BIOSFERA ŞI ACŢIUNEA EI GEOLOGICĂ

Suprafaţa Pământului a evoluat timp de aproape 4 miliarde de ani sub influenţa

agenţilor fizici, derivaţi din cele două câmpuri majore care dirijează întreaga dinamică a
planetei: energia solară şi gravitaţia.
În acest context de evoluţie strict fizică, acum circa 3 miliarde de ani a apărut o
nouă formă de existenţă cu surprinzătoarea calitate de a se autoreproduce. Era viaţa,
activitatea biologică ce avea să se impună însă abia doar acum un milliard de ani ca un
nou agent geologic. Ea îşi încpe activitatea ca un creator de roci, apoi ca modelator al
feţei Pământului iar începând din Carbonifer, când pune stăpânire pe suprafaţa uscatului,
devine un component al peisajului.
Biosfera reprezintă deci învelişul viu al Pământului care cuprinde circa 500.000 specii
de plante, circa 1.500.000 specii de animale care trăiesc astăzi pe Pâmânt. La bilanţul
acesta trebuie adăugate şi toate speciile de plante şi animale care au trait în trecutul
geologic şi care au dispărut definitiv (circa 100.000 specii de animale şi 100.000 specii de
plante).
Viaţa se desfăşoară cu precădere pe interfaţa dintre scoarţa terestră, hidrosferă şi
atmosferă. Însă, există viaţă până la 3000 m în scoarţa terestră (bacterii în zăcăminte de
petrol), până la 10.000 m adâncime în oceane şi până la peste 20 km în atmosferă
(bacterii şi spori de ciuperci).

Factorii fizici şi chimici care influenţează viaţa în biosferă

Factorii abiotici
Radiaţia solară face posibil procesul de fotosinteză şi generează numeroase
adaptări în funcţie de intensitatea luminii
Temperatura reprezintă parametrul cel mai vital organismelor. Majoritatea
plantelor sunt adaptate la un mic interval de temperatură
Umiditatea este vitală organismelor. Este luată de plante din sol şi aer.
Solul sau factorul edafic este determinant pentru plante, unele prezentând
necesităţi foarte stricte pentru un anumit chimism. Importante in acest caz pentru plante
sunt aciditatea solului, substanţele chimice dominate, textura solului.
Relieful influenţează viata prin climat (munţii înalţi de ex. au clima diferită de
câmpii) dar şi prin expoziţia faţă de soare (care suportă variaţii mari) si gradientul pantei
(înclinarea ei)
Perturbaţiile precum incendiile, furtunile, erupţiile vulcanice aparţin tot factorilor
abiotici.
Factorii biotici reprezintă ansamblul acţiunilor pe care organismele le exercită asupra
altora. Există astfel:
Relaţii fitogene (relaţiile între plante) care pot sa fie de întrajutorare (simbioza
sau schimbul de „servicii” între plante) sau de concurenţă (parazitismul, lupta pentru
lumină, etc.).
Relaţii zoogene (relaţiile între animale) sunt variate si pot sa fie de convieţuire
(comensualismul sau relaţia de ajutor, când un organism profită de altul fără să-i dăuneze,
mutualismul, adica relaţia în care ambele animale se ajută sau cooperarea, relaţie de
interese comune) sau de concurenţă (parazitismul), etc.
 Relaţii biocenotice (relaţiile între plante şi animale) sunt multiple, putând
amiminti aici: animalele erbivore care nu pot trăi fără plante, acţiunea de polenizare
realizată de unele insecte sau proliferarea plantelor nitrofile în zonele de sălaş a
animalelor sălbatice.
Organismele sunt adaptate factorilor biotici sau abiotici în urma selecţiei naturale.
Prezenţa şi supravieţuirea speciilor în anumite locuri depinde de abilitatea lor de
adaptare.

Comunităţile de viaţă
În distribuţia acestora pe glob, de cele mai multe ori nu este hotărâtor un singur
factor ci un complex de factori care crează limite pentru posibilitatea de viaţă ale unei
specii. Condiţiile climatice regionale reprezintă unul din factorii principali care
influenţează distribuţia comunităţilor biologice. Adesea, climatul este determinant în
această distribuţie. Modelele climatice globale ale Pământului sunt, în principal, date de
energia solară primită şi de mişcarea planetei în spaţiu. Cele mai multe variaţii climatice
sunt datorate încălzirii inegale a suprafeţei terestre, ceea ce reprezintă rezultatul
variaţiilor în radiaţia solară la diferite latitudini.
Important in acest context este sa definim cativa termeni.
Biotopul reprezintă mediul fizic, inanimat în care trăiesc comunităţile de
organisme. Acesta este caracterizat prin: relief, sol, hidrosferă, atmosferă (mai ales
lumina), toate fiind cuprinse sub denumirea de topoclimat.
Biocenoza reprezintă totalitatea vieţuitoarelor ce populează un biotop (totalitatea
indivizilor unor specii = suma populaţiilor). Comunitatea de plante dintr-un biotop
reprezintă fitocenoza iar comunitatea de animale dintr-un biotop, zoocenoza.
Între biotop şi biocenoză are loc necontenit un schimb de substanţă şi energie,
formând o unitate funcţională denumită ecosistem. Ecosistemul global format din suma
tuturor ecosistemelor de pe pământ reprezintă de fapt, biosfera.

Ecosistemul se atosusţine prin

transfer de energie de la o formă de
substanţă la alta, acest transfer numindu-
se ciclu trofic. El are mai multe trepte.
Astfel, materia organică în
descompunere şi substanţele anorganice
solubile furnizează, cu ajutorul enrgiei
solare, materia pentru dezvoltarea
vegetaţiei, considerată ca producător. Ea
este hrană pentru animalele ierbivore
care sunt consumatori primari, acestea
fiind hrană pentru unele animale
carnivore care sunt în acest caz
consumatori terţiari, ş.a.m.d.

Fig. 1 Exemplul unui ciclu trofic

 Arealul de existenţă al unei specii determinat de nişte limite (frontiere) este
criteriul după care organismele se împart în organisme cosmopolite (cu o foarte mare
răspândire) si organisme endemice (limitate adesea la arealul în care s-au născut).
Din punct de vedere al rolului jucat de biosferă în economia planetei, ca peisaj, ca
moderator al reliefului şi ca generator de formaţiuni geologice a biosferei, biocenozele
intresează mai puţin ca funcţionalitate, ci mai mult ca biomasă şi energie acumulată.
Astfel, biosfera se clasifică în următoarele trei categorii de mediu, denumite biocicluri:
• Biociclul apei sărate (oceane, mări)
• Biociclul apei dulci (ape curgătoare, stătătoare şi subterane)
• Biociclul uscatului (solul şi aerul)
Condiţiile de mediu diferenţiază în cadrul unei clase de formaţiuni subunităţi
denumite habitate.

Biotopuri acvatice marine

Oceanele ocupând cea mai mare parte a suprafeţei Pământului cuprinde şi un
spectru larg de specii de oranisme. Lumina şi nutrienţii sunt factorii majori care
delimitează comunităţile acvatice. Viaţa se desfăşoară în următoarele zone:
Estuare, zone productive situate în zona de contact a râurilor cu oceanul.
Salinitatea estuarelor variază între mai puţin de 1% şi 3%. Ele reprezintă adevărate
pepiniere pentru scoici, crabi şi foarte mulţi peşti. Adesea sunt
mărginite de terenuri umede costale.
Zona intertidală, zona umedă situată între nivelul maxim la flux şi nivelul minim
la reflux. Aici se dezvoltă mlaştini sărate, nisip şi diferite roci de pe plajă care sunt
animate de organisme adaptate condiţiilor date. Această zonă este inundată la flux şi
devine uscată la reflux.

Condiţiile abiotice care determină tipurile de comunităţi care trăies în oceane

Zona intertidală
Zona continentală (şelful)

Zona
Fotică

Zona
Zona pelagică
Zona
Bentonică afotică
(fundul oceanic)
 • Zona pelagică sau oceanul deschis. Aici trăiesc multe animale mobile precum
peştii, calmari şi mamifere marine. Există şi o mare diversitate de organisme
plutitoare denumite fitoplancton şi zooplancton.
• Zona bentonică reprezintă fundul oceanic. Aici trăieşte o varietate de organisme
de apă adâncă care sunt fixate pe substrat.
• Zona fotică este porţiunea din ocean în care pătrunde lumina. Aici se desfăşoară
procese de fotosinteză.
• Zona afotică este o zonă vastă, afundată în întuneric. Este cea mai extinsă parte a
biosferei. Deşi nu există lumină în această zonă habitează o populaţie densă şi
diversă.

Biotopuri acvatice (lacuri, bălţi, râuri şi zone umede)

Comunitaţile lacurilor şi bălţilor sunt dependente de lumină, temperatură,
existenţa nutrienţior şi a oxigenului dizolvat. Mediul unui curs de apă suferă
schimbări majore între izvor şi gura de vărsare deoarece temperatura, nutrienţii,
curenţii şi claritatea apei variază în diferitele puncte.
Zonele umede se numără printre cele mai bogate biotopuri în ceea ce priveşte
diversitatea speciilor.

Biotopuri terestre
Acestea reflectă variaţiile regionale ale climatului. Diferenţele climatice, în
principal temperatura şi cantitatea de precipitaţii, marchează biotopurile majore care
acoperă suprafaţa Pământului. În interiorul fiecărui biotop există variaţii locale.
Pe baza repratiţiei vieţuitoarelor, care evidenţiază ansamblul factorilor de mediu,
se poate face o zonare biogeografică. Spre deosebire de domeniul acvatic unde
vegetaţia este nerelevantă, rolul major avându-l animalele, pentru condiţiile
continentale vegetaţia este cea mai sensibilă şi ea permite delimitarea unor areale
care, în mare parte, se suprapun peste cele stabilite pentru climă şi soluri.
Zonele biogeografice mari sunt:
 Zona pădurilor tropicale şi ecuatoriale umede
Acestea se situează de o parte şi de alta a ecuatorului până spre tropice şi se
caracterizează printr-o vegetaţie de climă caldă şi umedă. Pădurea umedă
tropicală este cel mai diversificat ecosistem terestru, cuprinzând între 20.000 şi
40.000 specii floristice dintre care 3.000 sunt arbori. Distrugerile la scară mare de
către om a pădurilor tropicale continuă să pună în pericol numeroase specii
precum şi climatul mondial care suferă o serioasă deteriorare.
 Zona pădurii rare de savană
Este legată de clima tropicală cu două anotimpuri. (umed şi uscat). Aici se
dezvoltă arbori cu coronament bogat, pădurea este rară, unii arbori au coroana sub
formă de umbrelă, nu sunt foarte înalţi şi au tendinţe xerofitice (iubitoare de
conditii aride). Sunt rezistenţi la incendiile ce bântuie adesea savana.
 Zona deşerturilor şi semideşerturilor calde
Deşerturile sunt renumite prin uscăciunea lor şi sunt astfel biotopurile terestre
cele mai uscate. Ele sunt caracterizate de precipitaţii scăzute şi imprevizibile.
Vegetaţia este rară, alcătuită din mici tufe spinoase sau din plante suculente cu
 frunza roasă ce reţine apa (cactuşi). Arborii lipsesc complet iar în deşerturile
totale nu există aproape nici o vegetaţie.Deşertificarea reprezintă o problemă
majoră de mediu
 Zona pădurilor veşnic verzi xerofitice (zona mediteraneană)
Se caracterizează prin arbori scunzi cu frunze mici, dure, pieloase, deformaţi
şi cu ramuri joase. Această vegetaţie este predispusă unor incendii periodice.
 Zona tundrei ierboase
Zonele ierboase temperate se găsesc în interiorul continentelor, acolo unde
iernile sunt reci. Este condiţionată de un climat rece, cu umezeală abundentă ce
saturează solul, acesta putând prezenta un îngheţ peren. Lipsesc aproape complet
arborii, flora fiind dominată de ierbacee.
 Zona pădurilor temperate cu frunze căzătoare
Se dezvoltă acolo unde există suficientă umezeală pentru a asigura creşterea
arborilor înalţi. Aproape toate pădurile originale au fost exploatate pe măsura
dezvoltării civilizaţiei, existând puţine locuri în care au rămas în structura lor
originală.
 Zona stepelor şi preeriilor
Se găsşte în emisfera nordică în zona climatică temperată continentală, cu
caractere de ariditate mai mare decât zona pădurilor cu frunze căzătoare. Stepa
este alcătuită din ierburi înalte şi subarbuşti, arborii şi arbuştii lipsind aproape
complet. Preeria, spre deosebire de stepă, este caracterizată prin ierburi scunde ce
tind să crească în smocuri lăsând o parte din sol descoperit.
 Zona pădurilor reci de răşinoase
Formează în emisfera boreală o fâşie continuă numită taiga. Reprezintă cel
mai larg dezvoltat biotop terestru. Taigaua este caracterizată de ierni lungi, reci şi
veri scurte, umede.
 Zona deşertului arctic pietros şi glaciar
Tundra arctică se întinde între taiga şi regiunile polar veşnic îngheţate. Este
un biotop lipsit de copaci, cu foarte multe alge şi cu o faună foarte săracă.
Înmulţirea putrnică a algelor conferă zăpezii diverse culori (zăpadă roşie, brună,
verde).

ACŢIUNEA GEOLOGICĂ A BIOSFEREI

Organismele contribuie la edificarea scoarţei terestre prin următoarele procese:
1. Procese mineralogene
Acestea se datorează bacteriilor care controlează echilibrul materiei organice şi
anorganice în diferite medii (Ex. Noduli polimetalici, piritul, aragonitul, dolomitul)
2. Procese de biosecreţie
Ele se datorează posibilităţii organismelor de a prelua din mediul înconjurător
elemente chimice pe care le secretă alcătuind cu ele, fie un schelet intern- suport, fie un
schelet extern – protector (Ex. Calcarul, silicolitele, fosforitele)
Recifii de corali trăiesc în ape calde tropicale pe şelful continental. Ei tolerează în
jurul lor o imensă diversitate de nevertebrate şi peşti. Recifii de corali sunt uşor degradaţi
de către poluare, diverşi prădători, vănătorii de suveniruri.
 3. Procese acreţionare
Acestea au la bază capacitatea de secretare a carbonatului de calciu de către unele
alge sub formă de pături subţiri (Ex. Stromatolite, oncolite, rodolite, bioconstrucţiile
recifale)
4. Procese de energoconservare
Ele au la bază capacitatea organismelor de a înmagazina energia solară pe care o
restituie ulterior extrem de rapid prin ardere (Ex. cărbunii, bitumenele)
5. Procese destrucţionale şi deformaţionale
Au la bază capacitatea organismelor de a modifica rocile deja formate sau
distrugerea lor (acţiune mecanică sau chimică).
In cadrul proceselor destrucţionale se incadrează: descompunerea de către
bacterii a materiei organice, atacul rocilor solide de către bacterii, spargerea rocilor de
către vegetaţie, perforarea rocilor de către animale.
Procese deformaţionale duc la edificarea unor structuri caracteristice cum ar fi:
 Bioglifele: structuri datorate deplasării unor organisme pe un substrat moale
 Bioturbaţiile: structuri discordante faţă de stratificaţie, reprezentând tuburi de
hrănire sau de locuire