O istorie a începuturilor turismului modern

în
Epistole Eminesciene

Mult timp s-a crezut că Eminescu, a cărui imaginaţie poetică

întrecea cu mult puterea de închipuire a contemporanilor, nu a fost niciodată
în preajma Mării, poeziile sale de tinereţe dând acoperire aceastei afirmaţii.
Corespondenţa purtată cu Veronica dovedeşte, însă, cu prisosinţă contrariul.
Constituit într-un veritabil jurnal de impresii al unui călător român
aflat pentru prima dată în proaspăta staţiune de vacanţe Constanţa,
scrisorile adresate Veronicări Micle, din vara anului 1882, lapidare, cu vădit
aer de intimitate, reprezintă, totodată, o oglindă fidelă a începuturilor
turismului modern pe litoralul Mării Negre. Aceste documente, dincolo de
latura lor memorialistică, au de asemenea importanţă în ceea ce priveşte

1
istoria presei de turism. În cazul de faţă, nu este vorba de un turist oarecare
şi nici de un jurnalist fără experienţă în ceea ce priveşte călătoriile în afara
ţării.
După o lungă şi istovitoare muncă în redacţia ziarului“ Timpul”,
suportată cu cerbicie, deşi îi producea suferinţe fizice de neimaginat,
Eminescu se hotăreşte, în sfârşit, să se odihnească. Dintr-o scrisoare adresată
Veronicăi, la începutul lunii Iunie, 1882, aflăm că acesta avea în gând să
meargă la Pucioasa, la Strunga, la Balta Albă, unde Matei – fratele său, îl
îmbia să vină, sau la Lacul Sărat, fiindcă “ picioarele sale aveau nevoie, fie
de băi sărate, fie de băi alcaline,…. care au un efect determinant asupra
pielii.” Însă, alege Constanţa !
Pentru a creiona o imagine de ansamblu a începuturilor turismului din
România, după cucerirea Independenţei de Stat, la 1877, reproducem mai jos
un articol elocvent, publicat în nr. 24 din 15/27 iunie/1886 al Revistei
“Familia” de la Oradea (p. 292):

Băile din România.

“La Sinaia, hotelurile din nou restaurate, Caraimanul splendid, cu leii

săi de marmură, noul şi vechiul Hotel Sinaia, cu terasele lor pline de lumină,
fac deja cu ochiul la călători; dar până acum numai trenurile de plăcere au
animat pădurea.
Lacul Sărat şi-a împodobit bolta şi nu aşteaptă decât pe călători de
bună voie.
Constanţa se se găteşte nespus pentru vizitele numeroase ce se zice că
va avea acest an. Singură statuia lui Ovidiu stă posomorâtă amanetată la
gară. Ţărmul mării e deja căutat. Locuitorii au început să se scalde, timpul
fiind foarte frumos. Hotelul Carol promite să se întreacă estimp în curse şi
serivţiu.
La Călimăneşti s-a zidit un hotel splendid care promite a fi bine ţinut.
Posiţiunea e dintre cele mai frumoase. Te poţi crede în Elveţia. Drumul în
trăsură e foarte plăcut.
La Slănic totul e deja închiriat. Aceste băi nu mai au trebuinţă de
reclamă. Acolo te duci pentru cură şi pentru plăcere.
Pucioasa, Balta Albă, Bâsca, Bălţătesci toate sunt gata.
Acum lumea nu are decât să aleagă. În fine, avem şi noi unde petrece
vara şi nu mai e trebuinţă să ne dăm paralele prin străinătate, unde adesea
găsim şi neajunsuri.
Am scăpat şi de această contribuţiune indirectă care venea periodic în
toţi anii ca o epidemie.

2
 Bontonul chiar s-a schimbat. Celor care le era ruşine înainte să meargă
la băi în ţară, au început să mai lase străinătatea şi se duc pe la munţi şi pe la
Marea românească, care sunt tot aşa ca şi aiurea.”

N.B. “O Tempora, O More ! “

Scrisorile lui Eminescu, impresionante ca document biografic, mai

ales prin darul autenticităţii, abundă, în egală măsură, în descrieri
caracteristice unui veritabil reportaj de turism. Aflăm, printre altele, cum se
călătorea spre mare în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea. Din Bucureşti,
cu trenul până la Giurgiu şi apoi cu vaporul spre Cernavodă, unde podul
CAROL I, nu începuse a se construi. Cursele în avalul fluviului plecau doar
de trei ori pe săptămână. De aici, mai departe, cu trenul spre
Chiustenge/Constanţa. Calea ferată ce lega Litoralul de Dunăre a fost
inaugurată în 1860 şi răscumpărată de statul român, în 1882, de la compania
engleză cărereia Înalta Poartă îi concesionase exploatarea, împreună cu
amenajările din Portul Constanţa. Eminescu avea să scrie despre această
afacere oneroasă cu alte prilejuri.
Ajuns la ţărmul mării cu oarecare întârziere, la mijlocul lunii Iunie
(data scrisorii, redată sub forma, 16 Iunie, 188.. a creat confuzii, unii critici
afirmând fără temei că Eminescu ar fi fost la Constanţa în anul 1881), Poetul
îşi cere iertare de lipsa de consecvenţă în corespondenţa cu Veronica: „Am
întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat odată vaporul”…,şi,
prevenitor, comunică acesteia că poşta nu pleacă în toate zilele dar “ nu o să
stau aici decât vreo 10 zile şi apoi iar mă întorc la Bucureşti”.
Costinescu, sponsor al călătoriei lui Eminescu la Pontul Euxin, o
cunoştea de bună seamă şi pe Veronica, aşa cum vedem din scrisorile
Poetului. El îi promite lui Eminescu un împrumut de 600 de franci, din care
200 îi sunt daţi pe loc, de restituit în 6 luni. Prietenia acestora durează de
ceva timp. Probabil este vorba de V. Costinescu, studentul pe care
Eminescu îl cunoscuse la Institutul Academic din Iaşi, pe când preda
germana, în semestrul al doilea din anul şcolar 1874-1875, şi căruia îi
corectează un articol, “pe gratis”, pentru a fi publicat în “ Binele Public”, în
1882.
Aşadar, este început de sezon, apa mării i se pare rece: ”Am venit ieri
şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-
aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt
unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de
mine.„

3
 Apoi descrie primele impresii: oraşul este mic, dar îndestul de frumos,
cu case ce au oarecare eleganţă, căci piatra este ieftină aici şi clădirile sunt
făcute din piatră pătrată. Remarcă progresele făcute de administraţia
românească, care a făcut mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului.
Vizitând marile capitale ale Europei (Praga, Viena, Berlin), Eminescu
putea, de bună seamă, emite o părere cu privire la Constanţa: “Oricum, nu
se compară cu Rusciuk”. Evident, viaţa este scumpă aici (iată o tradiţie
seculară, păstrată de români cu sfinţenie !), mai ales de când s-au deschis
câteva oteluri, dar nu atât de exagerat de scumpă precum i se descria
(constatare iarăşi adevărată şi-n zilele noastre). O terasă pe malul înalt dă o
frumoasă privelişte asupra întinderii mării.
Atent la lucrurile ce-l înconjoară, Eminescu remarcă faptul că
„verdeţurile ne vin direct din Ţarigrad” (azi, oare, s-a schimbat ceva ?),
fiindcă pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un râu şi
lipsită de ploaie, recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară
şi se-ntemeiază mai mult pe creşterea de vite. Ca urmare, “Viaţa e monotonă
şi peste zi târgul pustiu.”
Când nu se duce pe malul mării, Eminescu stă în mansarda sa şi citeşte
economie politică, pregătindu-se de o nouă campanie de presă, la „ Timpul”,
fiindcă vara, rămas singur în redacţie, urma să scrie în fiecare zi alt articol.
Ca odinioră un alt mare exilat, Ovidiu, Poetul este impresionat de
imensitatea mării şi se confesează Veronicăi: “O să mă întrebi ce efect mi-a
făcut marea ? Efectul unei “nemărginiri pururea mişcate. Şed într-o
mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării.” Şi, în
continuare: “Privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase. Nu poţi
avea o părere asupra ei” fiindcă, schimbându-şi mereu culoarea şi în veşnică
mişcare, pare sufletul unei femei.
Tabloul nopţii îl fascinează: „ când luna e deasupra apei, ea aruncă un
plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în
întunerec şi, noaptea, marea îşi merită numele ei de neagră”.
Visând să plutească alături de Veronica, pe întinderea apelor, Mihai îi
promite acesteia:
“La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi
grăbesc bătăile inimei. …. omul pare a întineri de ele…”
Dar, pe 28 iunie vacanţa ia sfârşit, Eminescu se întoarce în Bucureşti. În
luna Iulie, călduri toride. Mihai Eminescu îi spune aminteşte Veronicăi
Micle că a făcut atât de puţine băi, că nu mai suportă căldurile groznice din
Capitală, unde nimeni nu mai este, “nici prieteni, nici duşmani”, şi îşi cere
iarăşi iertare: “Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la

4
Chiustenge şi cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura –
Copirtinb – încât se lipea filă de filă.”

Hotel D’ Angleterre

Voind a afla urmele prezenţei Poetului la ţărmul mării, am căutat la

Arhivele Naţionale - filiala Constanţa- , documente privitoare la vechiul
“Hotel d’ Angleterre”, în mod special registrul de oaspeţi din acea vreme.
Am aflat că documentele cu pricina au fost pierdute în Primul Război
Mondial or poate se vor mai găsi undeva, la Sud de Dunăre, în arhivele pe
care bulgarii le-au luat în ţara lor, după retragerea din Dobrogea.
Vechiul “Hotel D’ Angleterre” se afla în apropierea “Casei cu Lei” şi
a “Bazilicii Sf. Anton”, în zona peninsulară, fiind unul dintre cele mai mari
ale Constanţei, alături de “Hotelul Carol”. Clădirea a fost dărămată în anul
1906, pe locul ei construindu-se “Hotelul Regina” (rebotezat “Hotel Intim”,
după anul 1948).
Pe faţada actualului “Hotel Intim” se află doar o placă memorială,
amintind de popasul lui Eminescu aici. Moştenitorii clădirii vor să vândă
hotelul şi, odată cu el, şi amintirile vechiului “Hotel D‘Angleterre”, iar
numele Poetului este un argument al preţului cerut de aceştia.

A vizitat Eminescu BULGARIA ?

Iată o întrebare asupra căreia vrem să zăbovim puţin. Ne-a atras

atenţia părerea Poetului, potrivit căreia oraşul Constanţa nu se poate
compara cu localitatea Rusciuk. Ca să poţi susţine o asemenea afirmaţie,
trebuie să cunoşti şi unul şi altul dintre oraşe. De unde şi ipoteza efectuării
unei vizite anterioare…. la Rusciuk, oraşul bulgăresc de pe Dunăre.
Pornind de la această confesiune epistolară, susţinem că Eminescu a
cunoscut oraşul bulgăresc de pe malul drept al Dunării.
Indiferent de semnificaţia minoră a acestui fapt în biografia oficială a
Poetului, nu se justifică totuşi trecerea sub tăcere a acestui episod.
Dovada recentă a prezenţei sale la Ruse o găsim în corpusul
Epistolarului Mihai Eminescu – Veronica Micle (“Dulcea mea
Doamnă/Eminul meu iubit”, Polirom, Iaşi, 2000), care ne confirmă această
ipoteză. Întradevăr, într-o scrisoare datată 4 iunie 1882, Eminescu scrie
iubitei sale următoarele: “ Am fost de marţi seara până astăzi la Giurgiu”. A

5
doua zi, miercuri, Eminescu trece Dunărea şi vizitează oraşul bulgăresc
Rusciuc. Q.E.D. !
Pură curiozitate de turist sau obişnuinţă specifică unui jurnalist ?
Să nu uităm că Războiul Balcanic de la 1877 – 1878 abia se încheiase, iar
fratele Poetului, Matei Eminescu, luptase pe pământ bulgăresc, de unde
probabil şi curiozitatea ziaristului de la “ Timpul” de a vedea Cetatea Ruscic.
Nu ştim dacă avea asupra sa nelipsitul paşaport de călătorie, sau încă
de pe atunci se permitea micul trafic de frontieră ! Oricum ar fi, important
este că dorinţa de a vedea malul bulgăresc al Dunării şi-a îndeplinit-o.
Aşadar, timp de două ore, ca un veritabil turist, Poetul se preumblă în
jurul cetăţii, cumpără o carte bulgărească şi puţin tutun, apoi revine pe malul
românesc.

Vigilenţa vameşilor ….

La întoarcere, însă, Eminescu are oarece probleme….. vamale.

Vigilenţa amploaiaţilor îşi spune cuvântul….. Asupra călătorului este
descoperită o cantitate de….100 de grame de tutun bulgăresc. Fără îndoială,
Poetul protestează, argumentând că posedă atâta tutun cât prevăd
regulamentele vamale, mai precis, exact cantitatea pe care are dreptul să o
aibă asupra sa orice călător.
“ Se înţelege că, fiind în dreptul meu, au trebuit să mi-l dea
îndărăt.”Simplă întâmplare sau…..? Astfel se încheie un episod din viaţa de
turist a ziaristului, care, astfel, are posibilitatea să cunoască personal rigorile
“protecţionismului vamal.”

Premoniţie sau…..nebunie ?

Motto: “ Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod..”

(Scrisoarea III)

Numele oraşului Ruse (Rusciuc) apare de asemenea într-un manuscris

eminescian (mss 2292, f. 56), la un an după vizita de pomină făcută de Poet
peste Dunăre. Suntem în 25 iunie, 1883 - o vară toridă ! Într-o berărie
bucureşteană, Eminescu se află împreună cu amicul său, Constantin Simţion.
Cu acest prilej Poetul face un straniu pariu: “ Astăzi, 25 iunie 1883, la ora
una şi 25 minute după miezul nopţii, subsemnaţii Mihai Eminescu şi

6
Constantin Simţion s-au rămăşit împreună: Mihai Eminescu a susţinut că
vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi
Ruse, într-un timp în care Carol I, rege al României va fi ales de bulgari
principe al Bulgariei. Simţion a tăgăduit aceasta. Cine va pierde rămăşagul
plăteşte două sticle de Iohannsberger, care se vor bea împreună de cei doi
subsemnaţi la Rusciuk. Semnează Mihai Eminescu şi Constantin Simţion. “
În viziunea celor care doreau înlăturarea incomodului Eminescu din
viaţa politică, acest document, printre alte probe cusute cu aţă albă, ar
dovedi, chipurile, începutul căderii în negură a minţii Poetului. Nimic mai
nadevărat.
Abia acum, după atât timp de la moartea lui Eminescu, realizăm că
rămăşagul avea un sâmbure de adevăr. Ziaristul de la “ Timpul” ştia multe
secrete ale vremii. Mai ales, avea cunoştiinţă de propunerea avansată
principeului Carol de către Brătianu şi C.A. Rosetti, în anul 1878, de a
accepta şi tronul bulgar. Ideea nu era una de conjunctură, fiindcă ea este
urmată de propunerea lui Stambulov de încoronare a regelui Carol I al
României, în locul prinţului Alexander Battenberg, ce fusese răsturnat de la
putere (august 1886). Cu alte cuvinte, în cercurile celor iniţiaţi se evoca
proiectul creării unui nou Regat româno – bulgar. Era Eminescu nebun ?
De asemenea, redactorul şef de la “ Timpul” era la curent cu proiectele celor
3 mari imperii, în care realizarea unui pod de legătură peste importantul
limes danubian era una dintre priorităţi. Indiferent de aceste consideraţii,
construcţia podului, care să unească cele două maluri ale Dunării, avea
serioase motivaţii politice, economice şi strategice, iar românii, prin geniul
lui Anghel Saligny, l-au edificat foarte curând, la Cernavodă (1890 – 1895).
Peste alte câteva decenii, premoniţia lui Eminescu din 1883 privind
realizarea unui pod peste Dunăre, între Giurgiu şi Ruse, avea să prindă viaţă.
Era prea târziu pentru Luceafăr, a cărui genială intuiţie îşi dovedeşte încă o
dată strălucirea.

A doua întrebare…..

Dar abia acum putem adăuga întrebării iniţiale o continuare logică : a

fost singura vizită a lui Eminescu, în Bulgaria ?
Aceeaşi scrisoare din 4 iunie 1882 ne pune pe gânduri: “ Miercuri,
peste zi, am fost pe două ceasuri la Rusciuk. M-am preumblat din nou (s.n.)
împrejurul cetăţii.”

7
 Cuvântul “din nou” demonstrează că nu era prima vizită la Ruse ! Un
argument care să adeverească această ipoteză este durata foarte scurtă a
acesteia: 2 ore !
Este posibil, iarăşi, ca vizitarea oraşului bulgăresc să se fi produs cu
ani în urmă. Să ne aducem aminte că, în iarna anului 1867 – 1868, la vârsta
de 18 ani, Eminescu se afla alături de membrii trupei de teatru Iorgu
Caragiale – I. Drăgulici, cu care oferea spectacole în localităţile din jurul
Bucureştilor: Ploieşti, Câmpina, Buzău, Târgovişte, Câmpulung Muscel,
Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Alexandria, Giurgiu şi Olteniţa (s.n.). De ce să
nu ne imaginăm că în una dintre zilele acestor turnee Eminescu, călător
convins, nu a trecut Dunărea la Rusciuc ?
I.L. Caragiale relatează, după moartea poetului, prima sa întâlnire cu
Eminescu. “Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director
de teatru în provincie…. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu
un fel de mândrie: “ Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în
trupă, care citeşte mult: este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are foarte mare
talent: face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi - ar
făcea plăcere să-l cunoşti”.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat – care
slujea în curte şi la grajd –culcat în fân şi citind în gura mare din Schiller. În
ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu
cărţi nemţeşti…..”
Curios şi dornic de cunoaştere, tânărul ajuns la Giurgiu putea, fără
mari probleme, să treacă Dunărea, în “caic”, spre a se plimba pe străzile
Rusciucului. De aici, de pe malul stând sau drept al Dunării, să fi deprins
Poetul plăcerea de a bea cafea turcească, pe care şi-o pregătea singur ?
Eminescu ar mai fi putut să vadă Rusciucul şi în vara anului 1868, pe
când se întorcea din turneul întreprins în Transilvania cu trupa M. Pascaly.
Astfel, în a doua parte a lunii august 1868 Eminescu a sosit cu trenul
la Oraviţa şi apoi s-a îndreptat spre Baziaş. De aici, s-a urcat pe un vapor
austriac de pasageri, plecând spre portul de debarcare. Drumul până la
destinaţie (575 km) dura cam 5-6 zile. Iată o altă ocazie pentru Poet să facă
o escală în portul de vis -à -vis de Giurgiu.
În sfârşit, o ultimă ocazie s-a ivit în anul 1869. După o scurtă trecere
prin cuşca suflerului, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Mihai Eminescu s-a
alăturat din nou, pentru ultima dată, trupei M. Pascaly.
Aceasta pleacă din Bucureşti, în vara anului 1869, pentru un turneu în
Moldova şi la Cernăuţi. Cel mai bine se putea călători spre Giurgiu, apoi cu
vaporul de pasageri la Galaţi, unde au loc primele spectacole şi de aici mai
departe, cu trăsurile, spre Iaşi.

8
 Iată tot atâtea prilejuri pentru Eminescu de a călători pe Dunăre, de a
cunoaşte porturile şi oamenii acestor locuri. Mai târziu, problematica
Războiului de Independenţă, chestiunea Dunării, respectiv a retrocedării
concesiunii căilor ferate, au fost abordate de Eminescu în paginile ziarului
“Timpul” în deplină cunoştiinţă de cauză.

Prima statuie a lui Eminescu din România

- într-un port de la Dunăre !

Moto: „ Şi de-i vreme bună, rea/ Mie-mi curge Dunărea”

(„Revedere”)

Prezenţa lui Eminescu, cel care punea în evidenţă calitatea românilor

de a fi „ cel mai cuminte şi mai numeros popor de lângă Dunăre”, este mereu
vie în memoria locuitorilor din porturile dunărene. De aceea, în semn de
recunoştinţă, au fost ridicate statui, busturi sau plăci comemorative, în
numeroase oraşe din ţara noastră, printre ele şi cele dunărene (Orşova,
Drobeta - Turnu Severin, Giurgiu, Brăila, Galaţi).
Astfel, prima statuie care s-a dezvelit în România întru cinstirea
memoriei Poetului nu întămplător a fost aşezată la Dunăre, în oraşul port
Galaţi, (16 octombrie 1911). Este realizată de sculptorul F. Storck, în
marmură de Carrara.
Spre lauda lor, gălăţenii au înfiinţat un Comitet de Iniţiativă care să
marcheze, la nivel naţional, trecerea a două decenii de la moartea Geniului
românilor. Sufletul acestui act de recunoştinţă a fost publicistul Corneliu
Botez, care a adunat prin subscripţie publică fondurile necesare în vederea
tipăririi unui volum, intitulat „Omagiu lui Mihail Eminescu” şi o medalie
comemorativă.
Monumentul Poetului se află în parcul ce – i poartă azi numele, unde
se mai află încă arbori din vremea sfârşitului de secol XIX. O legendă locală
chiar susţine că Eminescu a trecut de câteva ori prin acest parc, în ultima
parte a vieţii sale.
La ceremonia de dezvelire a statuii au luat parte 75 de personalităţi,
printre ele: N. Iorga, Duiliu Zamfirescu, C.C: Arion, ministrul culturii,
Mihail Sadoveanu, Jean Bart, Emil Gârleanu, Ion Minulescu, D. Anghel,
Maria Filotti, Fr. Storck, Episopul Dunării de Jos, I.P.S. Nifon şi mulţi alţii.
Dar gălăţenii mai au un nume legat de biografia Poetului: actriţa Fany
Tardini.
Se ştie grija pe care au avut-o cei doi oameni de teatru, Fany Tardini şi
Vlădicescu, pentru Eminescu.

9
 În 1872, Fany Tardini şi Alexandru Vlădicescu s-au stabilit la Galaţi,
locupând o locuinţă pe strada Cuza Vodă, la nr. 50.
La 8 decembrie 1887, „Curierul Românesc” anunţa că Mihai
Eminescu va fi ajutat să depăşească lipsurile mateiale prin care trecea de
către doamna Fany Tardini şi de către domnii Vlădiceşti, care s-au hotărât să
dea o reprezentaţie în beneficiul Poetului, aflat în suferinţă.
În prezent, Teatrul din Galaţi poartă numele Fany Tardini

Teatrul Fany Tardini din Galati

La Constanţa, pe faleza Mării Negre, în dreptul Cazinoului, s-a

inaugurat în 1934 un frumos monument dedicat lui Eminescu, operă a
sculptorului Oscar Han.

10
 Statuia lui Eminescu

Iniţiativa ridicării acestui grup statuar a avut-o avocatul, publicistul şi

poetul I.N. Roman, care îl cunoscuse în tinereţe pe Eminescu. Împreună cu

11
prof. Zoe Verbiceanu a constituit un comitet „ Pro - Eminescu” care, timp de
3 ani, prin acţiunile desăşurate, au adunat fonduri penru realizarea acestei
opere artistice. Pe soclu se profilează una dintre muzele antice, inspiratoare a
liricii poetului: Terpsichore sau Erato.
De menţionat faptul că o operă statuară, reprezentându-l pe Eminescu,
se află într-un alt port al Mării Negre, la Odesa !
În aceeaşi perioadă, la Giurgiu, Cornel Medrea dă la iveală o altă
operă artistică, dedicată Poetului (1939).
La rândul lor, încă trei porturi dunărene se pot mândri cu statui
dedicate lui Eminescu: Orşova (autor Marcel Guguianu), Drobeta Turnu
Severin (operă a sculptorului Gh. Anghel) şi Brăila (Dumitru Pasima).

O altă întâlnire cu Marea Neagră:

Eminescu în Crimeea !

Odesa – Biblioteca orăşenească

Suntem în vara anului 1885. Prietenii din Iaşi ai lui Eminescu (mai
ales profesorii Vasile Burlă şi Petre Novleanu, dr. De Max, Ion Creangă şi
mulţi alţi admiratori) adună banii necesari urmării unui tratament în

12
Crimeea, la clinica dr. F. Jahimowicz, din staţiunea de băi de la Andrejewski
– Liman.
Eminescu pleacă în luna August cu trenul spre Odesa. Sanatoriul
acestui medic era situat la răsărit de oraşul considerat Perla Mării Negre, la
o distanţă de 2 kilometri de Sanatoriul Municipal. Stabilimentul dispunea de
un număr de câteva vile luxoase, 9 clădiri cu 50 de camere iar în mijlocul
complexului se afla pavilionul balnear, dispunând de instalaţii perfecţionate
pentru acea vreme: 6 cabine cu nămol şi 7 cabine cu băi sărate.
În 1881, medicul Jahimowicz, originar din Polonia, alesese faleza
Limanului Kuialniţchi, într-un vad părăsit de tătari, de unde se vedea
priveliştea liniştită a lacului, edificând un modern complex pentru cură
helio-marină.
Parc umbros, cu ronduri de flori, străbătut de alei drepte, cu
numeroase bănci ce te îmbie la odihnă sau citit, pe marginea cărora se aflau
statui cu subiect mitologic sau havuzuri, iată atmosfera de aici.
Spirit întreprinzător, dr. Jahimowicz a investit în crearea unei linii de
cale ferată înguste, între Odesa şi Limanul Kuialniţchi, folosită vara atât de
către pacienţi, cât mai ales de către turişti (în vremea lui Eminescu, numărul
acestora depăşea 40 000 de vizitatori, de unde şi faima dobândită de acest
stabiliment de sănătate.)
Dintre scrisorile trimise de Eminescu din Crimeea ne-au parvenit doar
cinci, adresate îndeosebi susţinătorilor băneşti din Iaşi, fiindcă epistolele
adresate Veronicăi nu s-au păstrat.
Avem, din nou, un adevărat de jurnal de călător, trimis de Eminescu
din străinătate.

13
 Odesa -Teatrul de Operă şi Balet

Într-o crisoare trimisă lui V. Burlă, datată Liman, 12 august 1885,

Eminescu aminteşte acestuia că sunt peste 2 săptămâni de când se coace
zilnic în băi de glod cald de 30 de grade Réaumur, făcându-i chiar bine,
astfel că durerile necontenite avute la Iaşi nu le mai simte aici, deşi nu toate
rănile i s-au închis.
La Odesa a fost în acest răstimp doar de 2 ori, pentru a cumpăra
medicamente şi tutun. Acesta este şi scump şi rău, “ încât în privirea aceasta
orientalul din mine o duce rău”.
Aflăm astfel că, după socoteala sa, cu 60 de franci, bani suficienţi pentru
întoarcerea în patrie, se puteau plăti 1-2 zile de cazare la un hotel la Odesa,
pentru vizarea paşaportului, biletul de drum şi eventualele bacşişuri.

Cocostârc străin pe malurile Limanului!

Eminescu constată că vremea pe aici este cam răcoroasă, veşnic pusă pe

ploaie, dar cel mai mare duşman al său este singurătatea. Persoanele de aici
nu vorbesc decât ruseşte sau leşeşte, abia câteva rup câte un cuvânt nemţesc
sau franţuzec. De citit nu are ce citi, cu excepţia unei ediţii din Heine,
rătăcite printre bucoavnele unui doctor. Singur, doar cu duşmanul cel mare
al singurătăţii – urâtul -, Eminescu remarcă: “vântul şi valurile lacului, cu
freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al nopţilor, care se
scurg uniforme şi monotone ca bătăile unui ceasornic de părete”.

14
 Strada Ecaterininskaya ( în vremea lui Eminescu)

O altă epistolă, datată 15 august 1885, este adresată de această dată lui
P. Novleanu:
“Îndealtmintrelea repet ceea ce-am zis în scrisoarea trecutã. Ne
mãnâncã urâtul pe toţi şi lumea a-nceput a se cam rãri de pe-aici. Trenul
între Odesa şi Liman circuleazã acum cu mult mai rar şi seara defel. Prietenii
Zaharia, Buţureanu, onor. Drãghici, d-rul Max s-au întors în ţarã; numai eu,
cocostârc strãin, mãsur malurile Limanului cu picioarele mele arhioloage.”
Iată o ştire interesantă: mai erau şi alţi români, chiar prieteni cu
Poetul, printre ei şi dr. Max, care frecventau vara această nouă staţiune de la
malul Mării Negre !

Ahotnic de singurătate !

Tot lui Petre Novleanu îi este adresată şi scrisoarea din 18 august, cea
de-a 8-a ca număr, din care aflăm iarăşi că au început ploile iar temperatura
nu este mai mare de 12 grade Réaumur. Sezonul propriu de băi a cam trecut
şi lumea se răreşte din ce în ce, trenul circulă mult mai rar între Odesa şi
Liman. În Liman nu este oficiu postal, doar o cutie poştală. O scrisoare din
România ajunge greu, în 7 zile. Obişnuieşte să cumpere din când în când
“Neue Freie Presse”, deşi întotdeauna cam veche, fiindcă oamenii de aici nu
vorbesc nimic, mai ales nu politică:
“ În urâtul care mã lucreazã orice ştire e interesantã — gazetele puţine
cari-mi viu în mânã le citesc din slovã-n slovã, pânã chiar şi anunţurile, atât

15
de ahotnic te face singurãtatea şi lipsa de ocupaţie zilnicã. Singura
mângâiere — tutunul — e şi rãu şi scump. Iatã un produs rusesc cu care nu
mã pot împãca defel.”
O altă scrisoare, datată 2 Sept. 1885, adresată tot lui Novleanu aduce
oarecare noutăţi: Eminescu a plecat din staţiunea Liman (“Îndealtmintrelea
vremea pe-aici e nouroasã şi ploioasã; de la Liman au emigrat toatã lumea şi
eu am fost, pot zice, cel din urmã care-a pãrãsit stabilimentul. Eu şi cu
madame Dange, o polonezã blondã de toatã frumuseţea. Vremea s-a rãcit,
abia 10—12° Réaumur, şi bãi nu mai e cu putinţã de fãcut.”) şi s-a stabilit la
Odesa, la sfârşit de sezon: “ Eu şed aci într-un hotel de mâna a treia —
Hotel Strassbourg — şi, neavând parale, nu mã mai duc nici la cafenea
mãcar”.

Veranda din spate a fostului “Hotel Strasbourg”, unde a locuit Eminescu la

Odessa
Clădirea mai există şi în prezent, însă nu mai este hotelul de altădată.

Adresa îi este schimbată iar scrisorile le poate primi chiar pe adresa

medicului curant: M. Eminescu à Odessa (Russie), Rue Preobragenskaja N-o
7, chez M. le Dr. F. Jachimowicz.

16
 Strada Ecaterina (1898)

Dan Toma Dulciu

Mai 2010

17
18