PSIHOTERAPIA - GENERALITATI

Etimologia termenului provine de la grecescul 'therapeia' = a trata.

Psihoterapia a insotit medicina si fiinta umana inca de la inceputurile ei, regasindu-se in

ritualurile primitive magice si in samanism. Termenul de 'psihoterapie' apare pentru prima oara
ca atare in Franta, in cartea lui H. Bernheim 'Hipnotism, sugestie, psihoterapie' (1891).

Fondatorii psihoterapiei moderne sint considerati S. Freud, creatorul psihanalizei, A. Binet si P.

Janet (psihologi si psihiatri).

Definirea psihoterapiei este o sarcina grea, definitia oscilind intre un concept foarte ingust, ce
contine doar psihanaliza si unul foarte larg, continind orice forma de influenta personala ce
vizeaza rezolvarea de probleme ( adica ar include si activitatea preotilor, profesorilor,
prietenilor).

Dupa G.Ionescu ar exista trei categorii de definitii: l. Definitiile actional-operationale, de ex.

definitia lui T.B.Karasu:'Psihoterapia este un demers mutual intre terapeut si pacient, orientat
spre investigarea si intelegerea naturii suferintei psihice a celui din urma, cu scopul vindecarii
acestuia'; 2. Definitiile descriptiv-didactice: de ex. definitia lui Strupp si Blackwood:'
Psihoterapia este o disciplina stiintifica destinata sa faciliteze schimbari ale comportamentului
uman prin operatii tehnice specifice'; 3. Definitiile descriptiv-comprehensive: de ex. definitia lui
G.Ionescu ( pe care o preluam si noi in acest curs ): ' Psihoterapia este o forma de tratament
psihologic, structurata in tehnici si metode, aplicata deliberat in grup sau individual, de catre un
terapeut specializat: a. omului sanatos aflat in dificultate; b. omului cu dificultati de relationare
sociala; c. omului bolnav somatic; d. omului alienat, caruia ii dezvolta capacitatea de orientare in
viata si resocializare.

Avind in vedere multitudinea de teorii, scoli, metode de psihoterapie (unii autori au numarat 200
metode, altii 400!), este greu sa distingem care sint criteriile particulare ale interventiei
psihoterapeutice fata de alte tipuri de interventii. Dupa Huber (1994), aceste criterii ar putea fi: a.
Sa aiba la baza o teorie asupra psihicului si a tulburarilor psihice; b. Sa se intemeieze pe o teorie
stiintifica si pe o tehnologie verificata; c. Sa prezinte evaluari empirice asupra rezultatelor
obtinute; d. Sa ofere o interventie in tulburarile de comportament sau in starile de suferinta ce
necesita ajutor; e. Sa fie practicata de persoane calificate si competente.

Clasificarea (sistematizarea) metodelor de psihoterapie este dificila de asemenea, criteriile de

clasificare fiind diferite, in functie de teoria stiintifica asupra psihicului si tulburarilor sale pe
care este construita respectiva metoda. Enumeram doar citeva dintre clasificari:

1. Dupa demersul aplicativ: a. Psihoterapii investigative, axate pe cunoasterea

psihicului uman;

b.Psihoterapii etice, axate pe normele

comportamentului uman;
c. Psihoterapii curative, axate pe eliminarea
simptomelor

2. Dupa orientare: a. Psihoterapii orientate emotional;

b. Psihoterapii orientate cognitiv.

3. Dupa teoria care sta la baza:

a. Psihoterapii dinamice: studiaza conflictul dintre fortele inconstientului;

b. Psihoterapii comportamentale: in care se invata alternative

comportamentale la comportamentele deviante sau patologice;

c. Psihoterapii experientiale: in care se studiaza trairea interioara si se

dezvolta autodeterminarea, creativitatea si autenticitatea.

Cu toata diversitatea scolilor si teoriilor, cercetatorii in domeniu au identificat un numar limitat

de paradigme, si anume: teoria patologica ce sta la baza psihoterapiei, rolul terapeutului,
determinarea obiectivelor psihoterapiei, felul in care se produce schimbarea si metoda de
evaluare. De exemplu, in cazul psihoterapiei cognitive, paradigmele vor fi urmatoarele:la baza
problemelor sta invatarea gresita; terapeutul faciliteaza invatarea activa; obiectivele se stabilesc
impreuna cu clientul; schimbarea se produce prin reinvatare; se evalueaza schimbarea
comportamentului fata de ceilalti, atit de catre client cit si de catre terapeut.

Factorii comuni si nespecifici in psihoterapie sint (dupa Karasu) sint:

1. Relatia de sprijin, care e prezenta la toate metodele:

2. Dorinta de schimbare a pacientului, fara de care nu poate exista schimbare;

3. Explicatia rationala, clara oferita de terapeut si acceptata de catre client;

4. Relatia bazata pe incredere, cu un anumit coeficient emotional;

5. Informatiile referitoare la problemele clientului se transmit pe cale cognitiv-perceptiva sau

prin ' insight'(clarificare brusca);

6. Persuasiunea exercitata de catre terapeut pentru a intari clientul in convingerea sa ca va fi

ajutat.

7. Facilitarea unor experiente de succes si a unui tonus emotional ce intarestc speranta si

sentimentele de competenta ale clientului.

Domeniul de aplicare al psihoterapiei:

Psihoterapia se aplica cu succes in medicina somatica si in toate tulburarile psihiatrice si
psihologice. Ea nu are contraindicatii, ci doar limite, care se refera la situatiile in care cuvintul nu
mai e inteles de catre client/ de ex. la oligofreni sau in demente, sau in situatiile in care clientul
are o virsta inaintata sau este un subcultural.

Obiectivele psihoterapiei:

Pot fi impartite in obiective imediate si de perspectiva.

Obiectivele imediate sint orientate asupra starii de sanatate/ de ex. interventia in criza, eliminarea
unor simptome acute, clarificarea intr-o zona circumscrisa de conflict

Obiectivele de perspectiva se refera la reorganizarea personalitatii prin intarirea mecanismelor de

aparare si a capacitatilor integrative, modificarea unor conflicte inconstiente fundamentale,
redistribuirea investitiilor afective.

Obiectivele se aleg impreuna cu clientul, in functie de problema concreta, ele fiind dinamice,
adica schimbindu-se in functie de situatie.

Obiectivul major este realizarea unor schimbari in personalitatea clientului , care sa-i permita
acestuia o mai buna adaptare fata de sine si fata de ceilalti, realizarea unei sanatati mintale
calitativ inalte si autodepasirea.

Obiectivele se realizaza cu ajutorul sarcinilor (scopurilor) care pot fi si ele pe termen lung, scurt,
imediate, specifice sau globale. De exemplu, in cazul unui client cu fobie sociala, vom avea:
Sarcina imediata poate fi cresterea capacitatii de autoexplorare a clientului, cea pe termen scurt
poate fi incercarea de a nu mai evita situatii generatoare de anxietate si sarcina pe termen lung
consta in cresterea fortei Eului si imbunatatirea imaginii de sine.

Scopurile (sau sarcinile) se realizaza prin mijloace psihologice, adica prin relatia terapeutica si
invatarea terapeutica, acestea fiind diferite in diferite metode de psihoterapie.

Metoda de psihoterapie utilizata indica felul in care folosim mijloacele psihologice, adica reguli
de actiune si sisteme, diferite de la o metoda de psihoterapie la alta si - uneori - de la un terapeut
la altul. Alegerea metodei se face in functie de virsta, diagnosticul, sexul, pregatirea scolara,
structura de personalitate a clientului, dar si in functie de pregatirea psihoterapeutului.
Psihoterapeutul trebuie sa fie puternic, empatic, rezistent la frustrare, tolerant, sa iubeasca
neconditionat oamenii, sa se cunoasca bine pe el insusi (spre exemplu, in psihanaliza,
psihoterapeutul face el insusi psihanaliza inainte de a deveni terapeut).

Uneori se asociaza psihoterap[ia cu medicatia, alteori constituie singura metoda de tratament;

alteori, se utilizeaza tehnici din diferite metode de psihoterapie, ajungindu-se la ceea ce se
numeste azi eclectism sau integralitate. In final, fiecare terapeut isi formeaza un stil propriu de
psihoterapie.

Durata si timpii in psihoterapie:

Durata poate fi mai lunga sau mai scurta, de la saptamini la ani de zile. In general se fac una sau
doua sedinte de psihoterapie pe saptamina. Treizeci de sedinte sint considerate psihoterapie de
scurta durata. O sedinta de terapie dureaza intre 60 si 90 de minute, in functie de metoda
utilizata.

In psihoterapie exista trei timpi ( Benedetti):

1. Faza preparatorie: una pina la trei intilniri, in care se face interviul clinic amanuntit, istoricul
persoanei si al evenimentelor de viata si cel mai important, se cistiga increderea clientului;

2. Faza terapeutica propriu-zisa: intilniri ritmice, intr-un mediu propice, de obicei cam la aceeasi
ora si cam in acelasi loc;

3. Faza finala: dezangajarea din relatia terapeutica, adica reluarea vietii independente de catre
client.

Atentie la posibile greseli, caracteristice mai ales incepatorului: intreruperea prea brusca poate
conduce la recaderea in boala; prelungirea nejustificata a terapiei poate conduce la dependenta
fata de terapeut.

Dificultati in psihoterapie:

Rezistenta fata de psihoterapie se manifesta prin intirzieri sau absente repetate de la sedinte.
Aceste rezistente sint uneori inconstiente; oricum, ele trebuie discutate in sedinta. Opozitia
clientului este o alta dificultate ce apare in psihoterapie ; atentie ca terapeutii sa nu o ia in
nume personal si sa devina ei insisi ostili sau chiar agresivi fata de clienti. Uneori, agresivitatea
latenta a clientului este proiectata pe terapeut, sau uneori nu se realizeaza transferul, caz in care
terapia nu este posibila, iar clientul trebuie trimis la alt terapeut. Familia clientului trebuie sa stie
si sa fie de acord cu psihoterapia, pentru a nu pune piedici pacientului in dorinta lui de
schimbare.