Sunteți pe pagina 1din 14

ARHIEPISCOPIA „DUNĂRII DE JOS”

PROTOIERIA NICOREȘTI

„PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA, ÎN SLUJBA


BISERICII ȘI AL NEMAULUI ROMÂNESC”

PR. GOTU EMILIAN

NICOREȘTI

2017
Introducere

„Cei mai mulți știu că Patriarhul Justinian, care a dominat viața bnoastră bisericeascăă timp
de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă și bine
zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuțită, voință de cremene, dârz în înțelepciune
și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios
tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna
gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiții. A fost un geniu al
rezoluției. Mai puțin știu însă, că om fiind, nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin, inclusiv
omenia. Prin această imensă omenie românească ne-a fost tuturor, Părinte, în cel mai autentic
înțeles al cuvântului: preoților, călugărilor, credincioșilor de toată mâna. Multe suferințe s-au alinat
prin jertfa sa, multe biserici s-au desăvârșit prin obolul său. Părinte le-a fost chiar subalternilor. Un
permanent și necruțător dialog se consuma între autoritatea omului de administrație și bunătatea
părintelui duhovnicesc.”1

Studiul de față își propune să scoată în evidență activitatea Patriarhului Justinian desfășurată
într-o societate vitregă am putea spune, într-un timp tulburător pentru viață bisericească, însă cu
toate aceste opreliști, vrednicul de pomenire patriarhul Justinian a reușit să înfăptuiască o bogată
și rodnică activitate pastorală, misionară și administrativă.

Avem datoria să cunoaștem cu de-amănuntul firul istoric al activității patriarhului Justinian


Marina, și nu numai, pentru a putea înțelege modul în care viața credincioșilor și activitatea
Bisericii s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Iar dacă sunt momente în care am putea avea dubii sau
nemulțumiri în ceea ce privește modul de acțiune al acestuia, nu trebuie să uităm regimul și
contextul în care acesta a trăit și și-a desfășurat activitatea

1
Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, „Evocare”, în Patriarhii României – evocări
omagiale, p. 22.
I. Patriarhul Justinian Marina – repere biografice

„S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judelul Vâlcea,
în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit
de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai
târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul
gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o
veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet
deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.
Frământat de dorul sfânt al slujirii Sf. Altar şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în 1915
a intrat la Seminarul teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923,
obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului depus la Şcoala normală din
acest oraş.

Şi-a început lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară
din satul Olteanca, jud. Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924, s-a transferat, tot ca învăţător,
la şcoala primară din comuna Băbeni, jud. Vâlcea. Căsătorindu-se cu Lucreţia Popescu, fiica
preotului Pavel şi Gheorghiţei Popescu, din comuna Braloştiţa, jud. Dolj, la 14 octombrie 1924
s-a preoţit pe seama parohiei Băbeni. Îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit
un adevărat apostol şi luminător. În anul 1925 s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti
şi a obţinut licenţa în 1929. În anul următor a demisionat din învăţământul primar şi s-a
consacrat slujirii preoţeşti.

Puterea sa de muncă şi spiritul de bun gospodar s-au vădit din plin la parohia Băbeni, jud.
Vâlcea, unde erau trei biserici, pe care le-a găsit într-o stare deplorabilă. În vara anului 1925 a
renovat complet biserica parohială, cu hramul Buna Vestire, făcându-i temelie din beton armat,
consolidări la zidărie, învelitoare din tablă de fier şi pictură nouă. A cumpărat un al doilea
clopot, veşminte şi diferite obiecte de cult şi a împrejmuit cu gard de stejar curtea bisericii,
separând-o de cimitir şi de casa parohială. În anii următori a reparat din temelie până la acoperiş
cele două biserici filiale, Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru, aflate în ruină, aducându-le în stare de
folosire. Sumele necesare acestor lucrări le-a strâns prin osârdie proprie de la credincioşi şi de
la unii donatori mai înstăriţi de pe raza parohiei.
Totodată, a constituit corul bisericii, din elevi de la şcoala primară, care a dat în mod
constant răspunsurile armonice la Sf. Liturghie, şi a înfiinţat un comitet cultural, împreună cu
care a organizat serbări populare şi şezători săteşti. S-a remarcat şi prin predicile duminicale,
fiind apreciat ca un bun cuvântător bisericesc. Încât, consilierul referent eparhial care i-a făcut
inspecţia la parohie în 1933, pe bună dreptate scria în raportul său: „Plin de energie şi cu spirit
organizatoric, bun slujitor şi predicator, Preotul Ioan Marina este animat de cele mai alese
sentimente faţă de enoriaşii săi, este dotat cu simţul realităţii şi mai presus de orice este un preot
cu mult prestigiu moral.”2

În urma celui de-al Doilea război Mondial, în Moldova erau vizibile ruinele și pagubele
produse; problema socială era prezentă și cuprinsul Eparhiilor Moldovei, ceea ce a determinat
pe Mitropolitul Irineu Mihălcescu să ceară Ministerului Cultelor deschiderea unui al doilea post
de arhiereu vicar. În urma aprobării acestei cereri, mitropolitul Irineu, a recomandat și a cerut
stăruitor pe preotul Ioan Marina, văduv de mai bine de zece ani și dedicat părinte pentru cei doi
copii ai săi. „În propunerea înaintată Sfântului Sinod, marele teolog şi cărturar Irineu
Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, îl caracteriza astfel pe părintele Ioan Marina: "Este un preot
cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de iniţiativă şi un spirit
organizatoric, cum puţini oameni am cunoscut în viaţa mea. În Eparhia Olteniei este cel mai
respectat, cel mai stimat şi mai iubit de toată lumea, pentru cinstea şi înţelepciunea sa. Este
singurul om pe care-l socotesc capabil să facă faţă situaţiei în care se găseşte Sfânta Mitropolie
a Moldovei în aceste grele împrejurări.”3

În data de 30 iulie 1945, Sfântul Sinod acceptă propunerea mitropolitului Irineu, și preotului
Ioan Marina i-a fost acordat rangul ierarhic de Arhiereu purtând titulatura de „Vasluianul”.
Astfel, „în ziua de 11 august 1945 a fost tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia, când a
primit patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în arhimandrit. În acceaşi zi, în Catedrala
mitropolitană, la slujba Vecerniei, s-a săvârşit ipopsifierea arhimandritului Justinian Marina.
Hirotonia în arhiereu a avut loc Duminică, 12 august 1945, în Catedrala din laşi, în cadrul
slujbei Sf. Liturghii, şi a fost săvârşită de mitropolitul Irineu Mihălcescu, împreună cu episcopul
Antim Nica şi arhierul Valeriu Moglan. În cuvântarea rostită după hirotonie, noul arhiereu-

2
Gheorghe Vasilescu, „Justinian Marina un Apostol al Bisericii și al neamului românesc” în
http://www.manastirearaduvoda.ro/ctitori/justinian-marina (16.10.2017).
3
Ibidem.
vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Vasluianul, spunea: "Nu am altă rugăciune către
Dumnezeu, în aceste solemne momente, decât să-mi dea milă, putere, înţelepciune şi mai ales
har pentru ca acolo unde este îndoială eu să seamăn credinţă, acolo unde este întristare să
seamăn bucurie, acolo unde este disperare să seamăn nădejde, acolo unde este ceartă să seamăn
pace, acolo unde este ură să seamăn iubire şi acolo unde este întuneric să seamăn mereu
lumină.”4

În urma retragerii lui Irineu din scaunul mitropolitan, patriarhul Nicodim, l-a numit pe
arhiereul vicar Justinian Vasluianul locțiitor iar la 19 noiembrie este titular al acestui scaun.

La 27 februarie 1948, „într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în


lume, vlădica Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant
scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române. Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui
ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi
pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale
viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi
Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi pavăză
Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor.

Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea
slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales
arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul
Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin
lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului
şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea
tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de
Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare).

Luând pe umerii săi viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian anunţa
pe scurt, în următorii termeni, în faţa membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale
programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: "Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe
care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care

4
Ibidem.
în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare... Deoarece credinţa noastră ortodoxă
nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de
pace şi de sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu
mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie
ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici
Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu
sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din
ţara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Hristos tuturor Bisericilor
ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi
întăreşte popoarele.”5

Pe data de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, după o grea suferință a treccut la cele
veșnice. A fost depus în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii
Radu Vodă din Bucureşti, între elevii Seminarului de el ctitorit acolo. „Pe crucea încastrată în
zid, a cerut meşterului să sape inscripţia: "M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am
ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va
da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea".

Patriarhul Justinian s-a mutat din lumea aceasta cu credinţa că şi-a făcut deplin datoria către
obştea dreptcredincioasă încredinţată lui spre păstorire şi către poporul din care a făcut parte,
către lumea însetată de dreptate şi pace şi către omul în suferinţă. Trecerea timpului ni-l
descoperă parcă şi mai mare, iar înfăptuirile sale în slujba Bisericii şi neamului nostru ne
cheamă să ni-l amintim mereu cu respect şi recunoştinţă. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor
sale, chipul Patriarhului Justinian s-a aşezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române şi numele lui va fi pomenit din neam în neam.”6

În capitolul următor sunt prezentate activitățile și proiectele sale ce au avut ca scop


înflorirea vieții creștinești a românilor, precum și dezvoltarea activității Buisericii Ortodoxe
Române.

II. Patriarhul Justinian Marina în slujba Bisericii și al neamului românesc

5
Ibidem.
6
Bidem.
Așa cum se poate observa din aspectele biografice redate mai sus, Justinian Marina preot de
mir, arhiepiscop și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și-a exercitat activitatea într-o societate
tulburată și măcinată de cel de-al doilea Război Mondial, iar în ciuda acestui fapt activitatea sa a
fost una surprinzător de rodnică. Redăm în cele ce urmează, reușitele de vrednică amintire ale celui
care a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Încă de la început trebuie amintită râvna de care a dat dovada pentru studiu încă din timpul
Seminarului și apoi pe parcursul anilor de studenție din cadrul Facultății de Teologie din București.
Devotamentul său și aplecarea pentru Biserica lui Hristos, au fost dovedite și în slujirea preoțească,
drept pentru care în anul 1932 este numit Director al Seminarului teologic din Râmnicu Vâlcea.

La vârsta de 34 de ani, rămâne văduv dedicându-se în continuare slujirii preoțești și creșterii


celor doi copii.

„Pe lângă lucrarea pastorală şi administrativ-gospodărească a desfăşurat şi o stăruitoare


activitate publicistică, în calitate de colaborator la unele ziare şi reviste bisericeşti şi laice, unde a
publicat diferite articole şi studii cu caracter bisericesc şi economic, făcând cunoscute iniţiativele
sale pentru înfiinţarea de cooperative şi bănci populare şi alte asociaţii de interes obştesc.

A colaborat asiduu la cotidianul "Cuvântul" din Râmnicu Vâlcea şi la revista de cultură creştină
"Renaşterea " din Craiova, unde a publicat, printre altele, "Cooperaţie şi Creştinism", care s-a tipărit
şi în broşură. A fost prezent cu unele articole şi în revista literară "Floarea de Foc", din Bucureşti,
întemeiată de scriitorul Sandu Tudor (viitorul ieroschimonah Daniil Tudor), unde colaborau
scriitori de stânga ai vremii, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, alături de
Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Cioran.

În 1938, în martie, împreună cu scriitorul Mihail Sadoveanu şi cu ziaristul Octav Livezeanu, a


înfiinţat revista "Muncă şi Voie Bună" pentru muncitori, cu apariţie săptămânală, la început, iar
mai târziu bilunară. Revista avea o pagină bisericească, intitulată "Pentru suflet", pe care a scris-o
singur, până în septembrie 1939, când, datorită ocupaţiilor sale la tipografia eparhială, a încredinţat-
o scriitorului Gala Galaction (preotul Grigore Pişculescu).”7

În cei trei ani cât a păstorit ca arhiereu vicar şi apoi mitropolit al Moldovei şi-a închinat toată energia şi
puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai

7
Ibidem.
întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se
face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor
resurselor.

Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul
de mir la muncă intensă. Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă
şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-
au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate. De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile
Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti.

A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în
lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi
de călăuzire a ei pe calea lui Hristos. Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine
culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A
înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea "Ajutorul" a
clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de
folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de
secetă şi de foamete.

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei
lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor. Pentru mângâierea lor, vlădica
Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sf. Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de
când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău,
Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au
însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus
mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat.
Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele
moaşte, în frunte cu părintele arhimandrit Teoctist, conducătorul procesiunii, au fost împărţite după
chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie
şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora
nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau părintelui Justinian.

După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năpraznic îngheţând vetrele cantinelor,
sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele
de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care distrusese parcul de maşini.
Vlădica Justinian a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă,
cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în
Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.

Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani,
ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea
gospodăriilor distruse de război. Pentru a spijini această vastă operă de asistenţă socială, vlădica
Justinian a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa
locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii
strămoşeşti.

Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei
şi a bolilor, vlădica Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete
speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului,
îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică. Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot
cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec,
pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi
îmbrăcăminte. Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi
îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul arhiereului, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat
sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.”8

După ce a fost ales Patriarh al Bisericii române, a simțit că pentru a schimba unele lucruri și
pentru a pune în aplicare anumite proiecte, este nevoie de o schimbare legislativă. Vechile
reglementări, fixate prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi Statutul anexat la
ea, din 6 mai 1925, îşi pierduseră actualitatea în noile condiţii şi trebuiau revizuite. De aceea,
imediat după instalare, Patriarhul Justinian, cu asentimentul membrilor Sfântului Sinod, a purces
într-un răstimp scurt, pentru că timpul nu pregeta, la elaborarea unui nou Statut care să asigure
temelia canonică noii organizări şi lucrări a Bisericii, ale cărui principii fundamentale sunt valabile
şi astăzi: autocefalia, autonomia, sinodalitatea sau sobornicitatea, participarea largă a credincioşilor
la viaţa bisericească şi altele. În această grea lucrare, Patriarhul Justinian s-a bazat pe bogata şi
vasta sa experienţă, dar şi pe sprijinul şi colaborarea unor sfetnici preţioşi, din rândul profesorilor
de teologie, specialişti în drept canonic şi bisericesc.

8
Ibiedm.
La elaborarea noului statut, Patriarhul Justinian a vegheat ca să nu se inoveze nimic, adică să
nu se introducă rânduieli şi principii străine de misiunea Bisericii, ci să se caute cele mai bune căi
pentru îmbinarea prezentului cu trecutul glorios al Bisericii strămoşeşti. Meritul Patriarhului
Justinian la întocmirea noului Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, pe
care Sfântul Sinod l-a votat în şedinţele sale din 19 şi 20 octombrie 1948, constă în faptul, pe de o
parte, că a sesizat limitele unor reglementări ale vechiului Statut care îngrădeau afirmarea deplină
a principiilor fundamentale canonice şi a luat măsuri pentru înlăturarea acestor limite, iar pe de altă
parte, că a eliminat acele dispoziţii care nu-şi dovediseră utilitatea în intervalul 1925-1948.
Totodată, Patriarhul Justinian s-a îngrijit ca toţi cei cărora Statutul le-a încredinţat competenţe în
exercitarea autorităţii bisericeşti să-şi înţeleagă bine atribuţiile, dar mai ales cu aceeaşi competenţă
să se exercite corespunzător, astfel încât toate problemele să fie soluţionate în mod unitar în toată
Biserica Ortodoxă Română.

Patriarhul Justinian a depus apoi o muncă stăruitoare pentru ca principiile fundamentale şi


dispoziţiile mai importante din Statut - legea de bază a Bisericii - să fie dezvoltate în regulamente
speciale - privind atribuţiile organelor centrale bisericeşti, numirea, transferarea şi disciplina
clerului, învăţământul teologic, administrarea averilor bisericeşti, organizarea vieţii monahale şi
altele - pe care le-a aplicat treptat până în anul 1953. Alături de Stat, aceste regulamente - 12 la
număr - au pus în valoare, în toată importanţa lor, nu numai principiile fundamentale care asigură
sub raport canonic unitatea Bisericii, dar şi competenţa fiecărui organ central şi local, deliberativ
şi executiv, colegial şi individual, pentru ca respectându-şi fiecare sfera de atribuţii să se înlăture
atât imixtiunile, cât şi neglijenţele păgubitoare în desfăşurarea activităţii bisericeşti.

În anul 1953, toată această operă de legiferare a fost încheiată şi a fost publicată, ca un cod de
legiuiri bisericeşti, sub titlul: "Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române sub Patriarul Justinian 1948-
1953". Dar Patriarhul Justinian nu s-a mulţumit să înzestreze Biserica cu o legislaţie în care a
prevăzut principiile fundamentale canonice şi atribuţiile organelor centrale şi locale bisericeşti, ci
a vegheat ca Biserica Ortodoxă Română să-şi exercite, ca Biserică autocefală şi autonomă, toate
drepturile ce-i revin în baza acestei situaţii canonice.

Aşadar, Patriarhul Justinian s-a ostenit şi a reuşit să asigure Bisericii noastre o legislaţie din
cele mai avansate, dar întemeiată pe nezdruncinate principii canonice fundamentale. Ceea ce
defineşte întreaga operă legislativă a Patriarhului Justinian este reflectarea clară a realităţii,
ancorarea solidă pe temeliile valabile ale tradiţiei şi angajarea fermă pe linia misiunii Bisericii. Ea
a stat la baza bogatului patrimoniu de realizări pe care l-a acumulat Biserica în deceniile
arhipăstoririi sale.”9

Până în anul 1948, învăţământul teologic nu era organizat în mod unitar şi se depărtase oarecum
de cerinţele Bisericii, pentru că nu se afla sub directa ei conducere şi îndrumare. Prin legea pentru
regimul general al cultelor din 4 august 1948, şcolile teologice de toate gradele au fost trecute în
grija cultului respectiv. Pe temeiul acestei legi, învăţământul teologic ortodox a intrat sub
oblăduirea Bisericii. Ca urmare, Patriarhul Justinian a procedat la reorganizarea învăţământului
teologic pe baze noi, printr-un regulament special, unic pentru toate tipurile de şcoli teologice,
aprobat de Sfântul Sinod în 1952 şi revizuit în 1965, astfel încât să-şi îndeplinească cu mai mult
folos rostul său în viaţa credincioşilor. Pe baza noilor reglementări, Biserica noastră şi-a organizat
trei tipuri de şcoli teologice: şcoli de cântăreţi bisericeşti, cu durata de doi ani; seminarii teologice,
cu durata de trei ani, şcolarizând absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi bisericeşti, şi institute teologice
de grad universitar, cu durata de patru ani, pentru absolvenţii seminariilor teologice. Reorganizarea
învăţământului teologic a izvorât din dorinţa Patriarhului Justinian şi a membrilor Sfântului Sinod
de a da Bisericii slujitori luminaţi şi vrednici, în stare să păstreze comorile credinţei şi să învioreze
viaţa religioasă în parohiile şi mânăstirile noastre. Dar a pornit şi din necesitatea de a scoate
învăţământul teologic din turnul de fildeş al speculaţiilor abstracte şi a-l călăuzi spre mărgăritarul
de mare preţ al iubirii aproapelui, prin fapte bune, singura virtute care dă valoare socială tezaurului
dogmatic şi moral al Ortodoxiei.

Socotind că îşi face o sfântă datorie faţă de evlavia adâncă a credincioşilor Bisericii noastre şi
dă expresie rugilor lor fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda şi modelul sfinţilor de
pretutindeni şi a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca nişte făclii
cereşti, Patriarhul Justinian a iniţiat în 1950 şi 1955 canonizarea unor sfinţi români, lucrare ce se
înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toţi.

După lucrări pregătitoare, desfăşurate cu implicarea directă a Patriarhului Justinian, constând


din studierea amănunţită a propunerilor de canonizare, întocmirea tomosurilor sinodale şi stabilirea
rânduielilor tipiconale, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea
unor mucenici, mărturisitori şi cuvioşi români, precum şi generalizarea în întreaga Biserică a
cultului unor sfinţi care s-au bucurat până atunci de cinstire locală. Apoi, în perioada 10-23

9
Ibidem.
octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie
a Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat şi delegaţi ai unor Biserici ortodoxe surori, a
avut loc proclamarea solemnă a sfinţilor români canonizaţi prin hotărârea sinodală din 1950: Sf.
Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii
Transilvaniei (24 aprilie), Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea din Sălişte
(21 octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat şi la canonizarea solemnă a Sf. Ierarh Iosif
cel Nou de la Partoş (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat şi generalizarea în întreaga Biserică
Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia
Ecumenică încă din anul 1662, de la sfârşitul său martiric, şi înscris în calendar la 12 mai, precum
şi a cultului unor sfinţi de neam străin, cu cinstire locală şi cu moaşte în ţara noastră: Sf. Ioan cel
Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie), Sf. Muceniţă
Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistriţa-Vâlcea (20
noiembrie), Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Bucureşti (27 octombrie) şi Sf. Nicodim cel Sfinţit de
la Tismana (26 decembrie).

Actul proclamării solemne a canonizării unor sfinţi români şi generalizarea cultului sfinţilor cu
cinstire locală, pe care l-a săvârşit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955 şi 1956, la
iniţiativa Patriarhului Justinian, a avut un puternic ecou în conştiinţa credincioşilor şi a înviorat
evlavia străbună. A fost un prilej de rară bucurie duhovnicească pentru credincioşi ortodocşi români
să-i vadă preţuiţi de Biserică pe cei din neamul lor care s-au învrednicit de cinstea cea mare a
sfinţeniei. Convinşi de folosul rugăciunilor pe care ei le înalţă, cu inima curată, către sfinţii
pământului românesc, pentru toate trebuinţele, credincioşii aprind de atunci candele nestinse la
icoanele şi raclele lor, iar mânăstirile cinstite cu moaştele şi cultul sfinţilor români au devenit locuri
de pelerinaj şi de întărire duhovnicească. Canonizarea acestor luceferi ai credinţei din străbuni,
după toate rânduielile canonice şi liturgice, a ridicat la o nouă strălucire Ortodoxia românească.
Sfinţii autohtoni au legat şi mai mult pe credincioşi de Biserica lor ortodoxă. Ei au legat şi Biserica
noastră de celelalte Biserici ortodoxe surori, dornice să cunoască şi să cinstească împreună pe aceşti
aleşi ai Domnului.

Purtarea de grijă a Patriarhului Justinian s-a îndreptat și către românii de peste hotare, astfel
au fost înființate noi parohii pentru a spori viața religioasă a credincioșilor dar și pentru a crea un
„cămin” românesc pe teritoriu strain, un „acasă” al celor plcați de acasă.
Nu în ultimul rând trebuie evidențiat faptul că a fost un bun diplomat, iar felul său de a fi și
felul de a acționa a încercat să scutească Biserica de atacurile regimului sovietic. Pentru implicarea
sa în cercurile politice, a fost numit „Patriarhul Roșu” atribuindu-se poate pe nedrept o afirmație
devenită celebră - „Hristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos
este sovietic!”10

În acelaşi timp, în ciuda intervenţiilor pe care patriarhul le-ar fi avut pe lângă liderii comunişti,
majoritatea preoţilor ortodocşi care s-au opus noului sistem politic au sfârşit în temniţele
comuniste, iar până la finalul mandatului lui Justinian zeci de lăcaşuri de cult au sfârşit sub
buldozere.

Deși puteile de conducere a României erau împotriva Bisericii, prin buna păstorire a
Patriarhului Justinian, au fost construite 302 biserici, iar 2345 au beneficiat de restaurări
semnificative. În cele din urmă amintim faptul că a încercat pe cât posibil, evitarea aplicăriin
decretului antimonahal din 1959.

CONCLUZII

10
http://ortodoxinfo.ro/2017/06/01/patriarhul-rosu-justinian-marina-reabilitat-de-biserica-ortodoxa-romana/
(17.10.2017)
Pentru activitatea sa pastorală și administrativă pe care a desfășurat-o pe parcursul vieții sale,
a fost apreciat de cei din jurul său, atât preoți cât și ierarhi din țară sau din străinăta

„Aportul patriarhului Justinian în întreaga sa activitate în folosul Bisericii Ortodoxe Române


este mare; el a avut grijă de binele poporului său, pentru cauza întregii Ortodoxii, îndrumând pe
toți pe făgașul înfrățirii oamenilor, contribuind efectiv la pace în întreaga lume. Astfel de
personalități cum a fost patriarhul Justinian vor fi apreciate pe pământ de generații întregi cu
profundă recunoștință, iar bunul dumnezeu le rezervă o veșnică fericire.”11

Patriarhul Justinian a făcut efortul de a transpune marile principii ale unităţii creştine, formulate
în dialogul mondial, pe plan local. De aici s-au născut conferinţele teologice interconfesionale de
la noi din ţară, în cadrul cărora s-au întâlnit teologi de diferite confesiuni ca să discute probleme
ecumenice comune, naţionale şi europene. Privită în ansamblu, activitatea Bisericii Ortodoxe
Române în planul relaţiilor cu celelalte Biserici, în timpul Patriarhului Justinian, a cunoscut o sferă
largă de acţiune şi un conţinut bogat, fiind pusă în slujba apropierii şi înţelegerii reciproce, în
vederea unirii tuturor celor ce cred în Hristos Domnul.12

11
Maxim, Pariarhul Bisericii ortodoxe Bulgare, „Evocare” în Patriarhii României – evocări omagiale, p.19.
12
Gheorghe Vasilescu, „Justinian Marina un Apostol al Bisericii și al neamului românesc” în
http://www.manastirearaduvoda.ro/ctitori/justinian-marina (16.10.2017).