FENOMENE SEISMICE

(Cutremurele de pământ)

Cutremurele sunt mişcări naturale de scurtă durată ce dau naştere la zguduituri bruşte de
diferite intensităţi în scoarţa terestră. Cu alte cuvinte, sunt vibraţii ale Pământului generate de
descărcări bruşte de energie. Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate ca mişcări seismice
şi fac obiectul de studiu al seismologiei.
1. Tipuri genetice de cutremure
 Cutremurele de origine cosmică sunt provocate de căderea unui meteorit uriaş
pe suprafaţa Pământului. Ele sunt foarte rare dar unele pot avea urmări
catastrofale.
 Cutremurele de origine terestră se petrec datorită eliberării energiei terestre
interne, acumulată sub diferite forme. În funcţie de cauzele care le provoacă se
împart în:
 Cutremure tectonice la care aparţin 95% din numărul total al
cutremurelor. Sunt puse pe seama fenomenelor tectonice, adică a
deplasărilor de materie din înveliţurile superficiale ale globului terestru.
Acest tip de cutremure sunt responsabile de cele mai mari dezastre, putând
produce pagube la sute de km distanţă de centrul de declanşare a
seismului.
 Cutremure vulcanice care au o participare mult mai restrânsă şi o arie de
manifestare mică (30 – 50 km în jurul aparatului vulcanic); totodată
puterea lor de manifestare este mult mai redusă faţă de tipul precedent.
 Cutremurele de prăbuşire au teritoriul de manifestare foarte restrâns.
Intensitatea lor este slabă şi, de asemenea, incidenţa lor (1% din totalul
seismelor). Prăbuşirile de tavane ale peşterilor, ale salinelor abandonate
pot genera cutremure slabe cu efect local.

2. Elementele unui cutremur

Cutremurele de pământ se manifestă la suprafaţă, dar ele se declanşează la diferite
adâncimi în scoarţa terestră. Locul unde se produce şocul iniţial poartă numele de hipocentru
sau focar al cutremurelui. Punctul situat deasupra focarului perpendicular pe suprafaţa
pământului poartă numele de epicentru.
Marea majoritate a cutremurelor (70%) au focarul la adâncimi mici (25-70 km) şi se
numesc superficiale. Cutremurele intermediare (25%) au hipocentrul situat între 70 şi 300 km
adâncime. La cutremurele profunde (de mare adâncime) focarul se situează între 300 şi 700 km
adâncime.
Energia care se declanşează din hipocentru se transmite mai departe, Pământul
comportându-se ca un corp solid elastic. Deci, zguduirile din focar se propagă în toate direcţiile
pierzând din intensitate pe măsura îndepărtării de hipocentru. Propagarea oscilaţiilor seismice se
face sub forma unor unde seismice. Viteza lor depinde de compoziţia rocilor şi are valori de
până la 13 km/s.
Există trei categorii de unde seismice: primare, secundare şi superficiale.
 Undele primare (P) au viteze mari (7-13km/s) şi ajung primele la suprafaţa
Pământului dând primele vibraaţii care anunţă cutremurul. Au caracter de unde
longitudinale şi se propagă prin dilatări şi comprimări succesive, pe direcţia lor de
 propagare
(Fig.1).

Fig. 1 Modul de propagare a undelor seismice primare

 Undele
secundare (S) se propagă prin vibraţii transversale pe direcţia lor de avansare, de
unde şi numele de transversale. Viteza lor este de 4-7 km/s şi ajung la suprafaţa
pământului după cele primare. Aceste unde dau o mişcare de distorsiune (Fig. 2).
 Fig. 2 Modul de propagare a undelor seismice secundare

Spre interiorul Pământului, ambele tipuri de unde (P, S) prin propagare,

dau informaţii privind structura terestră.
 Undele superficiale (Longe) sunt vibraţii în planul orizontal, în pătura
superficială a scoarţei, perpendiculare pe direcţia lor de propagare. Au viteză mai
redusă (cca. 3 km/s). Se numesc Longe deoarece se caracterizează printr-o
amplitudine mult mai mare decât cea a undelor P şi S.

3. Înregistrarea cutremurelor de pământ

Toate categoriile de unde se transmit la distanţe variabile, funcţie de energia lor iniţială,
de caracterul undelor şi de pierderea de energie prin mediul de transmitere.
 Înregistrarea mişcărilor scoarţei terestre provocate de cutremure se face cu ajutorul unor
aparate numite seismografe (Fig. 3).

Fig. 3 Alcătuirea seismografului

În esenţă, un seismograf este format dintr-un pendul prevăzut cu o greutate mare (sute de
kg) şi un sistem de înregistrare a pendulaţiilor. Înregistrarea făcută în acest mod poartă numele de
seismogramă şi reprezintă o curbă sinusoidală care ilustrează imaginea undelor seismice care
pornesc din hipocentru.
Pentru determinarea tuturor elementelor unui cutremur, o staţie seismică trebuie să aibă
cel puţin 3 seismografe. Acestea trebuie instalate departe de căile de circulaţie, de zonele
industriale şi de orice sursă de vibraţii.
Cele mai cunoscute înregistrări se fac pe seismografe, la care abscisa reprezintă timpul iar
ordonata indică amplitudinea oscilaţiilor.
Pe o seismogramă se pot separa trei faze: precursoare, principală şi finală.

4. Măsurarea cutremurelor
Două tipuri de măsuri descriu dimensiunea unui cutremur:
a. Intensitatea – măsoară gradul cutremurului pe baza daunelor produse (asupra
clădirilor, a oamenilor)
Cu alte cuvinte, se apreciază după efectele produse asupra clădirilor, crustei
superficiale şi a stării psihice oamenilor.
Aprecierile au însă un grad de subiectivism, distrugerile cauzate pot a nu fi o măsură
reală a severităţii cutremurului deoarece depind de gradul de soliditate al clădirilor,
rezistenţa depozitelor geologice etc.
Pentru aprecierea intensităţii cutremurelor se utilizează Scara Intensităţii Mercalli
Modificată care cuprinde XII grade: de la I (nu se simte) la XII (distrugeri totale).
b. Magnitudinea estimează cantitatea de energie eliberată din focar şi se
exprimă prin logaritmul amplitudinii maxime a mişcării seismice înregistrate de
seismograf, la care se adaugă o constantă (funcţie de caracteristica geologică a
regiunii).
 În general magnitudinea variază între 0,3 şi 8,6, această din urmă valoare corespunde
unui seism de intensitate XII.
Diferenţa de la un grad la altul (scara intensităţii) sau de la o valoare la alta (scara
magnitudinii) nu reprezintă o simplă unitate în plus. De exemplu, pe scara
magnitudinii Richter un seism de magnitudine 7 este de aproximativ 12x mai puternic
decât unul cu magnitudinea 6 şi de 120x mai puternic decât unul cu M=5 .

5. Durata şi frecvenţa cutremurelor

Durata unui cutremur este în general mică: fracţiuni de secundă până la câteva secunde,
dar zguduirile respective se pot repeta la intervale mai lungi sau mai scurte de timp.
În ceea ce priveşte frecvenţa, oamenii de ştiinţă apreciază că în decursul unui an au loc
peste un milion de cutremure de pământ ceea ce înseamnă că în fiecare oră se petrec 120 de
seisme. Din fericire însă, omul percepe doar aproximativ 100.000 de efecte mai mult sau mai
puţin distrugătoare.

6. Cutremurele marine
Oamenii percep, în primul rând, seismele ale căror focare se plasează în interiorul
continentelor. Există însă şi cutremure ale căror hipocentru se plasează sub mări şi oceane.
Acestea sunt cutremurele submarine.
Când seismul este acompaniat de deplasări bruşte de teren în zona fundului marin, la
suprafaţa mării se formează valuri uriaşe numite valuri seismice sau tsunami. Aceste valuri se
pot forma şi în urma erupţiilor vulcanice submarine.
Valurile seismice se deplasează pe distanţe de sute, mii de km de la centrul cutremurului,
cu viteze de 400 – 800 km/h. În largul mărilor sunt mai puţin observabile dar înspre zona litorală,
înălţimea valurilor se ridică la 10-20 m, excepâional 25 m. La tărmurile pe care le lovesc
provoacă dezastre importante

7. Repartizarea cutremurelor (Fig. 4)

Există pe glob două regiuni importante din punct de vedere seismic: regiunea
circumpacifică şi regiunea mediteraneană. La acestea se mai adaugă zona rifturilor oceanice care
împreună cu primele două regiuni amintite se situează la limite dintre plăci tectonice majore şi
responsabile de circa 95% din energia eliberată de cutremure. Restul revine cutremurelor
intraplăci.
a. Regiunea circumpacifică cuprinde circa 60% din întreaga activitate seismică
de pe glob. Statisticile arată că în prima jumătate a secolului nostru, din 100 de cutremure
puternice, 75 s-au produs aici. Aici sunt reunite cutremurele cu hipocentru în domeniul
continental şi marin din Kamceatcka, Japonia, Taiwan, Noua Guinee şi regiunile litorale
din partea de vest a celor două Americi (Alaska, Mexic, Ecuador, Peru, Chile, Ţara de
Foc.
b. Regiunea mediteraneană cuprinde peste 20% din totalul cutremurelor din
lume. Aici aparţin seismele din zona de orogeneză Alpi, Carpaţi, Caucaz, Himalaya de pe
teritoriile din jurul Mediteranei (Spania, Portugalia, Italia, Grecia, Iugoslavia, ţările nord-
africane, regiunea din Asia Centrală şi cea de sud-est prin care se face legătura cu
regiunea anterior amintită.
 Fig. 4 Repartizarea activităţii seismice pe glob

 România face parte din această regiune iar cutremure distrugătoare sunt
cunoscute în secolele XV (1445, 1472), XVI (1554) etc.
Zonele epicentrale de eliberare a energie pe teritoriul României sunt:
Vrancea, Banat, Zona M-ţilor Făgăraş, regiunea Oradea, Maramureş şi zona
litorală a Dobrogei de sud.
Zona Vrancei este cea mai importantă din ţara noastră şi cu risc seismic
evident. Cutremurele vrâncene sunt de cele mai multe ori monokinetice (prezintă
un singur şoc, doar cele mai puternice putând fi urmate de replici). Adâncimea
focarelor variază între 70-170 km, dar cele mai frecvente sunt situate între 130-
150 km.
În ultimul deceniu, cele mai importante seisme care au afectat teritoriul
României au fost cele de la 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977.
Seismul cu cel mai mare impact asupra societăţii româneşti s-a produs în
seara zilei de 4 III 1977 (ora 21 şi 21 min.). Focarul s-a situat la 95 km adâncime
şi seismul a durat 56 secunde. Cel mai afectat oraş a fost Bucureştiul. Numărul de
victime: 1.580, 32.900 locuinţe grav avariate.
Cutremurele făgărăşene sunt polikinetice, cu durată foarte mare dar cu
energie moderată. Sunt legate de fracturi care mărginesc M-ţii Făgăraş de
Depresiunea Transilvaniei.
Cutremurele bănăţene se dezvoltă de-a lungul unor aliniamente marcate de
fracturi, între masivul Vârşeţ – Vinga – Moldova Nouă. Au caracter polikinetic
dar au o arie de manifestare redusă.
Cutremurele pontice se manifestă pe aliniamentul Constanţa – Mangalia –
Balcic, sunt polikinetice şi au energie redusă. Apar la întretăierea unor fracturi de
pe uscat şi de pe marginea şelfului continental. Este apreciat faptul că, seisme de
intensitate mare se produc la intervale de 600 ani. Ultimul s-a produs în 1901, a
avut M=7,2 şi urmări catastrofale.

c. Regiunea rifturilor oceanice cuprinde în jur de 10% din activitatea seismică.

 8. Hazarde seismice
Posibilitatea producerii acestora este majoră în regiunile globului mobile din punct de
vedere tectonic. Aceste regiuni se sprapun în general limitelor dintre plăcile tectonice sau sunt
asociate vulcanismului din punctele fierbinţi, acestea de pe urmă cauzând, de exemplu, hazarde
seismice în insulele Hawaii.
Impactul fenomenelor seismice se exercită asupra mediului natural şi asupra societăţii
umane şi în cel din urmă caz vizează, pe lângă numărul de victime şi valoarea pagubelor
materiale, şi aspecte grave de ordin psihic şi social cu consecinţe pe termen lung, dificil de
evaluat.
Severitatea unui cutremur de pământ depinde de o serie de factori care determină
valoarea daunelor materiale şi umane (exprimate prin intensitatea cutremurului). Aceştia sunt:
• Energia totală eliberată
• Distanţa de la hipocentru
• Natura materialului din subsol
• Timpul total al cutremurului (durata vibraţiilor)
• Tipul construcţiilor
• Densitatea populaţiei
• Nivelul de pregătire al populaţiei etc.
Intensitatea cutremurelor variază de la o regiune la alta. În cadrul aceleeaşi regiuni este
funcţie de natura petrografică a părţii superficiale a scoarţei terestre: în rocile compacte tari
influenţa cutremurului se simte mai slab decât în rocile alterate sau în cele moi ori mobile. În
plus, nivelul hidrostatic al apelor subterane din regiunea respectivă (prezenţa stratului acvifer
aproape de suprafaţă, la 2-5 m) măreşte intensitatea cutremurului.
Construcţiile, calitatea construcţiilor (materiale necorespunzătoare, execuţie deficitară,
concepţie de proiectare greşită) amplifică intensitatea cutremurelor şi mărimea distrugerilor.
În state precum Japonia şi S.U.A, zonele urbane care sunt cunoscute ca şi predispuse
cutremurelor au construcţii speciale care posedă structuri de rezistenţă menite a face faţă
cutremurelor. Dar, aceste construcţii speciale sunt absente sau sunt ignorate în multe alte state
dezvoltate şi cu potenţial seismic ridicat. Aşa se face că, în 1976, cutremurul din T’ang Shan
(China), s-a soldat cu un număr de 240.000 de oameni care şi-au pierdut viaţa.
Nivelul de pregătire al populaţiei reprezintă un factor deloc de neglijat în împrejurările
producerii unui cutremur. Pregatirea populatiei, prin exercitii regulate de alerta, contribuie la
reducerea consecintelor seismelor.

Daunele (distrugerile) produse de cutremure sunt rezultatul următoarelor efecte

distructive :
a. Mişcarea (vibraţia) pământului
Această vibraţie cauzată de trecerea undelor seismice aproape de epicentrul
cutremurului este responsabilă de prăbuşirea celor mai multe structuri şi are cele mai
puternice efecte indirecte asupra populaţiei. Intensitatea vibraţiei depinde de factorii
amintiţi anterior, importanţă majoră având tipul substratului. În general, în zonele cu
sedimente neconsolidate vibraţia este mai puternică decât în zone cu strate de roci solide.
 Distrugerile structurilor prin vibraţie depind de tipul construcţiei. Structurile din
beton şi cărămidă deoarece sunt fragile sunt mult mai susceptibile distrugerii decât
structurile din lemn sau oţel care sunt mult mai flexibile.

b. Ruperea (falierea) suprafeţei pământului

Rupturi la suprafaţa pământului apar numai de-a lungul zonelor cu falii pe planul cărora
se produce mişcare în timpul cutremurului. Astfel, structuri care sunt construite pe astfel
de zone pot să se prăbuşească, în timp ce structuri construite în zone adiacente, dar care
nu traversează falia pot rezista cutremurului.

c. Incendiile
Incendiile reprezintă un efect secundar al cutremurelor. Deoarece liniile de înaltă tensiune
pot fi doborâte iar liniile de gaz pot fi rupte datorită cutremurului, incendiile sunt adesea
frecvente imediat după producerea cutremurului. Problema majoră apare atunci când sunt
afectate (sparte) şi liniile de apă, astfel că nu există posibilitatea stingerii cu apă a
incendiilor declanşate.
În incendiul din 1906 din San Francisco mai mult de 90% din distrugerile de
construcţii au fost cauzate de incendii.

d. Distrugeri în masă (alunecări de teren, avalanşe etc.)

În regiunile montane, sub efectul vibraţiilor produse de cutremure se pot declanşa
evenimente de distrugere în masă precum căderi şi alunecări de roci, stânci, prăbuşiri şi
avalanşe de grohotişuri.

e. Lichefierea pământului
Este procesul care apare în sedimente neconsolidate saturate cu apă sub incidenţa
vibraţiei cauzată de cutremur. În zone acoperite de astfel de sedimente, vibraţia
pământului cauzează pierderea contactului dintre granule şi astfel, apare tendinţa de
curgere a sedimentului (Fig. 5). Astfel, în urma acestui proces, terenurile îşi pierd
portanţa iar construcţiile aflate pe aceste terenuri tind să basculeze, apar alunecări de
teren sau alte mişcări gravitaţionale, uneori dezastruoase etc.

f. Tsunami (valuri seismice marine)

Tsunami sunt valuri seismice marine care pot traversează oceanele, propagându-se
foarte rapid spre ţărm. Cutremurele
generate de-a lungul ariilor costale
pot genera tsunami, care pot cauza
distrugeri la mii de km distanţă, de
cealaltă parte a oceanului. Acestea
se deplasează cu o viteză de 700-
800 km/h.
Valurile tsunami provocate de
cutremurul din Oceanul Indian de
la 26 dec. 2004 (M=9) au afectat
regiunile costiere ale unui număr
de opt ţări asiatice şi au cauzat
Fig. 5 Modul de formare a
procesului de lichefiere
 moartea a peste 120.000 de persoane. Valurile au ajuns chiar şi în locuri mai îndepărtate
precum Somalia, care se află la 4.100 km est de epicentru. Acesta a fost al cincilea
cutremur ca mărime din istoria modernă (de când sunt efectuate înregistrări cu ajutorul
seismografelor).
O preocupare a oamenilor de stiinta este aceea de a prevedea producerea acestor
valuri uriaşe, fapt menit a le diminua consecintele. In present, 23 de natiuni din jurul
Pacificului cooperează pentru a supraveghea în permanenţă a adâncurile mărilor, în
special cu ajutorul seismografelor. Rezultatul măsurătorilor este transmis prin satelitul
GEOS la centrul de control internaţional din Hawaii. Când se produce un seism
submarin, semnalul de alarmă transmis chiar în minutele următoare permite evacuarea
populaţiei înainte de sosirea unui tsunami. De exemplu, un seism produs în largul
Republicii Chile produce unde care abia în 22 de ore ating coastele japoneze si creeaza
un tsunami.
g. Alte efecte : inundaţii
Apar atunci când seisme severe modifică reţeaua hidrografică.

9. Prognoza, previziunea şi prevenirea cutremurelor

Prognoza identifică atât ariile susceptibile cutremurelor de pământ cât şi structurile
contruite de om care sunt în principal vulnerabile distrugerii în urma zguduirii.
În prezent, seismologii utilizează mişcarea plăcilor tectonice şi măsurătorile Sistemului
de poziţionare globală (GPS) pentru monitorizarea acumulărilor de energie în rocile din
apropierea faliilor active. Datele obţinute în timp duc la aprecieri care sunt folosite pentru
întocmirea de hărţi seismice. Şi la nivel local, pentru teritoriile ţărilor afectate de cutremure se
întocmesc astfel de hărţi de care trebuie să se ţină seama în proiectarea construcţiilor.
Previziunea sau predicţia cutremurului reprezintă încercările de estimare cu precizie a
locului şi a momentului în care se va produce un cutremur. Pentru oamenii de ştiinţă, aceasta
reprezintă a preocupare majoră. Studiile statistice care evalueaza frecvenţa seismelor în trecut
sau absenţa acestora într-o regiune dată, observarea semnelor care preced un seism: mici mişcări
de avertizare, deformări ale solului, emanaţii de anumite gaze, variaţia nivelului apei în puţuri,
comportamentul ciudat al animalelor etc. sunt câteva din metodele utilizate în predicţia
cutremurelor.
Prevenirea cutremurelor nu este posibilă, însă prevenirea efectelor distructive majore este
un aspect de loc de neglijat. Prevenirea vizeaza reducerea la maximum a numărului de victime şi
a distrugerilor. Pentru aceasta conlucrează numerosi specialisti: geologi, specialişti în fizica
materialelor, arhitecţi etc. Realizarea în primul rând a unor construcţii antiseismice (locuinte,
uzine, poduri etc.) rămâne cel mai bun mod de protecţie împotriva dezastrelor. De asemenea,
prevenirea implică reducerea riscurilor de incendiu, consecinţa frecventă a cutremurelor de
pământ. Am putea aminti şi nivelul de pregătire al populaţiei pentru acţionarea în caz de
cutremur care constă în exerciţii regulate de alertă şi care contribuie la reducerea consecintelor
seismelor.
Un exemplu care vine să susţină importanţa celor afirmate mai sus este următorul :
Două seisme de aceeasi magnitudine (7) produse în 1988, în Armenia, şi în 1989, la San
Francisco, s-au soldat cu 25 000, respectiv 100 de morţi. În ciuda densităţii mai mari a populaţiei
în California, bilanţul distrugerilor a fost mai mic datorită construcţiilor antiseismice şi a
mobilizării populatiei.