Eminescu Peregrinul

ITINERARIUM HUMANAE VITAE

Evocarea perioadei de formare a personalităţii celui mai ilustru

reprezentant al tuturor românilor încearcă să pună în lumină un itinerar
spiritual cu totul neobişnuit, să schiţeze un atlas al spaţiului iniţiatic, de o
semnificaţie fără egal, al existenţei eminesciene
Pe durata a doi lustri (1858 – 1869), Mihai Eminescu parcurge o
anevoioasă cale a cunoaşterii, a zidirii de sine, adevărata piatră de încercare
a existenţei sale spirituale.
Detaliile biografice vin să completeze o altă imagine a celui pornit să
înveţe carte printre „ străini”, încă de la o fragedă vârstă. Această etapă este
o treaptă a mitului „eului” cognitiv, al devenirii prin cunoaştere şi
sacrificiu.

Cernăuţi: Începutul călătoriilor iniţiatice

 Precocitatea de care dă dovadă elevul plecat de lângă ai săi este un
semn al genialităţii, dar şi o poartă deschisă pe calea marii aventuri a
spiritului. Izbăvirea prin cunoaştere, iată ţinta supremă a celui căruia destinul
nu-i va rezerva o existenţă lină. Ieşind din tiparele banalităţii, Eminescu nu
este „ elevul” ideal, dar este, de bună seamă, „ învăţăcelul” perfect.

Cernăuţi - Gara

Din suita de portrete şi amintiri ale colegilor, prietenilor şi profesorilor din

Cernăuţi se înfiripează portretul unui june strălucit la minte şi zdravăn la
corp, cu o poftă de viaţă molipsitoare, dar neîncorsetat de canoanele şi
constrângerile programelor şcolare ale vremii.
Printre elevii Gimnaziului din Cernăuţi.
Se presupune că figura din medalion ar fi a lui Eminescu

Dedat cu desăvârşire deliciilor lecturii şi meditaţiilor profunde, tânărul

imberb îşi etalează vizibil semnele unei timpurii „ însingurări” metafizice,
mai degrabă un preludiu al lucidităţii tragice ce-i va marca întreaga
existenţă.
Din punctul de vedere al tradiţiei şcolare, tânărul ipoteştean nu
excelează, arhivele chiar dezvăluind o reală inadaptare a acestuia la regimul
scolastic, sever şi sufocant, specific educaţiei de tip teutonic.
Fără să se definească drept un elev recalcitrant, cu idiosincrazii
specifice vârstei crude, Eminescu respinge categoric încercarea sistematică
de a i se suprima libertatea de gândire. În momentul în care constată că
şcoala nu mai răspunde convingerilor sale lăuntrice, el o abandonează spre
surprinderea colegilor şi profesorilor dar şi spre disperarea părinţilor.
S-a spus, pe bună dreptate, că Eminescu este icoana fidelă a
conceptului de geografie spirituală. La prima vedere, s-ar părea că nu este
legat mental sau sentimental de un anume loc, spaţiu sau zonă geografică.
Evocând în registru elegiac locurile copilăriei, imaginea Bucovinei,
Poetul cântă, de fapt, miracolul naturii, văzute prin ochii adolescentului
alienat. El nu descrie casa părintească sau meleagurile natale în registru
nostalgic, asemenea lui Alecsandri, Creangă, Vlahuţă ori Slavici, fiindcă
Ipoteştii, Botoşanii sau Cernăuţii nu reprezintă universul pierdut al copilăriei
sau adolescenţei.
Peregrin prin definiţie, Eminescu se revoltă în felul său, evadând nu
dintr-un spaţiu fizic, ci dintr-unul mental, devenit constrângător.
 Să fie această reacţie simptomatică expresia unui defetism romantic
sau semnele unui nihilism embrionar, vădit mai târziu şi în alte împrejurări
ale vieţii ?
Nici una, nici alta ! Pendulările între şcoală şi orizontul unor tărâmuri
necunoscute sunt, de fapt, primii paşi ai unei aventuri iniţiatice, în care
experienţa de viaţă se dobândeşte prin contactul direct cu realitatea
înconjurătoare, prin dialog, prin călătorii.

Aron Pumnul primul şi cel mai iubit maestru

Orice cunoaştere este o călătorie spre necunoscut, în care ai nevoie de un

ghid spiritual, care te va însoţi sau îţi va arăta calea, sensul dar şi ţinta ce
trebuie să o atingi.
Cel ce va îndeplini acest rol a fost va fi, fără îndoială, magistrul Aron
Pumnul, cel dintâi maestru întru ale desăvârşirii.

ARON PUMNUL

Exilat revoluţionar paşoptist, profesor de limba şi literatura română, acesta

făcea următoarea confesiune: „ Poporul este trupul iar limba este sufletul.
Pentru aceea, precum trupul fără suflet este mort, aşa e moartă şi naţiunea
fără limbă”.
De la acest apostol al luminării neamului românesc, Eminescu a
învăţat a iubi limba şi istoria poporului din care îşi trăgea obârşiile.
Prima treaptă: trezirea la viaţă.

Mircea Eliade observa: „Noi suntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri
europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă”
(„ Fragmentarium”).
Astfel, moartea mentorului său spiritual, produce o schimbare
miraculoasă în universul gândirii eminesciene: gândurile şi suferinţele
îmbracă formă lirică ! Primele 24 de versuri, publicate într-o broşură cu
titlu emblematic - „ Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti la moartea
preaiubitului lor profesor Arune Pumnul”- (din care atrag atenţia
sintagmele poetice: „ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină”) sunt
dovada relaţiei profunde dintre maestru şi discipol, dar şi recunoaşterea
jurământului de credinţă a discipolului de a-i urma învăţătura şi calea !

A doua treaptă : experienţa vieţii

Un „rol” important în formarea spirituală a lui Eminescu, în anii de

tinereţe, l-au avut artiştii, mai precis „artiştii cuvântului” şi anume actorii.
Subjugat de frumuseţea limbii române, slujită cu talent de către actori,
acesta se alătură lumii lor, dând viaţă, astfel, unuia dintre crezurile lui
fundamentale: Desăvârşire prin arta cuvântului ! Muzicalitatea versului
eminescian de mai târziu, claritatea mesajului, ritmul, impactul şi efectul
asupra sufletului sunt idei pe care doar lumea teatrului i le-a putut insufla.
Pe scenă, realitatea plăzmuită din cuvinte şi gesturi reprezenta un alt
univers spiritual, la care avea acces tânărul de numai 15 ani.
Mai mult, turneele teatrale cu cele 3 trupe de actori îi lărgeau
universul spiritual şi, prin călătoriile pe tot cuprinsul românesc, îi
dezvăluiau, ca într-un regal al cunoaşterii, realitatea înconjurătoare.
Prin aceste călătorii, Poetul leagă prietenii intelectuale şi sufleteşti
cu pasagerii „ căruţei cu paiaţe”, dintre care amintim pe Ioan de Lacea,
poet, traducător şi autor dramatic, din trupa Vlădicescu-Tardini .
Trăind o nouă experienţă alături de actori, Eminescu are prilejul să
viziteze Fălticeni, Roman, Piatra Neamţ, Focşani, Buzău, Braşov şi Sibiu.
Astfel, el ia contact cu obiceiurile, folclorul şi graiul localnicilor.
Descoperim astfel un Eminescu peregrin, dar un peregrin ce îşi asumă
călătoria cu orgoliul tânărului ce se află, în fiecare moment al itinerariului
ei, ACASĂ. E acasă la Iaşi, Arad, Bucureşti, Braşov, Blaj, Iaşi, Lugoj sau
Timişoara. Pentru acest ACASĂ el strânge cărţi pentru a le dona bibliotecii
gimnaziale, culege creaţii populare, îşi notează teme şi subiecte istorice, şi
– ceea ce este cel mai important lucru – începe să făurească un amplu
proiect de viitor: realizarea unei epopei naţionale, prin mijloace artistice
proprii, care să înflăcăreze şi să deştepte conştiinţa naţională.
Legătura acestuia cu lumea teatrului a fost atât de indestructibilă
încât, peste 2 decenii, actorii – fraţii săi de suferinţă – vor oferi un
spectacol în beneficiul lui Eminescu, pentru a-l ajuta cu mult – puţinii banii
strânşi.

A treia treaptă: Examenele vieţii

„ Deja de la al 14-lea an şi până la al 20-lea, eu mi-am câştigat

pâinea singur, într-o viaţă aventuroasă şi plină de nemulţumiri, şi am făcut-
o aceasta cu deplină conştiinţă a sacrificiului… ( Ms 2255, f.294).
Iată un fapt de neînchipuit pentru un tânăr de 14-15 ani: să cunoşti
în detaliu principalele centre de cultură ale vetrei româneşti: Cernăuţi,
Braşov, Sibiu, oraşe în care oficiau unii dintre cei mai importanţi cărturari
români ai vremii: Aron Pumnul, I.G. Sbierea, Mureşenii, George Bariţ ş.a.

Botoşani, Calea Naţională, aproximativ 1900

 Vedere din Braşov, la începutul secolului XX

„Călător” nu în sensul comun al cuvântului, ci mai degrabă în sensul

de „ cel ce urmează o CALE”, Eminescu vede o lume nouă, dar atât de
veche, se întâlneşte cu oameni de dincolo sau dincoace de munţi, culege el
însuşi doine, cântece şi strigături, dar marea descoperire este miracolul
limbii române celei vii.
Toate aceste trepte de cunoaştere, parcurse în sens ascendent, îi
prilejuiesc naşterea şi cristalizarea unei alte viziuni despre naţia română,
în care specificul naţional reprezintă spiritul integrator.
Întorcându-se în toamna anului 1865 la Cernăuţi (prin Vatra Dornei
şi Câmpulung Moldovenesc), tânărul devenit conştient de misiunea ce o va
avea de îndeplinit de acum încolo, donează Gimnaziului din acest oraş, de
dincolo de graniţă, un număr de 10 volume.
Luminat de ultimele cuvinte ale lui Aron Pumnul, de la care a primit,
de bune seamă şi alte sfaturi şi poveţe de urmat în viaţă, Eminescu îşi
îndreaptă paşii spre Blaj, făcând astfel încă un pas pe treptele uceniciei, în
lunga şi dificila cale iniţiatică, în care orice gram de cunoaştere este plătit
cu sacrificii.
Nu alt oraş, ci numai Blaj, şi nu oricând ci tocmai acum !
Blaj

Explicaţia alegerii acestui oraş este edificatoare: norii negri acoperiseră

cerul acestei provincii, odată cu Decretul imperial prin care Dieta
Transilvaniei de la Sibiu este închisă, semn că zilele Principatului
independent erau numărate. Într-adevăr, la sfârşitul anului 1865, noua
Dietă de la Cluj vota „ uniunea” Transilvaniei cu Ungaria.
Dar tot aici slujiseră cauza românească Gheorghe Şincai, Petru Maior,
Ioan Budai Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu,
Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian şi
mulţi alţii.
 BLAJ

În aceste condiţii istorice, Eminescu alesese Blajul, această „ Mecca

a românismului”, adică locul unde sentimentul conştiinţei naţionale, al
identităţii de limbă, origine şi destin comun se afla la el ACASĂ.
Aici se născuse un program iluminist, acela al emancipării prin educaţie, ca
un prim obiectiv al dezideratului naţional, ai cărui piloni fuseseră bătuţi de
către reprezentanţii Şcolii Ardelene, precum şi de către corifeii mişcării
naţionale patruzecişioptiste.

Casa în care Ştefan Cacoveanu l-a găzduit la Blaj pe Eminescu

 Calea luminată, calea spirituală, ducea spre Blaj, aşa cum,
odinioară, „toate drumurile duceau la Roma”. Geografic, drumul urmat
de Eminescu era unul cunoscut din vremuri de demult: Mihăileni - Siret –
Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Pasul Tihuţa – Bistriţa – Târgu
Mureş.
Acest itinerar fizic este sugerat de scriitor în paginile nuvelei „ Geniu
Pustiu”, a cărui cheie pare uşor de descifrat: tânărul erou al nuvelei,
cuprins de visurile şi faptele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, nu este
altceva decât un „alter ego” al lui Eminescu.
La Târgu Mureş, într-o încăpere a hanului „ La Calul Alb”,
Eminescu destăinuia viitorilor săi colegi blăjeni, Ion Cotta şi Teodor
Cojocaru, scopul venirii sale în oraşul de baştină al răposatului A. Pumnul:
adunarea de material istoric, etnografic şi lingvistic, precum şi continuarea
studiilor.
Poate că nostalgia obârşiilor să-l fi chemat pe acesta să aleagă
Blajul, fiindcă Vasile Eminovici (1777 – 1844), bunicul poetului pe linie
paternă, era născut la Blaj, având ca director al Şcolii Normale pe chiar
Gheorghe Şincai, cel atât de preţuit peste ani şi ani de către însuşi
Eminescu. (v. Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu,
vol. I, Originile. Editura Cartea
Românească, 1989, p. 123-124).
Ca mai întotdeauna, posteritatea transformă un itinerar banal într-
unul mitic, locurile atinse de paşii pelerinului încep să fie venerate, iar
memoria apocrifă, hiperbolizantă, are tendinţa de a include şi alte locuri
pe drumul parcurs de erou, spre gloria postumă.
Astfel, la Deda localnici îţi relatează următoarea legendă: "În 1866, de
Sânziene, în drumul lui de la Cernăuţi spre Blaj, Eminescu s-a grăbit să îi
întâlnească pe doi colegi ai săi din Deda, Teodor Ceontea şi Andrei Ghidiu,
pentru a merge împreună mai departe. Cei doi plecaseră deja, aşa că
Eminescu s-a oprit la casa lui Teodor Ceontea, o gospodărie plină de copii.
A dormit în fân, a stat de vorbă cu părinţii. A urcat pe lângă şcoală pe Dealul
Popii, a admirat peisajul care l-a inspirat, pare-se, când a scris "Sara pe
deal".
Cercetările lui V. Netea, publicate în „ Luceafărul”, nr. 13/1964,
acreditează această ipoteză:. "Un izvor nou asupra acestui itinerar ....am
descoperit noi într-o scrisoare de familie din anul 1950 a unui bătrân
învăţător, de la Târgu-Mureş, Grigore Ceontea, care-şi informează nepoţii
din comuna Deda, pe baza unei amintiri orale, moştenită de la unchiul său,
profesorul Teodor Ceontea, despre popasul făcut de Eminescu la Deda în
primăvara anului 1866"
Un alt studiu (v. N. Triboiu, Drumurile şi popasurile tânărului Eminescu în
Transilvania, Editura, Dragoş-Vodă", Cluj-Napoca, 1998, p. 87),
acreditează un scenariu documentar privind traseul lui Eminescu spre Blaj:

„Probabil că pasiunea pentru opera şi personalitatea lui Şincai îl va fi făcut

pe pelerinul de numai 16 ani să schimbe itinerariul său spre Blaj, din vara
anului 1866, fiindcă el se deplasează de la Gherla spre Ţaga, satul unde a
locuit Şincai în perioada 1797 – 1803, ca profesor al copiilor familiei Daniel
Vass.
Ţaga se află pe drumul care leagă oraşul Gherla de pe Valea
Someşului de Reghin, de pe Valea Mureşului. Având Ţaga ca prim obiectiv
al călătoriei sale spre Blaj, ne putem explica lungul ocol pe care l-a făcut
până la Deda – Reghin – Târgu Mureş.”

Dar oricare ar fi fost drumurile, ţinta era atinsă: Blajul, inima

bătândă a deşteptării naţionale îşi primea pelerinul. În preajma oraşului, pe
dealul Hula, sub coroana unui tei devenit mai târziu subiect de legendă,
Eminescu ar fi exclamat: „ Te salut din inimă, Romă Mică. Îţi mulţumesc
Dumnezeule că m-ai ajutat să o pot vedea.”
De multă vreme, acest focar de cultură, precum Florenţa în Evul
Mediu, oferea umbrela sa protectoare reprezentanţilor de frunte ai Şcolii
Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu – Klein, Gh. Şincai. Aici slujeau cauza
naţională minţi strălucite, profesori eminenţi, contemporani cu Eminescu:
Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan.
Portretul fizic, schiţat de cei ce l-au cunoscut în această etapă a
existenţei sale, ne dezvăluie un personaj cu comportări aparent ciudate, al
cărui trup armonios era abia acoperit cu un modest inventar vestimentar.
Vigoarea sa corporală contrasta puternic cu traiul ascetic, rezultat nu al
unei voinţe interioare ci mai degrabă rezultat al unei realităţi veşnic
prezente printre studenţii din orice veac: lipsa banilor.
Asceza este însă generos compensată de „ foamea” de cunoaştere, de
aviditatea lecturii şi de apetitul disputelor de idei, a dezbaterilor de
principii.
„Mica Romă” îl primeşte în triumf pe tânărul venit din tărâmul
boreal al României. Prezent în locul drag inimii sale, Eminescu se
integrează deplin atât spaţiului intelectual al Blajului, cât şi în cel fizic:
înoată voiniceşte în apele Târnavei Mici sau ale lacului Chereteu, participă
la adunarea generală a membrilor ASTREI, de la Alba Iulia, unde-l ascultă
pe T. Cipariu vorbind despre unificarea ortografiei româneşti, pătrunde în
tainele bibliotecii blăjene.
 Un mare admirator al operei şi vieţii lui Eminescu, Dr. Elie Dăianu,
el însuşi „ dascăl al Blajului” îi dedică Luceafărului cel mai amplu studiu
dedicat prezenţei acestuia pe acele meleaguri transilvane („ Eminescu în
Blaj, - Amintiri de-ale contemporanilor - culese de Dr. Elie Dăianu,” Sibiu
1914), din care G. Călinescu se va inspira copios, peste câţiva ani (1932).
În această nepreţuită sursă literară aflăm consemnate amintirile
alumnilor blăjeni, contemporani cu Eminescu, din care se aflăm detalii
despre drumul său de la Bălgrad spre Blaj:
Ajuns la Alba Iulia, la 28 august 1866, tânărul înnoptează aici, pentru ca a
doua zi să participe la dezbaterile ASTREI. La sfârşitul acestora, ajunge la
podul umblător peste apa Mureşului, la Mihalţ, aşteptând brudina ce-l
trecea de pe un mal pe celălalt al apei. Recunoscut de doi seminarişti din
Blaj, teologii Ion Oargă şi Mărculeţ, se întovărăşeşte cu aceştia şi acceptă
invitaţia lor de a înnopta în Bucerdea Grânoasă. A doua zi, cei trei pelerini
pornesc pe jos, pe valea largă a Târnavelor, spre răsărit, pe drumul bătut
de târgoveţii ce se întorceau de la Bălgrad (vechea denumire a Albei Iulii),
pe Valea Secaşelor. Se vor opri să bea apă din izvorul curgător de la Şes, de
la Odaia lui Cozmescu. Şi, ca într-o legendă de demult, eroul dispare spre
alte zări ale cunoaşterii
În zilele noastre, Blajul păstrează cu sfinţenie relicvele istoriei
noastre naţionale, integrând la loc de cinste şi momentul Eminescu: Câmpia
Libertăţii (unde s-a ţinut Marea Adunare Populară de la 3/15 Mai 1848)
situată în spatele Catedralei Greco – Catolice „ Sfânta Treime”, Teiul lui
Eminescu, monumentul Popasului eminescian la Blaj.
În fine, se poate spune că Blajul a avut un rol hotărâtor în orientarea
spirituală a lui Eminescu. În tot cazul, naţionalismul robust şi idealist al
poetului este, fără îndoială, de esenţă blăjeană. Mentorul său, Aron Pumnul
l-a sfătuit să vadă Roma Mică, „ cetatea învierii noastre”, „ locul de unde a
răsărit soarele românismului”.
În acelaşi timp, momentul Blaj înseamnă o adâncire a rădăcinilor
interioare, o mare reculegere înainte de zbor. Aici s-au pus temeliile gândirii
politice şi tot aici s-a născut ideea unităţii româneşti. Citind presa ardeleană
a vremii, Eminescu adânceşte stilul combativ al acesteia, naţionalismul şi
intransigenţa ei. El însuşi remarca mai târziu că „ în Ardeal se hotărăşte
soarta noastră ca neam”.

DAN TOMA DULCIU