EFICACITATE ŞI PRECAUŢIE ÎN PLANIFICAREA ENVIRONMENTALĂ

Ciprian CORPADE1 , Octavian-Liviu MUNTEAN2

Abstract. Efficacy and Cautiousness in Environmental Planning. The activity of planning was
always a part of human actions, for the simply reason that it represented the way to furfill a purpose. Its
present institutionalized and methodologically based form does not represent anything else but a mean
to fit to the nowadays requirements of the society. This article follows the way in which the theoretical
approach of environmental planning succeds in responding to the necessities of a extremely varied
environmental situations, with the purpose of reaching those parameters objectively considered as
essential in sustainable development.

Key words: sustainable development, environmental planning, cautiousness, economical efficacy

1. Problematizare
Parcurgem o perioadă în care discursul politic trâmbiţează, păstrând totuşi perspective
distincte, valori considerate fundamentale: drepturile omului în societate, drepturile cetăţeanului în
stat, îndatoriri etice, echitatea intra şi interstatală. Cum putem însă aborda echitatea în condiţiile
introducerii variabilei timp? Cum putem asigura şanse egale în dezvoltare unor generaţii succesive, în
condiţiile în care instrumentele cu care acestea operează sunt extrem de variate? Mai mult, prin ce
mijloace dezvoltăm premise similare în încercarea de-a facilita dezvoltarea tuturor societăţilor actuale
şi de-a le orienta către aceleaşi standarde, către aceleaşi valori? Fără îndoială, respectând aceleaşi
principii. Principii elaborate de către cine, însă? De către un stat, de către un grup de state, de către
toate statele? Şi în acest caz, cum pot fi ele digerate de către o diversitate de economii, de culturi, de
viziuni astfel încât să fie şi universale, şi funcţionale?
Cât de onorantă este formula „dreptul la un mediu curat”, vehiculată în atâtea congrese şi
simpozioane de mediu, pentru societăţile actuale? Ea este, probabil, printre primele 10 priorităţi pentru
un canadian, dar nu are semnificaţii reale pentru un angolez. Avem de-a face, aşadar, cu 2 situaţii
extreme, între care se întinde o paletă vastă de situaţii intermediare. Acesta fiind tabloul, se pot aplica
3 variante de abordare a eterogenităţii societale: (1) varianta politicilor unice, a cerinţelor similare (cu
finalitatea, previzibilă, de accentuare a discrepanţelor şi, deci, de ratare a scopului), (2) varianta
politicilor diferenţiate (deci, de păstrare a eterogenităţii iniţiale, dar, totuşi, un efect benefic general) şi
(3) varianta aceloraşi politici, dar cu metode de aplicare diferite, cu un “termen de graţie” diferit
(reducerea semnificativă a eterogenităţii în dezvoltare pe termen lung, pe fondul respectării aceloraşi
principii). Apare însă o întrebare fundamentală, în cazul societăţilor situate către ce-a de-a doua
extremă: Cum înclinăm balanţa între corijarea proastelor practici şi sprijinul pentru deprinderea altora?

2. Dezvoltarea durabilă ca şi concept unitar

În principiu – chiar dacă, iniţial, coloritul său era ideal – activitatea de planning environmental
are ca scop orientarea evoluţiei, a dezvoltării unei societăţi, a unui stat către cerinţele durabilităţii, a
trăiniciei sau, poate mai exact, a viabilităţii. Ce anume solicită acest concept de dezvoltare durabilă?
Expresia sustainable development a îmbrăcat, prin traducere, mai multe sensuri în limba
română. Astfel, alături de binecunoscuta formulare dezvoltare durabilă, apar expresii multiple, a căror
sinonimie este discutabilă într-un context general, ele provenind din anumite domenii de activitate:
dezvoltare economică durabilă, ecodezvoltare, economie de autosusţinere, economie ecologică,
economie ecocompatibilă, economie viabilă, dezvoltare sustenabilă.
Dintre aceşti termeni, cel mai apropiat ca sens de sursă este cel de dezvoltare sustenabilă,
folosindu-se aşadar un neologism derivat din limba latină (sustinere „a menţine sus, a susţine” = sub-,
sus- „sus” + tenere „a ţine”), în limbajul uzual fiind mai des întâlnit sub forma <dezvoltare susţinută>.
Această recomandare este completată şi de inadecvenţa asocierii, sub aspect semantic, a termenilor
dezvoltare şi durabil, în condiţiile în care cuvântul dezvoltare presupune transformare, schimbare în
cadrul evoluţiei, iar durabil surprinde aspecte care rămân în timp foarte puţin schimbate sau
neschimbate (conform DEX, durabil = care durează de mult timp, trainic, rezistent). Transferând
abordarea la un alt nivel însă, şi anume cel al stărilor sistemelor environmentale, menţinerea stabilităţii

1
Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Clinicilor 5-7, 400006, Cluj-Napoca, România
2
Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Ştiinţa Mediului, P-ţa Ştefan cel Mare, 400192, Cluj-Napoca,
România

1
sistemice în condiţiile transformărilor componentale şi relaţionale care condiţionează evoluţia este o
condiţie esenţială a durabilităţii.
Putem formula în consens cu cele exprimate anterior o definiţie a dezvoltării durabile înţeleasă
ca „starea de echilibru dinamic între nevoile de dezvoltare ale societăţii într-o anumită direcţie şi oferta
de bunuri şi servicii economice şi environmentale menite să sprijine aceste nevoi” (Briassoulis, Helen,
2001, figura 1). Sau, ca o „dezvoltare care să menţină sau să îmbunătăţească pe termen lung
condiţiile de mediu şi calitatea vieţii” (Mac, I., 2003).
Fig. 1. Dezvoltarea durabilă – prezentare schematică (după Briassoulis, Helen, 2001)

NEVOI OFERTA

Modificarea nevoilor iniţiale

MEDIU
datorită constrîngerilor
environmentale
Resurse
Receptori

Model de dezvoltare
- opţiune a societăţii - TEHNOLOGIE

Modificarea nevoilor iniţiale ECONOMIE

datorită constrîngerior Producţie
economice Consum

În conformitate cu acest concept, se poate aborda un areal prin prisma dezvoltării susţinute în
condiţiile în care bunăstarea sa nu înregistrează un declin de-a lungul timpului (Atkinson et al., 1997).
În perioada actuală un aspect esenţial al caracterului sustenabil al dezvoltării se referă la
tratarea integrată a nevoilor economice, sociale şi environmentale, traduse în studiile de
specialitate prin bunăstare economică (flux maxim de venit prin menţinerea în timp a capitalului care a
produs aceste beneficii), stabilitatea socială (investiţii în capitalul uman necesar oricărui tip de
dezvoltare) şi protecţia mediului (conservarea biologică şi fizică a sistemelor naturale)(figura 2).

CAPACITATEA
DE SUPORT NEVOI SOCIALE
A MEDIULUI

DEZVOLTAREA
DURABILĂ

NEVOI ECONOMICE
Fig. 2. Dimensiunile dezvoltării durabile (după Porteous, A., 2000)

2
 3. Atributele şi indicatorii dezvoltării durabile
Momentele evoluţiei societăţii omeneşti pe parcursul ultimilor ani au fost marcate de încercări
multiple de cuantificare a nivelului de dezvoltare, în conformitate cu principiile şi necesităţile vremii.
Astfel, dimensiunile economice şi sociale ale dezvoltării au deţinut pe rând rolul de element central,
coordonator al politicilor internaţionale, transformările actuale în spectrul socio-economic şi atenţia
sporită asupra problemelor globale reclamând o nouă viziune care să „adâncească” evaluarea şi către
domeniile neacoperite.
Într-o exprimare sintetică, Hadley (1993) comentează că dezvoltarea durabilă presupune
preocuparea pentru trei „E-uri” fundamentale:
 Environmental integrity (integritatea mediului)
 Economic efficiency (eficienţa economică)
 Equity (echitate între generaţia prezentă şi cele viitoare)
Aceasta abordare este specifică viziunii economice asupra dezvoltării susţinute, aşadar
subdomeniului reprezentat de economia ecologică, care este definită de către Common şi Perrings
(1992) astfel: „...un demers care privilegiază cererea unui sistem în detrimentul cererii individuale”.
Astfel, criteriul valorizării resurselor trebuie să derive din înţelegerea rezilienţei sistemului–sursă
(ofertant) şi nicidecum dintr-o evaluare exclusivă a necesităţilor umane. Se observă faptul că acest
demers include criteriile ecologice de stabilitate şi rezilienţă, importante pentru bunăstarea umană din
trei motive principale (Kenneth Arrow şi colab., 1995):
- Schimbările sunt adesea observate în funcţiile ecosistemelor, fiind asociate în cazul particular
al asigurării suportului vieţii umane cu reducerea productivităţii;
- Scăderea rezilienţei poate conduce la schimbări ireversibile (de ex. dispariţia unor specii) care
reduc opţiunile de utilizare viitoare;
- Schimbarea atrage după sine apariţia unor stări necunoscute, care nu pot fi gestionate şi care
pot cauza impacturi negative asupra bunăstării umane.
În această lumină, abordarea economică a dezvoltării susţinute nuanţează
aspectele fundamentale ale conceptului astfel: (1) eficienţa în alocarea resurselor,
(2) echitatea între prezent şi viitor şi (3) rezilienţa sistemelor ecologice şi sociale
(tabelul 1).
Criteriile
dezvoltării Interpretarea economică Evaluare prin:
durabile
Eficienţă Bunăstarea economică prezentă max [beneficii (B) - costuri (C)]
să fie menţinută
şi îmbunătăţită

Echitate Bunăstarea să se distribuie max [ai x (Bi – Ci)]

echitabil între generaţii unde ai = importanţa
(puterea) distribuită fiecărui
grup de interes
Extreme ale echităţii:
(i) alocarea resurselor să urmărească
creşterea bunăstării generale
(ii) alocarea resurselor să favorizeze clasele
sociale sărace

Rezilienţa Îmbunătăţirea capacităţii rezilienţa ecologică: prin

ecosistemului de a face faţă şocurilor intermediul parametrilor de
şi impacturilor schimbării diversitate şi integritate
(greu de definit) funcţională

3
 Tabel 1. Perspectiva economică în implementarea dezvoltării durabile (după Adger, N., 1997)

Văzută în ultimă instanţă ca şi act decizional, dezvoltarea durabilă implică suprapunerea a trei
deziderate (menţinerea stării planetei – susţinere ecologică -, echitate socială – susţinere cu
încărcătură etică – şi iniţiative economice – susţinera existenţei umane -), în această ordine de
prioritate (figura 3).

Democraţie
participativă

Domeniul
Domeniullegislativ
legislativ Domeniul
Domeniul
şişiinstituţional
instituţional socio-cultural
socio-cultural
Management Drepturi intrinseci
Planning strategic Drepturi civile
Integrarea structurilor Drepturi decizionale
politice Acţiune directă
Reglare imaginară
TRANZIŢIA

Domeniul
Domeniultehnologic
tehnologicşişi
economic
economic
Ecologie Atitudini
umană Tehnologii curate
globale/locale
Separarea creşterii de
localizare
consum
Reforma taxelor şi
instituirea unui fond de
mediu

Fig. 3. Domeniile dezvoltării durabile - perspectiva decizională (după O’Riordan şi Voisey, 1998)

Stabilirea indicatorilor dezvoltării durabile este un act dificil datorită complexităţii şi extensiei
domeniului, fiind imposibilă acoperirea tuturor aspectelor implicate, necesitând aşadar selectarea celor
mai elocvenţi, prin corelarea rezonanţei lor cu gradul de acoperire. În acest sens, recomandările
comisiei Marii Britanii pentru Dezvoltare Durabilă (UK Round Table of Sustainable Development)
cuprind următoarele precizări esenţiale în abordarea lor:
 Trebuie constituiţi în strânsă legătură cu scopul pe care îl vizează, scop care trebuie fundamentat
păe un proces logic şi transparent;
 Indicatorii din categoria celor care evaluează stările sistemelor environmentale trebuie să aibă
ataşate, pe cât posibil, „zone de alertă” sau „zone roşii”, adică acele momente, situaţii care
reclamă o tendinţă îngrijorătoare în evoluţie şi care necesită o intervenţie imediată;
 Guvernul trebuie să publice cu regularitate un raport în care să prezinte eficienţa indicatorilor
dezvoltării durabile în evaluarea progresului către scopurilor propuse şi în stabilirea „zonelor de
alertă”;
 Toţi indicatorii dezvoltării durabile trebuie să fie priviţi ca instrumente de lucru. Aşadar, stabilirea
claselor de valori caracteristice fiecărui indicator depinde de intenţiile celor care îl folosesc;
 În scopul angajării populaţiei în stabilirea coordonatelor dezvoltării durabile, Guvernul trebuie să
facă cât mai cunoscut setul de indicatori utilizaţi, pentru a vedea dacă ei răspund preocupărilor
publice cu privire la calitatea mediului şi a vieţii (prin propriul departament de Evaluare a Atitudinii
Publice asupra Mediului);
 Autorităţile trebuie să conceapă o metodologie prin care să poată integra preocupările populaţiei
în cadrul propriilor indicatori;
 Guvernul trebuie să conceapă pachetul de indicatori în aşa fel încât ei să includă atât domeniul
socio-economic, cât şi cel environmental. De asemenea, aceştia trebuie să realizeze atât evaluări
cantitative (rata criminalităţii, rata şomajului, accesul la serviciile medicale, creşterea economică,

4
 încărcătura în poluanţi a aerului etc.), cât şi calitative, exprimate sintetic prin calitatea vieţii sau
calitatea mediului;
 Identificarea unui set de „indicatori cheie” este de asemenea recomandată. Aceştia trebuie să
acopere fiecare din următoarele domenii considerate cruciale:
 Consumul resurselor neregenerabile;
 Poluarea aerului, apei, solului şi gestiunea terenurilor;
 Problemele sociale;
 Biodiversitatea;
 Resursele culturale şi de peisaj.
După Opschoor şi Reijnders (1991), indicatorii dezvoltării durabile „reprezintă mai mult decît
simple descrieri de stare; ei reprezintă evaluări normative ale discrepanţei dintre stările curente şi
situaţiile de referinţă”.
Numeroşi indicatori au fost propuşi cu scopul de-a conecta criterii precum relevanţa politică,
abordarea analitică amănunţită şi posibilitatea de exprimare în valori cuantificabile. Distingem mai
multe grupe de indicatori, disticţia între acestea derivînd din criteriile abordate:
- Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică (OECD) propune indicatori ai dezvoltării
mergînd pe relaţia Presiune – Stare – Răspuns. Astfel, rezultă indicatori ai presiunii asupra
receptorilor environmentali, indicatori ai impactului asupra mediului, societăţii şi economiei,
indicatori ai răspunsului societal la degradarea mediului;
- Pornind de la principalele direcţii ale utilizării susţinute, reies indicatorii environmentali, economici,
sociali şi integraţi;
- Abordînd criteriul spaţial, în conformitate cu scara la care este analizat teritoriul, distingem
indicatori globali, nationali şi locali;
- Tratarea componentele mediului atrage după sine alţi indicatori - pentru aer, apă, sol, biotă,
utilizarea teritoriului etc. –
- În fine, din perspectivă ierarhică putem grupa indicatorii dezvoltării în (1) generali (centrali), (2)
locali (periferici) şi (3) detaliaţi sau specifici (Deelstra, 1995).
În abordarea acestor indicatori ai dezvoltării durabile mai multe faze se pot distinge. Pentru
început, relaţia economie – mediu – societate a tratat cu precădere indicatorii economici (PNB,
costurile poluării), primele criterii ale durabilităţii menţinându-se pe această linie (Pierce et al., 1990).
Nivelul de abordare era cel mono-disciplinar, accentuarea componentei economice a relaţiei atrăgând
după sine ignorarea celorlalte două.
La mijlocul anilor ’80 au fost propuşi indicatori ecologici/environmentali, ei reprezentând
normative cantitative şi descriptive în legătură cu presiunea antropică asupra mediului sau vizînd
condiţiile de mediu (indicatorii calităţii, emisiile poluante, etc.).
La începutul anilor ’90 au apărut noţiuni precum „investiţii curale”, PNB „curat”, criterii ale
dezvoltarii robuste sau fragile (Repetto et al., 1989; Barbier et al., 1990) şi au fost îmbunătăţiţi
indicatorii sociali. De asemenea, multi-disciplinaritatea a înlocuit mono-disciplinaritatea în abordarea
dezvoltării durabile.
În ultimii ani lista indicatorilor dezvoltării durabile s-a extins, multi-disciplinaritatea
transformîndu-se în inter şi chiar trans-disciplinaritate (tabel 2,3,4). Momentan, dezvoltarea durabilă
este văzută ca o modalitate de a putea alege căile dezvoltării viitoare şi a nu privi viitorul ca pe o stare
finală. Este recunoscută dependenţa dezvoltării durabile faţă de nivelul cultural şi faţă de scara
abordării, ceea ce nu permite fixarea unor normative a priori pentru un areal (Buttimer, 1998; Kane,
1999).
În etapa actuală, indicatorii dezvoltării durabile au următoarele caracteristici:
- Entuziasmul iniţial la perspectiva unor indicatori ideali a scăzut brusc;
- Dimensiunile economice şi environmentale ale dezvoltării durabile sunt satisfăcător reprezentate,
dar toate celelalte au rămas în urmă;
- Sunt disponibili mai mulţi indicatori integratori;
- Interesul a trecut dinspre indicatorii globali înspre cei locali (urbani de ex.);
- Proiectele realizează liste de indicatori şi sugerează modalităţi de corelare a acestora (matrici de
corelare) pentru a rezolva o problemă particulară.
Majoritatea indicatorilor prezenţi în tabelele de mai jos sunt unidimensionali, descriind o
dimensiune a dezvoltării durabile (ex. mediul), un sector de activitate (ex. agricultura, turismul) sau o
componentă a mediului (ex. aer, apă). Excepţie fac indicatorii care combină două dimensiuni, precum
consumul energiei/persoană (vizînd dimensiunile sociale şi economice).
Majoritatea acestor indicatori sunt priviţi într-o manieră globală (analitică), ca o sumă de
elemente luate pe de-a-ntregul, ei nu reflectă distribuţia spaţială a caracteristicilor specifice în cadrul
unui sistem spaţial. De aici rezultă imposibilitatea de a explica distribuţia spaţială a efectelor pornind

5
de la o anumită sursă şi, în concluzie, nu putem realiza o legătură fidelă cauză-efect cu scopul
inducerii dezvoltării durabile.
Datorită existenţei în realitate a mai multor interese ascunse în amenajarea teritoriului, se
creează falsa impresie că există un singur interes public pe care procesul de planificare trebuie să-l
servească. A apărut aşadar necesitatea de a lua în calcul şi dispersia în teritoriu a acestor indicatori,
element apărut în literatura ultimilor ani (OECD, 1998).

 Infuzia de clor în atmosferă  Indicatorii specifici ecosistemelor

 Creşterea încărcăturii atmosferice cu subst.
acidifiante
 Concentaţia ozonului, a NO2
 Suprafeţele urbane, rurale, forestiere
 Gradul de fragmentare a habitatului
 Capacitatea de transport estimată
 Calitatea apei pentru populaţie
 Poluarea radioactivă
 Procentajul arealelor protejate
 Rezervele de substanţe minerale utile
 Alimentarea cu energie; epuizarea
combustibililor fosili
Tabel 2. Indicatorii dezvoltării durabile: dimensiunea environmentală
 Producţia netă de substanţe primare
 Biodiversitatea
 Popularea cu specii animale
 Specii ameninţate
 Concentraţia poluanţilor în rîuri, ape subterane,
vegetaţie
 Metalele grele din sol
 Balanţa azotului, potasiului şi fosforului din sol
 Indicii de calitate a solului
 Reducerea suprafeţelor cu soluri productive

 Numărul populaţiei, densitatea, rata creşterii  Distribuţia populaţiei urban/rural

 Procentul populaţiei aflată sub limita sărăciei  Nr. telefoane/1000 loc
absolute  Procentul copiilor malnutriţi
 Procentajul gospodăriilor fără electricitate  Procentajul analfabetismului
 Procentajul populaţiei cu drept de vot  Speranţa de viaţă la naştere, rata mortalităţii
 Procentajul populatiei care a votat la ultimele infantile
alegeri
Tabel 3. Indicatorii dezvoltării durabile: dimensiunea socială

 Creşterea activităţilor economice (total/sector)  Rata despăduririlor

 Autoturisme/1000 loc  Cheltuieli de reducere a poluării
 Consum de energie/pers. (ţinînd cont şi de  Densitatea producţiei agricole
sursa energetică)  Intensitatea energiei
 Eficienţa folosirii energiei; procentul energetic  Energia folosită în spaţii rezidenţiale
din surse regenerabile  Energia folosită în transporturi
 Traficul aerian  Combustibili folosiţi pentru maşini
 Transportul naval  Rata conversiei urban-rural
 Călătorii efectuate (scurte, pentru petrecerea  Nivelul producţiei de cherestea
timpului liber, regulate)  Tranzitul urban
 Totalul pasagerilor implicaţi în călătorii  Procentajul terenurilor degradate din terenurile
 Producţia de lemn/pers. acoperite cu vegetaţie
 Procentajul apei refolosite din totalul resurselor  Indicele producţiei de alimente
de apă  Cheltuieli pentru captarea, tratarea şi
 Rata reducerii stratului edafic prin eroziune distribuţia apei
Tabel 4. Indicatorii dezvoltării durabile: dimensiunea economică (folosirea resurselor şi controlul poluării)

4. Planificarea environmentală a unor „agregate” socio-economice distincte

Ca orice iniţiativă, şi procesul de planning environmental (la nivel local, regional sau naţional)
se bucură de optimismul iniţial, care conectează „pe fir scurt” dorinţele izvorâte din necesităţi şi
idealuri cu concretizarea lor. Acest aspect presupune aşadar eficacitate, randament maxim în
conturarea fişei de parcurs şi în aplicarea sa. Însă, linia de pornire coincide cu un „dat iniţial”, care în
cele mai multe cazuri nu beneficiază de respectarea unor reguli a posteriori stabilite.
Pe de altă parte, eficacitatea este o trăsătură mai degrabă de natură tehnică, spre exemplu
randamentul în funcţionare al unei maşini, al unui agregat. Apropiindu-ne de domeniul abordat aici,
eficacitatea se va raporta la evoluţia socio-economică a unui sistem antropic (statal, local etc.). Din
această perspectivă, mediul natural – în sens restrâns – a fost privit mult timp doar ca furnizor de

6
resurse şi debuşeu pentru deşeurile inerente funcţionării sistemelor economice care trebuie „să
meargă” cu orice preţ.
S-a ajuns, astfel, ca urmare a conştientizării limitelor „suportului natural”, la o turnură radicală
în abordarea mediului, prin alăturarea categoriei de restrictivitate în dezvoltare (în forma sa
tradiţională) la cea de suport, de susţinere, anterior atribuită. Cu alte cuvinte, perechea economie-
mediu trebuie tratată, din perspectiva unor societăţi viabile, sub aspectul eficacităţii economice şi al
precauţiei environmentale, cu dominanţa uneia sau a alteia dintre cele două laturi, în funcţie de
„nivelul de bază” al dezvoltării la care ne raportăm.
Aşadar, abordarea sistemică a procesului de planificare environmentală are ca ţintă situaţia
ideală în care acţiunea umană orientată asupra unui component sistemic nu cauzează efecte nedorite
asupra celorlalte.
În acest sens, planificarea environmentală susţine că aplicarea unor strategii de dezvoltare nu
trebuie permisă atâta timp cât consecinţele acestora (inclusiv cele indirecte şi cu manifestare pe
termen lung) nu pot fi prognozate cu o acurateţe rezonabilă, dar nici în cazul în care ele nu sunt
acceptate raportat la o locaţie/teritoriu asupra căreia/uia se răsfrâng. În cazul în care aceste
consecinţe nu pot fi estimate, se recomandă aplicarea principiului precauţiei (figura 4).

Costurile Precauţie Precauţie

Precauţiemoderată:
moderată: Precauţie
Precauţieredusă:
redusă:
Precauţieputernică:
puternică:
intervenţiei Eliminarea
Eliminareasubstanţelor
substanţelor Aplicarea
Aplicareacelor
celormai
mai Eliminarea
Eliminareacosturilor
costurilor
potenţial
potenţialtoxice
toxiceşişi bune
bunetehnologii
tehnologii excesive
excesiveînînanalizele
analizele
interzicerea
interzicereacercetărilor
cercetărilor existente
existentebazate
bazatepepe cost-beneficiu,
cost-beneficiu,înîn
genetice
geneticeasupra
asupra analize
analizeasimetrice
asimetrice evaluarea
evaluareaschimbării,
schimbării,
organismelor
organismelor ale
aleraportului
raportului înînorientarea
orientareacercetării
cercetării
cost-beneficiu
cost-beneficiu
Limite
Limite ecologice
ecologice
reziliente
vulnerabile

Fig. 4. Precauţia şi principiul proporţionalităţii (după O’Riordan, T., 2000)

Într-o manieră simplificată, principiul precauţiei poate fi privit ca având următoarele trăsături:
- Gândirea acţiunilor în lumina abordării ştiinţifice a cauzelor şi efectelor, în baza principiilor de
management înţelept şi rentabilitate („de preferat să plăteşti mai puţin acum, decât mult mai mult
mai târziu”);
- Eliminarea atitudinilor extreme în gestiunea mediului, spre exemplu a refuzului de-a exploata
resurse acolo unde ele sunt disponibile, doar din teama de-a nu cunoaşte consecinţele pe termen
lung ale virtualei lor eliminări. Acest aspect se poate aplica şi în cazul nivelului de dezvoltare,
considerându-se a fi o responsabilitate morală a ţărilor bogate să permită dezvoltarea nesusţinută
a ţărilor sărace pentru o perioadă, pentru a le acorda răgazul de a-şi face tranziţia mai puţin
dureroasă;
- Participarea publică. Este imposibil unui grup de specialişti să prognozeze toate consecinţele
posibile ale degradării unui habitat, gestiunii unui ecosistem etc în urma unor acţiuni antropice fără
a ţine cont şi de părerea publicului cu privire la problema respectivă;
- Rolul asigurărilor în deciziile de planning. Acesta este cel mai controversat aspect al
principiului precauţiei, deoarece este ştiut faptul că procesul dezvoltării, al creşterii economice
asociază şi o serie de hazarde, ale căror pagube se răsfrâng şi asupra populaţiei umane, iar
bunurile obţinute de pe urma creşterii trebuie distribuite în conformitate cu valoarea acestor
pagube.
Sintetizând cele mai sus afirmate, considerăm că procesul de planning environmental trebuie
orientat în aşa fel încât să se muleze peste realităţile environmentale ale sistemelor cărora li se
adresează, distingându-se, fără a fi vorba de două demersuri distincte, ci de două nuanţe: o creştere
susţinută, care este în esenţă un concept tehnic bazat pe reforme sociale şi pe eficientizare

7
economică (în cazul societăţilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare) şi o dezvoltare viabilă,
bazată pe noi economii şi pe o nouă moralitate (în cazul societăţilor puternic dezvoltate).

BIBLIOGRAFIE

1. Briassoulis, Helen, 2001, Sustainable development and its indicators: Throught a (Planner’s)
Glass Darkly. Journal of Environmental Planning and Management, 44 (3).
2. Faludi, A., 1986, A Decision-centred View of Environmental Planning. Pergamon Press,
Oxford.
3. Mac, I., 2003, Ştiinţa Mediului. Editura Europontic, Cluj-Napoca.
4. O’Riordan, T., 2000, Environmental Science for Environmental Management. Prentice Hall,
Harlow, England.
5. Porteous, A., 2000, Dictionary of Environmental Science and Technology. John Wiley and
Sons Ltd, Chicester.
6. Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M., 2001, Agroecologie şi ecodezvoltare.
Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
7. Selman, P., 2000, Environmental Planning: The Conservation and Development of
Biophysical Resources. SAGE Publications Ltd, London.

SUMMARY