CURSUL I

PARTEA 2

COMPARTIMENTELE LICHIDIENE ALE ORGANISMULUI;

LICHIDUL EXTRACELULAR, INTRACELULAR ŞI INTERSTIŢIAL
EDEMUL

Repartiţia apei în organism

Conţinutul în apă al organismului este departe de a fi uniform repartizat. Acesta
variază în funcţie de vârstă, sex, starea de nutriţie, organul, ţesutul sau sistemul luat în
considerare). Pentru sexul feminin, conţinutul în apă este mai redus (55%) în comparaţie cu
sexul masculin (60%), iar cantitatea de apă scade odată cu înaintarea în vârstă. Obezitatea,
prin excesul de ţesut gras hidrofob, determină o reducere a proporţiei de apă.
Lichidul din organism (60% din greutatea corporală, adică aprox. 42 l la un individ de
70 kg), este distribuit în principal în două compartimente, denumite lichidul extracelular şi
lichidul intracelular. Cele două compartimente sunt separate prin biomembrane ce au
permeabilitate selectivă şi activitate dinamică în funcţie de intensitatea proceselor metabolice.
Lichidul extracelular este reprezentat de lichidul interstiţial şi de plasma sanguină.
Cea mai importantă cantitate de apă se află la nivelul plasmei sanguine (90%), iar cea mai
redusă în smalţul dentar (2%). Musculatura conţine aprox. 1/2 din cantitatea totală de apă din
organism, pielea 1/5, iar sângele doar 1/10.
Mai există un alt compartiment lichidian mic, denumit lichidul transcelular (lichidul
sinovial, lichidul peritoneal, lichidul pericardic, lichidul intraocular, lichidul cefalorahidian).
Lichidul transcelular (1-2 l) este considerat un tip special de lichid extracelular (în unele
cazuri compoziţia sa poate fi semnificativ diferită de cea a plasmei sau a lichidului
interstiţial).
Fiind un constituent indispensabil al materiei vii, apa este solventul substanţelor
organice şi anorganice, componentul majorităţii proceselor de absorbţie şi excreţie.
Reprezintă, în acelaşi timp, mediul în care se desfăşoară procesele de biosinteză şi
biodegradare, caracteristice organismelor vii.
Prin calităţile sale fizice (căldură specifică, evaporare mare), apa asigură desfăşurarea
normală a mecanismelor homeostatice şi supravieţuirea organismului într-un mediu variabil şi
adesea agresiv.

Compartimentul lichidului intracelular

Lichidul intracelular (din celulă, vast compartiment lichidian) reprezintă 40% din
greutatea corpului.
În fiecare celulă există o asociere particulară heterogenă de constituenţi, dar
concentraţia acestor substanţe este similară în toate celulele.
Compartimentul intracellular este reprezentat de:
-apa structurală – de constituţie, nemobilizabilă, fixată de componentele citoplasmei
-apa liberă – cu rol de mediu de dispersie în citoplasmă, este mobilizabilă, participă la
procesle metabolice şi la schimburile transcelulare

Compartimentul lichidului extracelular

Lichidul extracelular (în afara celulei, 20% din greutatea corporală, aprox. 14 l).
Compartimentul extracelular ocupă spaţiul intravascular şi intercelular (interstiţial) şi este
reprezentat de:
 -compartimentul interstiţial – cuprinde ultrafiltratul plasmatic interstiţial. Acesta este
delimitat de spaţiul intracelular prin membrana celulară, iar de cel intravascular prin
membrana capilară.
-compartimentul ţesutului conjunctiv – cuprinde lichidul din ţesuturile sărace în
cellule şi bogate în substanţă fundamentală şi sistem fibrilar (ex. Oase, cartilagii, fascii,
aponevroze, tendoane, ligamente)
-compartimentul intravascular – este reprezentat de plasma sanguină. Lichidul din
compartimentul intravascular este separat de lichidul interstiţial prin membrana capilară care
asigură şi schimburile pasive. Constituie sistemul esenţial de legătură dintre mediul intern şi
extern, de aport exogen în substanţe nutritive şi de eliminare a cataboliţilor. Plasma sanguină
împreună cu elementele figurate formează sângele.
- compartimentul transcelular – este reprezentat de compartimente interstiţiale
speciale: secreţiile glandulare (ex. digestive), lichidul cefalorahidian (LCR), lichidle
(umorale) oculare, lichidul sinovial, lichidul din seroase (peritoneal, pericardic, pleural),
precum şi limfa rezultată din drenajul lichidului interstiţial.
Cele mai mari compartimente ale lichidului extracelular sunt lichidul interstiţial (peste
¾ din lichidul extracelular) şi plasma (aproape ¼ din lichidul extracelular, aproape 3 l).
Plasma este componenta fără celule a sângelui; între plasmă şi lichidul interstiţial
există un schimb permanent de substanţe, desfăşurat prin porii membranei capilare. Aceşti
pori sunt foarte permeabili pentru toţi solvaţii din lichidul extracelular cu excepţia proteinelor.
Plasma şi lichidele interstiţiale prezintă aproape aceeaşi compoziţie cu excepţia
proteinelor care au o concentraţie mai mare în plasmă. În calitate de component fluid principal
al organismului, apa se află în continuă deplasare, antrenând micro- şi macromoleculele
necesare activităţii organismului sau rezultând din aceasta.
Deplasarea apei dintr-un compartiment în altul al mediului intern, realizează unitatea
umorală a organismului şi presupune depăşirea unor bariere de permeabilitate la nivelul
membranelor celulare şi a epiteliilor ce delimitează compartimentele amintite.
Mişcarea apei prin aceste bariere este “guvernată” în majoritatea cazurilor de legile
hemodinamicii.
Presiunile hidrostatice, osmotice, coloid-osmotice, dictate de conţinutul de electroliţi
şi substanţe macromoleculare sunt factori ce determină sensul deplasării apei între diverse
compartimente ale organismului

Volumul sanguin
Sângele conţine atât lichid extracelular (lichidul plasmatic) cât şi lichid intracelular
(lichidul din eritrocit). Sângele este considerat a fi un compartiment lichidian separat,
deoarece este bine delimitat (conţinut în sistemul circulator).
Volumul sanguin (la adult este aprox. 7% din greutatea corporală, cca. 3-5 l) este
important în special pentru controlul dinamicii cardiovasculare.
Aprox. 60% din sânge este reprezentat de plasmă şi 40% de celulele sanguine (variaţii
interindividuale şi intraindividuale în funcţie de sex, greutate, etc.).
Hematocritul
Hematocritul este componenta sângelui reprezentată de eritrocite (la sexul masculin,
este de aprox. 40%, iar la sexul feminin este de aprox. 36%).
În caz de anemie severă hematocritul poate scădea până la 10% (valoarea limită pentru
menţinerea funcţiilor vitale).
Există afecţiuni associate cu hiperproducţie de eritrocite (policitemie, hematocritul
poate creşte până la valoarea de 65%).
 Compoziţia lichidului extracelular şi intracelular
Compoziţia ionică a plasmei este similară cu cea a lichidului interstiţial
Plasma şi lichidul intracelular sunt separate prin membrane capilare foarte permeabile
(compoziţia ionică a acestora este similară). Diferenţa între aceste compartimente constă în
concentraţia mai mare de proteine în plasmă (capilarele prezintă permeabilitate redusă pentru
proteinele plasmatice), trec în spaţiile interstiţiale numai cantităţi scăzute de proteine.
Datorită efectului Donnan, concentraţia ionilor cu sarcină electrică pozitivă
(cationilor) este uşor mai mare (cu aprox. 2%) în plasmă decât în lichidul interstiţial.
Sarcina electrică netă a proteinelor plasmatice este negativă, în consecinţă acestea au
tendinţa de a lega cationi (ionii de sodiu şi de potasiu), care sunt reţinuţi în plasmă în cantităţi
suplimentare.
Invers, sarcinile electrice negative ale proteinelor plasmatice resping ionii încărcaţi
negativ (anionii), concentraţia anionilor este uşor mai crescută în lichidul interstiţial în
comparaţie cu plasma.
Lichidul extracelular (plasma şi lichidul interstiţial) conţine cantităţi crescute de ioni
de sodiu şi de clor, cantităţi moderate de ioni de bicarbonat şi cantităţi reduse de ioni de
potasiu, calciu, magneziu, fosfat şi de ioni ai acizilor organici.
Compoziţia lichidului extracelular este reglată în special de rinichi. Celulele se găsesc
în permanenţă într-un mediu lichid ce conţine concentraţii optime de electroliţi şi elemente
nutritive necesare pentru funcţia celulei.

Constituienţii lichidului intracelular

Lichidul intracelular este separat de lichidul extracelular prin membranele celulare
(înalt permeabile pentru apă, dar nu şi pentru majoritatea electroliţilor organismului).
Lichidul intracelular conţine cantităţi mici de ioni de sodiu şi de clor şi nu conţine ioni
de calciu. În schimb, conţine cantităţi crescute de ioni de potasiu şi de ioni de fosfat, la care se
adaugă cantităţi moderate de ioni de magneziu şi de ioni sulfat (în cantităţi scăzute lichidul
extracelular). Celulele conţin o cantitate mare de proteine (aproape de 4x mai mare decât cea
din plasmă).

Măsurarea volumului diferitelor compartimente lichidiene ale

organismului – principiul diluţiei substanţei indicatoare
Volumul unui compartiment lichidian al organismului poate fi măsurat prin
introducerea unei substanţe indicatoare în compartimentul respectiv, urmată de dispersia
omogenă a acestei substanţe în întregul volum lichidian, după care se analizează gradul de
diluţie.
Metoda diluţiei substanţei indicatoare se bazează pe principiul conservării masei
(masa totală a substanţei măsurată după dispersia acesteia în compartimentul lichidian, este
egală cu masa substanţei introdusă în compartiment). Această metodă poate fi folosită pentru
a măsura volumul oricărui compartiment lichidian al organismului.

Determinarea volumelor compartimentelor lichidiene specifice

ale organismului
Măsurarea volumului apei corporale totale
Pentru a măsura apa totală din organism se poate utiliza apă radioactivă (tritium 3H2O)
sau apă grea (deuteriu 2H2O). O altă substanţă utilizată pentru a măsura volumul apei totale
este antipirina (înalt liposolubilă, traversează rapid membranele celulare, distribuindu-se
uniform la nivelul compartimentelor lichidiene intracelular şi extracelular).
 Măsurarea volumului de lichid extracelular
Volumul lichidului extracelular poate fi estimat utilizând substanţe care se dispersează
în plasmă şi în lichidul interstiţial, dar care nu traversează cu uşurinţă membrana celulară
(sodiul radioactiv, clorul radioactiv, iotalamatul radioactiv, ionul tiosulfat şi inulina).
Se vorbeşte despre volumul de dispersie al sodiului sau despre volumul de dispersie al
inulinei în loc de a se considera că s-a măsurat volumul real al lichidului extracelular.
Calcularea volumului intracelular
Volumul intracelular poate fi calculat aplicând formula:
Volum intracelular = Volumul apei corporale totale – Volumul extracelular
Măsurarea volumului plasmatic
Pentru măsurarea volumului plasmatic se utilizează o substanţă care nu traversează cu
endoteliul capilar (rămâne în sistemul vascular după injectare, ex. albumina serică marcată cu
iod radioactiv, 125I-albumină), de asemenea, se pot folosi coloranţi care leagă proteinele
plasmatice (ex. albastru Evans, denumit şi T-1824).
Calcularea volumului lichidului interstiţial.
Calcularea volumului lichidului interstiţial se face aplicând formula:
Volumul lichidului interstiţial = Volumul lichidului extracelular – Volumul plasmatic
Măsurarea volumului de sânge
Dacă se măsoară volumul plasmatic şi se cunoaşte hematocritul, se poate calcula
volumul sanguin aplicând formula:
Volumul total de sânge = Volumul plasmatic / (1-hematocritul)

Reglarea schimburilor lichidiene şi a echilibrului osmotic între

lichidul intracelular şi extracelular
În practica medicală o problemă importantă este menţinerea nivelului adecvat al
lichidului din compartimentul intracelular şi extracelular.
Cantităţile relative de lichid extracelular, distribuite între plasmă şi spaţiile interstiţiale
sunt determinate pe de o parte de echilibrul forţelor hidrostatice şi coloid-osmotice, iar pe de
altă parte de membranele capilare.
Distribuţia lichidului între compartimentul intracelular şi extracelular este determinată
de efectul osmotic al solvaţilor cu moleculă mică (în special ionii de sodiu, clor şi alţi
electroliţi), care îşi exercită influenţa de o parte şi de alta a membranei celulare (înalt
permeabile pentru apă, dar relativ impermeabile pentru alte substanţe, inclusiv pentru ionii cu
moleculă mică, precum sodiul şi clorul). Apa străbate rapid membrana celulară, în consecinţă
lichidul intracelular rămâne izotonic cu lichidul extracelular.

Principiile de bază ale osmozei şi presiunea osmotică

Osmoza reprezintă difuziunea netă a apei printr-o membrană cu permeabilitate
selectivă care separă două compartimente, sensul fiind de la compartimentul care conţine
soluţia mai diluată (concentraţia mai mare a apei) către compartimentul care conţine soluţia
mai concentrată (concentraţia mai mică a apei).
Rata de difuziune a apei este denumită rata osmozei.
Relaţia dintre presiunea osmotică şi osmolaritate
Presiunea osmotică a unei soluţii este direct proporţională cu concentraţia de particule
osmotic active din soluţia respectivă.
Presiunea osmotică a unei soluţii este proporţională cu osmolaritatea soluţiei
respective.
Aproximativ 80% din osmolaritatea totală a lichidului interstiţial şi a plasmei se
datorează ionilor de sodiu şi de clor. În cazul lichidului intracelular aprox. ½ din osmolaritate
se datorează ionilor de potasiu, iar restul multor alte substanţe intracelulare.
 Osmolaritatea totală a fiecăruia dintre cele trei compartimente lichidiene este de aprox.
300 mOsm/l, osmolaritatea plasmei fiind cu aprox. 1 mOsm/l mai mare decât cea a lichidului
interstiţial şi intercelular (diferenţa se datorează activităţii osmotice a proteinelor plasmatice,
datorită căreia la nivel capilar, presiunea osmotică este cu aprox. 20 mmHg mai mare în
comparaţie cu spaţiile interstiţiale înconjurătoare.

Între lichidul intracelular şi extracelular este menţinut

echilibrul osmotic
Când între lichidul intracelular şi extracelular nu există echilibrul osmotic este
generată o forţă foarte puternică care deplasează apa prin membrana celulară.
Echilibrul osmotic între lichidul intracelular şi extracelular se realizează rapid
Difuziunea transmembranară a apei se realizează atât de rapid încât orice diferenţă de
osmolaritate între aceste două compartimente este corectată de obicei în câteva secunde sau
cel mult în câteva min.

Volumul şi osmolaritatea lichidului extracelular şi intracelular

în stări patologice
Factorii care pot să determine variaţia marcată a volumului extracelular şi intracelular
includ ingestia de apă, deshidratarea, perfuzia intravenoasă a diferitelor tipuri de soluţii,
pierderea unor cantităţi mari de lichid la nivelul tractului gastrointestinal şi pierderea unor
cantităţi anormale de lichid prin sudoraţie sau la nivel renal.
Apa străbate rapid membranele celulare, în consecinţă, osmolarităţile lichidului
intracelular şi extracelular rămâne aproape egale.
Membranele celulare sunt aproape complet impermeabile pentru numeroşi solvaţi.
Efectul adăugării de soluţie salină în lichidul extracelular
Dacă în compartimentul lichidian extracelular este introdusă o soluţie salină izotonică
(creşte volumul de lichid extracelular), osmolaritatea lichidului extracelular nu se modifică
(nu se realizează transferul transmembranar al apei prin osmoză).
Ionii de sodiu şi clor rămân în mare parte în lichidul extracelular (membrana celulară
se comportă ca şi când ar fi impermeabilă pentru clorura de sodiu).
Dacă în lichidul extracelular este adăugată o soluţie hipertonică (creşte volumul de
lichid extracelular, cu un volum mai mare decât cel al lichidului adăugat), osmolaritatea
extracelulară creşte şi determină deplasarea apei din celule spre compartimentul extracelular
prin osmoză. În această situaţie aproape toată cantitatea de clorură de sodiu adăugată rămâne
în compartimentul extracelular, în timp ce lichidul difuzează din celule în spaţiul extracelular
pentru realizarea echilibrului osmotic. În această situaţie are loc scăderea volumului
intracelular şi creşterea osmolarităţii la nivelul ambelor compartimente.
Dacă în lichidul extracelular se adăugă o soluţie hipotonică (cresc atât volumul
intracelular cât şi volumul extracelular), osmolaritatea lichidului extracelular scade, iar o parte
din apa extracelulară difuzează în celule până când compartimentele intracelular şi
extracelular au aceeaşi osmolaritate.

Glucoza şi alte soluţii administrate pentru susţinerea nutritivă

a organismului
Sunt frecvent utilizate soluţiile de glucoză, iar aminoacizii şi soluţiile de lipide
omogenizate sunt mai rar folosite. Când se administrează astfel de soluţii, concentraţia
substanţelor osmotic active pe care le conţin este de obicei ajustată astfel încât soluţia să fie
aproape izotonică sau soluţiile sunt introduse suficient de lent pentru a nu deregla echilibrul
osmotic al lichidelor organismului.
 Afecţiuni clinice secundare tulburărilor de reglare a volumului
lichidian: hiponatremia şi hipernatremia
Analiza principală pe care medicul o poate efectua pentru evaluarea statusului
compartimentului lichidian al pacientului este măsurarea concentraţiei plasmatice a sodiului
(când concentaţia sodiului scade sub valoarea normală de aprox. 142 mEq/l se afimă că este
hiponatremie şi invers, hipernatremie).
Cauzele hiponatremiei: excesul de apă sau pierderea de sodiu
Scăderea concentraţiei plasmatice a sodiului poate fi determinată de pierderea de
clorură de sodiu din lichidul extracelular sau de aportul excesiv de apă la acest nivel.
Pierderea primară de clorură de sodiu (diaree şi vărsături) conduce la deshidratare
hipoosmotică şi se asociază cu scăderea volumului lichidului extracelular.
Abuzul de diuretice saluretice, precum şi diferite tipuri de afecţiuni renale asociate cu
pierdere de sodiu pot, de asemenea, conduce la hiponatremie moderată.
Boala Addison determinată de reducerea secreţiei de aldosteron se caracterizează prin
afectarea capacităţii rinichiului de a reabsorbi sodiul, iar pacientul poate prezenta un grad
moderat de hiponatremie.
Hiponatremia poate fi însoţită de retenţie hidrică în exces, cu diluţia consecutivă a
sodiului în lichidul extracelular, afecţiune denumită hiperhidratare hipoosmotică (ex. secreţia
excesivă de hormon antidiuretic determină creşterea reabsorbţiei de apă la nivelul tubilor
renali care conduce la hiponatremie şi hiperhidratare).
Cauzele hipernatremiei: pierderile hidrice sau excesul de sodiu
Creşterea concentraţiei de sodiu care determină şi creşterea osmolarităţii poate fi
determinată de pierderea de apă din lichidul extracelular (conduce la creşterea concentraţiei
ionilor de sodiu) sau de aportul excesiv de sodiu la acest nivel.
Când cauza este pierderea primară a apei din lichidul extracelular, afecţiunea este
denumită deshidratare hiperosmotică (lipsa secreţiei de hormon antidiuretic necesar reţinerii
apei la nivelul rinichiului).
Secundar deficitului de hormon antidiuretic, rinichiul excretă cantităţi foarte mari de
urină diluată (afecţiune denumită diabet insipid) ceea ce conduce la deshidratare şi la creşterea
concentraţiei de clorură de sodiu în lichidul extracelular. În diabetul insipid nefrogen, rinichiul
nu răspunde la acţiunea hormonului antidiuretic.
O cauză frecventă a hipernatremiei asociate cu scăderea volumului lichidului
extracelular este reprezentată de deshidratarea secundară unui aport hidric relativ redus (în
timpul activităţilor fizice intense şi prelungite, asociate cu sudoraţie excesivă).
Hipernatremia poate fi determinată de aportul crescut de clorură de sodiu la nivelul
lichidului extracelular (hiperhidratare hiperosmotică), excesul de clorură de sodiu din spaţiul
extracelular determină retenţie hidrică moderată la nivelul rinichiului (ex. secreţia crescută de
aldosteron, un hormon care produce retenţie de sodiu, poate conduce la hipernatremie uşoară
şi hiperhidratare. În acest caz, hipernatremia nu este marcată (secreţia crescută de aldosteron
determină şi creşterea reabsorbţiei renale de apă pe lângă reabsorbţia de sodiu).

Lichidele din “spaţiile potenţiale” ale organismului

Ex. de spaţii potenţiale (cavitatea pleurală, cavitatea pericardică, cavitatea peritoneală,
şi cavităţile sinoviale, care includ atât cavităţile articulare cât şi bursele).
Între capilare şi spaţiile potenţiale se realizează schimburi lichidiene
Membrana care delimitează un spaţiu potenţial nu prezintă în mod obişnuit rezistenţă
la pasajul lichidelor, al electroliţilor sau chiar al proteinelor, care se deplasează bidirecţional
relativ uşor între spaţiul potenţial şi lichidul interstiţial al ţesuturilor înconjurătoare.
 Vasele limfatice drenează proteinele din spaţiile potenţiale
Datorită filtrării din capilare, proteinele se acumulează în spaţiile potenţiale, în acelaşi
mod în care se acumulează şi în spaţiile interstiţiale.
Lichidul de edem de la nivelul “spaţiilor potenţiale” este denumit exsudat
Când la nivelul ţesuturilor subcutanate adiacente unui spaţiu potenţial se produce
edem, lichidul de edem se acumulează de obicei şi în “spaţiul potenţial”, acest lichid este
denumit exsudat. Când exsudatul se acumulează la nivelul cavităţii abdominale poartă numele
de ascită. Presiunea normală a lichidului la nivelul spaţiilor potenţiale, când nu există edem,
este negativă.

Schimbul lichidian la nivel capilar. Schimbul de apă, substanţe

nutritive şi alte molecule între sânge şi lichidul interstiţial.
Difuziunea prin membrana capilară
Difuziunea este cel mai important mijloc prin care substanţele sunt transferate între
plasmă şi lichidul intertiţial. Difuziunea este consecinţa mişcării termice a moleculelor de apă
şi a substanţelor dizolvate în mediul lichid, diferitele molecule de ioni îşi schimbă aleator
direcţia deplasându-se într-un sens şi apoi în altul.
Substanţele liposolubile pot difuza direct prin membranele celulare ale
endoteliului capilar
Din categoria acestor substanţe fac parte oxigenul şi bioxidul de carbon (ratele de
transport prin membrana capilară sunt mult mai rapide decât ratele substanţelor insolubile,
cum ar fi ionii de sodiu şi glucoza).
Substanţele hidrosolubile şi cele insolubile în lipide difuzează doar prin “porii
intercelulari” ai membranei capilare
Multe substanţe sunt solubile în apă, dar nu pot traversa membranele lipidice ale
celulelor endoteliale (moleculele de apă, ionii de sodiu, clor şi glucoza).
Efectul dimensiunilor moleculare asupra difuziunii la nivelul porilor
Capilarele diferitelor ţesuturi prezintă variaţii extreme ale permeabilităţii.
Efectul diferenţei de concentraţie asupra ratei nete de difuziune prin membrana
capilară
Rata netă de difuziune a unei substanţe prin orice membrană este proporţională cu
diferenţa de concentraţie a substanţei de o parte şi de cealaltă a membranei (cu cât diferenţa
este mai mare, cu atât va creşte mişcarea netă unidirecţională a substanţei prin membrană, ex.
concentraţia oxigenului în sângele capilar este în mod normal mai mare în lichidul interstiţial
(cantităţi mari de oxigen se deplasează în mod normal spre ţesuturi). Concentraţia bioxidului
de carbon este mai mare în ţesuturi decât în sânge, ceea ce determină trecerea excesului de
bioxid de carbon în sânge şi îndepărtarea acestuia din ţesuturi).

Interstiţiul şi lichidul interstiţial

Spaţiile dintre celule sunt denumite generic interstiţiu. Lichidul existent în aceste
spaţii poartă numele de lichid interstiţial.
Interstiţiul conţine două tipuri principale de structuri solide: 1) mănunchiurile de fibre
de colagen (se întind pe distanţe lungi în interstiţiu) şi 2) filamente de proteoglicani (formează
o reţea, sunt molecule extrem de subţiri, spiralate sau răsucite, alcătuite din acid hialuronic
98% şi proteine 2%).
Lichidul interstiţial
Lichidul interstiţial rezultă în urma filtrării şi a difuziunii din capilare. Conţine
concentraţii proteice mult mai mici, deoarece nu străbat cu uşurinţă porii capilarelor.
Lichidul interstiţial se găseşte între spaţiile extrem de mici dintre filamentele de
proteoglicani (nu este legat de moleculele de proteoglicani, curge liber).
 Filtrarea lichidiană prin capilare este condiţionată de presiunile
hidrostatică şi coloid-osmotică, precum şi de coeficientul de filtrare
capilară
Presiunea hidrostatică din capilare tinde să forţeze ieşirea apei şi a substanţelor
dizolvate în aceasta prin porii capilarelor în spaţiul interstiţial.
În mod contrar, presiunea osmotică determinată de proteinele plasmatice (numită
presiune coloid-osmotică) tinde să atragă apa din spaţiile interstiţiale în sânge prin osmoză.
Presiunea osmotică exercitată de proteinele plasmatice împiedică în mod normal
pierderea semnificativă de lichid din sânge în spaţiul interstiţial.
Sistemul limfatic are un rol important, contribuind la reîntoarcerea în circulaţie a unor
cantităţi mici de proteine şi lichid care se strecoară din sânge în spaţiile interstiţiale.
Patru forţe primare hidrostatice şi coloid-osmotice determină transferul lichidian
prin membrana capilară
Aceste forţe sunt numite forţele Starling:
1) presiunea capilară (Pc) care tinde să împingă lichidul prin membrana capilară spre exterior;
2) presiunea lichidului interstiţial (Pif), care tinde să împingă lichidul prin membrana capilară
spre interior (când Pif este pozitivă) şi spre exterior (când Pif este negativă); 3) presiunea
coloid-osmotică a plasmei la nivel capilar, care tinde să producă osmoza lichidului prin
membrana capilară spre interior; 4) presiunea coloid-osmotică a lichidului interstiţial, care
tinde să determine osmoza lichidului prin membrana capilară spre exterior.
Dacă suma forţelor Starling, adică presiunea netă de filtrare este pozitivă, va exista o
filtrare lichidiană netă prin capilare.
Dacă suma forţelor Starling este negativă se va produce o absorbţie lichidiană netă din
spaţiile interstiţiale în capilare.
Presiunea netă de filtrare este uşor pozitivă în condiţii normale, producând o filtrare
lichidiană netă din capilare în spaţiul interstiţial în majoritatea organelor.
Pentru determinarea presiunii hidrostatice de la nivel capilar au fost utilizate două
metode experimentale: 1) canularea directă a capilarelor cu ajutorul unei micropipete
(presiunea medie este aprox. 25 mmHg şi 2) măsurarea funcţională indirectă a presiunii
capilare (presiune capilară medie 17 mmHg).

Presiunea hidrostatică a lichidului interstiţial

Presiunea lichidului interstiţial prezintă valori negative (mai mici decât presiunea
atmosferică cu câţiva mm Hg, subatmosferică, -3 mmHg).
Metode pentru determinarea presiunii lichidului interstiţial: 1) canularea tisulară
directă cu ajutorul unei micropipete; 2) măsurarea presiunii prin implantarea unor capsule
perforate şi 3) măsurarea presiunii cu ajutorul unui tampon de bumbac introdus în ţesut.
Activitatea de pompă a sistemului limfatic reprezintă cauza principală a presiunii
negative a lichidului interstiţial
Sistemul limfatic este un sistem de curăţare (îndepărteză excesul lichidian, excesul de
molecule proteice din spaţiile tisulare).

Presiunea coloid-osmotică a lichidului interstiţial

Cantităţi mici de proteine plasmatice reuşesc să se strecoare prin pori în spaţiile
interstiţiale.
Cantitatea totală de proteine din lichidul interstiţial din organism este uşor mai mare
decât cantitatea totală a proteinelor din plasmă, însă având în vedere faptul că acest volum
este de 4x mai mare decât volumul plasmatic, concentraţia medie a proteinelor din lichidul
interstiţial este în mod obişnuit de 40% din cea plasmatică (3g/l). Din punct de vedere
cantitativ, presiunea coloid-osmotică medie a lichidului interstiţial pentru această concentraţie
de proteine este aprox. 8 mmHg. Sistemul capilar reuşeşte să menţină o distribuţie normală a
volumului lichidian între plasmă şi lichidul interstiţial.

Echilibrul Starling în cazul schimbului capilar

Cantitatea de lichid filtrată la nivelul capetelor arteriale ale capilarelor este aproape
egală cu volumul de lichid reîntors în circulaţie prin reabsorbţie.
Forţele medii care tind să împingă lichidul spre exterior: presiunea capilară medie,
presiunea negativă a lichidului interstiţial liber, presiunea coloid-osmotică a lichidului
interstiţial.
Forţele medii care tind să împingă lichidul spre interior: presiunea coloid-osmotică a
plasmei.
Semnificaţia presiunii negative a lichidului interstiţial ca mijloc de legătură a
ţesuturilor organismului
Ţesuturile sunt legate unele de altele şi prin presiunea negativă a lichidului interstiţial
(sistem de vacuum parţial).
Când ţesuturile îşi pierd presiunea negativă se produce acumulare lichidiană în aceste
spaţii (apare edemul).

Reglarea echilibrului lichidian

Conţinutul constant al compartimentelor lichidiene ale organismului depinde de
raportul dintre eliminarea de lichid pe cale renală, pulmonară, cutanată şi intestinală şi
înlocuirea acestuia predominant prin ingestie, deoarece sursa endogenă, metabolică este
redusă.
Echilibrul lichidian reprezintă un factor important în homeostazia generală a
organismului. Existenţa unui volum constant de lichid asigură izotonia şi izoionia, ambele
proprietăţi fiind caracteristici de bază ale mediului intern. Cantitatea totală de lichid se
menţine în limite constante cu toate fluctuaţiile ingestiei zilnice de apă. Normal, pentru
menţinerea echilibrului lichidian, orice creştere sau scădere a ingestiei duce la creşterea sau
scăderea eliminării.
Reglarea echilibrului lichidian cuprinde reglarea aportului şi a eliminărilor de lichid şi
presupune existenţa unor zone reflexogene, intervenţia unor centri nervoşi specifici, precum şi
a unor factori reglatori endocrini şi umorali.
Zonele reflexogene conţin:
-osmoreceptori care înregistrează variaţii de 1% ale osmolarităţii mediului intern,
situaţi central la nivelul hipotalamusului anterior şi lateral şi periferic la nivelul principalelor
teritorii cardiovasculare
-voloreceptori care înregistrează variaţii de 5-10% ale volumului plasmatic, situaţi la
nivelul atriilor şi arterei pulmonare
Centrii nervoşi care intervin în reglarea echilibrului lichidian sunt centrul setei în
hipotalamusul lateral şi nucleul supraoptic din hipotalamusul anterior care secretă ADH.
Reglarea aportului de lichide
-aportul de lichid este realizat mai cu seamă din surse exogene, este controlat prin
senzaţia de sete, declanşată când compoziţia lichidiană a organismului sacde cu 1%,
consecinţă a deshidratării inra-şi extracelulare şi este detectată de către osmoreceptori ce se
găsesc în hipotalamusul antero-lateral. Deshidratarea celulară este percepută şi la nivelul
mucoasei buco-faringiene sub formă de uscăciune a gurii care se asociază cu senzaţia de sete.
-întreruperea ingestiei de lichid este sub controlul receptorilor din regiunea faringiană
şi adistensiei gastrice a căror stimulare inhibă temporar senzaţia de sete. Simplul contact al
apei cu mucoasa buco-faringiană este suficient pentru a inhiba setea timp de 15-30 min. ,
inhibiţie ce este prelungită în timp de distensia gastrică şi de rehidratarea ţesuturilor,
consecutiv absorbţiei intestinale a apei.
Reglarea eliminărilor de lichide
Principala cale de eliminare a apei, cea urinară, este controlată prin adaptarea
corespunzătoare a proceselor de filtrare glomerulară şi reabsorbţie tubulară a apei.
Reducerea conţinutului lichidian al organismului determină creşterea ingestiei şi
diminuarea eliminării de lichide , în timp ce încărcarea cu apă a organismului acţionează în
sens contrar, diminuând ingestia şi mărind diureza.. În felul acesta, atât variaţiile presiunii
osmotice, cât şi cele volemice sunt urmate de reacţii neuro-endocrine compensatoare, de
restabilire şi menţinere a echilibrului de lichide.
Hiperosmolaritatea mediului intern provocată de pierderi mari de lichide sau ingestia
insuficientă de apă – hipovolemie, aport crescut de sare- hipernatremie, stimulează secreţia de
hormon antidiuretic (ADH) în vederea creşterii reabsorbţiei “facultative” a apei la nivelul
tubului colector, ca principală modalitate de restabilire a echilibrului lichidian.
Factorul natriuretic atrial (FAN) care determină natriureza, iar prostaglandinele (PG)
eliberate din medulara renală cu osmolaritate crescută determină natriureză şi kaliureză.
Dacă în situaţiile mai sus menţionate coexistă şi hipotensiune arterială, intervine şi
sistemul renină-angiotensină (SRA) cu rolul să restabilească presiunea sanguină.
Hipoosmolaritatea mediului intern determinată de ingestia crescută de lichide -
hipervolemie, pierderi crescute sau ingestie insuficientă de sodiu – hiponatremie reduce
secreţia de ADH concomitent cu eliberarea crescută de aldosteron (ALD), pentru a sigura
eliminarea excesului de apă şi reţinerea sodiului în organism.

Măsurarea distribuţiei apei în organism

Determinarea volumelor compartimentelor lichidiene se realizează prin metoda
diluţiei.

Edemul: excesul de lichid la nivel tisular

Edemul înseamnă prezenţa unei cantităţi excesive de lichid la nivelul ţesuturilor. În
majoritatea cazurilor, edemul se produce în principal la nivelul compartimentului extracelular,
însă poate fi implicat şi compartimentul lichidian intracelular.
Edemul intracelular
Există două cauze principale care conduc la edemul intracelular: 1) diminuarea
activităţii sistemelor metabolice celulare şi 2) nutriţia inadecvată a celulelor. Dacă fluxul
sanguin scade prea mult (devine insuficient pentru susţinerea metabolismului tisular normal)
este deprimată activitatea pompelor ionice membranare. În această situaţie, ionii de sodiu
(difuzează pasiv prin celulă) nu mai pot fi pompaţi în spaţiul extracelular, iar apa pătrunde
prin osmoză în spaţiul intracelular.
Edemul intracelular se poate produce şi în ţesuturile inflamate. Inflamaţia determină
de obicei prin mecanism direct creşterea permeabilităţii membranelor celulare, permiţând
astfel difuziunea ionilor de sodiu şi a altor ioni către spaţiul intracelular, cu pătrunderea
consecutivă a apei în celule prin mecanism osmotic.
Edemul extracelular
Edemul extracelular se produce când la nivelul spaţiilor extracelulare se acumulează
lichid în exces.
Există două cauze generale ale edemului extracelular: 1) pasajul anormal al lichidului
din plasmă în spaţiile interstiţiale pericapilare şi 2) incapacitatea vaselor limfatice de a
reabsorbi complet acest lichid din interstiţiu pentru a-l returna în circulaţie. Cea mai frecventă
cauză a acumulării de lichid interstiţial este reprezentată de filtrarea lichidiană capilară
excesivă (creşterea coeficientului de filtrare capilară, creşterea presiunii hidrostatice capilare,
scăderea presiunii coloid-osmotice a plasmei).
Blocajul limfatic produce edem
În cazul blocajului limfatic, edemul produs poate fi deosebit de grav (proteinele
plasmatice care extravazează în spaţiul interstiţial nu mai sunt îndepărtate de la acest nivel).
Creşterea concentraţiei proteinelor plasmatice conduce la creşterea presiunii coloid-
osmotice a lichidului interstiţial, astfel încât este atrasă o cantitate crescută de lichid din
capilare (infecţii localizate la nivelul nodulilor limfatic, după intervenţii chirurgicale, ex.
mastectomie radicală).

Întrebări din Cursul I, partea 2

1. Lichidul transcelular
2. Compoziţia lichidului extracelular şi intracelular
3. Compoziţia ionică a plasmei şi cea a lichidului interstiţial
4. Relaţia dintre presiunea osmotică şi osmolaritate
5. Efectul adăugării de soluţie salină în lichidul extracelular
6. Cauzele hiponatremiei
7. Cauzele hipernatremiei
8. Efectul diferenţei de concentraţie asupra ratei nete de difuziune prin membrana
capilară
9. Transferul lichidian prin membrana capilară
10. Presiunea coloid-osmotică a lichidului interstiţial
11. Edemul intracelular
12. Edemul extracelular
---