Andreea Ciocîrlan

REGIE TEATRU
Semestrul al II-lea, Anul II
Eseu despre Costache Caragiale

Profil de artist – Costache Cargiale

„Societatea în dreptatea ei, va prețui într-o zi lucrările mele.”

Una dintre figurile emblematice care a influențat profund începuturile teatrului românesc
poartă numele de Costache Caragiale. În portretul descris de Virgil Brădățeanu, din care reiese că
domnul Caragiale a fost un om de teatru complet, m-a surprins folosirea termenului „animator”
pentru a îngloba toate calitățile sale artistice și întreaga contribuție pe care acesta a adus-o teatrului
românesc în faza sa incipientă. A fost actor, organizator și director de teatru, regizor, autor
dramatic și istoriograf, cu alte cuvinte, o prezență efervescentă în peisajul cultural românesc, care
s-a străduit, în pofida oricăror impedimente, să ridice nivelul teatrului românesc la niște standarde
profesioniste acceptabile pentru acele vremuri.
Se naște în primăvara anului 1815, la București, într-o familie puțin avută de viitori artiști.
Frații săi sunt Luca, actor și conducător al teatrului de vodevil și Iorgu, tatăl prolificului dramaturg
I.L. Caragiale. Se înscrie în 1835 la prima școală de teatru din Țara Românească: Școala
Filarmonicii, înființată în 1833. Cu câțiva ani înainte, în 1827, ia naștere „Societatea literară”, la
inițiativa lui Ion Heliade Rădulescu și Dinicu Golescu, o societate cu caracter democratic, cu o
poziție ideologică progresistă, care milita pentru libertatea tiparului, egalitatea în fața legii și
crearea unui teatru național. La această școală, Costache Caragiale s-a afirmat ca unul dintre cei
mai străluciți elevi. Debutează în teatru cu rolul Întâiul american din „Alzira” de Voltaire, rolul cu
care își atrage reacții pozitive, fiindu-i remarcat potențialul actoricesc: „vorbă sonoră, dicția curată
și gesturile serioase și clasice.” Până la sfârșitul perioadei școlare a reușit să evolueze în unsprezece
roluri diferite, un număr remarcabil pentru un tânăr aspirant actor. În anul 1839 pune bazele trupei
naționale din Iași, nu înainte de a organiza la Botoșani o stagiune de teatru în limba țării. În această
perioadă lucrează alături de oameni lipsiți de o pregătire de specialitate și se străduiește din
răsputeri să inspire profesionalism și să ridice nivelul artei interpretative la cel mai înalt grad,
dorind să epureze jocul actoricesc de sentimentalisme și să-i insufle sinceritate, adevăr și firesc.
Cu toate acestea, din documentări amănunțite reiese faptul că actorul Caragiale, la începutul
carierei sale, avea tendința de a interpreta rolurile cu patetism, tendință preluată de la mentorul
său, Aristia. În 1844 scrie piesa „O repetiție moldovenească” sau „Noi și iar noi”. Prin intermediul
ei, artistul polivalent Costache Caragiale reușește să-și imprime punctul său de vedere cu privire
la statutul actorilor români în teatru. Această piesă mi-a creat impresia unei adaptări, în context
autohton, a textului molieresc „Improvizație la Versailles” pentru că autorul se introduce pe el ca
personaj ca să-și exprime liber convingerile despre condițiile în care se lucra în teatrul românesc,
De asemenea, înzestrat cu talent scriitoricesc, dramaturgul conferă, prin limbaj, note comice și
pitorești. Din punctul meu de vedere, este una dintre puținele piese din dramaturgia românească
de început care poate suporta montări în contextul actual, fără a fi nevoie de reactualizări sau
modificări majore. Inspirat poate de „Cânticele comice” ale lui Vasile Alecsandri scrie „Îngâmfata
plăpumăreasă” sau „Cucoană sunt”. Alte piese ale sale sunt: „O soare la mahala” sau „Amestec de
dorințe” și „Doi coțcari” sau „Păziți-vă de răi ca de foc”. În urma revoluției din 1848 este nevoit
Andreea Ciocîrlan
REGIE TEATRU
Semestrul al II-lea, Anul II
Eseu despre Costache Caragiale

să părăsească Bucureștiul, unde înființase deja, în 1844, „Teatrul de diletanți” și ajunge la Craiova,
împreună cu Costache Mihăileanu, unde fondează prima trupă profesionistă de teatru. În 1845, în
„Curierul românesc” apare un articol care-i pune în valoare actorului dorința de a evolua și inova:
„Domnul Caragiale este un adevărat artist care nu se oprește la treapta în care a ajuns, care și-a
studiat arta, care nu se amăgește de aplauzele publicului și recunoaște că arta nu-și are hotar și
binele poate fi mai bine.” Stăpânirea de tip feudal, împotriva căreia Caragiale se opunea, nu a
încetat să aibă o poziție ostilă vizavi de spectacolele jucate în limba română, pe care acesta le
promova cu atâta tenacitate. Ajunge totuși la conducerea trupei Teatrului Național din București
în 1851, dar este îndepărtat din această funcție și înlocuit de veșnicul rival, Matei Millo. Se retrage
din teatru și devine judecător de pace în culoarea de verde, iar la rugămintea lui C.A. Rosetti devine
profesor de declamațiune la Teatrul cel Mare. În anul 1866 apare pentru ultima oară în piesa
„Doamna Ruxandra” de B.P. Hasdeu. În 1849, Caragiale scrie cu bine cunoscutul stil patetic
despre dezamăgirile și nedreptățile cauzate de mediul potrivnic în care a încercat să-și facă meseria
cu atâta dedicare și pasiune: „Români, Români; voi nu cunoașteți agoniile teatrului ce v-am dat,
voi nu cunoașteți durerile și agoniile de moarte ale acestui prunc pe care l-am ținut strâns la pieptul
meu și l-am legănat cu brațele mele… Nu uitați voi de câte ori vrut-au să mi-l smulgă de la sân și
să-l arunce în pulbere mâinile sacrilege care urăsc lumina. Nu uitați voi de câte ori am plecat
grumajii, de câte ori m-am preșternut ca tapet ca să calce peste mine individe brute, cărora în alt
timp nu le-aș fi dat nici chiar disprețul meu.” Ultimii ani din viață îi trăiește în condiții derizorii,
într-o casă modestă de pe strada Brezoianu, alături de o familie numeroasă.
Abia la finalul documentării despre Costache Caragiale pot admite că am înțeles cu
adevărat de ce Virgil Brădățeanu alege termenul de „animator” pentru a-l caracteriza. Într-adevăr,
activitatea intensă artistică deprinsă de acest om de teatru complet a animat spiritele acelei vremi
și a reușit să inspire generațiile viitoare și să le facă să-și dorească să prefacă spațiul românesc într-
un loc prielnic înfloririi culturii și artelor. Costache Caragiale este un exemplu încă viu de
devoțiune și perseverență, pe care studenții din domeniul teatrului trebuie să-l cerceteze cu atenție
și de la care merită să rămână, dacă nu cu atât de multe informații, cel puțin cu una dintre ultimele
dorințe ale sale: „Societatea în dreptatea ei, va prețui într-o zi lucrările mele.”