Rămășițele zilei

Kazuo Ishiguro

Romanul lui Kazuo Ishiguro, Rămășițele zilei, este expresia autentică a unei povești de
viață. Este vorba despre povestea lui Stevens, un majordom englez care îmbătrânește servind
la Darlington Hall. Modul în care acest personaj se exprimă, tonul formal, faptul că este în
permanență condus de simțul datoriei și că modul său de viață este caracterizat de disciplină,
ritual și stoicism i-a făcut pe unii critici să afirme că acest roman este în filigran un roman
japonez. Fără îndoială că moștenirea japoneză a autorului (Kazuo Ishiguro se naște în Japonia,
însă la 6 ani se mută împreună cu familia în Anglia), evidentă în cele două romane care
precedă Rămășițele zilei ( O priveliște palidă a dealurilor și Un artist al lumii trecătoare ),
atestă o hibridizare culturală. Deși cele două culturi, cea britanică și cea japoneză, marchează
dihotomia Vest-Est, aspectele comune nu sunt imposibil de reperat. Ambele culturi au o
istorie a ierarhiilor politice bine definite și rigide din punct de vedere social. Ambelor le este
propriu un anumit sistem de conduită considerat a fi ,,adecvat” și în ambele cazuri
comportamentul este rezervat și politicos. Cu toate acestea, a privi romanul lui Ishiguro ca pe
unul japonez prin excelență nu ar face decât să submineze măreața realizare a autorului –
romanul însuși. De altfel, însuși subiectul romanului trimite la universul englezesc. Personajul
principal este un majordom englez, un om care, după cum el însuși remarcă, deține o poziție
nespecifică vreunei alte țări. În afară de această tradiție a majordomilor, romanul vorbește
despre aristocrația britanică și descendența acesteia în contextul Europei postbelice (după
primul război mondial). Așadar, toate aceste aspecte caracterizează exclusiv Anglia, nefiind
îndeajuns de universale pentru a simboliza altceva. Cu privire la acest aspect, Steven Connor
afirma: ,,Este oarecum deranjant să observi ce greu trebuie să le fii fost criticilor să accepte
că acest roman este un tablou al Angliei, pictat nu de un outsider, ci de un insider. Atunci
când Ishiguro este citit asemenea unui scriitor japonez, preocupat exclusiv de teme japoneze,
acestuia îi este asociată o identitate care nu a fost nicicând a lui.”1 De asemenea, Ishiguro
însuși își manifestă dezacordul cu privire la această etichetă: ,,Sunt adesea amuzat când
criticii mă cataloghează drept un autor japonez și încearcă să menționeze doi-trei autori de
care au auzit vag, comparându-mă cu Mishima sau alții. Mi se pare de-a dreptul inadecvat.
Am crescut citind literatură occidentală: Dostoievski, Cehov, Charlotte Brontë, Dickens.”2
1
Steven Connor, The English Novel in History: 1950-1995, Editura Routledge, Londra, 1996, p.108, trad.n.
2
Gregory Mason, ”An interview with Kazuo Ishiguro”, în Contemporary Literature, Vol.30, nr.3, 1989, p.336,
trad.n.

1
 Cu privire la romanele lui Ishiguro, Lawrence Graver afirma: ,,În primele sale două
romane, Ishiguro a evocat o Japonie care se luptă să-și revină și să accepte un trecut pătat.
În Rămășițele zilei acesta își întoarce privirea către o altă societate învăluită în mit, aceea a
Angliei din ultimele zile ale Imperiului. Deși fiecare dintre romanele lui vorbește despre un
moment istoric important, Ishiguro afirmă că este interesat cu precădere de a examina
modul în care oamenii și, prin extensie, societățile, înfruntă adevărul despre ei înșiși .”3 Într-
adevăr, prin modularea subtilă a rememorării lui Stevens și a nuanțelor tonului, prin
înfățișarea gradată a acrobațiilor emoționale pe care Stevens este obligat să le realizeze pentru
a păstra controlul, Ishiguro creează portretul unui om puternic și elegiac în același timp.
Autorul expune consecințele reprimării emoționale și ale unei loialițăți direcționate eronat,
prețul plătit pentru supunerea oarbă în fața unor valori perimate, nostalgia devenind o tehnică
salvatoare, de supraviețuire, folosită pentru a cimenta fisurile imaginii despre sine. De îndată
ce părăsește Darlington Hall, Stevens realizeză progresiv că regretă faptul că nu a fost mai
individualist. Și-a ignorat aspirațiile, conștientizând acum că merită să fie tratat ca o persoană
cu nevoi normale. Această aspect este evident atunci când observă că localnicii din orașul pe
care-l vizitează în drum spre Cornwall cred că este un aristocrat important și nu face nimic să-
i contrazică. Nesimțindu-se niciodată important, savurează experiența, ceea ce înseamnă că
toți anii în care s-a pus pe sine pe ultimul loc nu sunt reflecția adevărată a dorințelor sale. Este
vorba, de fapt, de un comportament învățat care devine o a doua natură. Stevens își admiră
tatăl pentru anii de lucru și pentru dăruirea cu care acesta și-a îndeplinit datoria de majordom.
Ambii însă, tatăl și fiul, sunt preocupați exclusiv de munca pe care o fac. Atunci când se
îmbolnăvește, Stevens tatăl devine reflexiv și încearcă să se apropie de fiul său. Acum î și dă
seama ca nu a fost un tată bun și, de asemenea, realizează că este prea târziu să repare orice
greșeală a trecutului. Stevens fiul nu reușește să pătrundă înțelesul acestor experiențe,
pierzând astfel ocazia de a învăța din ele. Se regăsește așadar, târziu în viață, regretând
alegerile pe care le-a făcut în trecut.
În ultima secțiune a romanului, Stevens are două momente scurte și extrem de
tulburătoare de întâlnire cu sine. Primul, atunci când Miss Kenton îi mărturisește că și-ar fi
dorit să se căsătorească cu el, ceea ce îl determină să vorbească pentru prima dată despre
suferință. În relația profesională pe care o are cu Miss Kenton, Stevens evită intimitatea de
orice fel, inclusiv afișarea celei mai mici urme de emoție. Stevens pare că nu are personalitate,
cu excepția calităților necesare poziției pe care o ocupă; toate acestea deoarece pentru el, a fi
majordom nu este o slujbă, ci este miezul identității sale.
3
Lawrence Graver, ”What the butler saw”, în New York Times, 8 octombrie, 1989, p.3, trad.n.

2
 Cel de-al doilea moment este acela când, într-o conversație cu un străin pe cheiul din
Weymouth este din nou provocat să vorbescă despre devotamentul său față de Lordul
Darlington: ,,Lordul Darlington nu a fost un om rău. Nu a fost un om rău absolut deloc. Și cel
puțin a avut privilegiul de a fi în stare să-și recunoască propriile greșeli la sfâr șitul vie ții.
Înălțimea sa a fost un om curajos. A ales un anumit drum în viață, acesta s-a dovedit a nu fi
cel bun, însă și l-a ales singur, cel puțin poate spune acest lucru. Cât despre mine, eu nici
măcar așa ceva nu pot să afirm. Vezi dumneata, eu am avut încredere. Am avut încredere în
înțelepciunea înălțimii sale. Toți anii în care l-am slujit, am avut încredere că făceam un
lucru ce merita să fie făcut. Nici măcar nu pot să spun că mi-am trăit propriile gre șeli. Și
atunci chiar că trebuie să mă întreb, unde e demnitatea în situația asta?” 4 Așadar, Stevens îl
admiră profund pe Lordul Darlington, însă realizează că acesta nu a fost atât de gentleman pe
cât el avea nevoie să creadă. De asemenea, majordomul expune ideea conform căreia cel mai
bun mod de a fi de folos lumii este acela de a servi un om care face lucruri importante. Faptul
că Lordul Darlington devine un simpatizant al nazismului în anii precedenți celui de-al doilea
război mondial creează o tensiune morală pe care Stevens o resimte atunci când rememorează
acei ani. Aceste amintiri ale lui Stevens despre cel pe care îl crezuse cândva exemplul suprem
de moralitate ocupă un loc important în economia romanului. Cu toate că este prea sincer
pentru a nu expune toate datele care îl incriminează pe Lordul Darlington, Stevens este prins
totuși în propria fantezie de a fi majordomul unui gentleman de renume și încearcă să șteargă
toate imperfecțiunile din portretul Lordului. Această constantă a simultanei acceptări și
negări, a expunerii faptelor și ascunderea lor, devine trăsătura definitorie a personalității lui
Stevens.
Stevens rememorează cu mândrie anumite realizări în serviciul stăpânului său, însă
descrie și incidente care ne permit să întrezărim urme de vinovăție și o anumită capacitate
auto-reflexivă. De asemenea, își amintește de întâlniri în cadrul cărora ajunge să nege că a
lucrat vreodată pentru Lordul Darlington și mărturisește că a comis greșeli grave cu privire la
îndatoririle zilnice, cauzate de vârstă, însă putem intui că acestea se datorează și unor
sentimente de nesiguranță și îndoială cu privire la cursul vieții sale.
Stilul în care Stevens povestește este formal, manierat și detaliat.
Are tendința de a fi foarte precis în cele relatate, să disece întâmplările și
să împărtășească fiecare gând. De exemplu, în loc să explice simplu că
tachinările domnului Farraday îl stânjenesc, Stevens încearcă să-și explice

4
Kazuo Ishiguro, Rămășițele zilei, în românește de Radu Paraschivescu, Postfață de Geta Dumitriu, Editura
Univers, București, 1994, p.238

3
care sunt motivele pentru care este incapabil de a răspunde acestor
tachinări și să deslușească ce crede cu adevărat domnul Farraday: ,,În
zilele următoare am reușit, oricum, să învăț să nu mă mai las surprins de
asemenea observații făcute de stăpânul meu, așa încât obișnuiam să
zâmbesc corect ori de câte ori detectam vreo intenție de tachinare în
glas. Totuși, niciodată nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea
cu aceste ocazii. Poate trebuia să râd cu poftă sau chiar să răspund cu o
observație proprie. […] Este foarte posibil, așadar, ca stăpânul meu să se
aștepte într-adevăr să răspund tachinărilor dânsului cu aceeași monedă și
să vadă în neputința de a face acest lucru o formă de neglijență. […] Dar
trebuie să declar că aceste tachinări constituie o îndatorire pe acre simt că
niciodată nu o voi putea îndeplini cu entuziasm.”5
Ceea ce conferă autenticitate și o dimensiune realistă scrierii lui
Ishiguro este îmbinarea comicului cu tragicul. Comicul reiese de cele mai
multe ori din comportamentul rigid al lui Stevens în fața circumstanțelor
neobișnuite. De exemplu, atunci când încearcă să răspundă tachinărilor
domnului Farraday cu aceeași monedă, nu reușește foarte bine și tot ce
reușește să creeze este un moment stânjenitor: ,,A fost, deci, un început
descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, într-o categorie
de îndatoriri cu totul noi ce urmau să-mi revină, atât de descurajator încât
mă văd nevoit să recunosc că nu am mai făcut alte încercări în această
direcție.”6 În același timp, romanul evocă evenimente tragice așa cum este
moartea tatălui lui Stevens și, ceea ce este tulburător, este faptul că
Stevens își continuă treburile în ciuda acestui eveniment. Este tragic
deoarece Stevens pune datoria înainte de toate și, de asemenea, pentru
că există sugestia că nu știe cum să reacționeze la această veste.
Ocupația sa l-a transformat, făcându-l incapabil să mai reacționeze la
vestea morții tatălui. În numele datoriei renunță la stima de sine, la
bucuria stabilirii unor relații cu cei din jur, la posibilitatea de a iubi: ,,Cele
mai tulburătoare sunt relatările despre moartea tatălui, concedierea
menajerelor evreice și relația cu Miss Kenton, care a încercat să-l facă să-i
răspundă afecțiunii. În toate aceste ipostaze, Stevens și-a reprimat
5
Kazuo Ishiguro, op.cit., p.18
6
Ibidem, p.20

4
sentimentele; a ieșit de sub incidența forțelor incontrolabile ale morții,
politicii și iubirii pretinzând că urmează un principiu ordonator deasupra
oricărui individualism îngust.”7 La sfârșitul romanului îl regăsim regretând
toate acestea, însă este deja bătrân și a pierdut mulți ani.
Timp de treizeci de ani, Darlington Hall a fost lumea lui Stevens, un
om care nu cunoaște mulțumirea decât atunci când face tot ce-i stă în
putință pentru a-și îndeplini datoria. A dus o viață de ordine perfectă și
absolut control. În acest timp, lumea din afară se schimba. La fel și lumea
dinăuntru – Darlington Hall. Cenzurându-și sentimentele și nevoile,
existența sa devine una sterilă și, tocmai prin aceasta, tulburătoare.

7
Lawrence Graver, art.cit., trad.n.

5
BIBLIOGRAFIE:

Opere:
• CONNOR, Steven, The English Novel in History: 1950-1995, Editura Routledge,
Londra, 1996;
• ISHIGURO, Kazuo, Rămășițele zilei, în românește de Radu Paraschivescu, Postfață de
Geta Dumitriu, Editura Univers, București, 1994;
Articole:
• GRAVER, Lawrence, ”What the butler saw”, în New York Times, 8 octombrie, 1989;
• MASON, Gregory, ”An interview with Kazuo Ishiguro”, în Contemporary Literature,
Vol.30, nr.3, 1989;