind că baza ştiinţifică pentru nivelurile de referinţă nu pare atât de clară. Sistemul se bazează pe exprimarea numerică a energiei şi a nutrienţilor, fără să utilizeze codificarea cromatică, astfel că pentru a putea emite judecăţi de valoare asupra alimentelor, consumatorul trebuie să studieze cu atenţie datele. Deoarece sistemul GDA nu reflectă calitatea nutrienţilor conţinuţi de aliment, ci doar aspectul cantitativ al acestora, poate fi chiar derutant pentru cei mai mulţi dintre consumatori 7 . În plus, deoarece sistemul GDA se bazează pe valorile recomandate pentru o femeie adultă cu un nivel mediu de activitate, poate determina anumite segmente de consumatori (copii, femei însărcinate, persoane în vârstă) să efectueze alegeri eronate. Sistemul se bazează pe dimensiunile porţiei de consum stabilite de către producător, care, nefiind consecvente, favorizează manipularea profilului nutriţional al produsului. Cu atât mai mult în cazul alimentelor cu densitate calorică ridicată, cum ar fi snackurile sau chipsurile, afişarea procentelor GDA pentru o porţie de mici dimensiuni (care în realitate cu greu poate fi considerată porţie de consum) poate spori confuzia consumatorului.

Modelul „Healthy Eating System” – soluţie de optimizare a etichetei nutriţionale FOP

În anul 2011, compania Sanitarium Health & Wellbeing (care reprezintă unul dintre cele mai de încredere branduri de produse alimentare din Australia şi Noua Zeelandă), în colaborare cu Asociaţia de Sănătate Publică din Australia (Public Health Association), a propus un nou sistem de etichetare FOP, bazat pe punctele forte ale sistemelor existente (Traffic Light şi GDA), dar prin care s-a urmărit depăşirea limitărilor acestora. Noul model, denumit „Healthy Eating System” (HES – „Sistemul Alimentaţiei Sănătoase”), utilizează codificarea cromatică şi încorporează următoarele elemente:

nutrienţii negativi, asociaţi cu creşterea riscului de boli cronice (grăsimi saturate, zahăr, sare); parametrii cu impact pozitiv asupra sănătăţii: ingrediente integrale şi fibrele alimentare, exprimate în g la 100 de g de produs alimentar (marcaţi prin pictograme distincte, cu menţiunile „fructe, legume, cereale integrale, nuci şi leguminoase” şi „fibre”).

7

www.foodpolitics.com

Astfel, prin includerea parametrilor referitori la ingredientele integrale şi la fibre, acest sistem evidenţiază şi elementele cu impact pozitiv asupra sănătăţii, răspunzând celei mai importante critici aduse sistemului „Traffic Light”. În plus, modelul „Healthy Eating System” (figura 9.8) include un sfat dietetic de ansamblu pentru consumator, asociat cu un cod de culoare, astfel: „consumă frecvent” (i se asociază culoarea verde), „consumă ocazional” (i se asociază culoarea galbenă) sau „consumă cu moderaţie” (i se asociază culoarea roşie). Aceste recomandări pentru consumatori, inscripţionate pe etichete, au la bază criteriile nutriţionale impuse de FSANZ (Food Standards – Australia &New Zeeland).

Staturi dietetice pentru consumator

„Consumă frecvent” – se aplică acelor alimente care au, în general, o densitate nutritivă mare şi un conţinut scăzut de nutrienţi cu impact negativ asupra sănătăţii; consumul acestor alimente poate contribui la reducerea riscului de apariţie a bolilor cronice. „Consumă ocazional” – se aplică acelor alimente care au o calitate nutriţională intermediară (componentele asociate cu bolile cronice sunt compensate de componente benefice); aceste alimente se recomandă să fie asociate în consum cu cele din categoria „Consumă frecvent”. „Consumă cu moderaţie” – se aplică acelor alimente în care componentele nedorite sunt prezente la niveluri ridicate; deoarece aceste alimente au o densitate nutritivă scăzută, consumul regulat poate contribui la creşterea riscului de boli cronice.

Astfel, prin includerea parametrilor referitori la ingredientele integrale şi la fibre, acest sistem evidenţiază şi elementele

Figura 9.8 Exemplu de etichetă conform modelului Healthy Eating System” (pentru un aliment recomandat ocazional)

Sursa: Front-of-Pack Labelling: Which Traffic Lights?”, Report of Sanitarium Health & Wellbeing, 2011

Datorită designului său sugestiv, modelul de etichetare „Healthy Eating System” oferă următoarele avantaje, comparativ cu celelalte două sisteme descrise anterior (Sanitarium Health & Wellbeing, 2011):

informează consumatorii cu privire la frecvenţa în consum a anumitor alimente, pentru a răspunde

mai bine liniilor directoare dietetice; asigură consumatorului posibilitatea să realizeze o distincţie din punct de vedere calitativ între

produsele alimentare care au niveluri similare de componente indezirabile, dar niveluri diferite de nutrienţi cu impact pozitiv; educă consumatorii în asocierea diferitelor alimente cu un consum frecvent sau ocazional.

O critică potenţială care poate fi formulată la adresa acestui sistem se referă la faptul că include informaţii cu privire la conţinutul de ingrediente integrale, care, în prezent, nu constituie o cerinţă reglementată de etichetare.

Deşi, în general, consumatorii susţin aceste sisteme, considerându-le un ajutor la cumpărături, totuşi coexistenţa în cadrul aceleiaşi pieţe a mai multor sisteme FOP s-a dovedit a fi un fapt derutant pentru consumatori, de natură să genereze mai degrabă confuzie sau chiar interpretarea eronată a informaţiilor nutriţionale, mai ales dacă informaţiile conţinute de fiecare sistem sunt dificil de comparat (Grunert şi Wills, 2007; Draper et al., 2011). Impactul etichetei nutriţionale în orientarea consumatorilor către alegerea alimentelor sănătoase poate fi maximizat, numai în condiţiile existenţei unei coerenţe în formatul etichetei nutriţionale FOP. Aşadar, este evidentă necesitatea creării unui sistem FOP de etichetare nutriţională standardizat, care, dincolo de furnizarea de informaţii, să faciliteze compararea produselor alimentare de către consumatori. Un astfel de sistem nu ar trebui să necesite cunoştinţe avansate de nutriţie şi nici efort cognitiv pentru interpretare din partea consumatorului. De asemenea, ar trebui să fie uşor de utilizat într-o situaţie concretă de cumpărare, în care consumatorul este obligat să aleagă dintr-o mare varietate de produse şi să adopte în timp scurt decizia de cumpărare. Astfel, un sistem FOP optim ar trebui să răspundă următoarelor cerinţe (Tarabella şi Voinea, 2013):

să atragă atenţia consumatorului, să fie uşor de înţeles şi util pentru consumatori la punctul de vânzare, prin realizarea unui format grafic atractiv, prin cromatică şi contrast; să fie adaptat politicilor de sănătate publică şi orientărilor dietetice actuale, care au ca principal obiectiv reducerea incidenţei bolilor cronice în rândul populaţiei, prin reducerea consumului de grăsimi saturate şi grăsimi trans, de sare şi de zahăr; să orienteze consumatorii asupra modului de integrare a unui aliment în ansamblul dietei, prin prezentarea şi a componentelor benefice ale alimentului, alături de cele asociate riscului unor boli cronice, precum şi prin sugerarea cantităţii adecvate şi a frecvenţei corespunzătoare în consum a alimentului; să ofere indicaţii cu privire la măsura în care un aliment conţine cantităţi rezonabile din componentele considerate dăunătoare pentru sănătate dacă sunt consumate peste un anumit prag sau în exces (grăsimi saturate şi trans, sare şi zahăr adăugat). O idee susţinută de cercetătorii americani (Wartella et al., 2011) este aceea de a inscripţiona pe etichete nişte aşa-numite „puncte nutriţionale” (de la zero la trei), care să atenţioneze consumatorul asupra conţinutului acceptabil al componentelor cu impact negativ. Concret, un produs alimentar ar putea câştiga un punct pentru un nivel acceptabil de sodiu, un punct pentru un nivel acceptabil de grăsimi saturate şi/sau trans şi un punct pentru un nivel acceptabil de zahăr. Dacă toate componentele cu impact negativ sunt prezente într-un produs alimentar în cantităţi care depăşesc limitele maxime recomandate, atunci acel aliment nu va fi eligibil pentru acordarea de puncte. Astfel, alimentele ar putea avea inscripţionate de la zero la maxim trei astfel de puncte nutriţionale, ceea ce ar putea fi util consumatorului în evitarea acelor alimente care conţin niveluri ale nutrienţilor negativi peste limitele recomandate. să fie utilizat în mod obligatoriu, astfel încât prin inscripţionarea pe toate alimentele preambalate să permită compararea de către consumatori atât a produselor aparţinând aceleiaşi categorii, cât şi a produselor care fac parte din categorii diferite.

Considerăm că o etichetă nutriţională FOP cu un format standardizat, a cărei utilizare să devină treptat şi obligatorie, dincolo de faptul că reprezintă un ajutor important pentru consumatori la punctul de vânzare, îi poate stimula şi pe producători să îmbunătăţească profilul nutriţional al alimentelor pe care le realizează, astfel încât acestea să răspundă mai bine recomandărilor dietetice actuale, fapt care se va concretiza într-un important beneficiu pentru sănătatea şi calitatea vieţii consumatorilor.