Încălcarea prevederilor articolului 8 din Convenţia Europeană pentru

Drepturile Omului
ILAŞCU ŞI ALŢII vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 8.07.2004

VII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

465. Reclamanţii se plîng de faptul că ei nu au putut să corespondeze liber cu
familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să sesizeze liber
Curtea, şi că pentru a face acest lucru au trebuit să apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plîns şi de
faptul că nu puteau fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia cazurilor cînd "preşedintele RMT"
îşi dădea acordul. Ei invocă articolului 8 al Convenţiei, prevederile relevante ale căruia prevăd:
"1. Orice persoană are dreptul la respectare vieţii sale private şi de familie,(...) şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, (...) apărarea
ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora."
466. Guvernul rus a declarat faptul că denunţările reclamanţilor nu au nimic în comun cu
Federaţia Rusă, şi că în orice stare de cauză, sunt nefondate.
467. În cazul observaţiilor făcute de Republica Moldova, la 24 octombrie 2000,
Guvernul Moldovei a declarat faptul că reclamanţii nu aveau accesul la un avocat, şi faptul că
reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe reclamanţi şi nu au putut
menţine legătura în mod normal pe perioada acestora de detenţie. La audierile din 6 iunie 2001,
el a declarat că revenea la poziţia sa exprimată anterior, dar nu a exprimat nici un fel de opinie cu
privire la violările invocate.
468. Guvernul Romîniei a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a coresponda
cu familiile lor şi cu Curtea, nu a fost în conformitate cu cerinţele legale din articolul 8 paragraful
2, în primul rînd deoarece, legea sovietică aplicată în "RMT", nu era o lege validă pe teritoriul
Republicii Moldova, şi în al doilea rînd, deoarece acordul prealabil al "Preşedintelui "RMT" nu
poate fi asimilat unei legi, din cauza lipsei unei garanţii în cazul unui arbitrariu.
469. Curtea consideră că această plîngere se limitează la faptul că reclamanţii nu au fost
lăsaţi să corespondeze în scris în mod liber cu familiile lor şi cu Curtea din închisoare şi la
dificultăţile de a primi vizite de la familiile lor. Cît despre plîngerea de imposibilitate de a sesiza
Curtea din închisoare ea ţine mai mult de articolul 34, pe care Curtea îl va examina aparte.
470. Totuşi, avînd în vedere aceste plîngeri, în cadrul articolului 3 (vezi paragrafele 438,
439, 444, şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat din
punct de vedere al articolului 8.

MERIACRI vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 1.02.2005

ÎN DREPT

I. Pretinsa încălcare a articolului 8 al Convenţiei

25. Reclamantul se plînge de imixtiunea exercitată de către administraţia
instituţiei penitenciare în dreptul său la respectul corespondenţei cu Curtea, cu
avocatul său precum şi, cu alte autorităţi naţionale. Curtea consideră că această
plîngere cade sub incidenţa articolului 8 al Convenţiei, care prevede
următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea … corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora”.

26. Printr-o scrisoare care datează din 28 octombrie 2003 Guvernul a informat
Curtea despre faptul că a propus soluţionarea respectivului caz prin următoarele
măsuri:
- achitarea reclamantului a echivalentului (la rata de schimb existentă la
momentul depunerii cererii) a 890 Euro (14 000 lei moldoveneşti), în calitate de
compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat lui în urma acţiunilor de imixtiune
din partea administraţiei penitenciarului în corespondenţa reclamantului cu
Curtea şi cu avocatul său. Guvernul a menţionat la acest capitol că salariul
minim lunar în Republica Moldova constituia 100 de lei moldoveneşti;
- adresarea unei scuze oficiale reclamantului pentru faptul că administraţia
penitenciarului nu a respectat dreptul său la secretul corespondenţei;
- armonizarea cadrului legal naţional la criteriile Convenţiei cu privire la
drepturile persoanelor condamnate la confidenţialitatea corespondenţei lor cu
Curtea şi cu alte instituţii de drept.

Guvernul a declarat faptul că el deja a modificat legislaţia pertinentă, cu scopul de

a acorda un nivel mai mare de protecţie a drepturilor deţinuţilor (vezi paragrafele
22 – 24). În cazul în care reclamantul ar fi refuzat să accepte propunerile
menţionate mai sus, Guvernul a solicitat Curţii să radieze de pe rolul său cererea
respectivă, în conformitate cu prevederile articolului 37 al Convenţiei.

27. Reclamantul în replica sa, a solicitat Curţii să respingă propunerea

Guvernului. Reclamantul a declarat că oferta de 14 000 de lei moldoveneşti a
fost prea mică, luînd în consideraţie acest fapt, deşi salariul minim constituia
100 de lei moldoveneşti, “coşul minim de consum”, care reprezintă suma lunară
necesară unei persoane pentru a supravieţui, era în octombrie 2003 1 269 lei
moldoveneşti. Mai mult, modificările introduse în legislaţia naţională, au fost
insuficiente, deoarece, deşi cenzura corespondenţei deţinutului cu avocatul său,
cu autorităţile de ocrotire a normelor de drept precum şi, cu instituţii naţionale
şi internaţionale de protecţie a drepturilor omului a fost interzisă, orice altă
corespondenţă în continuare constituia obiectul cenzurii obligatorii, fără nici o
restricţie, fiind reţinută pentru 72 de ore.

28. Curtea notează că părţile nu s-au înţeles asupra termenilor de reglementare

amiabilă a cauzei (vezi paragraful 6 de mai sus). La fel Curtea reaminteşte
 faptul că, în conformitate cu articolul 38 paragraful 2 al Convenţiei, negocierile
de reglementare amiabilă sunt confidenţiale. Regula 62 paragraf 2 a
Regulamentului Curţii prevede în continuare că nici o comunicare scrisă sau
verbală, la fel ca şi nici o ofertă sau concesie făcută în cadrul încercării de
încheiere a unei reglementări amiabile nu trebuie să fie înaintată în cadrul
procedurii contencioase. Prin urmare, Curtea se va pronunţa în baza declaraţiei
făcute de către Guvernul Republicii Moldova în afara cadrului negocierilor de
reglementare amiabilă la 28 octombrie 2003.

29. Curtea reaminteşte că articolul 37 al Convenţiei prevede că Înalta Curte

poate la orice etapă a procedurilor în faţa Curţii să decidă radierea cererii de pe
rolul său în cazurile în care circumstanţele cauzei duc la una din următoarele
concluzii specificate în punctele (a), (b) sau (c) ale primului paragraf al
articolului respectiv. Articolul 37 paragraf 1 (c) prevede faptul că “Curtea poate
hotărî radierea unei cereri de pe rol atunci cînd circumstanţele permit să se
tragă concluzia că pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea
examinării cererii nu se mai justifică”.

Articolul 37 paragraf 1 in fine prevede că “totuşi Curtea continuă examinarea

cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin
Protocoalele sale o cere”.

30. Curtea notează că a specificat într-un număr de cazuri natura şi întinderea

obligaţiilor statului respondent cu privire la confidenţialitatea corespondenţei
deţinuţilor (vezi, printre altele, Silver şi alţii c. Regatului Unit al Marii
Britanii, hotărîre din 25 martie 1983, Seria A, nr. 67; Campbell şi Fell c.
Regatului Unit al Marii Britanii, hotărîre din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80;
McCallum c. Regatului Unit al Marii Britanii , hotărîre din 30 august 1990,
Seria A nr. 183; Campbell c. Regatului Unit al Marii Britanii , hotărîre din 25
martie 1992, Seria A nr. 233; Petra c. Romîniei , nr. 27273/95, Rapoarte ale
hotărîrilor şi deciziilor 1998-VII; Niedbala c. Poloniei , nr. 27915/95, hotărîre
din 4 iulie 2000 (nepublicată); Rehbock c. Sloveniei , nr. 29462/95, Rapoarte
2000 - XI; Poltoratskiy c. Ucrainei , nr. 38812/97, Rapoarte 2003-V).

31. Curtea atent a examinat termenii cuprinşi în declaraţia Guvernului. Luînd în

consideraţie natura declaraţiei făcute de către Guvern la fel ca şi scopul şi
întinderea numeroaselor angajamente cuprinse în aceasta, la fel ca şi suma
compensaţiei propuse (care este corespunzătoare comparativ cu sumele acordate
în cazurile sus menţionate), Curtea consideră continuarea examinării cererii ca
fiind nejustificată (articolul 37 paragraf 1 (c)) (vezi, mutatis mutandis , T.A. c.
Turciei, nr. 26307/95, hotărîre din 9 aprilie 2002).

32. Mai mult, luînd în consideraţie, în special, jurisprudenţa clară şi extinsă cu

privire la problema respectivă (la care s-a făcut referire), este suficient ca
respectul pentru drepturile omului, aşa precum sunt definite în Convenţie şi
Protocoalele sale să nu ceară continuarea examinării cererii (articolul 37
paragraf 1 in fine).
33. La radierea unei cereri de pe rolul său, Curtea poate decide acordarea
cheltuielilor de judecată (Regula 43 paragraf 4 al Regulamentului Curţii). În
 prezentul caz, luînd în consideraţie natura relativ complexă a problemelor pe
care respectiva cerere le-a implicat, la fel ca şi volumul de muncă efectuat de
către reprezentantul reclamantului, Curtea decide să acorde în calitate de
costuri şi cheltuieli suma de 2000 EURO.

OSTROVAR vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 13.09.2005

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

91. Reclamantul, se plînge de faptul că administraţia penitenciarului a

cenzurat corespondenţa cu mama sa şi au interzis vizitele soţiei şi fiicei sale.
Articolul 8 din Convenţie prevede :

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Corespondenţa cu mama sa

1. Prezentările părţilor

92. Guvernul a afirmat că, potrivit articolului 18 din Legea cu privire la

arestul preventiv (a se vedea paragraful 64 supra), o persoană deţinută în arest
preventiv poate coresponda cu rudele sale şi cu alte persoane doar în baza unei
autorizaţii scrise date de către persoana sau autoritatea care instrumentează
cazul. Acea persoană sau autoritate poate impune o limitare justificată a
corespondenţei deţinutului în interesele justiţiei şi în interesele securitaţii şi
ordinii în locul de detenţie. Scrisorile persoanei aflate în arest preventiv sunt
verificate de administraţia penitenciară.
93. Guvernul consideră că prevederile articolului 18 din Legea cu privire la
arestul preventiv au fost accesibile şi formulate cu o precizie suficientă pentru a
asigura unei persoane o conduită adecvată în situaţia creată. Ei reamintesc, că
reclamantul a lucrat în calitate de procuror, şi prin urmare trebuia să cunoască
prevederile articolului 18, şi pentru orice eventualitate el fusese informat despre
toate drepturile şi obligaţiile sale potrivit Codului de Procedură Penală.
94. Reclamantul nu dispunea de o autorizaţie pentru a coresponda cu rudele
sale sau cu alte persoane, ţinînd cont de caracterul social-periculos al acţiunilor
sale şi de interesele justiţiei.
95. Guvernul, de asemenea, invocă că corespondenţa cu mama sa nu era
singura cale de a avea contact cu lumea din afară, odată ce acesta primea vizite
din partea familiei sale. (a se vedea paragraful 57 supra).
 96. Reclamantul afirmă că administraţia penitenciarului nu l-a informat nici
pe el, nici pe mama sa despre necesitatea de a înainta o cerere în scopul obţinerii
autorizării de a coresponda. Nici nu a fost emis vreo decizie temeinică pentru a
restrînge dreptul reclamantului la corespondenţă. Mai mult, în speţă, interzicerea
corespondenţei cu mama sa nu era necesară într-o societate democratică.

2. Aprecierea Curţii

97. O ingerinţă contravine articolului 8 din Convenţie, dacă nu este „în

conformitate cu legea”, şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime
dintre cele menţionate la paragraful 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie
să fie „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii scopului (a se
vedea hotărîrile: Silver şi Alţii c. Marii Britanii, 25 martie 1983, Seria A nr. 61,
p. 32, §84;, 25 Campbell c. Marii Britanii martie 1992, Seria A nr. 233, p. 16,
§34; Calogero Diana c. Italiei, 15 noiembrie 1996, Rapoarte 1996-V, p. 1775,
§28; Petra c. Romîniei, 23 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VII, p. 2853,§ 36).
98. Expresia „în conformitate cu legea” nu implică doar respectarea dreptului
intern, dar se referă, de asemenea, la calitatea acelui drept ( Halford c. Marii
Britanii hotărîre din 25 iunie 1997, Rapoarte 1997-III, p. 1017, § 49). Curtea
reaminteşte că, dreptul intern trebuie să indice cu claritate maximă scopul şi
modul de exercitare a discreţiei pertinente conferite autorităţilor publice, astfel
încît să asigure persoanelor fizice un nivel minim de protecţie la care au dreptul
cetăţenii, fiind respectată supremaţia legii într-o societate democratică
(Domenichini c. Italiei hotărîre din 15 noiembrie 1996, rapoarte 1996-V, p.
1800, §33).
99. Este vădit faptul că a existat o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în
exercitarea dreptului reclamantului la corespondenţă. În prezentările sale,
Guvernul face referire la articolul 18 din Legea cu privire la arestul preventiv, (a
se vedea paragraful 64 supra) ce a servit temei legal la interceptarea
corespondenţei reclamantului cu mama sa.
100. Curtea consideră că prevederea dată a întrunit cerinţa pentru
admisibilitate. Cu toate acestea, situaţia se schimbă în cazul cerinţei de
previzibilitate. Prevederea nu elucidează nici o distincţie între diversele
categorii de persoane cu care deţinuţii pot coresponda. De asemenea, nu se
prevede expres existenţa vre-unui principiu potrivit căruia se va acorda sau s-ar
refuza autorizaţia, cel puţin pînă la 18 iulie 2003, dată la care prevederea dată a
fost modificată (a se vedea paragraful 65 supra). Este de asemenea, de remarcat
că în prevedere s-a omis specificarea perioadei de timp în cadrul căreia poate fi
aplicată restricţia la corespondenţă. Nu s-a făcut nici o menţiune asupra
posibilităţii preschimbării refuzului de a emite autorizaţia sau privind autoritatea
competentă să decidă o astfel de schimbare (a se compara cu Calogero Diana c.
Italiei, citată supra, §§ 32-33).
101. Reieşind din cele menţionate, Curtea conclude că articolul 18 din Legea
cu privire la arestul preventiv nu indică cu exactitate scopul şi modul de
exercitare a discreţiei de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice în
privinţa restricţiilor la corespondenţa deţinuţilor. De aici, rezultă că ingerinţa de
care s-a plîns reclamantul nu a fost “în conformitate cu legea”, în sensul
articolului 8 din Convenţie.
 102. Prin urmare, Curtea constată încălcarea articolului 8 din Convenţie
privind nerespectarea dreptului reclamantului la corespondenţă cu mama sa.

B. Contactele cu soţia şi fiica sa

1. Prezentările părţilor

103. În observaţiile sale din 31 mai 2004 asupra admisibilităţii şi fondului

cauzei, Guvernul nu respinge alegaţia reclamantului potrivit căruia el nu a putut
primi vizite din partea soţiei şi fiicei sale. Ei doar au accentuat, că potrivit
articolului 19 din Legea cu privire la arestul preventiv (a se vedea paragraful 66
supra), a fost nevoie de obţinerea unei autorizaţii pentru vizite. În observaţiile
sale suplimentare asupra fondului din 10 mai 2005, Guvernul a informat că astfel
de vizite nu i-au fost acordate deoarece soţia reclamantului nu a prezentat nici o
cerere oficială. În orice caz, Guvernul argumentează că odată ce reclamantul a
dispus de dreptul de a primi vizite de la mama sa, el a avut contact cu lumea din
afară. Cu referire la ingerinţa în conformitate cu articolul 19 din Legea cu
privire la arestul preventiv, Guvernul susţine că s-a acţionat potrivit legii,
urmărindu-se scopul legitim de păstrare a ordinii publice şi prevenirei crimelor,
fapt necesar într-o societate democratică.
104. Reclamantul susţine, că soţia sa a cerut personal într-o instanţă de
judecată de I grad acordarea autorizaţiei pentru vizite, însă judecata a refuzat-o.
Faptul că reclamantul s-a plîns procurorului şi a contestat interzicerea vizitelor
în procesele de judecată ulterioare, este o dovadă a acestor fapte. În orice caz,
interferenţa nu a avut scop legitim şi nu era necesară într-o societate
democratică.

2. Aprecierea Curţii

105. Orice detenţie care este legitimă în temeiul articolului 5 din Convenţie,
determină prin natura sa o limitare de la viaţa privată sau familiară. Cu toate
acestea, dreptul la familie este o parte esenţială a dreptului deţinutului de a fi
respectat de administraţia închisorii care trebuie să asigure menţinerea
contactului cu apropiaţii din familie (a se vedea spre exemplu, Messina c. Italiei
(nr.2), nr. 25498/94, § 61, CEDO 2000-X). În acelaşi timp, Curtea recunoaşte că
este necesară instituirea unei măsuri de control asupra contactelor deţinuţilor cu
lumea de afară şi nu este în sine incompatibilă cu prevederile Convenţiei (a se
vedea , de exemplu, mutatis mutandis , caz. Siver şi Alţii c. Marii Britanii , citat
supra, § 98).
106. Referitor la respingerea cererilor înaintate de reclamant Procuraturii
Generale şi instanţelor de judecată, prin care acesta cerea dreptul de a primi
vizite de la familia sa (a se vedea paragrafele 41-55 supra), Curtea consideră că
aici a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la întrevederi cu soţia şi fiica
sa. Curtea acceptă că interferenţa s-a bazat pe articolul 19 din Legea cu privire
la arestul preventiv.
107. Din considerente similare, ca şi în cazul articolului 18 (a se vedea
paragrafele 100-101 supra), Curtea consideră că prevederea dată nu întruneşte
cerinţa de previzibilitate. Astfel, aceasta consideră că articolul 19 din Legea cu
privire la arestul preventiv nu indică cu exactitate scopul şi modul de exercitare
 a discreţiei de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice privind restricţiile
impuse deţinuţilor vis-a-vis de contactele cu familia şi alte persoane şi, astfel,
ingerinţa de care s-a plîns reclamantul nu a fost „în conformitate cu legea”.
108. Astfel, Curtea constată încălcarea articolului 8 din Convenţie privind
nerespectarea dreptului reclamantului la întrevedere cu soţia şi fiica sa.

ŞARBAN vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 4.10.2005

V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 § 1 DIN CONVENŢIE

125. Reclamantul, de asemenea, a pretins că conversaţiile cu avocatul său au

fost interceptate sau înregistrate şi că autorităţile au omis să asigure condiţii
corespunzătoare pentru discuţiile confidenţiale cu avocatul său, fapt ce contravine
articolului 8 § 1 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de

familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”

A. Argumentele părţilor

126. Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 8 din Convenţie, de

interferenţa administraţiei izolatorului în dreptul său de a comunica confidenţial
cu avocatul său. Acesta putea să comunice cu avocatul său doar prin intermediul
unui paravan de sticlă cu găuri care împiedica desfăşurarea unei discuţii normale.
Potrivit acestuia, nu existau garanţii că conversaţiile lor nu erau interceptate sau
înregistrate de administraţia izolatorului, pe care reclamantul o suspecta de
aceasta. Mai mult ca atît, acesta şi avocatul său nu puteau lucra împreună asupra
oricăror documente sau să facă schimb de ele. Reclamantul susţine că cererea sa
depusă la Curte a fost semnată de avocatul său, iar procura de reprezentare de
avocatul său a semnat-o mai tîrziu, în timpul unei şedinţe de judecată.
Reclamantul a prezentat o hotărîre a Baroului Avocaţilor din Moldova de
desfăşurarea a unei greve la 1-3 decembrie 2004 privind sistarea participării la
procesele de audiere a persoanelor deţinute în izolatorul CCCEC, pînă cînd
administraţia izolatorului va conveni să pună la dispoziţia avocaţilor încăperi
pentru întrevederi confidenţiale cu clienţii săi.
127. Guvernul a susţinut că legislaţia naţională asigura dreptul la întrevederi
confidenţiale cu avocatul fără limitarea numărului şi duratei lor, precum şi
siguranţa reclamantului şi a avocatului său. Datorită caracterului periculos al
crimelor contracarate de CCCEC, izolatorul acestuia trebuia să fie dotat cu o
încăpere pentru întrevederi, unde avocaţii şi clienţii săi erau separaţi de un
paravan de sticlă cu găuri ce asigura discuţia normală a acestora. Guvernul a
accentuat că încăperea nu a fost niciodată dotată cu careva mijloace tehnice de
înregistrare sau audiere, după cum s-a demonstrat prin înregistrarea video şi
fotografiile acelei încăperi prezentate Curţii. Plus la aceasta, judecătoria Centru a
confirmat acest fapt în încheierea sa din 3 decembrie 2004.

B. Aprecierea Curţii

128 Curtea reaminteşte că întrevederea confidenţială cu avocatul este

protejată de Convenţie, ca o importantă garanţie a dreptului la apărare a unui
acuzat, omisiunea căreia ar afecta esenţial utilitatea asistenţei acordate de un
avocat (a se vedea Ocealan c. Turciei [GC], nr. 46221/99, §§ 132 şi 133, CEDO
2005 - ...). În timp ce o asemenea plîngere ar fi examinată în mod normal potrivit
articolelor 5 sau 6 din Convenţie - neinvocate de reclamant în acest context -, nu
se exclude faptul că o astfel de problemă ar putea fi înaintată potrivit articolului
8, în special dacă se pretinde că administraţia a interceptat discuţiile lor.
129. Totuşi, în speţă reclamantul nu a prezentat nici o probă în susţinerea
alegaţiilor sale. Prin urmare, acest capăt de acuzare nu este fondat.
130. De asemenea, reclamantului a pretins că paravanul de sticlă a constituit
un obstacol în pregătirea apărării sale cu avocatul său. Cu toate că paravanul
respectiv ar fi putut crea anumite obstacole în comunicarea efectivă cu avocatul
său (ceea ce se sugerează prin greva desfăşurată de Baroul Avocaţilor din
Moldova), în aparenţă dificultăţile din cauza dată, nu l-au împiedicat pe
reclamant la pregătirea unei apărări efective în faţa instanţelor judecătoreşti
naţionale.
131. În lumina celor menţionate supra, Curtea constată că nu a avut loc
încălcarea articolului 8 din Convenţie.

GUŢU vs MOLDOVA
Hotărîrea din 7.06.2007

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

A. Argumentele părţilor

1. Guvernul a fost de acord cu faptul că intrarea colaboratorilor de poliţie în grădina din faţa casei
reclamantei a constituit o imixtiune în respectarea dreptului acesteia la domiciliu, garantat de
articolul 8 din Convenţie. Totuşi, interferenţa a fost “prevăzută de lege”. Potrivit Guvernului,
interferenţa s-a bazat pe articolul 13(19) din Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990, şi în
particular pe dispoziţiile ce autorizau intrarea în locuinţe private fără consimţămîntul proprietarului
şi cercetarea lor în scopul curmării infracţiunilor şi urmării persoanelor suspectate de comiterea unei
infracţiuni. De asemenea, Guvernul a susţinut că imixtiunea a urmărit un scop legitim şi că a fost
necesară într-o societate democratică.
2. Reclamanta nu a fost de acord cu Guvernul şi a susţinut că imixtiunea nu a fost prevăzută
delege, nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.

B. Aprecierea Curţii

3. Este indisputabil că intrarea colaboratorilor de poliţie pe proprietatea reclamantei, în grădina

din faţa casei, a constituit o imixtiune în dreptul acesteia la respectarea domiciliului. O astfel de
imixtiune încalcă dispoziţiile articolului 8 dacă nu este “prevăzută de lege”, nu urmăreşte unul sau
mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate în paragraful 2 şi, în plus, nu este “necesară într-o
societate democratică” pentru atingerea scopului urmărit (a se vedea următoarele hotărîri: Silver şi
alţii c. Marii Britanii, 25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 32, § 84; Campbell c. Marii Britanii, 25
martie1992, Seria A nr. 233, p. 16, § 34; Calogero Diana c. Italiei, 15 noiembrie 1996, Rapoarte
1996-V, p. 1775, § 28; şi Petra c. Romîniei, 23 septembrie 1998, Rapoarte1998-VII, p. 2853, § 36).
4. Expresia “prevăzută de lege” impune nu doar respectarea dreptului intern, ci se referă şi la
calitatea legii (a se vedea Halford c. Marii Britanii, Rapoarte 1997-III, p. 1017, § 49). Curtea
reiterează că dreptul intern trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea exercitării
marjei de apreciere a autorităţilor publice astfel încît să asigure indivizilor gradul minim de protecţie
la care sunt îndreptăţiţi cetăţenii potrivit preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se
vedea Domenichini c. Italiei, Rapoarte 1996-V, p. 1800, § 33).
5. În observaţiile sale, Guvernul s-a referit la articolul 13(19) din Legea cu privire la poliţie ca
fiind, în opinia sa, temeiul legal al imixtiunii.
6. Analizînd articolul respectiv, Curtea notează că nici una din situaţiile descrise în acesta nu era
aplicabilă prezentei cauze. În particular, colaboratorii de poliţie nu curmau vreo infracţiune şi nu
urmăreau vreo persoană suspectă, fără a menţiona oricare altă situaţie prevăzută în articolul 13(19).
Mai mult, Curtea este de părerea că o interpretare extensivă a acestor dispoziţii, similară celei făcute
de Guvern, va fi contrară articolului 29 din Constituţie care proclamă principiul inviolabilităţii
domiciliului şi prevede într-un mod exhaustiv posibilele derogări de la acesta. Derogările par a fi pe
de parte compatibile cu circumstanţele prezentei cauze. Rezultă că imixtiunea reclamată nu a fost
“prevăzută de lege” în sensul articolului 8. În consecinţă, nu este necesară examinarea condiţiei dacă
imixtiunea a urmărit un scop legitim şi dacă a fost “necesară într-o societate democratică”.
7. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie în legătură
cu respectarea dreptului reclamantei la inviolabilitatea domiciliului său.

CIORAP vs MOLDOVA
HotărîreA din 19 iunie 2007

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

A. Pretinsa cenzurare a corespondenţei

97. Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 8 din Convenţie de pretinsa cenzurare a
corespondenţei acestuia.
98. Guvernul a susţinut că nu a fost cenzurată corespondenţa reclamantului decît doar în cazurile
stabilite de lege. Cînd legea excepţional permite cenzurarea corespondenţei, aceasta cerea în mod
prioritar autorizaţia instanţei de judecată (a se vedea paragraful 45 de mai sus). Numai scrisorile
adresate reclamantului şi totodată administraţiei izolatorului erau deschise şi citite de administraţie.
Nici una din cele 580 de scrisori adresate personal reclamantului nu au fost citite. În suportul
susţinerilor sale Guvernul a prezentat copii a cîtorva pagini din registrul de intrare conform căruia
numeroasele scrisori adresate reclamantului erau „sigilate”. În suplimentar două semnături a
reclamantului confirmau că în aceste două ocazii el a recepţionat scrisorile în plicuri sigilate. De
asemenea, Guvernul a sugerat că unele din scrisorile prezentate de reclamant care purtau ştampila şi
inscripţii puteau fi falsificate.
99. În lumina acestui caz, Curtea este chemată să verifice dacă a existat o interferenţă în dreptul
reclamantului potrivit articolului 8, dacă această interferenţă a fost „prevăzută de lege”, urmărind un
scop legitim în sensul paragrafului 2 al aceluiaşi articol şi dacă a fost „necesară într-o societate
democratică” (a se vedea, Messina v. Italia (nr. 2), nr. 25498/94, § 63, CEDO 2000-X; Ostrovar v.
Moldova, citat mai sus, § 97). Analiza va cuprinde fiecare criteriu în parte.

1. Dacă a existat o interferenţă în dreptul reclamantului la corespondenţă

100. Curtea notează că numeroasele scrisori expediate în adresa reclamantului în 2001-2003 de la

diferite agenţii de drept, organizaţii în domeniul drepturilor omului precum şi spitalul de psihiatrie,
conţineau o ştampilă sau o altă inscripţie (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Curtea de asemenea
notează că toate scrisorile menţionate mai sus erau adresate numai reclamantului. Referitor la
falsificarea scrisorilor, Curtea notează că Guvernul nu a identificat care din scrisori sunt suspectate
de falsificare şi nici nu a prezentat careva probe întru susţinerea afirmaţiilor sale. Prin urmare, în
continuare nu există nici un raţionament pentru Curte de a avea dubii asupra autenticităţii acestor
scrisori.
101. Curtea rezumă, că contrar susţinerilor Guvernului, este destul de evident în dosar că unele
din ultimele corespondenţe a reclamantului au fost deschisă de administraţia izolatorului.
Prin urmare, drept consecinţă a existat o interferenţă în dreptul reclamantului la respectul
corespondenţei sale.

2. Dacă interferenţă a fost „prevăzută de lege”

102. Curtea reaminteşte că expresia „în conformitate cu prevederile legale” nu necesită o

specificare a legislaţiei naţionale, dar de asemenea solicită ca legislaţia să fie calitativă (Halford v.
the United Kingdom hotărîre din 25 Iunie 1997, Rapoartele de hotărîri şi decizii 1997-III, p. 1017, §
49). Legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi maniera discretă de
înfăptuire, care este conferită autorităţilor publice, ca să garanteze indivizilor minimul nivel de
protecţie, de care aceştia beneficiază potrivit regulilor stabilite prin lege într-o societate democratică
(Domenichini v. Italia hotărîre din 15 Noiembrie 1996, Repoarte 1996-V, p. 1800, § 33).
103. Curtea notează că reclamantului nu i s-a permis acces la regulamentul de ordine internă a
izolatorului, inter alia, şi la modul de prelucrare a corespondenţei acestuia pînă în decembrie 2003
(a se vedea paragraful 17 de mai sus). Deşi atît legislaţia nouă cît şi cea veche permitea posibilitatea
de deschidere corespondenţei deţinuţilor în anumite condiţii, Curtea observă că procedura stabilită
de lege nu a fost respectată în cazul reclamantului. În special, Guvernul nu a prezentat careva probe
precum că o instanţă a autorizat deschiderea anumitor scrisori menţionate mai sus, care constituia
unica condiţie întru deschiderea corespondenţei (a se vedea paragrafele 45 şi 98 de mai sus).
104. Se pare că deschiderea corespondenţei reclamantului a fost efectuată fără o autorizaţie a
vreo unei instanţe, creînd astfel o imixtiune în legislaţia naţională. Astfel, drept urmare aceasta nu a
fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 8 al Convenţiei. În lumina acestor constatări, Curtea nu
consideră necesar de a verifica dacă această interferenţă a fost „necesară într-o societate
democratică”.
Prin urmare, drept consecinţă a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie în legătură cu
cenzurarea corespondenţei reclamantului.

B. Pretinsa omisiune de a garanta condiţii acceptabile de întrevederi cu membrii de familie a

reclamantului.

105. Reclamantul de asemenea s-a plîns de faptul că dreptul său de a se întrevedea cu rudele sale
şi cu prietena sa au fost drastic interzise. În special, acestuia nu i s-a permis să aibă vre-un contact
fizic cu aceştia, cu excepţia numai a cîtorva ocazii prin care acesta a comunicat cu ei prin
intermediul paravanului de sticlă. Faptul că acesta trebuia să stea în una din cele cinci cabine de
întrevederi care erau situate una după alta, prezumă imposibilitatea existenţei unui mediu intim.
106. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a avut vreo careva relaţie de familie cu soţia acestuia
şi cu copilul din 2002, cînd acesta a optat pentru divorţ şi custodia feciorului său. Toate demersurile
sale de a avea întrevedere cu prietena sa şi cu copilul acesteia au fost satisfăcute, inclusiv şi
întîlnirea cu aceştia într-o cameră separată şi pe o durată lungă de timp, care a fost confirmată cu
mai multe aprobări a unor asemenea întîlniri în anul 2004. În suplimentar, paravanul de sticlă în
cabina de sticlă este prevăzut pentru „vizite de scurtă durată” şi acesta era necesar din anumite
motive de securitate care nici într-un mod nu împiedica discuţiilor libere între aceştia.
107. Curtea reiterează că orice detenţie care este legală potrivit articolului 5 din Convenţie
codiţionează după specific o limitare în viaţa privată şi familială şi impunerea anumitor măsuri de
control asupra deţinuţilor cu lumea din afară, care după sine nu sunt incompatibile cu prevederile
Convenţiei (a se vedea Van der Ven v. Olandei, nr. 50901/99, § 68, CEDO 2003-II). Totuşi, deţinuţii
”continue să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate prin prisma
Convenţiei cu excepţia „dreptului la libertate” (Hirst v. Marea Britanie (nr. 2) [MC], nr. 74025/01, §
69, CEDO 2005-...). Acest fapt, pe lîngă toate, este o parte esenţială a dreptului deţinutului de-ai
respecta viaţa familială şi autorităţile penitenciare trebuie să-l asiste pe acesta în menţinerea
contactului cu familia sa apropiată (a se vedea Messina v. Italia (nr. 2), menţionat mai sus, § 61).
Supus anumitor măsuri de securitate necesare, deţinutului trebuie să-i fie permise întrevederi nu
numai cu rudele acestuia dar de asemenea şi cu alte persoane care doresc să-l viziteze (a se vedea
paragraful 48 de mai sus). Curtea într-un final reiterează că aceasta este „o parte esenţială a ambelor
vieţi private şi că reabilitarea deţinuţilor şi anume contactul acestora cu lumea din afară trebuie să fie
menţinut la maxim practicabil, în vederea facilitării reintegrării acestora în societate la momentul
ispăşirii pedepsei, şi aceasta se poate îndeplini numai dacă acestora li se va permite de a avea
întrevederi cu prietenii lor şi prin permiterea de a coresponda cu aceştia şi cu alţii” (X. v. the Marea
Britanie, nr. 9054/80, D.R. 30 p. 113). Drept urmare, vizitele prietenii reclamantului şi a fiicei
acesteia, precum şi a surorii acesteia, cade sun protecţia articolului 8 al Convenţiei.
108. Curtea va verifica corespunderea măsurilor care au fost luate faţă de reclamant în baza unui
test obişnuit (a se vedea paragraful 99 de mai sus).

1. Dacă a existat o interferenţă în dreptul reclamantului potrivit articolului 8 din Convenţie

109. În timp ce Guvernul nu a prezentat vreo careva evidenţă susţinerilor sale precum că
întrevederile într-o cameră separată au fost permise în 2003, reclamantul în acest sens, a prezentat
un exemplu care demonstra că întîlnirea cu prietena sa şi cu sora acesteia a fost refuzată fără careva
motive (a se vedea paragraful 35 de mai sus).
110. Totuşi, pe durata proceselor care au fost iniţiate de reclamant în faţa instanţelor naţionale,
nici una din autorităţile naţionale implicate în litigiu nu a susţinut că reclamantul a beneficiat de
întrevederi cu vizitatori într-o cameră separată. Mai probabil, că acestea au susţinut că aceste
întrevederi nu au fost permise potrivit regulilor din penitenciare şi că paravanul de sticlă era necesar
pentru anumite motive de securitate, argument acceptat de instanţe (a se vedea paragraful 36 de mai
sus).
111. Curtea concluzionează că, cel puţin pe durata anului 2003, reclamantului i s-a refuzat
întrevederi cu sora şi cu prietena acestuia într-o cameră separată şi că ei s-au întîlnit în una din
cabinele de sticlă care erau separate de vizitatori de un paravan de sticlă. Prin urmare, drept
consecinţă, a existat o interferenţă în dreptul reclamantului de a se întîlni cu vizitatorii săi în condiţii
private.

2. Dacă interferenţă a fost „prevăzută de lege”

112. Curtea notează că Guvernul nu s-a referit la vre-un act legal în scopul motivării instalarea
paravanului de sticlă în cabinele destinate întrevederilor între deţinuţi şi vizitatorii acestora. O
specificare care poate fi considerată că autorizează asemenea măsuri, este găsită în articolul 19 (3)
din Legea cu privire la arestul preventiv (a se vedea paragraful 40 de mai sus), care stipulează
următoarele: „[întrevederile autorizate au loc sub controlul administraţiei centrului de arest
preventiv”. Curtea consideră că această specificare este una foarte generală şi nici-o formulare care
o completează nu se respectă după regulament care simplu repetă această stipulare.
113. Nici un act oficial se pare că nu conţine careva detalii despre semnificaţia acestei fraze, care
sugerează că fiecărei administraţii al unui centru de detenţie i se acordă împuterniciri destul de mari
asupra manierei specifice de implementare a controlului asupra întrevederilor. La respingerea
plîngerilor reclamantului, administraţia s-a bazat pe paragraful 53 (4) al Statutului izolatorului nr.
13, document care nu a fost prezentat Curţii şi niciodată nu a fost prezentat instanţelor naţionale. În
lumina celor menţionate mai sus şi ţinînd cont că regulamentul izolatorului nu au fost publicat (a se
vedea paragraful 17 de mai sus), este cazul să catalogăm că Statutul izolatorului nr. 13 (specificare,
acesta nu este acelaşi document ca regulamentul izolatorului) de asemenea nu a fost un document
publicat şi accesibil.
114. În timp ce faptele menţionate mai sus clar sugerează interferenţa în dreptul reclamantului
care nu a fost „prevăzută de lege” potrivit articolului 8 § 2 din Convenţie, Curtea consideră că nu
trebuie să ia o viziune definitivă în acest sens, decît numai după raţionamentele care vor fi
menţionate mai jos.

3. Dacă interferenţa a urmărit un scop legitim

115. Curtea consideră că limitarea manierei de menţinere a contactului cu lumea de afară, inclusiv
instalarea unor bariere fizice cum ar fi paravanul de sticlă, poate urmări un scop legitim în protecţia
siguranţei publicului şi prevenirea dezordinii şi crimelor, în sensul paragrafului 2 a articolului 8 din
Convenţie.

4. Dacă interferenţa a fost necesară „într-o societate democratică”

116. Curtea notează că Guvernul a invocat motive de securitate pentru a justifica necesitatea
separării reclamantului de vizitatori prin intermediul paravanului de sticlă. Acest raţionament, de
asemenea, a fost înaintat şi de instanţele naţionale în respingerea plîngerii reclamantului.
117. Curtea observă că instanţele naţionale nu au încercat să stabilească natura securităţii
problemei specificate în cazul reclamantului. Instanţele naţionale înseşi s-au limitat la necesitatea
generală de a păstra siguranţa deţinuţilor şi a vizitatorilor. Curtea notează că reclamantul a fost
acuzat de escrocherie (a se vedea paragraful 7 de mai sus). În absenţa unui risc al unei înţelegeri
prealabile, comiterii unor infracţiuni repetate sau al unei evadări, se poate raţional de presupus că
permiterea reclamantului de a se întrevedea cu vizitatorii săi nu avea să creeze un risc de securitate.
Această concluzie este întărită de faptul că reclamantului i s-au permis o serie de vizite în numeroase
ocazii în 2004 (a se vedea paragraful 106 de mai sus) şi nu s-a susţinut că personalitatea
reclamantului sau careva alte circumstanţe petrecute în 2003 esenţial s-au schimbat în 2004.
118. În timp ce există multe cazuri în care restricţiile deţinutului cu lumea din afară se impuneau
ca necesare, asemenea situaţie nu se impunea în cazul dat. Autorităţile naţionale nu au adus careva
evidenţă a unui pericol din partea reclamantului, drept urmare confirmînd inexistenţa acestuia prin
permiterea întîlnirii acestuia cu vizitatori în condiţii private în anul 2004. Faptul că instanţele
naţionale au permis asemenea întrevederi (a se vedea paragraful 39 de mai sus) de asemenea
confirmă această concluzie. Pe de altă parte, efectul creat pe durata unei perioade lungi de timp (de
aproape 1 an în 2003) în care reclamantul nu a putut avea orice contact fizic cu vizitatorii acestuia,
faptul că el menţinea relaţia cu aceştia prin corespondenţă şi întîlniri cu aceştia în izolator (a se
vedea paragraful 37 de mai sus) precum şi barierele fizice care au existat în discuţia liberă a acestora
în cabinele de sticlă, nu pot fi trecute cu vederea (a se vedea prezentările CPT, paragraful 47 de mai
sus, şi susţinerile incontestabile ale reclamantului referitoare la lipsa de intimitate în cele 5 cabine de
sticlă situate una după alta, menţionate în paragraful 105 de mai sus). În lipsa unei necesităţi a
acestor stricte restricţii în drepturile reclamantului, autorităţile naţionale au omis să respecte balanţa
echitabilă între scopul urmărit şi drepturile reclamantul potrivit articolului 8.
119. Prin urmare, drept consecinţă, a existat o încălcare articolu articolului 8 din Convenţi