Politica de conciliere (în engleză, appeasement) este politica externă prin care se acordă compensaţii

unei naţiuni ale cărei drepturi au fost legate sau care adoptă o atitudine revendicativă, pentru a preveni
izbucnirea unui conflict militar. Cel mai semnificativ exemplu este politica Marii Britanii faţă de Italia
fascistă şi Germania nazistă, din anii 1930. Politica de conciliere promovata de state precum Franta
si Marea Britanie sau cea de neinterventie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor
regimuri, iar pe de alta parte la transformarea acestora in focare de razboi care ameninta
securitatea europeana. Pe parcursul întregii perioade interbelice, diplomaţia occidentală, în
special MB, şi-a menţinut rolul de balansator pe scena politica europeană. Londra nu dorea
izgonirea URSS de pe continentul european pt a reduce pretenţiile GER, dar nu-şi dorea nici o
izolare a naziştilor. În urma creşterii pericolului comunist şi al revoluţiei comuniste, se decide
promovare unei politici de întărire a GER în contrapondere cu Uniunea Sovietică. FR, de
asemenea, a decis asupra necesităţii de compromis cu GER pt a cîştiga timp pt înarmare.
Aceste acţiuni au constituit aşa-numita „politică de împăciuire” a GER. Esenţa acestei politici
conciliatoriste consta în prevenirea sau, cel puţin, amînarea unui conflict cu GER. Măsurile
concrete care au caracterizat politica de conciliere a statelor occidentale faţă de GER au fost
următoarele: planurile Dawes şi Young, fiind urmate de anularea reparaţiilor germane,
înarmarea excesivă a GER hitleriste, ocuparea zonei demilitarizate renane, ieşirea GER din
Liga Naţiunilor, intervenţia italo-germană în Spania, agresiune italiană în Etiopia, fiind urmate de
alipirea Austriei şi ocuparea Cehoslovaciei, iar în Extremul Orient vorbim despre agresiunea
Japoniei la adresa Mancijuriei şi pretenţiile acesteia faţă de China. Toate aceste măsuri de
împăciuire a GER şi a celorlalte state revizioniste, au generat în ultimă instanţă declanşarea
IIRM.