~Cum clipește Moartea~

Costi.: ─Știi, îmi pare că discursul ăsta va fi doar pe înțelesul acelora dintre noi care gândesc
prea mult; aceia care se simt singuri în prezența celor care îi înconjoară. Cei despre care îți
vorbesc nu sunt produși de mintea mea, sunt aievea, și nici măcar nu sunt afectați de faptul că
eu sunt... mort.

(stă pe scaun cu spatele la public, picioarele încrucișate. Se ridică: plimbându-se și frecându-și

mâinile, cu privirea în pământ, apoi la public, cu ochii la tavan, neliniștit, înspăimântat)
Ascultă-mă bine. Am pus în tine tot ce era dezordonat în sufletul meu. Te-am hrănit cu
nevoile mele, cu neîmpliniri și neplăceri, cu necazuri și neajunsuri- tu, păstrând în tine
frustrările mele. Erai cuminte, cuprinsă de o pasiune violentă, curajoasă, tot ce îi place Morții.
Mi-e cald înăuntru. Aud în tăcere toate bârfele lumii. Îmi e teamă de cuvinte, de aceea
gândesc! Nu pot să-mi scuip gândurile, asemeni celorlalți. Te caut..., te îmbuib cu speranțe
false, pe tine, conștiință. Te mint și, totodată, mă mint pe mine. Ești nevoită să-mi livrezi tot
ce vreau eu să aud.

Ruxandra (conștiința lui Costi).: (vine din dreapta, fugind, se așează pe scaun, ca și când ar fi
aterizat de nicăieri, repezită, îngrijorată, puțin ironică, își scutură hainele)
─AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA Ar fi splendid ca data viitoare când ne
întâlnim să nu mă mai zdruncini atât! Mă așteptam ca, odată ce începi să te scufunzi în idei
profunde, să ai nevoie de mine. Și, la ce bună o conștiință, dacă n-o zgudui puțin invocând-o
așa, de nicăieri? Acum sunt aici, copile, spune-ți cugetul.

C.:( cu mâinile în aer, uimit, mândru) ─ Mă simt un erou al generațiilor! Acum, uitându-mă la
mine și raportându-mă la cei din jur, mă simt cuprins de teama că eu, imposibil de neputincios
cum mă aflu, sunt singura speranță a veacului. Doar stând în fața mea, mă uimește gândul că
am rămas singurul conștient de absolutul care se află dincolo de barierele pe care le stabilește
mediocritatea.

R.:(cu voce blajină, apropiindu-se și culcându-și capul pe umărul lui) ─ Spune-mi cu ce să-ți
fiu de ajutor! Am să uzez de puterile mele pentru a te propulsa deasupra însăși ființei tale.
Doar... spune-mi cum.

C.:(stă o secundă, privește în jur, pare pierdut în propriile gânduri) ─ Tu vezi cum se
prăpădesc minți de geniu în pustietate? Vezi cum ard rămășițe de speranță în ochii nou-
născuților? Sau cum celulele mele se dispersează și, într-un vals alert mă apropii de neputință?
Cum să fac față atâtor nimicuri care mă copleșesc? (îl împinge de pe scaun)

R.: (se frământă, merge din ce în ce mai grăbit în jurul lui) ─Ți-aș spune să crezi în tine, dar
ar fi o nerozie din partea mea! Ți-aș spune să fii nepăsător, însă te-ar lipsi de trăiri precum
panică, uimire, frică, deziluzie, iubire... – senzații în lipsa cărora nu te-ai mai putea numi Om.

C.:(vărsând câteva lacrimi provenite din furie, din neputință) ─Cruță-mă de toate! Lasă-mă
liber, scoate-mă din ghearele simțămintelor! Nu vreau să am știință de ce înseamnă ura,
neîncrederea, teama; și pentru asta aș renunța la tot ce mi-ar putea aduce vreodată un dram
bucurie!

R.:─Dar vei vedea răsăritul soarelui și, în loc de tremurul frenetic de bucurie al pântecului
tău, NU VEI SIMȚI NIMIC. În juru-ți va rula o viață monotonă, fadă, insipidă- GRI.

C.:(râzând haotic) ─Rostind aceste cuvinte îmi pare că nu cunoști starea pe care mi-o dau
nuanțele de gri. Griul e suferință, iar suferința naște monștri. Ce bine că ești aici să îi dresezi!

R.: (nedumerită)─Și m-ai găsit de atâtea ori!(disprețuitoare) Am încetat să fiu conștiința ta,
atunci când am pus suflet. M-am murdărit pe palme de cugetările tale (îi arată palmele, apoi i
le lipește de față), copile! Ai grijă ce-ți dorești, căci, obținându-l, s-ar putea să nu te mai
bucure, deoarece, pe drum, te-ai pierdut pe tine însuți.

C.: ─ Spui că are să piară din... (stă, se uită în jos, își mișcă piciorul, se simte neîncrezător și
îsi reîntoarce privirea în direcția lui R.) măreția puterilor mele? „N-am să ajung pe culme? Se
prea poate. Dar vreau să urc atât cât am să pot, prin mine.”

R.:(reprobator) ─ Iartă-te, copile! Cruță-te de acest impetuos eșec, căci, orice sămânță de
genialitate care a fost sădită în tine, va ajunge să-ți năpădească rațiunea.

C.: (ironic, vizibil jignit, sfidător) ─De-ar fi fost să aud pe altcineva spunând ”conștiința îți
poate nega fantezia”, aș fi râs, iar peste zile, aș fi înnebunit. Nu este cu putință ca eu sa-mi
constat supremația, sa-mi doresc să o accentuez, iar tu, parte din mine, să mă contrazici, să mă
negi. Nu-ți este cu putință! Am știut, iar acum mi se confirmă, că n-are să mă priceapă nici
spiritul pe care-l duc în mine. De aceea mi se frământă între minți poeme pe care nu le las să
se nască, idei pe care le privez de lumina tiparului. Mi-aș scrie creierii în podul palmei, ca,
atunci când mă veți strânge de mână, să nu fie nevoie sa-mi vorbiți! (cu fața la public, cu
reproș) Căci mă irită nemărginit caricaturile care se îmbulzesc să vă iasă pe gură! Și nu-i
nimic mai dureros decât să știu că nu sunt ironii, ci sunt chiar arsenalul cunoștințelor voastre.

R.: ─Și, apoi, adânc, se va lăsa în tine o negură care nu îți va mai permite să mă privești, căci
mă vei pierde. Deoarece, prin zidirea unui perete între tine și mediocritate, nu mă vei mai
putea vedea nici pe mine. Chiar tu ai spus-o: „Sunt parte din tine” și... sunt abjectă- sunt
slăbiciunea ta, așa cum călcâiul i-a fost lui Ahile, sunt acel procentaj din ființa ta, de care
restului de procente îi este rușine- sunt Tu, iar tu mă vei alunga. Poți permite una ca asta?

C.:─ Mă gândesc la mine de parcă aș conta! Îmi spun (țipând)„SUNT EU, SUNT
IMPORTANT!”, iar apoi mă înec în mizeria cotidiană. Știi care îmi e problema? Nu mă
atașez de nimeni.

R.:(ajunsă la capătul puterilor și văzând că nu se poate face înțeleasă, răbufnește!) ─Nici

măcar de tine? (se temperează) Se prea poate să ai dreptate în ceea ce pretinzi, dar pune-te în
situația mea: (ironică, încearcă o ușoară satiră privitoare la incapabilitatea genilui de a-și da
seama de imperfecțiunile și neajunsurile propriei persoane) mi se cere să îndrum un tânăr care
nu se cunoaște pe sine- sunt conștiința lui, dar nu sunt capabilă să-l cârmuiesc spre țărm, pe
timp de furtună. N-aș vrea să o recunosc, dar până și eu sunt copleșită de... neregulile tale, ale
noastre. (trece prin fața lui, îl privește cu atenție, îl atinge cu degetul pe față, el vede prin ea,
iar ea îl pălmuiește)

C.:─Se vede că nu sunt în totalitate aici? Adică, mi s-a părut că, în timp ce îmi vorbeai...
călătoream. Și era atât de... (tulburat). (cea de-a doua palmă- el crede că se dezechilibrează și
cade de pe scaun) Continuă!

R.:─Mai am ce spune? Răspunde-mi, te simți matur?

C.:─Nu m-aș putea convinge să mă maturizez. Sunt ca un Puer aeternus, veșnic puieril,
necopt, ferindu-mă de a intra în situații fără ieșire, veșnic incapabil de a-mi asuma.

R.:─ Și te caracterizează metamorfoza! Ești un Phoenix adormit de indolența față de propriul

destin. Dar poți fi salvat! Și e doar greșeala mea dacă vei fi înghițit de bătrânul ochi al
demonului.

C.:─Sunt mort, prietene! Și tu ești la fel de mort ca și mine. Nu sunt unde aș vrea să mă aflu,
iar asta mă sperie cumplit. Sunt un geamăn al singurătății, răpit de moarte la naștere. (pleacă,
face pentru prima oară contact vizual cu R., aceasta fiind până în acest moment doar o
proiecție a imaginației lui)

R.:─Hai, mă, Costi! Ce DRACU? Vino înapoi! Oamenii ăștia vor un final!

SFÂRȘIT.