Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
POMICULTURA
PENTRU TOŢI
3
Cuvânt înainte
4
CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………………. pag 3
Cuprins………………………………………………………………. pag. 5
CAPITOLUL I. Noţiuni generale de morfologie şi fiziologie…………….. pag. 7
1.1 Rădăcina ……………………………………………………….. pag. 7
1.2 Tulpina …………………………………………………………. pag. 9
1.3 Mugurele ………………………………………………………. pag. 11
1.4 Lăstarul ………………………………………………………. pag. 12
1.5 Frunza ………………………………………………………… pag. 13
1.6 Floarea …………………………………………………………. pag. 15
1.7 Fructul ………………………………………………………… pag. 16
1.8 Sămânţa ………………………………………………………. .pag. 18
CAPITOLUL II. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi…. pag. 20
2.1. Ciclul ontogenetic…………………………………………… pag. 20
2.2. Ciclul anual……………………………………………………. pag. 21
CAPITOLUL III. Zonele de vegetaţie şi favorabilitatea acestora
pentru cultura pomilor …………………………………………… pag. 23
3.1. Zona stepă …………………………………………………….. pag. 23
3.2. Zona de silvostepă…………………………………………….. pag. 23
3.3. Zona pădurilor de foioase……………………………………. pag. 24
CAPITOLUL IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi ……………pag. 25
4.1.Înmulţirea generativă …………………………………………. pag. 25
4.2. Înmulţirea vegetativă…………………………………………. pag. 25
CAPITOLUL V. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi sau arbuşti
fructiferi …………………………………………………………… pag. 31
5.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 31
5.2. Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiilor……………….. pag. 31
5.3. Amenajarea terenului pentru plantaţii pomicole………….. . pag. 32
5.4. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi…………………… pag. 39
CAPITOLUL VI. Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi……………………………………. pag. 42
6.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 42
6.2. Norme şi operaţii tehnice…………………………………….. pag. 43
6.3. Forme de coroană folosite în cultura pomilor……………… pag. 46
CAPITOLUL VII. Fertilizarea în pomicultură………………………….. pag. 62
7.1. Solul……………………………………………………………. pag. 62
7.2. Elemente nutritive, rolul şi interacţiunea dintre ele………… pag. 64
7.3. Particularităţi ale fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi. pag. 67
7.4. Modalităţi de stabilire a necesarului de substanţe nutritive
în livezi……………………………………………………………… pag. 68
7.5. Cantităţile de substanţe nutritive extrase din sol…………… pag. 70
7.6. Metode şi momente de administrare a îngrăşămintelor
în livezi……………………………………………………………… pag. 70
CAPITOLUL VIII Lucrări de întreţinere a solului în livezi……………...pag. 76
8.1. Întreţinerea solului ca ogor lucrat…………………………… pag. 76
8.2. Ogorul erbicidat, sau nelucrat……………………………….. pag. 77
5
8.3. Ogorul combinat……………………………………………… pag. 78
8.5. Înierbarea…………………………………………………….. pag. 79
8.6. Culturi anuale între rândurile de pomi……………………… pag. 81
8.7. Culturi intercalate…………………………………………….. pag. 82
CAPITOLUL IX. Irigarea în pomicultură……………………………….. pag. 83
9.1. Rolul apei şi importanţa irigării. ……………………………. pag. 83
9.2. Cerinţele pomilor faţă de apă………………………………… pag. 85
9.3. Prognoza şi programarea irigaţiei ………………………….. pag. 86
9.4. Metode de irigare în pomicultură .………………………….. pag. 91
CAPITOLUL X. Cultura speciilor pomicole sămânţoase………………. pag. 97
10.1. Cultura mărului…………………………………………….. pag. 97
10.2. Cultura părului…………………………………………….. pag. 121
10.3. Cultura gutuiului………………………………………….. pag. 139
10.4. Cultura moşmonului………………………………………. pag. 146
CAPITOLUL XI. Cultura speciilor pomicole sâmburoase…………….. pag 148
11.1. Cultura prunului………………………………………….... pag. 148
11.2. Cultura corcoduşului……………………………………… pag. 161
11.3. Cultura cireşului…………………………………………. .. pag. 164
11.4. Cultura vişinului…………………………………………… pag. 176
11.5. Cultura piersicului…………………………………………. pag. 184
11.6. Cultura caisului……………………………………………. pag. 195
11.7. Cultura migdalului…………………………………………. pag. 206
CAPITOLUL XII. Cultura speciilor pomicole nucifere………………... pag. 210
12.1. Cultura nucului…………………………………………….. pag. 210
12.2. Cultura alunului……………………………………………. pag. 216
12.3. Cultura castanului comestibil……………………………… pag. 221
CAPITOLUL XIII. Cultura speciilor pomicole cu fructe compuse…… pag. 226
13.1 Cultura dudului…………………………………………….. pag. 226
13.2. Cultura smochinului………………………………………. pag. 229
CAPITOLUL XIV. Cultura căpşunului şi arbuştilor fructiferi………. pag. 234
14.1. Cultura căpşunului………………………………………… pag. 234
14.2 Cultura coacăzului şi agrişului……………………………. pag. 244
14.3. Cultura zmeurului şi murului……………………………… pag. 252
14.4. Cultura afinului……………………………………………... pag. 260
14. 5. Cultura cătinei albe……………………………………….. pag. 265
14.6. Cultura scoruşului…………………………………………. pag. 269
14.7. Cultura socului……………………………………………... pag. 271
14 8. Cultura trandafirului pentru petale……………………… pag.273
14. 9. Cultura cornului…………………………………………... pag. 275
14. 10. Cultura măceşului……………………………………….. pag. 277
14. 11. Cultura lămâiului în spaţii protejate……………………. pag. 279
Anexa 1……………………………………………………………. pag. 285
Bibliografie………………………………………………………..
6
Motto: Fructul copt cade de la sine, dar nu îţi cade în gură (Proverb
chinezesc)
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE
7
piliferă
Zonă
Cilindrul central
Zona netedă
Vârful vegetativ
Piloriza
Fig. 1.1. Secţiune longitudinală prin vârful Fig.1. 2. Structura aeriană şi subterană de
de creştere al unei rădăcini ansamblu a unui pom
8
un rol extrem de important.
Când se stabilesc distanţele dintre pomi la plantare trebuie să avem în
vedere şi extinderea virtuală în sol a sistemului radicular, deoarece aşa cum
coroanele pomilor se umbresc între ele, aşa se întâmplă şi în sol cu rădăcinile
care se concurează în creştere şi absorbţie a elementelor minerale.
Pentru a ne forma o imagine privind extinderea rădăcinii unui pom,
un nuc de 30 de ani are un număr aproximativ de 2 843 221 rădăcini, cu o
lungime totală de 88 658 m (după E. Rusu, 1979).
1.2. TULPINA pomilor este compusă din două părţi distincte (trunchi
şi coroană) care se vor prezenta pe rând. În funcţie de grosimea şi numărul
tulpinilor, de durata de viaţă şi de alte caracteristici, speciile pomicole din
climatul temperat se grupează în:
- pomi, plante arborescente cu o singură tulpină puternică ce poate
atinge înălţimi de la 1,5 m până la câţiva metri şi o durată de viaţă de 15-100
ani (ex. mărul, părul, prunul, caisul, nucul, cireşul).
- arbustoizi, plante mai scunde decât pomii şi care trăiesc mai puţin
decât aceştia, cu mai multe tulpini lemnoase (ex. alunul, cornul, cătina).
- arbuşti, tufe cu mai multe tulpini şi mai scunde decât ale
arbustoizilor şi cu o durată mai scurtă de viaţă (ex. coacăz, agriş).
- semiarbuşti, care au doar baza tulpinii lemnificată, restul coroanei
este semi-lemnificată putând degera iarna, iar ca mărime este tot o tufă (ex.
murul, zmeurul).
- semierbacei, plante cu tulpini foarte scurte (3-5 cm.)
semilemnificate, restul plantei este erbaceu (ex. căpşunul, fragul).
Trunchiul, este partea din tulpină cuprinsă între suprafaţa solului
(colet) şi locul de inserţie al primei ramuri de schelet din coroană. Trunchiul
face legătura între rădăcina şi coroana pomului şi are rolul de susţinere a
coroanei, de circulaţie a sevei brute şi elaborate şi de stocare a unor substanţe
de rezervă. Aspectul general al scoarţei ce acoperă trunchiul relevă în bună
măsură starea de sănătate a acestuia şi vârsta (la pomii tineri şi sănătoşi
scoarţa este netedă, lucioasă, iar la pomii bătrâni sau debili scoarţa este aspră
crăpată.
Coroana, reprezintă întregul ansamblu de ramificaţii al tulpinii
(totalitatea ramurilor) care se clasifică în ramuri de ordinul zero (axul
coroanei sau prelungirea trunchiului), ramuri de ordinul unu (şarpante) care
pornesc din ax, ramuri de ordinul doi (subşarpante) care pornesc în lateral din
şarpante, apoi ramuri de ordinul trei şi aşa mai departe până spre extremităţile
coroanei, fig. 1.3.
Axul, şarpantele şi subşarpantele alcătuiesc scheletul coroanei,
„osatura” pomului, care trăieşte cât pomul, element stabil ce se formează în
tinereţea plantei şi se menţine pe pom (cu unele excepţii, accidente) până la
defrişare sau pieire biologică.
9
Coroană
Trunchi
din sol.
10
faptului că au o durată scurtă de viaţă (1-2 ani până la 10-12 ani, în funcţie de
11
c) con de creştere
f) primordii foliare
s) solzi protectori
m) primordiile
mugurilor
12
cresc numai când pomul a suferit rupturi mari ale unor ramuri din coroană,
astfel pomul respectiv putându-se reface.
Mugurii adventivi, se află ascunşi sub scoarţă, pe rădăcini, sau pe
porţiunile dintre noduri, dintre mugurii normali, acolo unde lăstarul (ramura)
este netedă. Şi aceşti muguri, ca şi cei dorminzi pornesc în vegetaţie numai în
cazuri de accidente majore, pentru a reface pomul.
1.4. LĂSTARUL. În fiecare primăvară, din mugurii vegetativi cresc
formaţiuni noi, lăstarii, purtători de frunze la subţioara cărora se formează noi
muguri. Lăstarii sunt cei care asigură creşterea (dezvoltarea) pomilor şi
arbuştilor fructiferi, pot regenera pomul în cazul unor accidente, sunt
purtătorii frunzelor şi asigură circulaţia sevei prin ţesuturile lor. Lungimea
lăstarilor variază de la câţiva centimetri (rozete) până la 1-1,5 m, unii chiar
mai mult. Culoarea scoarţei lăstarilor, conformaţia nodurilor (locul unde se
află mugurii), lungimea internodurilor (porţiunea netedă dintre muguri),
servesc la determinarea speciilor sau a soiurilor de pomi.
După poziţia lăstarilor faţă de ramura mamă (din care a crescut) şi
13
Din punct de vedere structural limbul unei frunze se compune din
mai multe straturi de celule cu funcţii foarte complexe. Frunza este aşa zisa
“bucătărie” a plantelor şi datorită procesului de fotosinteză care are
loc aici, frunza necesită o bună expunere la lumină pentru sintetizarea unor
substanţe vitale plantei, fig. 1.7. În frunză, apa cu sărurile minerale absorbite
de rădăcină din sol, se combină cu bioxidul de carbon luat din aer şi în
prezenţa obligatorie a luminii şi căldurii solare se obţin hidraţi de carbon
(energia chimică a plantei). Substanţele organice şi organo-minerale (seva
elaborată) sintetizate în frunză sunt trimise apoi în toată planta. Asimilaţia
clorofiliană are loc în prezenţa clorofilei (pigment ce dă culoarea verde) din
frunze sau din alte organe verzi ale plantelor pomicole(fructe ne-maturate,
vârfuri de lăstari).
Bioxid de carbon
Fotosinteza este procesul chimic prin care se consumă bioxid de carbon şi se elimină oxigen, invers
faţă de respiraţie, împrospătând aerul din jur, ca toate plantele verzi. Producţia pomicolă are la bază procesul de
fotosinteză. De aceea este deosebit de important să asigurăm pomilor lumină în cultura lor, prin distanţe de
plantare corespunzătoare, prin forme de coroană care să capteze lumină.
14
Starea de sănătate a frunzei şi a lăstarilor tineri reprezintă starea de
sănătate a întregii plante. Cu cât pomul este mai sănătos şi mai bine hrănit,
aplicându-i o tehnologie de cultură adecvată, cu atât frunzele au o activitate
fotosintetică mai intensă. Conţinutul frunzei în elemente minerale de bază (
N, P, K, Mg, Ca,…) se determină în laboratoare biochimice specializate şi
poartă numele de diagnoză foliară. Aceasta reprezintă o testare utilă
pomicultorilor în stabilirea felului şi a dozelor de îngrăşăminte de care pomul
are nevoie.
Frunzele şi lăstarii tineri sunt primele organe ale plantei atacate de
boli şi dăunători, fiind cele mai sensibile. Un bun pomicultor trebuie să vadă
la timp şi să aplice soluţiile corecte de tratamente fitosanitare pentru a păstra
frunzişul sănătos. Pomii climatului temperat au frunze căzătoare, anuale
(sezoniere), care toamna cad în totalitate, iar în primăvara următoare cresc
alte frunze, reluându-se astfel ciclul vegetativ.
1.6. FLOAREA, este de fapt un ansamblu de organe adaptate pentru
reproducere. Ea creşte din primordiile florale aflate, după cum am mai spus,
în mugurii floriferi sau micşti şi constituie premisa fructificării pomilor şi
arbuştilor fructiferi. Aceştia, în climatul temperat, înfloresc o singură dată pe
an, primăvara (martie - mai) şi de multe ori, datorită îngheţurilor târzii, florile
mor provocând mari pagube pomicultorilor, în special la cais, piersic, prun,
care înfloresc mai timpuriu. Pentru pom rolul florii este acela de a produce
sămânţă, adică perpetuarea speciei, iar pentru om, rolul florii este acela de a
produce fruct. Chiar dacă interesele nu coincid, atât pomul cât şi omul doresc
şi muncesc să fie cât mai multe flori în coroană (fig. 1.8.).
15
unisexuat dioice (pe o plantă sunt flori mascule, iar pe altă plantă sunt flori
femele), fig. 1.9.
18
- embrionul (o nouă plantă în stadiu incipient)
- endospermul (pulpa seminţei cu substanţele de rezervă pentru
embrion)
- tegumentul (coaja, peretele protector al seminţei)
Deşi ca pondere economică în pomicultură sămânţa reprezintă foarte
puţin, ea are în schimb o importanţă biologică extrem de mare. Hormonii
produşi în seminţe afectează legarea şi creşterea fructelor în care se află, cât şi
echilibrul fiziologic general al plantei.
La speciile pomicole sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş, vişin),
sămânţa propriu-zisă este protejată în plus de un înveliş dur, care împreună
formează aşa numitul sâmbure.La speciile pomicole sămânţoase (măr, păr,
gutui), seminţele nu mai au acel înveliş dur de protecţie, fig. 1.11. Este bine
de ştiut că toate speciile pomicole sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe,
iar fructele nu cresc sau cad dacă embrionul avortează.
19
materialul săditor pomicol este obţinut prin altoire, butăşire, stoloni,
meristeme…(vezi Capitolul Înmulţirea pomilor).
CAPITOLUL II
20
- începutul perioadei de rodire, când pomii încă mai predomină
creşterea, dar încep să şi rodească şi produc fructe mari, dar puţine ca număr.
Această perioadă durează câţiva ani ( 1- 3 ani);
- perioada de plină rodire, în care predominantă devine rodirea şi
apoi creşterea, pomii ating producţiile cele mai mari de fructe şi coroanele
ating mărimea maximă conform speciei şi soiului respectiv. Este perioada cea
mai lungă a vieţii pomilor;
- sfârşitul perioadei de rodire, corespunde cu începutul declinului
pomului când creşterea pierde şi mai mult teren în favoarea rodirii şi în plus
apare uscarea unor ramuri din coroană. Recoltele încep să scadă cantitativ şi
calitativ. Dacă se deţine o livadă comercială, la începutul acestei perioade se
impune defrişarea;
- perioada declinului, când pomii cresc tot mai puţin (lăstarii anuali
devin mai scurţi şi în număr mai mic) rodul este tot mai mic şi mai sărac, iar
uscarea unor ramuri devine evidentă. Este perioada în care, chiar dacă uneori
ne pare rău, ne decidem să renunţăm la pomul alături de care am trăit mulţi
ani.
2.2. CICLUL ANUAL
Climatul temperat, cu repetarea ciclică a anotimpurilor, le-a
imprimat pomilor şi arbuştilor fructiferi două stări diferite din punct de
vedere biologic:
- starea sau perioada de repaus relativ (de la căderea frunzelor până
la dezmugurire);
- starea sau perioada de vegetaţie ( de la dezmugurire până la
căderea frunzelor).
Perioada de repaus, este o adaptare la condiţiile climatice din
timpul iernii, o adaptare care a devenit obligatorie pentru ca pomii să crească
şi să rodească abundent.
Atunci când iernile sunt normale (cu temperaturi scăzute pe întreaga
perioadă), pomii vor porni bine în vegetaţie în primăvară. Majoritatea
speciilor pomicole au un repaus vegetativ normal dacă timp de 50 - 60 de zile
sunt temperaturi medii sub 5oC.
Dacă spre sfârşitul iernii apar prematur perioade cu temperaturi
mai ridicate decât cele normale, pomii pot ieşi din repaus, încep să
vegeteze, să înflorească mai timpuriu, iar îngheţurile ulterioare pot
provoca pagube însemnate, până la compromiterea totală a recoltei anului
respectiv.
În timpul perioadei de repaus relativ, pomii îşi reduc la maximum
funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, circulaţia sevei), dar acestea nu
încetează complet.
Starea de repaus relativ se împarte în două sub-perioade: repaus adânc
şi repaus forţat.
21
Repausul adânc sau obligatoriu, este perioada cu care începe
repausul relativ la începutul iernii, când pomii nu se trezesc la viaţă chiar
dacă ar avea condiţii de temperaturi ridicate; este mai lung ca durată faţă de
repausul forţat.
Repausul forţat sau facultativ, se petrece la sfârşitul perioadei de
repaus relativ, către sfârşitul iernii, când pomii se pot trezi la viaţă imediat ce
condiţiile de temperatură permit acest lucru. Repausul facultativ este de
regulă mai scurt ca durată (la cais, piersic, prun) şi ceva mai lung la
seminţoase şi nucifere.
Dacă pomii şi arbuştii fructiferi din zona climatului temperat nu au
condiţii climatice (în special de temperatură) pentru a-şi petrece repausul
relativ, nu mai rodesc, iar vegetaţia devine haotică.
Perioada de vegetaţie, este perioada în care pomii înfloresc,
înfrunzesc, cresc, îşi formează mugurii pentru anul următor, îşi cresc fructele
şi le maturează. Toate acestea se petrec în strânsă corelaţie cu o serie de
procese fiziologice şi biochimice ce au loc în ţesuturile plantelor. Ciclul
vegetativ este împărţit şi el în câteva aşa zise fenofaze ce caracterizează etape
distincte prin care trece un pom până la repausul următor. Acestea sunt:
- dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe
primăvara cu umflarea mugurilor, înflorirea şi apariţia primelor frunzuliţe pe
lăstarii abia formaţi. Această fază se realizează în cea mai mare parte pe
seama rezervelor de hrană pe care pomul le are stocate în el, asociate cu
lumina, temperatura şi umiditatea solului şi aerului;
- creşterea intensă a lăstarilor, începe când aceştia au 5-6 frunzuliţe
şi fotosinteza se intensifică producând asimilate pentru continuarea creşterii şi
pentru fructificare. În această fază nevoia pomului de substanţe hrănitoare şi
de apă este mare, se consumă tot ce se produce, pomul încă nu stochează
nimic pentru rezervă.
- încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, faza a treia, se
caracterizează prin scăderea intensităţii creşterii lăstarilor anuali şi apariţia
mugurelui terminal în vârful lăstarului. În această fază, suprafaţa frunzişului
atinge cotele maxime, fructele cresc şi ele consumând o mare cantitate de
asimilate. Pomii încep să stocheze o parte din substanţe pentru rezervă.
Din cauza temperaturilor ridicate plantele transpiră mult şi au nevoie
de foarte multă apă. În ţesuturile pomilor, din punct de vedere biochimic nu
mai predomină hidroliza, ci sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate,
fapt pentru care este necesar să existe suficiente substanţe hrănitoare la
dispoziţia pomilor;
- coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernat, ultima fenofază,
începe cu definitivarea mugurilor terminali de pe lăstari şi se termină cu
căderea frunzelor. Este faza în care se strâng cele mai multe substanţe de
rezervă în ramuri, tulpină, rădăcină, sporind astfel rezistenţa la ger şi
22
asigurând pornirea în vegetaţie anul următor. Se îngroaşă (creşte în diametru)
rădăcina, tulpina, ramurile, fotosinteza scade, fructele se maturează şi în final
frunzele cad.
CAPITOLUL III
23
3.2. ZONA DE SILVOSTEPĂ, este caracterizată prin alternanţa
vegetaţiei de stepă cu vegetaţia de pădure. Pădurile destul de întinse ca
suprafaţă cuprind în general specii de stejar (stejarul brumăriu, stejarul pufos,
gârniţa, cerul), asociate în suprafeţele mai înalte cu carpenul, frasinul,
gorunul. Ca specii pomicole spontane (sălbatice) apar părul şi cireşul de
pădure, cătina, murul, cornul, alunul. Temperaturile medii anuale sunt de 10-
11oC, iar precipitaţiile însumează 350 – 500 mm anual. Ca altitudine această
zonă se încadrează în ansamblu între 200 – 400 m. Solurile caracteristice sunt
cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, brun-argilice, brun-
podzolite, argilo-iluviale.
Zona de silvostepă cuprinde: Dobrogea de Nord–Est, centrul şi
nordul Moldovei (judeţele Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, vestul Iaşului,
Câmpia Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Mureş), Banatul şi sudul
Crişanei (judeţele Timiş, Caraş-Severin, sudul Bihorului), partea de mijloc a
Olteniei şi Munteniei care cuprinde nordul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi
sudul judeţelor Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova. În silvostepă, toate
speciile pomicole găsesc condiţii favorabile de creştere şi fructificare cu
condiţia să fie irigate.
Este bine de menţionat aici faptul că totuşi specii ca piersicul, caisul,
migdalul nu dau rezultate la fel de bune ca în zona stepei, mărul şi părul de
iarnă nu capătă gustul, culoarea şi fermitatea pulpei ca în zonele mai înalte,
iar o ţuică de foarte bună calitate sau un gem de prune aromat şi gustos nu
veţi obţine în această zonă.
24
judeţul Hunedoara.În zona pădurilor de foioase există condiţii foarte bune
pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră, cu specificaţia că
piersicul, caisul, migdalul, au aici viaţă mai scurtă şi nu produc economic.
Relieful României, atât de variat, brăzdat de atâtea râuri, cu
depresiuni, văi şi versanţi de dealuri cu diferite expuneri către soare, cu soluri
calde, poate crea microclimate specifice (mai calde, fără vânturi puternice)
care permit cultura unor specii pomicole mai sensibile, chiar într-o zonă mai
înaltă.
CAPITOLUL IV
25
dorite. Întreaga descendenţă de indivizi (pomi) obţinuţi printr-o singură plantă
”părinte” formează o clonă, iar înmulţirea vegetativă se mai numeşte şi
înmulţire clonală, cu mai multe variante:
a) Înmulţirea vegetativă prin altoire, constituie modul curent de
multiplicare a soiurilor de pomi. Prin altoire se pun în contact direct şi foarte
intim (strâns) zonele cambiale ale ţesuturilor celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, care împreună vor forma un pom altoit (fig. 4.1.).
Altoiul, reprezentat printr-o porţiune de ramură sau mugure va fi
cel care va forma coroana şi va rodi, iar portaltoiul, înrudit cu altoiul,
reprezentat prin rădăcină (cu sau fără o parte din tulpină), va creşte în
continuare ca rădăcină în sol.
altoi (tulpina)
punctul de altoire
portaltoi
rădăcina
Portaltoiul este de fapt un alt pom (puiet) de 1-2 ani, care creşte din
sămânţă (portaltoi generativ) sau din butaş, marcotă (portaltoi vegetativ) care
provine dintr-o selecţie specială de portaltoi uniformi ca vigoare de creştere.
Între altoi şi portaltoi trebuie să existe afinitate pentru a se putea
realiza simbioza lor (fig. 4.2.a, b, c, d, e).
Există însă şi cazuri, mult mai rare, de lipsă de afinitate între cei doi
parteneri, atunci când altoirea nu este urmată de calusarea, sudarea ţesuturilor
şi apoi circulaţia sevei între ei, în final altoiul uscându-se (în astfel de cazuri
se foloseşte altoirea cu intermediar).
26
Înmulţirea pomilor prin altoire are loc în pepinierele pomicole
autorizate, de stat sau private, unde se garantează autenticitatea soiurilor şi
calitatea materialului săditor pomicol folosit pentru plantare.
Un pom altoit este bun pentru plantare definitivă în livadă după 1, 2
sau 3 ani în funcţie de specie şi de metoda de obţinere.
27
Fig. 4.3. Butaşi de pomi şi arbuşti fructiferi
a – simplu; b – cu cârlig; c – cu călcâi;
d – butaşi verzi de agriş
28
Fig. 4.5. a. Marcotaj simplu Fig. 4.5. b. Marcotaj chinezesc
După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează, devenind astfel
plante noi (fig. 4.5 a, 4.5 b). Prin marcotaj se înmulţesc portaltoi vegetativi ai
mărului, părului, gutuiului, cireşului. Se mai pot înmulţi prin marcotaj alunul,
agrişul, coacăzul, smochinul, unele soiuri de prun şi corcoduş.
d) Înmulţirea prin stoloni este specifică fragului şi căpşunului care
au proprietatea de a emite filamente târâtoare (stoloni) şi care în contact cu
solul formează rădăcini adventive, apoi apare rozeta de frunze, dând naştere
unor noi plăntuţe ce pot fi folosite ca material săditor pentru noi plantaţii de
căpşun (fig. 4.6). Această înmulţire se practică în plantaţii speciale numite
stoloniere, obţinându-se astfel un material biologic autentic, din soiuri
valoroase.
Planta mamă
Stolon
29
Fig. 4.7.Vase cu plăntuţe crescute din
meristeme (după Isac 2000.)
cătină sau la anumite soiuri de prun, migdal, vişin, cireş, aflate pe rădăcini
30
CAPITOLUL V
ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE POMI SAU
ARBUŞTI FRUCTIFERI
32
clădirilor administrative, spaţiilor de parcare a utilajelor, de depozitare
temporară a unor materiale şi a producţiei de fructe recoltate.
În final se stabilesc speciile, soiurile, portaltoii şi distanţele de
plantare şi se pichetează suprafeţele ce vor fi efectiv plantate.
Orice amenajare în vederea înfiinţării unei livezi se face pe baza
unui proiect iniţial bazat pe o analiză de climă, sol, factori social-economici şi
care stabileşte până la detalii elementele necesare. Acest proiect constituie o
operaţiune de răspundere care îmbină cunoştinţele tehnice cu experienţa şi
originalitatea.
Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei
plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de
sortiment şi densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configuraţia
terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor, etc.
În funcţie de aceste criterii parcelele pot avea 4 - 6 ha, pe teren plan
sau cu pantă de până la 6 %, cu sol uniform şi profund, având o lungime de
400 - 500 m şi o lăţime de 150 - 180 m. Parcele de 2 - 4 ha se vor amenaja pe
terenuri cu panta de 6 – 15 %, cu o lungime de 200 - 400 şi lăţime de 100 -
150 m.
Pe terenuri cu pante de 15 - 20%, cu soluri neuniforme şi teren
frământat, o parcelă poate avea 1 - 2 ha şi chiar mai puţin. Rândurile de pomi
vor fi orientate în parcele pe direcţia N-S; lungimea unui rând de pomi fiind
egală cu lăţimea parcelei.
Pe terenurile cu pantă de până la15% rândurile de pomi vor fi
orientate paralel cu direcţia curbelor de nivel pentru reducerea eroziunii de
suprafaţă a solului.
Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere,
se realizează în aşa fel încât să se poată circula în orice anotimp şi spre orice
punct al plantaţiei cu agregatele şi utilajele de transport şi întreţinere a
culturilor pomicole (tractoare, maşini de stropit, remorci, etc.). Zonele de
întoarcere reprezintă capetele rândurilor fiecărei parcele, unde utilajele
mecanice menţionate mai sus trebuie să aibă prevăzut spaţiu de întoarcere
pentru a intra printre alte rânduri, sau pentru a ieşi din parcela respectivă.
Suprafaţa totală a drumurilor şi zonelor de întoarcere nu trebuie să depăşească
5 – 6 % din suprafaţa totală a fermei.
Necesarul de construcţii anexe, ale unei ferme pomicole se
stabileşte în funcţie de:
- suprafaţa plantaţiei şi volumul estimat al producţiei de fructe
- numărul de specii pomicole şi de soiuri cultivate cu epocile de
coacere specifice.
- perioada de recoltare, posibilităţi de livrare imediată sau de
depozitare temporară a producţiei de fructe.
33
- gradul de mecanizare a lucrărilor şi volumul materialelor
(îngrăşăminte, pesticide, ambalaje).
- asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă
de apă, etc.
Pregătirea parcelelor în vederea plantării
În zonele colinare se impun o serie de măsuri de combatere a
eroziunii solului şi de asigurare a condiţiilor de cultură pe întreaga suprafaţă a
parcelelor.
Dintre aceste măsuri (lucrări) amintim: construirea de canale de
coastă pentru prelucrarea şi evacuarea apei din precipitaţii, drenuri absorbante
şi colectoare a apelor subterane (izvoare de coastă), debuşee şi bazine de
colectare şi păstrare a apei pentru tratamente fitosanitare.
Pe terenurile cu pantă de 15 - 20% se recomandă câteva sisteme de
amenajare şi de cultură a pomilor: Neamţu (1983), (Iancu (1992).
- sistemul de cultură în benzi cu alei de trafic tehnologic, unde rânduri
de câte 4 - 8 pomi, orientate din deal în vale, sunt întrerupte de alei înierbate
orientate paralel cu curbele de nivel pentru traficul tehnologic (fig. 5.1.);
- sistemul de cultură în rânduri paralele cu curbele de nivel, cu
intervalele dintre rânduri înierbate pentru uşurinţa traficului tehnologic şi
pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului (fig. 5.2.);
- sistemul de cultură în terase, cu platforme pe care se pot planta două
sau mai multe rânduri de pomi în funcţie de mărimea pantei terenului, de sol,
etc. Este cea mai costisitoare amenajare (fig. 5.3.)
Toate aceste amenajări este bine să se facă în paralel cu sistemul de
irigare al livezii şi pentru toate acestea trebuie să se consulte şi specialişti în
îmbunătăţiri funciare. Dacă se dispune de terenuri plane sau cu pante mici (<
10%) investiţia la amenajare poate fi mai redusă, dar mai este adevărat că
fructele obţinute pe terenuri de luncă, mai puţin însorite, sunt mai fade, mai
puţin colorate şi cu o mai mică rezistenţă la păstrare decât fructele obţinute pe
versanţii însoriţi.
Înainte de plantarea pomilor sunt necesare câteva lucrări:
- Defrişarea, care constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor
culturi care au existat pe acel teren.
- Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafaţa
solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri sau impietare a
traficului tehnologic. Prin nivelare, cu ajutorul buldozerelor, solul fertil de la
suprafaţa zonelor mai înalte se decopertează şi se adună în porţiunile mai
joase, astfel, după nivelare, solul rămâne neuniform ca fertilitate şi acest lucru
se manifestă prin vigoarea diferită a pomilor plantaţi.
Pentru a elimina acest neajuns, chiar dacă este mai costisitor,
nivelarea se face prin decopertarea stratului fertil de la suprafaţa solului şi
strângerea (comasarea) acestuia în grămezi, apoi se realizează nivelarea
34
propriuzisă, după care se recopertează uniform solul cu materialul fertil din
grămezi.
35
Tabelul 5.1. Niveluri de aprovizionare a solurilor pentru livezi. (după ICPA
Bucureşti).
36
- Pichetarea, este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei
parcele locul pe care-l va ocupa fiecare pom din plantaţie. Pichetul este un
ţăruş, băţ ascuţit la un capăt, gros de 2 - 4 cm şi lung de 50 - 80 cm.
Înainte de pichetare se stabilesc speciile, soiurile şi portaltoii în
funcţie de care se hotărăsc distanţele de plantare între pomi pe rând şi între
rânduri. Într-o parcelă se recomandă să existe numai 2 - 3 soiuri ale unei
specii pomicole altoite pe acelaşi tip de portaltoi pentru a avea uniformitate
de creştere. Soiurile să fie interfertile, cu aceeaşi perioadă de înflorire şi cu
coacere apropiată.
Unul dintre soiuri să fie soi de bază, cu ponderea cea mai mare în
parcelă şi încă unul sau două soiuri polenizatoare cu pondere mai mică.
(Exemplu: soi de bază 4 - 6 rânduri, intercalate cu 1 - 2 rânduri, soi
polenizator). Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu
profesionalism atunci când dorim să avem o plantaţie încheiată
corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj amintim:
- pichetajul în pătrat, când distanţele între rânduri sunt egale cu
distanţele între pomi pe rând şi terenul este plan sau cu pantă de până la 5-6
%;
- pichetajul în dreptunghi, când distanţele între rânduri sunt mai mari
decât distanţele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă
mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel;
- pichetajul în şah, se execută când dorim ca fiecare pom de pe un
rând să fie aşezat în mijlocul intervalului dintre alţi doi pomi de pe rândurile
vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturaţi din rânduri vecine ocupă vârful
unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se foloseşte mai
eficient spaţiul de creştere pentru coroane şi se reduce eroziunea de suprafaţă
a solului;
- pichetajul în benzi, se practică în cazul plantaţiilor cu densitate mare
şi în plantaţiile de arbuşti fructiferi. Se formează benzi din 2 - 4 rânduri, unde
distanţa între benzi este, de exemplu de 2,5 – 3,5 m; distanţa între rândurile
din bandă este de 1 - 1,5 m; distanţa între pomi (arbuşti) pe rând este de 0,6 –
1,2 m.(Fig. 5.5.).
38
Primul strat de sol de la suprafaţa gropii, mai fertil (primul rând de
cazma) se aşează separat pe o latură a gropii, iar restul de pământ scos din
groapă până la finalizarea ei se aşează pe o altă latură a gropii.
Tehnica de plantare. Înainte de plantare, pomii sau arbuştii fructiferi
se fasonează (se taie rădăcinile la 10-15 cm lungime la pomi şi la 5-10 cm
lungime la arbuşti) şi apoi se mocirlesc într-o compoziţie de pământ şi balegă
nefermentată de vită în proporţii egale, peste care se adaugă apă şi se mestecă
până când devine o pastă vâscoasă ce se lipeşte de rădăcini. (Fig. 5.7.).
Tăiere de reducere a
tulpinii
Sol din a doua jumătate Rest de sol Sol din prima jumătate
a gropii necălcat a gropii
39
Lucrarea următoare este fertilizarea la groapă care de regulă se face
cu 100 – 120 g de îngrăşăminte complexe (NPK) la fiecare pom, plus 8 - 10
kg de gunoi de grajd, peste care se aşează restul de pământ rezultat din groapă
şi se tasează din nou cu piciorul în aşa fel încât la o încercare de a smulge cu
mâna pomul plantat acesta să opună o oarecare rezistenţă.
La sfârşit se aşează pe toată suprafaţa gropii restul de pământ ca un
muşuroi de 8 - 10 cm, care în timp se va tasa natural. Când plantarea se face
primăvara este bine să udăm pomii imediat după plantare.
La plantarea suprafeţelor mari de livadă se folosesc sârme lungi de 30
- 50 m, care se întind pe aliniamentul rândurilor de pomi şi care sunt marcate
cu vopsea sau cu noduri fixe la distanţa corespunzătoare cu distanţa dintre
pomi pe rând.
La încheierea plantării unei parcele, pomii trebuie să fie perfect
aliniaţi pe trei direcţii de vizare: pe rând, perpendicular pe direcţia rândurilor
şi în diagonală.
Proiectarea viitoarelor coroane ale pomilor începe acum, după
plantare, prin tăierea tulpinilor (vergilor) la aproximativ 80 – 100 cm de la
sol, la sâmburoase şi la circa 60 - 80 cm de la sol, la sămânţoase.
Dacă sunt lăstari laterali anticipaţi crescuţi pe tulpină până la această
înălţime, aceştia nu se taie. La arbuştii fructiferi, după plantare se recomandă
tăierea părţii aeriene la câţiva (2 - 4) muguri din care se va forma viitoarea
tufă.
CAPITOLUL VI
40
TĂIERILE DE FORMARE ŞI ÎNTREŢINERE A COROANEI
POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
41
evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod,
reîntinerirea eşalonată a unor porţiuni din coroană.
După gradul de intervenţie a omului în formarea şi întreţinerea
coroanelor există:
- coroane naturale (ex. la nuc, castan comestibil, alun), unde nu se
intervine cu tăieri decât dacă este cazul, la unii pomi în primii 1 2 ani de la
plantare.
- coroane seminaturale (ex. la cireş, vişin, afin, coacăz, agriş), unde
omul intervine cu tăieri reduse care păstrează specificul natural de creştere.
- coroane artificiale, unde habitusul, forma naturală a coroanei, poate fi
profund modificată prin tăieri, căpătând astfel diferite forme.
Aceste coroane sunt aplicate frecvent în livezi de mare densitate, iar
speciile care se pretează la astfel de forme de coroană sunt în primul rând
mărul şi părul, apoi piersicul, prunul, caisul.
42
Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale şi lăstarilor, însoţită de
palisare (legare) pe poziţia dorită măreşte unghiul dintre direcţia de creştere şi
verticala locului, stimulând diferenţierea mugurilor de rod pe acea ramură,
încetinirea creşterii şi formarea tipului dorit de coroană. Ridicarea (dresarea)
ramurilor este inversă înclinării, micşorând unghiul cu verticala locului, se
stimulează creşterea.
Frângerea parţială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor
se face în acelaşi scop ca şi arcuirea şi se aplică atunci când nu se poate palisa
Crestarea şi inelarea, ramurilor anuale întrerup temporar vasele
conducătoare de sevă mărind sau micşorând afluxul de hrană.
Crestarea este de fapt secţionarea scoarţei (cojii) pe o lăţime de 2-3
mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creşterea acesteia,
sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creşterea sau pornirea în vegetaţie.
Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarţă lat de 3-5
mm ; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens.
Tăierea ramurilor de semischelet, constituie veriga principală a
lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluţia ramurilor anuale
care se îngroaşă şi se garnisesc cu formaţiuni fructifere şi cu alte creşteri
laterale ramificându-se.
Ramurile de semischelet se taie deasupra unor ramificaţii laterale
atunci când sunt prea lungi sau supra încărcate cu rod. În general
semischeletul de peste 4-5 ani devine slab productiv şi trebuie reântinerit prin
tăieri integrale sau parţiale.
Ramurilor de semischelet li se pot aplica aceleaşi operaţii ca şi
ramurilor anuale (arcuire, torsionare, crestare, inelare, înclinare) în aceleaşi
scopuri, dar este de dorit să evităm pe cât posibil aceste intervenţii care
necesită timp şi manoperă.
Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea
coroanei, aceasta se răreşte prin tăieri astfel încât distanţele dintre două
ramuri de semischelet vecine să fie de 25-35 cm.
Tăierea ramurilor purtătoare de rod, poate fi parţială sau chiar totală
în următoarele cazuri:
- când au o încărcătură prea mare de rod şi considerăm că nu poate
hrăni bine fructele, le scurtăm eliminând astfel o parte din rod
- când sunt debile se scurtează pentru stimularea creşterii sau se
suprimă pentru a stimula alte creşteri vecine
- când sunt prea dese stânjenind pătrunderea luminii în coroană
eliminăm o parte din ele
Cele mai multe formaţiuni fructifere se află pe ramurile de schelet şi
de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrâneşte, produce fructe mai
puţine şi mai mici. Distanţele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.
43
Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi când au fost făcute
anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porţiuni de ramuri arcuite
excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul
tinzând să-şi refacă volumul coroanei.
În general ramurile lacome sunt ne dorite pe pom, deoarece au creşteri
mari care consumă inutil energia pomului, strică forma coroanei şi sporesc
înălţimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom este bine să le
înlăturăm integral de la punctul de creştere. Sunt şi cazuri când aceste ramuri
nu se taie, sau se scurtează numai pentru refacerea unor porţiuni din coroană.
Tăierea şarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când s-au alungit
exagerat, degarnisindu-se sau depăşind înălţimea dorită a pomului şi când s-
au produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub
greutatea rodului, uscare parţială).
Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm la seminţoase, sau 5-
7 cm la sâmburoase, iar dacă totuşi au fost necesare astfel de tăieri, suprafaţa
tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în
ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom stimulând alte creşteri ce
trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană.
Tăierea şarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării
pomilor aflaţi în declin, în ultimii ani de viaţă înainte de defrişare.
Operaţiile de tăiere pentru formarea şi întreţinerea coroanei pomilor şi
arbuştilor fructiferi este bine să se execute de persoane cu pregătire
profesională în domeniu, dotate cu foarfeci şi fierăstraie bine ascuţite pentru a
nu provoca zdrobirea lemnului la locul tăieturilor, decojirea unor porţiuni de
ramuri, sau rămânerea pe pom a unor cioturi.
Tăierea mecanizată, este aplicată cu precădere în livezile cu pomi
conduşi în garduri fructifere şi se foloseşte mai mult în Anglia, SUA, Israel.
Maşinile de tăiere sunt dotate cu bară cositoare şi bară cu discuri rotative.
Tăierea ramurilor se execută în plan orizontal pentru delimitarea
înălţimii şi în plan vertical pentru delimitarea lăţimii rândului (gardului)
fructifer. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafaţă care trebuie completată
cu o tăiere manuală în profunzime pentru eliminarea ramurilor degarnisite,
zdrobite sau uscate.
Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică şi rămase pe sol se
pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor.
Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăştie pe suprafaţa solului din
livadă constituind un plus de materie organică.
44
6.3.1. Consideraţii generale
Din dorinţa de a produce cât mai multe fructe şi de bună calitate, omul
a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă
lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji şi recolta mai uşor.
Alegerea unui tip de coroană se face în funcţie de vigoarea pomilor, de
distanţele de plantare, de sol, de specificul natural de creştere şi fructificare al
speciei şi soiului respectiv, de tipul de livadă pe care dorim să o înfiinţăm
(clasică, intensivă, superintensivă). Coroanele pomilor se diferenţiază între
ele prin volum, înălţime şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea
spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente
(ramurile de semischelet), cât şi prin modul de tăiere de formare şi de rodire.
Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri
tinere purtătoare de cât mai multe formaţiuni fructifere.(Cotorobai, 1977).
45
a)- Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 60 - 80 cm prelungit cu ax
central vertical pe care se inserează câte 3 - 5 ramuri laterale pornite din
muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° faţă de ax, ramuri care
formează etaje distanţate între ele la 40 - 50 cm., fig. 6.1. Numărul de etaje şi
înălţimea pomilor variază în funcţie de vigoarea speciei sau soiului respectiv,
de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.
6.3.3. Coroana în formă de vas, imită forma unei cupe, a unui pahar,
cu pomi la care axul central se suprimă, creşterea în înălţime a pomului se
reduce prin distribuirea creşterii pe mai multe şarpante laterale, iar lumina
poate pătrunde mai uşor în volumul coroanei. Nu necesită instalaţie de
susţinere a pomilor în livadă. Pomii maturi conduşi în formă de vas au o
proiecţie a coroanei pe sol de aproximativ 3 - 5 m (mai mult la nuc) şi o
înălţime de 2 - 4 m (de asemenea mai mult la nuc). Şi această formă de
coroană are mai multe variante constructive:
a)- Vasul clasic, (fig. 6.4.), are 3 - 4 ramuri principale formate din muguri
succesivi la înălţimea de 30 - 50 cm de la sol, dirijate la un unghi de 45 - 50°
cu verticala Aceste ramuri sunt ramificate de mai multe ori prin bifurcare
repetată. Dezavantajul vasului clasic este predispoziţia la dezbinare a
şarpantelor la locul de inserţie cu trunchiul.
47
Fig. 6.4. Schema vasului clasic
(după Negrilă, 1977)
49
Fig. 6.7. Palmetă etajată cu braţe oblice
(după Ghena, 2003)
50
c)- Palmeta liber aplatizată, a fost aproape generalizată în plantaţiile
pomicole din ţară datorită simplificării conducerii pomilor şi eliminării
spalierului Această formă de coroană se realizează mai uşor prin tăieri de
menţinere a pomilor într-un şablon specific gardului fructifer. Pomii prezintă
un trunchi de 30 - 40 cm şi un ax pe care sunt prinse 10 - 15 şarpante ne
etajate, dispuse altern şi oblic aplatizate pe direcţia rândurilor de pomi (fig.
6.9.).. Problema cea mai importantă a acestei forme de coroană este umbrirea
unor zone din gardul fructifer care duce la o diferenţiere mai redusă a
mugurilor de rod şi la obţinerea unor fructe de slabă calitate.
51
Fig. 6.10. Palmeta evantai
(după Cepoiu, 2000)
52
Fig. 6.11. Fus tufă (după Ghena, 2003)
b)- Fusul subţire sau Fusul olandez, este o coroană conică de volum
mic potrivită pentru livezi intensive de mare densitate şi productivitate, cu
pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare mică. Reprezintă o evoluţie a Fusului-tufă
prin faptul că spre deosebire de acesta, axul pomului se transferă în fiecare an
pe o ramură laterală mai puţin viguroasă pentru a-i tempera creşterea. Astfel,
axul Fusului subţire este zigzagat. Trunchiul este de 40 - 50 cm , cu 3 - 4
şarpante de bază, apoi restul ramurilor sunt scurte şi inserate neregulat la 15 -
20 cm distanţă intre ele pe ax, (fig. 6.12.).
53
c)- Fusul liber, este o formă de coroană rezultată din aplicarea
parţială a tehnologiei de obţinere a fusului subţire, dar pe pomi altoiţi pe
portaltoi de vigoare mijlocie. Aşa cum îi spune şi numele, este o formă de
coroană conică ce se lasă aproape liberă, cel puţin în primii ani, când nu se
fac tăieri în verde nici palisări (Fig. 6.13.). Începând cu anul al doilea se
înlocuieşte axul cu o altă ramură mai slabă şi se suprimă numai ramurile cu
creştere verticală. Pe ansamblu pomii formaţi astfel sunt asemănători cu cei
formaţi în Fus subţire.
Formele de coroană prezentate până acum sunt mai mult sau mai puţin
folosite şi în pomicultura din România. În continuare vor fi menţionate o serie
de forme de coroană mai vechi sau mai noi care nu s-au extins în ţara noastră,
dar care sunt prezente in livezile altor ţări europene şi recomandate de
acestea, în special pentru culturile de măr şi păr.
Coroana “ax vertical”, (fig. 6.14.) care înlocuieşte Fusul; se bazează
pe aceleaşi elemente constructive cu deosebirea că talia pomului este mai
mică (sub 2 m), ramurile din coroană sunt mai rare şi mai reduse ca lungime.
Densităţile de pomi la hectar sunt cuprinse între 1200 şi 3000. Pomii au
sistem de susţinere, lumina şi aerul pătrund în orice zonă a coroanei asigurând
un colorit uniform al fructelor. Ramurile de semischelet se înlocuiesc periodic
şi se palisează pentru a spori fructificarea.
54
Fig. 6.14. Ax vertical
(după Monney, 2002)
55
70-80cm 60-70
cm 60-70 cm
Fig. 6.15 a. Coroana Ypsilon (după Tănăsescu, 2004)
Primăvara Vara
c, anul III
70 cm
Fig. 6.15.b. Coroana Solen (după Tănăsescu, 2004)
90 cm
a, anul I
La plantare Vara Toamna
Fig. 2.a. Anul I
b, anul II
Primăvara Toamna
c, anul III
Primăvara Toamna
56
Coroana V-pliat, în care pomii sunt ancoraţi de un sistem de susţinere
de forma literei V, plantaţi astfel tot pentru a asigura pătrunderea luminii
solare cât mai adânc în coroană, fig. 6.16. Această formă de coroană asigură o
mare densitate la unitatea de suprafaţă în special prin faptul că pomii de pe un
rând sunt dirijaţi altern pe braţele V-ului, oferind în acelaşi timp şi lumină şi
aeraţie pomilor. Şi la această formă de coroană densităţile sunt mari (2000-
3000 pomi/ha).
a, anul I
57
Figura 6. 17. Coroana Tesa (după Cepoiu, 2000).
58
Fig. 6.18. b. Cordon vertical
59
Fig. 6.18. d. Cordon Ypsilon
60
CAPITOLULVII
FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ
61
scăzută şi datorită permeabilităţii mari pentru apă substanţele nutritive se
levigă în profunzime, în zona unde rădăcinile pomilor nu mai pătrund.
Din această cauză fertilizările pe astfel de soluri se fac mai des, în
cantităţi mici şi se aplică cu succes îngrăşămintele foliare şi irigarea de
fertilizare localizată (fertirigare). Aproape toate speciile pomicole se pot
cultiva pe soluri nisipoase, cu condiţia de a fi irigate şi fertilizate
corespunzător.
Solul lutos, după conţinutul în nisip, praf şi argilă se clasifică în:
nisipo-lutos (cu 6 – 12 % argilă); luto-nisipos (cu sub 12 % argilă); lutos (cu
21 – 32 % argilă), luto-argilos (cu 33 – 45 % argilă). Aceste soluri sunt cele
mai bune pentru cultura pomilor şi, în general, pentru orice cultură agricolă.
Au o fertilitate naturală bună (3 – 4 % humus), au o capacitate mare de
reţinere a apei, sunt bine aerate.
Solul argilos, are un conţinut de argilă de peste 45 %, este compact,
greu permeabil pentru apă şi pentru rădăcini, slab aerat, rece şi umed. Acest
sol nu este indicat pentru cultura pomilor decât dacă se aplică drenajul de
suprafaţă (rigole, canale, etc.) pentru combaterea excesului temporar de apă
din perioadele ploioase şi (sau) de adâncime, iar pomii se plantează pe bilon
înălţat, de asemenea pentru a evita excesul de apă în zona rădăcinilor.
b) Structura. Un sol bine structurat asigură condiţii optime pentru
aprovizionarea rădăcinilor cu substanţe minerale, apă şi aer. Starea structurală
bună este cea glomerulară sau grăunţoasă, stabilizată, care conferă
elasticitate, porozitate suficientă, hidro-stabilitate, însuşiri cu incidenţă mare
asupra fertilităţii solurilor.
c) Grosimea solului. Pentru creşterea normală, nestingherită a
rădăcinilor, pomii preferă solurile profunde cu un profil de minim 1m
adâncime, în care sistemul radicular să poată explora un volum cât mai mare
de sol, iar nivelul apei freatice să fie cuprins între 2 - 4 m faţă de nivelul
solului, şi să nu prezinte oscilaţii importante.
Dintre însuşirile chimice, de interes primordial se aminteşte conţinutul
solului în humus şi în elemente chimice fertilizante, precum şi reacţia solului
şi gradul de saturaţie în baze. Conţinutul solului în humus influenţează
negativ creşterea şi fructificarea dacă scade sub 2 %, sau dacă creşte peste 6
– 7 %.
d) Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă relativ
ridicată la pH-ul solului, putându-se cultiva cu succes pe un sol cu pH cuprins
între 5,7 şi 8,2. În general, reacţia acidă scade randamentul de funcţionare a
rădăcinilor, iar conţinutul redus de baze (calciu, magneziu, potasiu)
diminuează asimilaţia acidului fosforic şi a azotului mineral. Corectarea
reacţiei solului se face prin fertilizare organo-minerală sau prin aplicarea de
amendamente.
62
7.2. ELEMENTE NUTRITIVE, ROLUL ŞI INTERACŢIUNEA DINTRE ELE
Dintre elementele minerale necesare, cele 12 amintite mai sus (azot,
fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, zinc, bor, cupru, mangan,
molibden) sunt considerate indispensabile. Acestea sunt utilizate eficient
numai dacă se găsesc într-un raport optim în sol sau în plantă. Prezenţa în
exces sau în deficit a oricăruia dintre aceste elemente duce la dezechilibre
fiziologice, chiar dacă efectul nu se exteriorizează imediat, datorită faptului
că pomii pot compensa un timp acest dezechilibru. Pomii stochează în
ţesuturile lor substanţe de rezervă cu care pot trăi un timp limitat. Între
elementele nutritive există o strânsă interacţiune chimică, o interdependenţă
reflectată în metabolism. Excesul unui element poate duce la inhibarea
asimilaţiei altui element, sau invers. De aceea este foarte important cât şi ce
fel de îngrăşăminte se administrează. “Legea minimului” poate limita
producţia de fructe.
a) Macroelemente:
Azotul (N) este constituentul de bază al celulei vegetale, principal
agent de creştere. Carenţa azotului face ca lăstarii să crească mai puţin, pomul
să aibă o stare generală depresivă, peţiolul şi nervurile frunzelor se înroşesc,
pomul leagă mai puţine fructe, iar căderea fiziologică a acestora este mare.
Influenţa azotului şi mai ales influenţa raportului carbon/azot (glucide/azot
sau C/N) asupra fructificării este bine cunoscută, în sensul că valoarea
acestuia în plantă trebuie să rămână supraunitară. La o fertilizare bună cu
azot, trebuie să corespundă deci o suprafaţă foliară mare şi sănătoasă a
pomilor, asociată cu tăieri şi distanţe de plantare adecvate, care să favorizeze
pătrunderea luminii în coroană pentru sporirea fotosintezei generatoare de
hidraţi de carbon. Absorbţia azotului se manifestă pe tot parcursul vegetaţiei,
atâta timp cât rădăcinile sunt active, dar intensitatea maximă are loc în prima
parte a sezonului de vegetaţie. Excesul de azot are şi efecte negative,
generând: sensibilitate la ger şi la unii dăunători sau boli, colorare slabă a
fructelor, rezistenţă scăzută la păstrare, fructe mai puţin gustoase.
Sursa naturală de azot din sol o constituie materia organică ce este
transformată de microorganisme în humus, apoi acesta se descompune treptat
în amoniac, nitriţi şi nitraţi (se mineralizează), devenind astfel accesibil
pentru absorbţia radiculară a pomilor. În acelaşi timp, unele componente sunt
uşor solubile, de ex., nitraţii, pot fi antrenaţi de apă şi levigaţi în profunzimea
solului de unde nu mai pot fi folosiţi de plante, iar pe de altă parte pot
contribui la poluarea apelor freatice sau de suprafaţă.
Fosforul (P) este folosit în special de organele în curs de formare şi
diferenţiere (muguri), intrând în constituţia compuşilor organici. În cazul unei
fertilizări masive cu azot, datorită unor dezechilibre nutritive se resimte lipsa
fosforului în organele tinere, fapt pentru care este bine să avem în vedere la
fertilizare ambele elemente. Excesul de fosfor este foarte rar datorită faptului
63
că fosforul existent în sol sau cel administrat prin fertilizare este greu solubil
şi se înmagazinează în masa solului sau, în funcţie de reacţia solului se poate
transforma în compuşi greu solubili. Fosforul, ca şi azotul, se depozitează în
diferite organe ale pomilor pentru rezervă. Absorbţia fosforului este ridicată
primăvara şi la începutul verii, apoi scade şi creşte din nou toamna. În
general, carenţa fosforului încetineşte creşterea ramurilor şi a rădăcinilor.
Fosforul organic din sol provine tot din descompunerea resturilor vegetale
mineralizate şi intervine în procesul de fotosinteză, în metabolismul azotului,
în migrarea glucidelor.
Potasiul (K) este regulator al economiei de apă în plante reducând
transpiraţia, participă la procesul de creştere în general şi influenţează
fructificarea, îmbunătăţeşte calitatea gustativă, coloritul şi păstrarea fructelor.
Cele mai mari cantităţi de potasiu se află în frunze.
Absorbţia potasiului este mai accentuată în perioada de creştere
intensă a lăstarilor. Între potasiu şi azot există o influenţă reciprocă şi trebuie
să se menţină un raport corespunzător între ele în sol şi în plante. Carenţa
potasiului se manifestă prin înflorire anormal de abundentă şi o culoare mai
închisă a frunzelor. Excesul de potasiu însă poate împiedica asimilaţia
calciului şi a magneziului din fructe, reducând rezistenţa acestora la păstrare.
Conţinutul solului în potasiu este în general mai mare decât conţinutul în alte
elemente de nutriţie, dar asta nu înseamnă că poate fi neglijat în fertilizări,
deoarece potasiul este cedat mai uşor dacă se află în concentraţie mare în sol
şi în forme asimilabile.
Calciul (Ca) se găseşte în cantităţi mari în celule, iar în unele organe
conţinutul de calciu este egal cu conţinutul în azot şi potasiu la un loc.
Aceasta dovedeşte importanţa calciului pentru pomi, el este un regulator al
metabolismului, cu rol în respiraţie şi în capacitatea de păstrare a fructelor.
Raportul N/Ca în fructele de măr, pentru o bună păstrare a acestora, trebuie să
fie de 10/1, creşterea acestui raport reducând considerabil durata de păstrare.
Excesul de calciu în sol împiedică asimilaţia potasiului, magneziului, fierului,
borului, manganului. Carenţa de calciu este greu de diagnosticat deoarece
poate fi confundată cu alte simptome de carenţe care corespund cu o
dezvoltare slabă a pomului, fapt pentru care unii pomicultori nu acordă
calciului atenţia cuvenită.
Magneziul (Mg) este constituent al clorofilei şi îndeplineşte un rol
esenţial în fotosinteză, dar magneziul din clorofilă nu reprezintă decât o mică
parte din cel prezent în întreaga plantă. Magneziul ajută la absorbţia
fosforului, la formarea lipidelor, carotenului, reducând pierderea apei prin
transpiraţie. Magneziul, ca şi calciul, a fost multă vreme neglijat de
pomicultori şi este important de ştiut faptul că între potasiu, calciu şi
magneziu există un antagonism care obligă reconsiderarea acestor elemente
împreună.
64
Sulful (S) este indispensabil plantelor în primul rând pentru că intră în
componenţa proteinelor. În general, în sol există suficient sulf pentru o
nutriţie normală, în plus se mai primeşte sulf şi din apa de ploaie şi din unele
îngrăşăminte chimice care au sulf în compoziţie (sulfat de amoniu,
superfosfat, sulfat de potasiu, gunoi de grajd). De regulă, nu se manifestă
carenţe de sulf în plantaţiile pomicole, dar unele specii de arbuşti (coacăz,
afin) au nevoie mai mare de îngrăşăminte potasice cu sulf.
b) Microelemente
În majoritatea solurilor microelementele se găsesc în cantităţi
suficiente pentru realizarea unor producţii moderate de fructe, dacă dorim să
obţinem mai mult de la pomi trebuie să avem în vedere microelementele care,
deşi sunt folosite de plante în doze mici, de multe ori pot face diferenţa în
cantitatea şi calitatea fructelor obţinute. Lipsa microelementelor se manifestă
de obicei pe solurile nisipoase şi pe cele acide sau bazice, calcaroase.
De asemenea carenţa în microelemente se manifestă când se fac
fertilizări chimice masive, nejustificate, cu macroelemente, creând astfel un
dezechilibru între acestea, sau când nu se mai aplică mulţi ani fertilizări cu
gunoi de grajd.
Fierul (Fe) este microelementul cel mai solicitat de speciile pomicole,
el este obligatoriu în formarea clorofilei, intră în componenţa multor enzime
cu rol important în metabolism. În general, solurile conţin o cantitate
suficientă de fier cu excepţia celor calcaroase (alcaline), unde se poate
manifesta lipsa fierului (cloroza), când frunzele devin galbene-limonii, numai
nervurile rămânând verzi, iar pomul se debilitează scurtându-şi viaţa.
Este bine să se evite plantarea unor specii pomicole mai sensibile (păr
altoit pe gutui, piersic, gutui) pe astfel de soluri.
Borul (B) este un element foarte important deşi intervine în doze
infime (100 - 200 g/ha pentru o recoltă de 40 - 50 t mere/ha). Borul
stimulează creşterea, sinteza clorofilei, glucidelor, proteinelor şi acizilor
nucleici, germinarea polenului şi fecundarea. Carenţa de bor poate apărea în
plantaţiile de pe soluri nisipoase sau podzolice şi se manifestă prin apariţia
unor suberificări pe fructe sau crăpături adânci. Se combate prin stropiri
foliare cu acid boric, sau în cazuri de excepţie, prin fertilizări pe sol cu borax,
10 - 15 kg/ ha.
Manganul (Mn) joacă un rol important în formarea clorofilei, în unele
reglări enzimatice de extremă importanţă. El se absoarbe din sol cu mai
multă uşurinţă la un pH mai scăzut, de aceea carenţa sa se manifestă în
general pe solurile alcaline (calcaroase). Pentru suplinirea deficitului de
mangan se recomandă stropiri foliare cu sulfat de mangan neutralizat cu var,
sau fertilizare pe sol cu acelaşi produs, 20 - 30 kg/ ha, la 3 ani.
Zincul (Zn), deşi este necesar în cantităţi foarte mici, este considerat
un element important deoarece are rol în activităţi enzimatice, în metabolism,
65
în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în activitatea hormonală. Carenţa de Zn se
manifestă prin micşorarea internodurilor pe lăstari şi a limbului frunzelor,
determinând scăderea producţiei de fructe şi micşorarea acestora. Nutriţia cu
zinc poate fi îmbunătăţită prin înierbarea intervalelor dintre rândurile de
pomi, aplicarea îngrăşămintelor verzi şi a gunoiului de grajd.
Cuprul (Cu) este constituent al multor enzime, participă la formarea
clorofilei şi la metabolismul glucidelor. Carenţa sa se manifestă prin căderea
prematură a frunzelor de pe vârfurile lăstarilor, care apoi se usucă, în special
în plantaţiile tinere de măr, păr, prun sau cireş. Tratamentele fitosanitare cu
produse care conţin cupru acoperă eventualul deficit al acestui element pentru
pomi.
Molibdenul (Mo), joacă un rol important în metabolismul azotului,
influenţând biosinteza clorofilei. Necesarul de molibden pentru un hectar de
livadă este de aproximativ 10 g/ha an, motiv pentru care nu s-au semnalat
carenţe în plantaţiile din România.
66
7.4. MODALITĂŢI DE STABILIRE A NECESARULUI DE SUBSTANŢE
NUTRITIVE ÎN LIVEZI
Pentru monitorizarea corespunzătoare a fertilizărilor este necesară
cunoaşterea, pe lângă cerinţele speciei sau soiului respectiv, a următoarelor:
- starea de aprovizionare a solului şi proprietăţile fizico-chimice ale
acestuia,
- conţinutul în elemente nutritive al frunzelor pomilor ca mod de
diagnosticare,
- observaţii asupra creşterii şi rodirii anterioare a pomilor, vârsta
plantaţiei, potenţialul de rodire,
- identificarea eventualelor simptome de carenţe,
- rezultatele obţinute în cercetarea pomicolă privind experienţele de
fertilizare.
a) Analiza solului, este necesară atât pentru stabilirea pretabilităţii la
anumite culturi înainte de înfiinţarea acestora, cât şi pentru determinarea în
livezile pe rod, la 2 - 3 ani, a conţinutului solului în substanţe nutritive.
Probele de sol se recoltează din fiecare parcelă, din câteva puncte în
diagonală, atât de pe intervalele dintre rândurile de pomi cât şi de sub rânduri,
separat pentru adâncimea de 0 - 20 cm, 20 - 40 cm şi 40 - 60 cm, în pungi de
plastic legate la gură şi ţinute la rece până când se transportă la laboratorul de
analiză. Rezultatele analizelor se vor compara cu cele obţinute în cele mai
bune parcele unde s-au experimentat diferite niveluri de aprovizionare a
solului cu elemente nutritive şi s-au realizat cele mai bune producţii de fructe,
sau se vor compara cu datele din literatura de specialitate. În tabelul 7.1. sunt
date nivelurile orientative de aprovizionare pe adâncimi în profilul de sol.
67
cultivatorul să ştie unde se află încadrat solul său de cultură şi să-l orienteze
în ferilizările ce le va aplica.
Tabelul 7.4. Cantităţi de elemente nutritive extrase din sol în kg /ha/an (după
Trocme´ şi Gras, 1980)
69
Tabelul 7. 5. Compoziţia medie a gunoiului de grajd proaspăt, în procente din
masă. (după Davidescu, 1979).
70
b). Îngrăşămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase,
fosfatice, potasice, complexe (NPK), sau cu diferite alte elemente fertilizante:
calciu, magneziu, cupru, zinc, bor, etc. Îngrăşămintele chimice pot fi aplicate
pe sol sub formă lichidă sau solidă, iar pe plante se aplică prin stropiri foliare.
Prin aplicarea îngrăşămintelor chimice se poate creşte semnificativ cantitatea
şi calitatea fructelor, dar dacă aplicarea este necorespunzătoare pot apărea
tulburări grave în nutriţia pomilor.
Solul nu este o magazie în care se pot depozita nelimitat
îngrăşăminte, deoarece posibilităţile de utilizare a acestora de către plante pot
fi modificate negativ prin accentuarea unor procese chimice nedorite. O parte
din substanţele chimice administrate se dizolvă în soluţia solului, o parte este
folosită de microorganismele din sol, o altă parte trece în forme solubile, iar o
altă parte se pierde cu eroziunea de suprafaţă a solului sau se levigă în
straturile mai adânci din sol, de unde nu mai pot fi folosite de pomi.
Atât la fertilizarea de aprovizionare (la înfiinţarea livezilor), cât şi la
fertilizarea de întreţinere (în livezi pe rod), trebuie avute în vedere
interacţiunea şi raporturile dintre elemente, care diferă în mare măsură de
tipul de sol, de tehnologia de întreţinere, sau de specia pomicolă. De aceea,
stabilirea dozelor şi a felurilor de îngrăşăminte este delicată şi relativă în
acelaşi timp.
Nivelurile orientative de bună aprovizionare a solului cu fosfor şi
potasiu sunt redate în tabelul 7.6.
71
în plantaţiile tinere sau la pomi izolaţi. Azotul se recomandă şi la groapa de
plantare în cantitate aproximativă de 100 - 120 g/pom, deasupra rădăcinilor.
72
În general, dozele de azot oscilează între 50 - 300 kg s.a./ha.
Cantitatea de substanţă activă (s.a.) recomandată, variază în funcţie de o serie
de factori amintiţi anterior.
b-2. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (superfosfat, sare potasică), se
aplică de regulă toamna, sub formă solidă, îngrăşământul încorporându-se în
sol la adâncimea la care este accesibil pentru rădăcini (18 - 25 cm). Deoarece
aceste elemente sunt mult mai puţin mobile în sol (în special fosforul), ele se
înmagazinează şi sunt folosite treptat.
Excesul însă poate crea antagonisme între ionii lor şi ionii altor
elemente chimice din sol, diminuând asimilaţia unora dintre acestea.
Administrarea fosforului şi potasiului în doze mici şi în forme solubile
(azotat de potasiu, fosfat de amoniu), asociate cu unele microelemente, se
poate realiza şi în cursul vegetaţiei. Acestea se dizolvă în apa de irigare
(fertirigare), putându-se obţine sporuri semnificative în producţia de fructe.
De asemenea completarea necesarului de fosfor sau potasiu în plante se poate
face şi prin stropiri foliare cu soluţii nutritive care conţin aceste elemente în
forme asimilabile şi care intră în circuitul plantei prin frunze.
b-3. Îngrăşămintele complexe (NPK) sunt utilizate pentru o fertilizare
mai completă, distribuindu-se la o singură aplicare cele trei elemente de bază;
azot, fosfor şi potasiu, preparate în diferite concentraţii. Avantajul folosirii
complexelor este acela al economisirii de energie, forţă de muncă şi de a da
posibilitatea alegerii combinaţiei procentuale dorită (necesară) a elementelor
componente. De regulă îngrăşămintele complexe se administrează toamna şi
se încorporează în sol prin discuire (arătură) sub rândurile de pomi, sau la
înfiinţarea livezilor când se aplică pe toată suprafaţa şi (sau) la groapa de
plantare (50 - 60 g/pom, deasupra rădăcinilor). În tabelul 7.7. sunt redate doze
orientative de elemente fertilizante pentru principalele specii pomicole.
73
Având în vedere modul de aplicare în ansamblu a îngrăşămintelor în
pomicultură, Borlan şi Pasc, în 1982, recomandă ca în plantaţiile tinere toate
îngrăşămintele să se aplice numai în jurul pomilor pe o suprafaţă de 1 - 4 m2
(în livezi de mică densitate), sau pe benzi continue sub rândurile de pomi (în
livezi de mare densitate), iar în plantaţiile pe rod, îngrăşămintele să se aplică
de preferat pe toată suprafaţa livezii.
Aceiaşi autori afirmă că îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor
şi potasiu se aplică toamna sau în cursul iernii şi se încorporează în sol. Doza
anuală de azot se fracţionează în 2 - 3 reprize în funcţie de permeabilitatea
solului pentru apă şi regimul pluviometric astfel:
- pe soluri argiloase, greu permeabile şi în zonele cu precipitaţii
reduse, 2/3 din doza de azot se aplică toamna şi 1 - 3 din doză se aplică
primăvara.
- pe solurile permeabile şi cu precipitaţii abundente 1/3 din doză se
aplică toamna, iar 2/3 din doză se aplică în două reprize în prima jumătate a
perioadei de vegetaţie.
Ţinând seamă de toate considerentele expuse în prezentul capitol cu
privire la fertilizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi şi că nici una din
recomandări nu se poate considera ca o reţetă universal valabilă, ele trebuie
adaptate la condiţiile concrete din fiecare livadă.
74
CAPITOLUL VIII
75
- În condiţii de umiditate ridicată a solului, trecerea utilajelor mecanice
printre rânduri este îngreunată.
- Deşi pomii au creşteri bune, iar fructele sunt mari, acestea sunt mai
puţin colorate, mai fade şi se păstrează mai puţin (fig. 8.1.).
76
răsărirea buruienilor) şi (sau) stropiri pe buruieni cu erbicide postemergente
(după răsărirea buruienilor), pe întreaga suprafaţă a solului din livadă, fig.
8.3.
Există o gamă largă de erbicide care se pot folosi în pomicultură, în
funcţie de speciile de buruieni pe care dorim să le combatem sau de stadiul de
dezvoltare al acestora. Sunt de asemenea erbicide totale, care atacă orice
plantă, inclusiv pomii pe care trebuie să-i ferim de a intra în contact cu
erbicidul şi erbicide selective, care atacă numai anumite specii de plante. În
comparaţie cu solul lucrat, această tehnică are urmări diferite.
Pe solurile grele (argiloase) se produce o tasare superficială mai
accentuată deşi în ansamblu se păstrează structura solului. Aceasta reduce
aeraţia şi permeabilitatea apei în cazul ploilor repezi. Materia organică este
mai bine păstrată în sol, iar eroziunea de suprafaţă se reduce. În schimb pot
apărea în timp fenomene de fitotoxicitate la unele specii de pomi dacă se
folosesc excesiv şi neraţional erbicidările.
În ultimii ani însă se folosesc cu bune rezultate erbicidele biodegradabile.
Numărul de treceri cu utilajele prin livadă pentru întreţinerea solului fără
buruieni sunt mai reduse şi mai eficiente decât la ogorul lucrat dacă rezerva
de buruieni este redusă.
Fig. 8.3. Ogor erbicidat pe toată suprafaţa livezii (după Perianu, 2004).
8.4. ÎNIERBAREA
Înierbarea este metoda de întreţinere care constă în menţinerea terenului
de pe intervalele dintre rândurile de pomi cultivat cu diferite specii de ierburi
perene, iar sub rânduri o bandă de 80 - 100 cm se întreţine ca ogor lucrat,
mulcit sau erbicidat, fig. 8.4.
Această variantă de întreţinere are mai puţine intervenţii uneori brutale
asupra solului şi păstrează o simbioză controlată cât mai aproape de mediul
natural.
Este o metodă de întreţinere a solului din livezi tot mai frecvent folosită în
special pe terenurile în pantă şi nu numai datorită unor avantaje importante:
- Reduce la minim eroziunea de suprafaţă, este ieftină, uşor de realizat şi
întreţinut.
- Menţine şi chiar îmbunătăţeşte structura solului, reducând tasarea
acestuia.
- Facilitează trecerea utilajelor mecanice chiar la un nivel mai ridicat al
umidităţii solului.
78
- Menţine microbiologia naturală şi îmbogăţeşte solul în fosfor şi potasiu
uşor asimilabile, micşorează amplitudinile termice din sol.
- Solul înierbat înmagazinează mai multă apă din ploi sau irigare şi
permite rădăcinilor pomilor să exploreze stratul superficial de sol mai fertil.
- Contribuie la obţinerea unor fructe mai intens colorate, mai dense şi care
se păstrează mai bine.
Înierbarea are şi unele dezavantaje de care trebuie să ţinem seamă în
cultura pomilor:
- Ierburile consumă o bună parte din apă şi din elementele minerale din
sol fiind necesare irigări mai dese şi fertilizări suplimentare în special sub
rândurile de pomi. Din acest motiv este bine ca înierbarea să se instaleze la
doi-trei ani de la plantarea pomilor pentru a evita concurenţa la hrană şi apă a
pomilor tineri cu ierburile.
- Aplicarea îngrăşămintelor la sol necesită tehnici speciale (aplicare
preponderentă sub rândurile de pomi, fertirigare localizată), în aşa fel încât de
ele să nu profite doar iarba.
- Înierbarea favorizează înmulţirea exagerată a rozătoarelor ce pot
provoca mari pagube în special rădăcinilor pomilor.
Înierbarea livezilor se poate face şi natural dar în acest caz nu este
uniformă şi nici în combinaţia dorită de specii de ierburi. Se recomandă
pregătirea terenului şi însămânţarea artificială a unor amestecuri între
graminee şi leguminoase: lolium + trifoi alb ; raigras sau festuca+ trifoi alb ;
poa + trifoi alb. Aceste ierburi se cosesc (se toacă) mecanic mai des şi
materialul vegetal tăiat se lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se cosesc mai
rar, caz în care materialul vegetal rezultat se aşează ca mulci sub rândurile de
pomi, mulci care contribuie prin descompunere treptată la îmbogăţirea solului
în materie organică, menţinând în acelaşi timp umiditatea şi împiedicând
creşterea buruienilor sub el. (fig 8.5.).
79
Banda de sol de sub rândurile de pomi rămasă ne înierbată, în cazul în
care nu este acoperită cu mulci, se întreţine prin lucrări repetate ale solului
efectuate cu secţia dezaxabilă cu discuri purtată de tractor, fig. 8.6., sau se
erbicidează.
Fig. 8.6. Întreţinerea solului prin arărură sub rândul de pomi (după Iancu, 1993).
80
8.7. CULTURI INTERCALATE. Acestea reprezintă alte specii de plante
anuale sau perene cultivate între rândurile de pomi sau între pomi pe rând, în
livezi tinere, înainte de intrarea pe rod, când suprafaţa solului este încă
neacoperită de coroanele pomilor (fig. 8.8.)
81
CAPITOLUL IX
IRIGAREA ÎN POMICULTURĂ
Darabani
Avrameni
Sighetul Marmatiei Dorohoi
48 Radauti Stanca
Satu Mare Ocna Sugatag
Carei Baia Mare Botosani
Suceava
Campulung Rauseni
Tg.Lapus Rarau Falticeni
Sacueni Vatra Dornei Cotnari
Zalau Tg. Neamt Podu Iloaiei
Dej Bistrita Calimani Iasi
Oradea
47 Toplita Piatra Neamt
Roman
Salonta Huedin
Holod Cluj-Napoca
Joseni VasluiHusi
Chisineu-Cris Stei Turda Tg. Mures Bacau
Ineu
Campeni Miercurea Ciuc
Siria Gurahont Tg. Ocna
Arad Tebea Blaj Dumbraveni Barlad
Sinicolau Mare Alba Iulia Adjud
Varadia Agnita Hoghiz
Sebes Tulnici
46 Jimbolia Deva FagarasSf.Gheorghe Cv. Tecuci
Timisoara Hunedoara Sibiu Odobesti
Lugoj Paltinis Balea Lac Brasov Focsani
Piclisa Penteleu
Predeal MaicanestiGalati Chilia
Banloc Caransebes Petrosani Cumpana Cheia Ramnicu Sarat
Resita Cuntu Campulung-MuscelCampina Braila
PolovragiCurtea de Arges Tulcea Sulina
Ramnicu Vilcea Buzau
Oravita Tg. Jiu Faurei Horia
Ploiesti Viziru Sf.Gheorghe
45 Bozovici Targoviste
Baile Herculane Pitesti
Moldova Veche Dragasani Urziceni Grivita Hirsova CorugeaGura Portitei
Dr.Tr. Severin Stolnici Titu
Filiasi Slobozia
Vinju Mare Slatina Popesti Fundulea
Bucuresti Marculesti
Cernavoda
Plenita Craiova Videle
Calarasi Constanta
Caracal Rosiori Adamclisi
Bailesti Oltenita
Calafat Alexandria
44 Giurgiu Mangalia
Tr. Magurele
Zimnicea
21 22 23 24 25 26 27 28 29
Fig. 9.1. Deficitul de precipitaţii (mm) în luna iulie în România, ca diferenţă între suma
precipitaţiilor şi ETo-PM (după Păltineanu ş.a., 2005)
83
9.2. CERINŢELE POMILOR FAŢĂ DE APĂ
Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi
fructificare este necesar ca pomii să aibă în permanenţă apă în sol în cantitate
suficientă, pentru a putea fi uşor absorbită de rădăcini.
Consumul de apă al unei livezi se produce pe două căi: prin
transpiraţia plantelor şi prin evaporare la suprafaţa solului.
Cantitatea de apă consumată de pomi (evapotranspiraţia culturii)
depinde de o serie de factori climatici (temperatură, intensitatea radiaţiei
solare şi durata insolaţiei, umiditatea relativă a aerului, viteza vântului) şi
pedologici (umiditatea solului, tipul de sol, volumul edafic util al solului,
sistemul de întreţinere a solului), sau fiziologici specifici (specie, soi,
portaltoi, suprafaţa frunzişului, gradul de dezvoltare a sistemului radicular,
faza de vegetaţie în care se găsesc pomii, vârsta acestora).
Excesul de apă din irigări exagerate sau din precipitaţii abundente
poate avea rezultate contrare celor dorite, atât asupra creşterii şi fructificării
pomilor, cât şi asupra unor însuşiri naturale ale solului (aeraţie redusă,
pierderea irecuperabilă a unor substanţe hrănitoare prin antrenarea acestora în
profunzime unde nu mai pot fi folosite de plante, sărăturarea solurilor cu
pânza freatică mineralizată la mică adâncime).
Din punct de vedere al sensibilităţii la deficitul de apă ale diferitelor
specii pomicole, majoritatea specialiştilor care au întreprins cercetări în acest
domeniu fac o enumerare în ordine descrescătoare: coacăzul, zmeurul,
căpşunul, gutuiul, părul, mărul, piersicul, prunul, cireşul, vişinul, nucul,
migdalul.
Speciile sâmburoase sunt mai rezistente la stresul hidric decât speciile
sămânţoase, datorită unei capacităţi de absorbţie a apei mai ridicate.
În cadrul fiecărei specii există diferenţieri în ceea ce priveşte
consumul specific de apă de la soi la soi, sau tip de portaltoi, în funcţie de
particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului radicular.
În tabelul.9.1. se prezintă, spre exemplificare, consumul de apă
(evapotranspiraţia culturii) determinat la specia măr pe o perioadă de 7 ani în
diferite condiţii de irigare şi neirigare.
În calculul consumului au intrat precipitaţiile de peste 5 mm, normele
de irigare aplicate şi diferenţa dintre rezerva iniţială (Ri) de la începutul
perioadei de vegetaţie şi rezerva finală (Rf ) de apă de la sfârşitul perioadei de
vegetaţie, considerată până la adâncimea de 1 m.
Despre cerinţele specifice de apă se vor mai face precizări în
capitolele următoare, unde se va aborda tehnologia de cultură a celor mai
importante specii pomicole din zona climatului temperat.
84
Tabelul 9.1. Consumul de apă (m3/ha) în perioada de vegetaţie într-o livadă de
măr pe rod, soiul Golden delicious altoit pe portaltoiul MM106, la Piteşti-Mărăcineni
(după Tănăsescu, 1999)
Anul Varianta
Neirigat Irigat prin Irigat prin Irigat prin
aspersiune picurare microaspersiune
1990 4560 5645 4774 5484
1991 4516 5381 4624 5263
1992 4282 5124 4505 4933
1993 4696 5663 4805 5504
1994 4583 5446 4734 5314
1995 4654 5294 4715 5293
1996 4544 5595 4680 5263
Media 4547 5449 4691 5293
85
- metoda gravimetrică de determinare directă a conţinutului de apă din
probe de sol, sau umiditatea solului (cea mai precisă), dar şi cea mai greoaie
datorită volumului mare de muncă, necesitând multe repetiţii,
- metoda neutronică, care determină umiditatea volumetrică a solului,
- metoda tensiometrică, care determină în câmp potenţialul apei în sol,
- metoda evaporimetrică (clasa A, utilizată mai frecvent în România, în
trecut), care determină cantitatea de apă evaporată din vase speciale,
- metoda lizimetrică, care determină direct consumul de apă al plantelor,
- metode fiziologice (tensiunea apei în frunze, concentraţia sucului
celular, gradul de deschidere a stomatelor de pe frunze, contracţia diurnă a
trunchiului pomilor, ritmul de creştere al fructelor şi lăstarilor).
În continuare se vor da detalii necesare pentru înţelegerea şi aplicarea
o irigaţiei corecte în livezi.
Wg = a/s · 100
unde: Wg - este umiditatea masică (% g/g), a - este cantitatea de apă din proba
de sol, (g), s - este cantitatea de sol uscat la etuvă, (g).
Pentru a indica în volum cantitatea de apă din sol aflată la dispoziţia
pomilor (plantelor) este util să se cunoască umiditatea volumetrică (Wv),
termen prin care se înţelege conţinutul de apă exprimat în procente din
volumul solului.
Umiditatea volumetrică se exprimă în % cm3 apă /100 cm3 de sol şi se
calculează cu relaţia :
Wv ═ Wg · DA
unde, DA este densitatea aparentă a solului respectiv.
Există şi alte metode, indirecte de determinare sau estimare a
umidităţii solului sau a potenţialului apei în sol (metoda neutronică, a
86
tensiometrelor, electrometrică), dar, deşi sunt mult mai rapide, nu sunt
accesibile oricui.
Singură, valoarea umidităţii solului nu dă date suficiente asupra
condiţiilor pe care le oferă solul respectiv pomilor. În acest sens, este necesar
să se cunoască valoarea umidităţii în comparaţie cu valorile convenţionale ale
unor indici hidrofizici ai tipului de sol pe care se află plantaţia, indici care
definesc accesibilitatea apei din acel sol pentru plante şi care sunt utili în
practica irigaţiei.
87
Tabelul 9.2. Valori orientative ale indicilor hidrofizici (mm) pentru câteva soluri
irigabile din România (după Canarache, 1990; Păltineanu, 2005)
Grupa Pretabilitate Coeficient Capacitate Capacitate Norma Plafon
de soluri la irigare de ofilire de câmp de apă de udare minim
pentru apă utilă (m)
/ (CO) (CC) (CU) (Pm)
(simbol)
clasa m3/ha de apă pe adâncimea de 0-100 m3/ha % g g-1
dominantă cm apă
adâncimea 0-80 cm
Cernozio I 1000-1600 2700-3500 1500-2100 600-900 14-18
muri
tipice /
(CZti)
Cernozio I 1300-1900 2900-3700 1400-2000 600-800 16-20
muri
cambice
/(CZca)
Vertisolu III 2000-2600 3500-4300 1100-1700 300-500 23-27
ri /(VS)
Ri + Pv + Σm ═ Rf + Σ(E + T) unde:
88
dintre udări, norma de irigare, schema udărilor. Acestea se intercondiţionează
şi acţionează asupra valorilor bilanţului apei în solul respectiv.
Norma de udare (m), reprezintă cantitatea de apă administrată la o
singură udare şi se exprimă în m3/ha. Mărimea normei de udare depinde de
capacitatea de înmagazinare a apei de către tipul respectiv de sol, de starea de
umiditate a solului în momentul respectiv şi de grosimea stratului de sol pe
care dorim să-l udăm (1 m în cazul pomilor). În calculul normei de udare se
are în vedere volumul de apă ce trebuie administrat la 1 ha, pentru ca rezerva
de apă din sol să ajungă la valoarea CC a tipului respectiv de sol. Pentru
calculul normei de udare se poate utiliza relaţia următoare stabilită tot de
Botzan, în 1966:
m ═ 100 x H x DA(CC – p)
T ═ m / (e + t) – p
89
sistemelor de irigare dintr-o suprafaţă dată de livadă, volum de apă, debite
necesare, reţele de conducte de aducţiune a apei, etc.
Norma de irigare se determină (după Grumeza, 1989) cu relaţia :
Σm ═ Σ(e + t) + Rf – RI – Pv
90
Dintre metodele de irigare cunoscute, în ultimii ani, în pomicultura
mondială, cele mai utilizate metode de irigare au fost şi sunt aspersiunea,
microaspersiunea şi picurarea, fiecare dintre acestea cu diferite variante
constructive.
Irigarea prin aspersiune, este metoda care distribuie apa plantelor
asemănător ploii naturale, în condiţiile repartiţiei cât mai uniforme a apei pe
teren, figura 9.1.
Aspersiunea s-a dezvoltat odată cu tehnica de pompare a apei şi cu
diversificarea gamei de variante constructive (aspersoare şi conducte din
aluminiu sau din PVC de diferite lungimi, diametre şi debite), ocupând în
momentul actual cele mai mari suprafeţe irigate în lume în detrimentul irigării
prin scurgere la suprafaţă (brazde), care practic nu se mai foloseşte în
pomicultură.
a b
Figura 9.1. Aspersor cu trepied de susţinere (a) şi aspersor montat pe tija prelungitoare
deasupra coroanei pomilor (b).
92
a
b
Figura 9.3. Picurător şi porţiune de furtun cu picurător inserat (a) şi irigarea prin
picurare pe furtune întinse pe sol sub rândurile de pomi (b). După Iancu şi Tănăsescu,
2002.
93
Figura 9.4. Instalaţie de fertirigare cu injector montat pe echipamentul de irigare prin
picurare.
94
microaspersorului poate fi schimbat atunci când dorim să modificăm debitul
de apă pulverizată, sau suprafaţa de sol umezită. Poziţia sub rândurile de
pomi a furtunurilor de distribuţie a apei şi a microaspersoarelor face posibil
traficul tehnologic din livadă fără strângerea sau mutarea instalaţiei de irigare
de pe sol. Automatizarea completă a instalaţiilor de irigare economiseşte apa,
forţa de muncă şi energia.
a b
Figura 9.5. Microaspersor (a) şi instalaţie de irigare prin microaspersiune în lucru (b).
95
CAPITOLUL X
96
Mărul îşi găseşte loc pe piaţă în orice anotimp, chiar dacă este
concurat în unele sezoane de alte fructe, de struguri sau de pepeni. Se spune
că, cine mănâncă zilnic un măr, nu mai are nevoie de medic. Mărul are, poate,
cea mai complexă şi mai echilibrată compoziţie chimică dintre fructe (tabelul
10.1.), consumul de mere având efect terapeutic direct şi profilactic în
afecţiuni ca: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, hepatită cronică,
artrită, reumatism, constipaţie, insomnie etc.
Valoarea alimentară a merelor este deosebită şi are caracter dietetic în
acelaşi timp. Glucidele totale şi cele simple, alături de sărurile minerale,
asigură un gust plăcut şi reconfortant, echilibrând aciditatea sucului gastric şi
stimulând funcţiile mineralizante. Vitaminele, enzimele şi hormonii
stimulează funcţiile bioactive ale organismului. Substanţele pectice şi
celuloza au rol laxativ, deconstipant, iar taninurile dezinfectează şi combat
indigestiile.
Mărul contribuie la eliminarea acizilor urici, a colesterolului şi
absoarbe unele toxine din organism. Se recomandă tuturor persoanelor să
consume mere, inclusiv obezilor şi diabeticilor (anumite soiuri, ce conţin mai
puţine zaharuri), dar sunt absolut necesare copiilor, bolnavilor, bătrânilor.
Merele se consumă în cea mai mare parte a anului în stare proaspătă,
dar pot fi şi prelucrate ca suc, nectar, piure, compot, marmeladă, cidru, rachiu
distilat, ca fructe deshidratate.
97
10.1.3. Cultura mărului în România
În România, mărul ocupă 30 - 35% din totalul speciilor pomicole
cultivate, în ultimii 30 de ani extinzându-se tot mai mult în defavoarea
prunului. Mărul dispune de condiţii pedoclimatice favorabile şi foarte
favorabile obţinându-se fructe cu un gust deosebit.
Se poate cultiva începând de pe litoralul Mării Negre şi până în zonele
premontane, dar ponderea cea mai mare o deţin judeţele cu relief colinar:
Argeş, Bistriţa–Năsăud, Maramureş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova, Suceava,
Cluj, Sălaj, unde se pot obţine fructe de cea mai bună calitate, iar ponderea
cea mai mică o au judeţele de câmpie: Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi,
Tulcea, Ialomiţa unde calitatea fructelor este mai redusă.
Cultura mărului ocupă locul doi (după prun) cu o suprafaţă totală de
peste 80.000 ha din cele peste 220.000 ha cu pomi şi arbuşti fructiferi
(Anuarul statistic 2003), iar producţia anuală de mere este de peste 500.000
tone, România ocupând locul 7 în Europa .
98
Calităţile portaltoilor franc sunt acelea de a imprima soiurilor altoite o
rezistenţă mai mare la ger şi la boli, o adaptabilitate mai bună la diferite
soluri, având rădăcinile mai profunde şi o longevitate mai mare.
Ca portaltoi pentru măr se poate folosi şi mărul pădureţ (sălbatic), care
creşte spontan în anumite păduri de foioase. Acesta este însă tot mai rar
utilizat din aceleaşi considerente ca şi portaltoii franc, în plus întârzie şi mai
mult intrarea pe rod (după 7 – 8 ani de la plantare).
În practica pomicolă se poate aplica altoirea cu intermediar (porţiune
de portaltoi vegetativ) care reduce din vigoarea pomului, păstrând în acelaşi
timp un sistem radicular profund).
Portaltoii vegetativi (clonali), înmulţiţi prin marcotaj sau butăşire,
sunt foarte mult întrebuinţaţi pentru că oferă o gamă largă de vigoare (de la
tipuri pitice, până la tipuri foarte viguroase), putând fi plantaţi în diferite
condiţii pedoclimatice şi pentru diferite sisteme de cultură, imprimând
soiurilor precocitate de rodire (la 2 - 3 ani după plantare), uniformitate de
creştere şi obţinerea de fructe mai mari şi mai colorate.
Dezavantajele portaltoilor vegetativi (în special cei de mică vigoare)
sunt acelea de a scădea longevitatea pomilor, rezistenţa relativă la unele boli
şi dăunători, la secetă şi ger. Cea mai mare parte dintre portaltoii vegetativi
au fost obţinuţi în Marea Britanie la East Malling şi Malling – Merton şi sunt
notaţi cu iniţialele M sau MM, însoţite de un număr.
Câteva caracteristici ale unor portaltoi vegetativi ai mărului sunt
trecute în tabelul 10.2.
Sortimentul de soiuri
Din bogata paletă de soiuri de măr existente, în nici o ţară din lume nu
se cultivă pe scară largă decât 15 - 20 soiuri, multe altele fiind prezente doar
în colecţii, în câmpuri experimentale, unde se folosesc pentru crearea de noi
soiuri.
În ţările Uniunii Europene cele mai cultivate soiuri sunt: Golden
delicious cu selecţiile sale, Red delicious cu selecţiile sale, Jonathan cu
selecţiile sale, apoi Cocs’s orange, Belle de Boskoop, Renette de Canada,
Granny Smith, Jonagold, Gala, Fuji, Braeburn…, altoite în general pe
portaltoi de tip M.
99
Tabelul 10.2. Principalii portaltoi ai mărului şi unele caracteristici ale acestora
Înrădăcinare
Precocitate
Portaltoi Vigoare şi ancorare în Observaţii
de rodire
sol
M 27 foarte mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
slabă densitate cu susţinere pe spalier
şi/sau tutori individuali.
M9 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
densitate cu susţinere pe spalier.
M 26 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare
densitate cu susţinere când este
plantat pe terenuri cu soluri
subţiri sau în pantă.
M7 mijlocie medie slabă-medie Folosit mai mult pe soluri
nisipoase
MM 106 mijlocie medie medie Folosit mult în România, în
plantaţii cu densitate medie cu
sau fără susţinere.
MM 111 mare redusă bună Puţin folosit la noi, rezistent la
secetă, predispus la asfixiere
radiculară.
MM 109 foarte redusă foarte bună Puţin folosit la noi, rezistent la
mare secetă şi ger.
A2 mijlocie medie bună Imprimă productivitate mare,
(Alnarp) - mare rezistent la boli şi ger. Obţinut în
Suedia.
M 9, slabă mare slabă Selecţionat şi folosit în Franţa în
Pajam 2 plantaţii de mare densitate,
nerăspândit în România.
G 21 foarte mare slabă Obţinut la Geoagiu, folosit în
slabă plantaţii locale.
Voineşti 2 foarte mare slabă Obţinut la Voineşti–Dâmboviţa
slabă şi folosit local.
b) Soiuri de toamnă
-Prima, obţinut în SUA prin încrucişarea mai multor soiuri, introdus
la noi în ţară din 1970, este rezistent la boli, cu vigoare supramijlocie, fruct
mediu ca mărime, sferic, roşu în mare parte, pulpa albă, fermă, cu gust bun.
Se coace la început de septembrie.
-Pionier, omologat în 1983 la Voineşti-Dâmboviţa şi obţinut din
încrucişarea soiurilor (Jonathan Χ Verzişoare) x Prima. Pomii au vigoare
medie, rodesc pe ramuri scurte, au rezistenţă la boli, cu fructe sferic-turtite,
roşii cu pulpă suculentă şi gust foarte bun. Se coace la început de septembrie.
-Frumos de Voineşti, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea
soiurilor Jonathan x Belle de Boskop şi omologat în 1967. Pomul are vigoare
mijlocie-mare, cu coroană deasă, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii spre
mari (140-160g), sferice, galbene cu dungi roşcate purpurii, cu gust plăcut
dulce-aromat. Perioada de maturare începe în septembrie şi se poate păstra
până la sărbătorile de iarnă.
-Parmen D׳or (Parmen auriu), soi obţinut în Anglia în 1802, de
origine necunoscută. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană
piramidală, sensibil la rapăn şi la viermele merelor. Fructele sunt verzi-
gălbui, cu gust dulce-acidulat, aurii la coacerea deplină şi care se păstrează
bine până în ianuarie.
Alte soiuri româneşti de măr de toamnă, cu arie de cultură mai restrânsă la
noi sunt: Aredelean, Vionea, Rădăşeni, Fălticeni.
c) Soiuri de iarnă
-Golden delicious (Delicios auriu), soi obţinut în SUA în 1916 din
seminţe selecţionate. Pomii au vigoare mijlocie, sunt precoci şi productivi, cu
101
adaptabilitate mare la mediu. Se comportă bine în livezi de mare densitate, cât
şi în grădini izolate. Este rezistent la făinare, dar sensibil la rapăn.
Fructele sunt mari (150-170 g), galbene, dulci-aromate, rezistente la
păstrare (până în primăvară), dacă este ţinut în condiţii corespunzătoare. În
prezent, soiul Golden s-a extins mult în cultură în ţara noastră, mai puţin
unele clone ale sale care sunt foarte valoroase.
O mutaţie valoroasă a soiului Golden delicious obţinută tot în SUA
este Golden spur care are vigoare mai redusă, rodeşte pe ramuri scurte, este
foarte precoce dar cu tendinţă de alternanţă în rodire, ca şi Deliciosul auriu.
Fructele sunt asemănătoare celor de tip Golden şi se păstrează până în
primăvară.
-Generos, este un soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişarea
mai multor soiuri: (Parmen x M. Kaido) x Jonathan x H 53-39-2 x Frumos de
Voineşti. Omologat în 1983, soiul are pomi de vigoare mijlocie, rodesc pe
ramuri scurte, cu tendinţă de degarnisire. Este rezistent la boli, cu fructe mari
(160-180 g), sferice cu pieliţa cerată, lucioasă de culoare gălbuie spre roşu
deschis pe partea însorită, foarte aspectoase, cu pulpa densă şi gust plăcut.
În condiţii corespunzătoare se pot păstra toată iarna.
-Starkrimson, soi creat în SUA în 1956 ca o mutaţie a soiului
Starking. Pomii au vigoare mijlocie, cu ramuri scurte de rod, de tip spur, se
pretează la plantaţii dense, fiind foarte sensibili la rapăn şi la păianjenul roşu.
Este productiv, cu fructe mijlocii ca mărime, tronconice, cu pieliţa
cerată, lucioasă, roşie închisă cu lenticele. Pulpa este gălbuie, puţin densă,
dulce, uşor aromată. Se poate consuma din toamnă şi până în primăvară dacă
este păstrat în condiţii bune, dar datorită sensibilităţilor amintite se cultivă din
ce în ce mai puţin.
-Jonathan, soi vechi, creat în 1880 în SUA şi care s-a răspândit mult şi
la noi în cultură şi a fost foarte apreciat datorită calităţilor sale gustative
deosebite. Pomii au vigoare medie, coroană largă, piramidală, relativ
productivi şi precoci, fiind însă sensibili la făinare, dar cu o bună
adaptabilitate la condiţiile de mediu. Fructele sunt mijlocii-mari, roşii-aprins,
atrăgătoare şi cu gust armonios, dar sensibile la pătarea neagră ce provoacă
mari pierderi în depozit. În prezent soiul Jonathan pierde teren în cultivare în
favoarea altor soiuri sau selecţii ale sale (Jonared, New-Red Jonathan, Red-
Jonathan, Jonagold, mai rezistente la păstrare.
-Florina, soi creat în Franţa din genitorii Jonathan x H 621-1. Este un
soi de vigoare mare, cu coroană largă, rezistent la boli, cu o producţie relativ
constantă (35-45 t/ha). Fructele sunt mijlocii (140-160 g), uşor tronconice, cu
pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu-oranj, punctată cu alb. Pulpa fructului
este fermă, suculentă, cu aromă specifică şi gust bun. Perioada de consum
durează din noiembrie şi până în aprilie dacă are condiţii corespunzătoare de
păstrare.
102
-Delicios de Voineşti, soi obţinut la Voineşti din încrucişarea soiurilor
Golden delicious x Creţesc. Pomii ce aparţin acestui soi sunt destul de
viguroşi cu coroană globuloasă, productivi şi precoci, dar sensibili la rapăn.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, sferic-turtite, gălbui cu roşu carmin pe
partea însorită, pulpa este crem la culoare, densă, crocantă, cu gust dulce
aromat. Se coace din noiembrie şi rezistă la păstrare până la sfârşitul iernii.
Alături de Florina şi Starkrimson, Deliciosul de Voineşti are fructele mai
puţin acidulate faţă de celelalte soiuri de măr.
-Idared, soi obţinut în SUA prin încrucişarea dintre Jonathan şi
Wagner, a fost introdus în cultură din 1942, iar în România a fost autorizat în
1979 şi s-a extins mult în cultură în special în ultimii ani. Pomii sunt de
vigoare mijlocie, precoci şi foarte productivi (40-50 t/ha), sensibili la făinare
şi mai puţin sensibili la rapăn. Fructele sunt mari (170-180 g), sferice, uşor
aplatizate, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu pe jumătate din
suprafaţă, cu gust acidulat, crocant şi răcoritor. Este considerat soiul cu cea
mai bună capacitate de păstrare, reuşind să reziste în depozite până la sfârşitul
primăverii.
-Mutsu, soi creat în Japonia prin hibridarea soiului Golden delicious şi
Indo, în 1949. Pomii au vigoare mare, cu coroană globuloasă, sensibili la
rapăn şi cu tendinţă de alternanţă în rodire. Fructele sunt însă foarte mari
(180-220 g), asemănătoare cu cele de Golden, cu pieliţa cerată şi pulpa densă,
crocantă, uşor acidulată şi aromată. Are o perioadă de consum foarte lungă,
din noiembrie până în mai, dacă este bine păstrat.
Dintre soiurile de iarnă cu o pondere mai mică în pomicultura din
România amintim: Roşu de Cluj, De Kalter, Wagner, Grany Smith, Auriu de
Bistriţa, Poiana, Delia, Frumos de Boskoop.
d) Soiuri de perspectivă
-Elstar, soi obţinut în Olanda din combinaţia Golden x Ingrit Marie,
cu pomi de talie mijlocie, pretabili pentru livezi intensive. Fructul este galben
cu oranj pe partea însorită, mediu ca mărime, cu gust echilibrat dulce-acrişor,
păstrându-se bine peste iarnă.
-Braeburn, soi obţinut în Noua Zeelandă din seminţe liber fecundate.
Pomii acestui soi sunt de vigoare mijlocie, precoci, productivi şi destul de
rezistenţi la boli. Fructele sunt mijlocii-mari, de culoare verde-gălbui cu roşu-
pal pe partea însorită şi cu puncte albicioase. Pulpa fructului este crocantă,
suculentă, uşor acidulată, cu gust bun şi cu rezistenţă la păstrare.
-Gala, soi creat tot în Noua Zeelandă din Golden delicious x Cox
orange, are pomi cu coroană medie ca vigoare, globuloasă, destul de
productivi şi precoci. Fructele sunt de mărime medie, galbene-verzui cu dungi
roşii, pulpa alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce-acrişoară şi puţin aromată.
103
-Jonagold, soi creat din Jonathan x Golden delicious, în SUA. Deşi
este relativ vechi în lume şi foarte valoros, este puţin cultivat în România.
Pomii au vigoare mijlocie-mare, coroana globuloasă, au o productivitate bună
şi alternanţă redusă, sunt rezistenţi la rapăn. Fructele sunt mari, sferic-turtite,
de culoare gălbuie acoperite cu roşu-pal dungat, foarte aspectuoase.
Gustul este echilibrat, uşor aromat şi suculent, foarte apreciat. Rezistă
la păstrare până la mijlocul primăverii.
-Mărul de tip columnar, are pomul reprezentat de o tulpină subţire
(vargă), fără ramificaţii (ramuri) laterale şi cu înălţime redusă. Fructifică pe
formaţiuni scurte aflate pe tulpină. Pomii columnari se pretează foarte bine la
plantaţii de mare densitate (15000-20000 pomi/ha) şi pot realiza producţii de
70-80 t/ha, dar rodesc odată la doi ani.
Colecţii cuprinzătoare de soiuri de măr se află la Piteşti-Mărăcineni şi
Voineşti-Dâmboviţa, iar contribuţii importante la îmbogăţirea sortimentului
au avut Branişte (2003), Cociu şi Branişte (1992), Şerboiu (1990).
104
comparativ cu pomii de 4 – 7 m înălţime altoiţi pe franc, combinaţie ce nu se
mai recomandă în tehnologiile moderne.
Ramurile de rod, la măr, sunt ramificaţii ale coroanei purtătoare de
muguri micşti. (Fig. 10.1.).
107
-coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru repaus începe cu definitivarea
mugurelui apical şi se termină cu căderea frunzelor (în luna noiembrie).
Procesele de acumulare a substanţelor de rezervă sunt intense, deşi
consumurile sunt încă destul de mari.
b)-fenofazele fructificării:
- înfloritul şi legarea fructelor corespunde cu dezmuguritul mugurilor
vegetativi şi începutul creşterii lăstarilor şi are loc în principal tot pe seama
substanţelor de rezervă din pom.
- creşterea fructelor, începe odată cu creşterea intensă a lăstarilor,
necesitând consum mare de substanţe organice pe care plantele trebuie să le
aibă la dispoziţie pentru a forma fructe multe şi mari.
- diferenţierea mugurilor micşti pentru producţia anului viitor, începe cu
inducţia florală ce are loc la sfârşit de iunie-început de iulie şi continuă cu
formarea în muguri a primordiilor florii. De acest proces depinde în bună
măsură producţia de fructe a anului următor.
- Maturarea fructelor este diferită ca durată şi epocă de la un soi la altul.
Ea începe atunci când fructele nu mai cresc în volum, iar în pulpă au loc o
serie de procese chimice şi biochimice de acumulare şi transformare a unor
componente.
Procesele de creştere şi fructificare sunt în strânsă corelaţie, cunoaşterea
acestora fiind utilă în aplicarea corectă şi la timp a unor lucrări tehnologice
care să ajute pomii în formarea unor recolte bune.
Perioada de repaus relativ începe la căderea frunzelor, care are loc după
cum s-a amintit la sfârşit de noiembrie şi se termină în primăvară, când
mugurii încep să se umfle (să crească). În această perioadă se pot face
înfiinţări de plantaţii, tăieri de formare şi de rodire, unele tratamente
fitosanitare specifice.
Durata de viaţă a mărului este, de asemenea, diferită în funcţie de soi, dar
mai ales în funcţie de portaltoi. Pomii altoiţi pe M27, M9, trăiesc 20 - 25 de
ani, cei altoiţi pe MM106 sau A2, trăiesc 40 - 50 de ani, iar cei altoiţi pe
portaltoi generativi pot trăi 60 - 70 de ani şi chiar mai mult (Teaci şi colab.,
1985). Nici aici nu poate fi omisă influenţa condiţiilor de viaţă oferite
(tehnologie, climă).
108
1,5ºC. Temperaturi nocturne de peste 18 - 20ºC duc la căderea prematură a
fructelor.
Mărul este o specie foarte bine adaptată la climatul temperat,
vegetează bine la 14 - 18ºC (temperatură medie zilnică), în timpul maturării
fructelor alternanţa nopţilor reci cu zilele calde duce la o colorare mai intensă
a fructelor şi la o rezistenţă mai bună la păstrare. Suma gradelor de
temperatură pentru parcurgerea fazelor de vegetaţie este de 3590-3690ºC, în
funcţie de soi.
Lumina. Cerinţele faţă de acest factor sunt considerate a fi moderate în
comparaţie cu alte specii. Mărul poate trăi şi rodi în condiţii de lumină mai
redusă (distanţe mici de plantare, tăieri insuficiente, expoziţii nord-vestice sau
nordice), dar în aceste cazuri creşterile sunt mai firave, fructele sunt mai mici,
mai puţin colorate, fără aroma şi gustul specifice soiului respectiv.
Apa. Mărul se numără printre speciile pomicole cu cerinţe mari faţă de
apă. Se comportă bine în regiuni cu peste 650-700 mm precipitaţii anuale, dar
şi aici are nevoie de irigare de suplinire atunci când, de regulă în climatul
temperat, intervin perioade de secetă (iulie-august). Stresul hidric este mai
greu de suportat de merii altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă cu înrădăcinare
superficială, datorită imposibilităţii acestora de a extrage apa din orizonturile
mai profunde de sol. Umiditatea optimă a solului, pentru măr, este cuprinsă
între 60 - 80% din capacitatea de câmp (CC), determinată pentru tipul de sol
pe care se află plantaţia respectivă, iar umiditatea relativă a aerului este bine
să fie de cca. 65 - 80 %.
Solul este un factor faţă de care mărul este destul de pretenţios, acesta
reuşind să dea producţii ridicate de fructe, pe soluri fertile, profunde, cu
textură lutoasă sau luto-argiloasă, cu pH de 5,5 - 7,3. Cerinţele faţă de sol
sunt şi în funcţie de altitudine sau de regimul de apă. Astfel, în zonele înalte
pomii necesită soluri calde (cu expoziţie sudică), uşoare, drenate bine şi cu
fertilitate moderat-bună (1,5 - 3% humus). Ca tipuri de sol recomandate
pentru cultura mărului sunt cernoziomurile, solurile brune, brun-roşcate
eumezobazice, unele soluri brune argilo-iluviale, , chiar solurile aluviale sau
luto-nisipurile ameliorate. Nu sunt bune solurile grele, cu multă argilă,
compacte, pietroase, sărăturate sau mlăştinoase.
109
recolta şi diminuând drastic şi producţia anului următor. Rapănul este o
ciupercă parazită ce se înmulţeşte prin spori odată cu intrarea în vegetaţie a
pomilor.
Făinarea (Podosphera leucotricha) reprezintă o boală întâlnită mai
frecvent la soiurile din grupa Jonathan. Această ciupercă se înmulţeşte şi
proliferează mai rapid în anii mai puţin ploioşi, manifestându-se ca o pâslă
albicioasă pulverulentă ce acoperă florile, vârfurile lăstarilor tineri sau
fructele abia formate, ca şi cum ar fi pudrate cu făină de grâu, putând provoca
sterilitatea florilor, uscarea vârfurilor lăstarilor tineri, fructele rămânând mici
şi deformate.
Monilioza (Monilinia fructigena) este provocată tot de o ciupercă ce
atacă frunzele, lăstarii tineri şi fructele, începând din primăvară şi până la
maturarea fructelor. Organele atacate mor (se brunifică) şi rămân pe pom,
fiind o sursă de infecţie pentru anul următor dacă acestea nu se înlătură.
Arsura bacteriană (Erwinia amylovora şi Pseudomonas siringae) este
provocată de o bacterie care se instalează pe flori sau pe lăstarii tineri,
provocând ofilirea, înnegrirea şi apoi uscarea porţiunilor atacate, putând duce
chiar la pierderea întregului pom. Este bine să se înlăture de pe pom cât mai
repede porţiunile atacate şi apoi arse. Soiuri mai sensibile: Idared, Jonathan,
Generos.
Putrezirea coletului (Phitophtora cactorum) apare la pomii plantaţi pe
solurile mai umede şi reci şi se manifestă prin apariţia, în zona punctului de
altoire (colet), a unei pete brună-ciocolatie pe scoarţă, unde ciuperca
proliferează împiedicând circulaţia sevei. Pomul atacat se debilitează şi în
final moare.
Dăunători
Afidele (Aphis pomi) sunt musculiţe de 1 – 2 mm, de culoare brună
sau verzuie, care iernează ca ouă pe ramuri şi la începutul vegetaţiei ajung
insecte adulte, care trec pe partea dorsală a frunzelor tinere sau pe vârfurile de
lăstari, sugând seva şi provocând răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri,
reducând creşterea acestora, iar dacă atacul este mai puternic sunt afectate şi
fructele, care rămân mici şi deformate. Afidele au mai multe generaţii pe an,
în funcţie de clima anului respectiv.
Viermele merelor (Carpocapsa pomonela sau Cydia pomonela) este
un fluture mic, care iernează ca larvă în crăpăturile scoarţei pomilor, iar din
primăvară evoluează până la stadiul de adult (fluture), apoi depune ouă din
care ies larve ce pătrund în pulpa fructelor cu care se hrănesc, provocând
căderea prematură sau scăderea drastică a calităţii acestora. Poate avea 2 - 3
generaţii în perioada de vegetaţie.
Păduchele din San Jose (Qudraspidiotus perniciosus) este un dăunător
de carantină cunoscut ca fiind foarte periculos, putând provoca chiar moartea
pomilor, dacă nu se aplică tratamente corespunzătoare mai mulţi ani
110
consecutivi în cazul atacurilor masive. Are 2 - 3 generaţii pe an, atacul lui se
manifestă mai întâi pe fructe prin apariţia unor puncte (pete mici) de culoare
gri înconjurate de inele roşcate. Apoi, atacul se manifestă şi pe ramurile tinere
şi, în final, pe toată scoarţa pomului debilitându-l până la uscare.
Păianjenul roşu (Panonycus ulmi) iernează ca ou la baza mugurilor
sau a ramurilor pomilor. Are 6 - 8 generaţii pe an şi se instalează de regulă pe
dosul frunzelor, sugând seva şi debilitând pomul şi fructele acestuia. Aceştia
abia se văd cu ochiul liber, iar în verile secetoase se înmulţesc rapid (câteva
zeci pe o singură frunză).
Gărgăriţa florilor de măr (Antonomus pomorum) apare în livezile
neîngrijite. Insectele prezintă o generaţie pe an, iernează ca adult, iar
primăvara, când pomii încep să vegeteze, se hrănesc cu muguri micşti, depun
ouă în inflorescenţe, care nu se mai deschid şi apoi se usucă. Pot provoca
pagube de recoltă de până la 80 – 90 %. Tabelul 10.4. redă tratamentele
recomandate pentru livezile de măr.
111
de la tratamentul merelor, păianjeni. Bumper 0,03%, sau Kumulus 0,3%.
nr. 8. Insecticid: Karate 0,03%, sau Sumi-alpha
0,04% şi Mitigan 0,2%, sau Mitac 0,2%.
10: la 10-15 zile Boli de depozitare, Topsin 0,1%, şi Dithane 0,2%, sau
după tratamentul rezistenţă la păstrare Benlate 0,1%, sau Eupharen 0,2%.
nr.9.(15-20 zile
înainte de recolt.)
11: după căderea Arsura bacteriană, Fungicid cupric: Zeamă Bordeleză 1,5 – 2
frunzelor, la temp. monilioză, diferite %.
> 0ºC cancere
Notă: Numărul de tratamente poate fi mai mare sau mai mic în funcţie
de condiţiile climatice ale fiecărui an, condiţii care pot favoriza înmulţirea
peste normal a unor boli sau dăunători (atunci când sunt ani ploioşi se
înmulţesc bolile, iar când sunt ani secetoşi se înmulţesc dăunătorii).
Produsele pesticide se pot schimba, în fiecare an apărând produse noi.
Figura 10.2. prezintă un aspect din timpul efectuării tratamentelor fitosanitare
în livezi.
112
valorificare a producţiei, de asigurarea polenizării între soiuri, de densitatea
de plantare pe care ne-o propunem. Astfel se pot alege soiuri de măr de vară,
de toamnă, sau de iarnă, iar pentru o bună polenizare a florilor se recomandă
intercalarea unui soi polenizator la 5 - 8 rânduri cu soi de bază, păstrând
această proporţie şi la cei câţiva pomi plantaţi într-o grădină de lângă casă.
Dacă se doreşte înfiinţarea unei livezi de mare densitate (1500-3000
pomi/ha şi chiar mai mult), unde se poate aplica o tehnologie intensivă de
cultură, cu o durată mai mică de exploatare (10 - 12 ani); se folosesc pomi
altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă, care să inducă şi intrarea mai rapidă pe
rod, iar dacă se preferă o livadă cu pomi mai viguroşi, plantaţi la distanţe mai
mari, se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi mai viguroşi, cu intrare mai târzie
pe rod (la 4 - 5 ani), cu durată mai mare de exploatare, dar mai greu de
întreţinut şi de recoltat.
Distanţele orientative de plantare pentru o livadă de măr sunt redate în
tabelul 10.4.
113
Plantarea de primăvară (înainte de pornirea în vegetaţie) poate avea un
procent de prindere mai scăzut şi o creştere mai redusă a lăstarilor în anul
plantării. Imediat după plantare, axul (tulpina) se scurtează la înălţimea dorită
în funcţie de forma de coroană aleasă pentru formare şi se instalează
mijloacele de susţinere a pomilor.
114
Tăierile de formare, sunt cele care se aplică în primii 3 - 4 ani de la
plantare şi care au drept scop principal definitivarea formei de coroană aleasă
şi favorizarea diferenţierii mugurilor de rod. Se proiectează şi se consolidează
ramurile de schelet ale pomului. Se recomandă două-trei intervenţii în verde
pe an.
Prima intervenţie se efectuează când lăstarii au 8 - 10 cm lungime,
suprimând lăstarii concurenţi, plasaţi deasupra sau dedesubtul ramurilor de
schelet, precum şi pe cei care nu au între ei spaţii minime de 12 - 15 cm.
A doua operaţie în verde se face în iunie, când se palisează pe poziţiile
dorite lăstarii care vor forma scheletul pomului, şi se corectează (se măresc)
unghiurile de ramificare a lăstarilor pentru stimularea diferenţierii pe aceştia a
mugurilor de rod.
A treia lucrare în verde se face în iulie-august, când se palisează noile
creşteri ale lăstarilor şi se elimină sau se scurtează creşterile inutile.
Pe lângă aceste intervenţii de bază, este bine să se mai aplice, acolo
unde este necesar, şi alte operaţii de corectare a creşterii (ciupiri, dresări,
înclinări) ale unor lăstari.
Tăierile de fructificare. Mărul necesită tăieri de fructificare în fiecare
an. Tăierile la 2 - 3 ani nu asigură producţii constante şi chiar accentuează
alternanţa de rodire.
La soiurile de tip standard, tăierile de fructificare se vor axa în special
pe rărirea ramurilor şi nu pe scurtarea lor care ar intensifica şi mai mult
creşterile vegetative şi îndesirea exagerată a coroanei în detrimentul
fructificării.
Arcuirea unor ramuri anuale în vederea formării pe acestea a
mugurilor de rod, este necesară în fiecare an.
După mai mulţi ani, ramurile de semischelet se alungesc, se
epuizează şi atârnă în coroană, iar formaţiunile de rod de pe aceste ramuri se
îndesesc şi îmbătrânesc. Astfel, este necesară scurtarea sau chiar suprimarea
la 3 - 4 ani a unora dintre aceste ramuri, pentru a le înlocui treptat cu altele
tinere (fig. 10.3.).
Nevoia de lumină face ca noile ramuri de rod să apară spre periferia
coroanei pomului şi în etajul superior, ducând treptat la degarnisirea şi
debilitarea etajului inferior al coroanei.
Pentru a păstra un echilibru de creştere şi fructificare în întreaga
coroană este necesară asigurarea prin tăieri a pătrunderii luminii spre toate
porţiunile din coroană şi în apropierea formării rodului de axul pomului.
115
Figura 10. 3. Scurtarea ramurilor de semischelet. Săgeţile indică locul de unde se pot
face tăierile
116
Pentru o bună fructificare, mărul trebuie să aibă lăstari de peste 30 –
40 cm lungime, astfel ca la fiecare fruct să revină în medie 30 - 40 de frunze,
iar mugurii micşti să reprezinte aproximativ 30 - 40 % din totalul mugurilor
de pe pom (Şuta, 1984).
Fertilizarea, este una dintre verigile tehnologice cu consecinţe
importante asupra cantităţii şi calităţii producţiei de fructe. Este bine ca
fertilizările să se aplice în funcţie de tipul de sol şi de conţinutul acestuia în
elemente nutritive de bază, de vârsta plantaţiei, de potenţialul productiv al
livezii. Cercetările efectuate au dovedit că, la măr, pentru producerea a 40 t de
fructe la hectar se consumă circa 95 kg de azot, 40 kg de fosfor, 12 kg de
potasiu, 26 kg de calciu, 29 kg de magneziu şi alte microelemente (sulf, fier,
bor, mangan, zinc, cupru, molibden, clor, sodiu, titan), în cantităţi mult mai
mici (Lazăr, 1982).
Livezile tinere au nevoie mai multă de azot, apoi la intrarea pe rod se
consumă în cantităţi mari şi fosforul şi potasiul. Dozele orientative la
fertilizare pentru specia măr sunt:
- În anul I, 100-120 kg/ha azot, 80-100 kg/ha fosfor şi 80-100 kg/ha
potasiu.
- În anul II, 120-150 kg/ha azot, 100-150 kg/ha fosfor şi 100-120 kg/ha
potasiu
- În anul III şi în următorii ani, 150-250 kg/ha azot, 150 -200 kg/ha
fosfor şi 120-180 kg/ha potasiu
Este benefică suplimentarea periodică (la 2 - 3 ani) cu gunoi de grajd 30 -
40 t/ha, aplicat toamna sub rândurile de pomi şi încorporat în sol prin lucrări
mecanice.
Azotul, fiind uşor solubil, intră rapid în soluţia solului de unde este
absorbit de rădăcini, dar poate fi şi „spălat” (levigat), antrenat de apă prin
scurgeri de suprafaţă sau în adâncime, fiind astfel pierdut pentru plante dacă
este administrat o singură dată şi în cantităţi mari. Aplicarea azotului la sol se
face în mai multe etape pe parcursul perioadei de vegetaţie începând din
primăvară şi până în toamnă, tocmai pentru a preveni pierderea acestuia din
sol şi poluarea apelor freatice sau de suprafaţă. Fosforul şi potasiul fiind mai
greu solubile se pot administra într-o singură tranşă, de regulă toamna, şi se
recomandă a fi încorporate în sol, unde se înmagazinează.
În ultimii ani sunt folosite fertilizările suplimentare foliare, aplicate
prin stropiri pe frunze cu soluţii nutritive şi fertirigarea, adică aplicarea
îngrăşămintelor chimice solubile în apă, odată cu apa de irigaţie, în perioada
de vegetaţie. Acestea aduc sporuri semnificative de producţie şi o calitate mai
bună a fructelor. Diagnoza foliară, testul de nutriţie aplicat la frunză, relevă o
nutriţie echilibrată atunci când se constată un conţinut de 2,6 % azot, 0,22 %
fosfor, 1,6 % potasiu, 0,3 % magneziu, calculate la substanţa uscată.(
Drăgănescu 1996).
117
Uscarea pronunţată a solului constituie un factor limitativ al
producţiei de fructe, iar aplicarea irigaţiei are un rol hotărâtor în regiunile cu
precipitaţii sub 600 mm/an. Irigarea se recomandă şi în zonele în care
precipitaţiile ajung la 700-900 mm/an, dar sunt inegal repartizate în timp, în
condiţiile existenţei unei livezi profitabile. Normele de udare şi de irigare
diferă în funcţie de deficitul de umiditate existent în sol, de vârsta plantaţiei,
de vigoarea portaltoiului folosit la altoirea pomilor respectivi, de încărcătura
de fructe. Se pot aplica 3 - 6 udări într-un sezon de vegetaţie, cu norme de
200 - 550 m³/ha (Tănăsescu, 1999), în funcţie şi de metoda de administrare a
apei (picurare, microaspersiune, aspersiune). În climatul temperat continental
din ţara noastră, apar frecvent perioade de deficit de apă în sol în perioada
iulie-august, tocmai când trebuie să crească fructele mărului.
Dacă în această perioadă nu se aplică irigarea, fructele rămân mai
mici, sunt nehrănite suficient datorită scăderii intensităţii fluxului de sevă din
plante din cauza lipsei de apă. Înainte de declanşarea campaniei de recoltare,
la mărul de iarnă (sfârşit de septembrie), ploile care vin după o perioadă de
secetă provoacă o mărire bruscă a celulelor fructelor, determinând creşterea
rapidă în volum, dar şi o slăbire a rezistenţei la păstrare a acestora şi un gust
mai fad.
Instalaţiile de irigare cu care sunt dotate livezile de măr pot fi utilizate,
pe lângă aplicarea normelor de udare şi la administrarea de îngrăşăminte
chimice solubile în apa de irigare (fertirigare), aşa cum s-a amintit mai sus.
118
Valorificarea merelor poate fi foarte profitabilă dacă acestea sunt
mari, sănătoase, sortate pe categorii de calitate, cu gustul şi culoarea
caracteristice soiului respectiv. Din aceste puncte de vedere standardele
europene de piaţă impun parametri bine stabiliţi, în care fructele trebuie să se
încadreze. În ultimii ani s-a manifestat dorinţa consumatorilor de a cumpăra
fructe netratate chimic (ecologice), mai sănătoase pentru om, dar şi la aceste
fructe se cer calităţi comerciale ca: aspect, mărime, gust, comparabile cu cele
tratate chimic, ori acestea sunt extrem de greu de obţinut în condiţii de
netratare chimică. Acolo unde consumatorii sunt avizaţi asupra produselor
ecologice, dorinţa lor de a cumpăra este mare şi sunt dispuşi să ofere un preţ
bun.
119
Părul este o specie pomicolă longevivă, cu productivitate foarte bună
şi cu fructe de o aleasă calitate. Compoziţia chimică complexă a perelor
(tabelul 10.5.), suculenţa, aroma şi savoarea deosebită conferă perelor o
calitate aparte, fiind considerate fructe elegante, de lux.
122
gălbui, cu pulpa albă, consistentă, dar cu predispoziţie la prăbuşire la
supracoacere, cu gust bun şi aromă de muscat. Se coc la sfârşit de iulie.
Daciana, omologat în 1989, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Napoca
x Precoce Morettini. Pomii sunt de vigoare mijlocie, foarte productivi şi
precoci, au bună afinitate cu gutuiul, sunt relativ rezistenţi la arsura
bacteriană şi la rapăn. Fructul este piriform, mediu ca mărime (140 g),
galben-pai cu roşcat pe partea însorită, foarte atrăgător, cu pulpa albă,
fondantă, de bună calitate gustativă. Se coace către sfârşitul lunii iulie.
Argessis, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din soiurile Napoca x B.
Morettini şi omologat în 1984. Pomii au vigoare mijlocie, rodesc din anul IV,
sunt productivi, au afinitate faţă de gutui. Fructele sunt mijlocii (120 g),
verzi-gălbui cu roşu aprins pe jumătatea însorită, au aspect plăcut şi pulpa
albă, gustoasă. Se coc la început de august.
Precoce Morettini, soi obţinut în Italia în 1957 din soiurile Coscia x
Williams. Pomul are vigoare mare, este foarte productiv şi sensibil la ger.
Fructele sunt medii spre mari (150 g), cu pieliţa galben-pai uşor roşcată pe
partea însorită, cu pulpa densă, fondantă, dulce. Coacerea are loc în a doua
decadă a lunii august.
Carpica, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea soiurilor
Napoca x P. Morettini şi a fost omologat în 1989. Pomii sunt semiviguroşi,
rodesc pe mlădiţe, produc fructe din anul IV, constant şi susţinut, au afinitate
faţă de gutui. Fructele sunt medii ca mărime (130 g), colorate în galben cu
jumătate roşu pe partea însorită, cu gust fondant, răcoritor.
Perioada de coacere este în jumătatea a doua a lunii august.
Favorita lui Clapp (Duset roşu), soi de origine americană, a fost
introdus la noi în cultură din anul 1900. Pomul este viguros, rodeşte pe ramuri
de tip spur, rezistent la secetă, ger şi rapăn, intră târziu pe rod, dar este
productiv. Fructele sale sunt mari (180-200 g), ovoid-alungite, verzi-gălbui cu
roşu purpuriu pe o parte, cu pulpa alb-gălbuie, suculentă, de bună calitate. Se
coc în a doua jumătate a lunii august.
Napoca, soi obţinut la Cluj din hibridarea artificială a mai multor
soiuri, omologat în anul 1969. Pomii au o vigoare mijlocie, sunt precoci şi
productivi. Fructele sunt mijlocii ca mărime, piriforme, de culoare galben-pai,
rumene pe partea însorită, cu pulpa albă, densă, fondantă şi plăcut aromată.
Se coc la sfârşitul lunii august.
Williams (Duset galben), soi originar din Anglia, a fost introdus la noi
în cultură din 1900. A fost, şi poate încă mai este considerat, ca soi de bază în
sortiment şi etalon de calitate a fructelor. Pomii au vigoare mijlocie, sunt
precoci şi foarte productivi, dar fără afinitate cu gutuiul.
Fructele sunt mijlocii spre mari, de tip piriform, de culoare galben-pai,
cu pulpa albă, dulce, suculentă, cu aromă delicată, foarte apreciate de
consumatori. Se coc la sfârşitul lunii august-început de septembrie.
123
Soiuri de toamnă:
Beurre´ Hardy, soi originar din Franţa şi introdus la noi din anul 1904.
Pomii au vigoare mare, intră târziu pe rod, dar produc mult şi constant şi au
afinitate cu gutuiul. Fructul este mare (180-200 g), conic, de culoare verde-
bronzat, cu pulpa alb-verzuie, dulce, uşor acidulată, cu gust bun şi se coace la
mijlocul lunii septembrie.
Untoasă de Geoagiu, este un soi obţinut din încrucişarea soiurilor
Josephine de Malines şi Olivier de Serres, omologat în 1973. Pomul are
vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv, are afinitate cu gutuiul.
Fructele sunt mari (peste 200 g), colorate în verde-gălbui, cu pulpa
albă, fondantă, untoasă, suculentă, foarte bună la gust. Se coc la sfârşitul lunii
septembrie.
Beurre´ Bosc, este un soi originar din Franţa, răspândit în cultură din
1830 în toată Europa, iar la noi în ţară, din 1900. Pomul este de vigoare
mijlocie spre mare, relativ precoce şi produce constant. Nu are afinitate cu
gutuiul. Fructele sunt piriforme, mari, de culoare cărămizie specifică, cu
pulpa alb-gălbuie, fondantă, de foarte bună calitate. Se maturează la sfârşitul
lunii septembrie şi se pot păstra şi consuma până în noiembrie.
Abatele Fetel, soi italian foarte vechi în cultură, cu pomi de vigoare
mijlocie, puţin pretenţioşi la condiţiile de cultură, cu afinitate bună la altoirea
cu gutuiul, precoci şi productivi. Fructele sunt mari, alungit-piriforme, de
culoare galbenă, intens aromate, excelente pentru masă. Se coc în octombrie
şi se pot păstra şi consuma până în decembrie.
Conference, soi de origine engleză, vechi în cultură, a fost introdus la
noi în 1957. Pomul este de vigoare mijlocie, constant productiv şi are afinitate
cu gutuiul. Fructul este mijlociu ca mărime, piriform caracteristic, cu pieliţa
verde-gălbuie ce se acoperă uneori cu ”rugină” depreciindu-i aspectul
comercial. Pulpa fructului este alb-gălbuie, suculentă, fondantă, atractivă la
gust. Se coace la sfârşitul lunii septembrie, dar se poate păstra până la
sărbătorile de iarnă.
Aniversarea, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa prin hibridarea
artificială a soiurilor Doyenne d' hiver şi Cure, a fost omologat în 1973.
Pomul este viguros, dar intră repede pe rod, produce mult şi constant
şi se poate altoi pe gutui. Fructele sunt mari, piriform-alungite cu pieliţa
bronzată asemănătoare celor de B. Bosc. Pulpa este fondantă, puţin taninoasă,
suculentă, cu gust plăcut. Se coc în octombrie şi se poate consuma până în
decembrie.
Highland, este un soi obţinut în SUA din soiurile Williams x D. du
Comice şi a fost introdus în cultură în anul 1974. Pomii au vigoare mare, dar
intră repede pe rod, producând foarte bine şi constant, putându-se altoi pe
gutui. Fructul este destul de mare, conic, cu pieliţă verde-gălbuie, netedă, cu
124
pulpa albă, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Se coace la sfârşit de
septembrie şi se poate consuma până în decembrie.
Soiuri de iarnă:
Cure, soi originar din Franţa, înregistrat din 1760 şi răspândit în
cultură în special în ţările balcanice, este cel mai răspândit soi în România.
Pomul are mare vigoare, produce mult, dar are tendinţa de alternanţă.
Fructele sunt mijlocii spre mari, piriform-alungite, cu pieliţa verde-gălbuie la
coacere, pulpă alb-gălbuie, suculentă, slab parfumată, de calitate mediocră.
Fructele se coc la început de octombrie şi se pot păstra în condiţii
corespunzătoare până în februarie.
Păstrăvioare, este un soi introdus la noi în cultură încă din 1970,
ocupând suprafeţe mari în Vrancea. Este foarte sensibil la arsura bacteriană,
cu pomi de vigoare mijlocie, cu lăstari de culoare roşcată, intră pe rod la 4 - 5
ani de la plantare şi este compatibil cu gutuiul.
Fructul este piriform, de mărime medie spre mare, asimetric, de
culoare galbenă acoperită cu roşu pe jumătatea însorită, pulpa este alb-
gălbuie, dulce-acrişoară, de calitate mediocră. Se recoltează la sfârşitul lunii
septembrie şi se păstrează până la sfârşitul iernii.
Olivier de Serres, soi de origine franceză, cu genealogie necunoscută,
existent în cultură din 1851 (la noi din 1905). Pomii au vigoare mijlocie, sunt
productivi dar cu alternanţă; are afinitate cu gutuiul. Fructele sunt medii ca
mărime, bergamotiforme, de culoare galben-verzuie, cu pulpa albă, cu gust
bun şi aromă distinctă. Se recoltează la început de octombrie şi se consumă
din decembrie până în martie.
Euras, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişările: P. Serotina
x Olivier de Serres şi Doyenne d' hiver, a fost omologat în 1994. Pomul este
de vigoare mijlocie, rodeşte pe ramuri scurte, rezistent la Psylla şi tolerant la
arsura bacteriană, cu o productivitate deosebită şi constantă. Fructele sunt
ovoide, galbene-verzui, de mărime medie, cu pulpa alb-crem şi cu gust bun,
reconfortant. Se recoltează în octombrie şi se păstrează la frig pentru consum
pe toată durata iernii.
Passe crassane, soi originar din Franţa, obţinut din seminţe în 1857.
Este cel mai răspândit soi în lume alături de Williams. Pomii au vigoare
mijlocie, productivi în Franţa, Italia, Germania, dar mai puţin productivi în
ţările balcanice. Au afinitate bună cu gutuiul. Fructele sunt mari,
bergamotiforme, verzi-gălbui la coacere, cu pulpa albă, densă şi gust bun.
Se recoltează în octombrie şi se consumă din ianuarie până în aprilie.
Republica, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea între
soiurile Doyenne d' hiver şi Madame Lavaseur, omologat în 1973. Pomul de
vigoare mică, foarte precoce şi productiv, rodeşte pe ramuri scurte. Nu are
afinitate cu gutuiul. Fructele sunt mari, bergamotiforme, verzi-gălbui la
125
coacere, cu pulpa albă, fondantă, aromată, dar cu sclereide în jurul seminţelor.
Se recoltează în octombrie şi se consumă toată iarna dacă sunt bine păstrate.
126
Părul intră în vegetaţie cu 8 - 10 zile înainte de măr, concomitent cu
prunul şi vişinul.
Precocitatea. Intrarea pe rod este diferită în funcţie de soi, portaltoi şi
agrotehnica aplicată. Astfel, altoite pe gutui, soiurile Williams, Precoce
Morettini, Passe crassane, rodesc de la 2 - 3 ani. Soiurile, Favorita lui Clapp,
Contesa de Paris, Untoasă diel, rodesc la 3 - 4 ani, iar soiurile, Cure,
Untoasă Hardy, rodesc la 4 - 5 ani de la plantare. În general soiurile
viguroase intră mai târziu pe rod.
Productivitatea şi calitatea fructelor. Producţiile de fructe obţinute în
livezile de păr sunt comparative cu producţiile de fructe obţinute la măr. În
livezi intensive, de mare densitate, unde nu se face rabat la nici o verigă
tehnologică, se înregistrează producţii de peste 40-50 t/ha şi se obţin profituri
considerabile dacă valorificarea fructelor se face corespunzător. Perele sunt
considerate fructe nobile, rafinate, iar altoirea pomilor pe gutui conferă
fructelor un plus de calităţi gustative. Părul, deşi este destul de longeviv ca
specie, dacă este altoit pe gutui în livezi de mare densitate, este bine să se
defrişeze după maxim 15-18 ani, dar dacă este altoit pe franc se poate
exploata rentabil şi mai mulţi ani.
Fructificarea. Mugurii părului sunt, ca şi la măr, vegetativi şi micşti.
Înfloritul are loc mai de vreme decât la măr, atunci când se înregistrează
temperaturi medii zilnice de peste 12ºC şi durează 8 - 12 zile. Florile sunt
grupate în inflorescenţe numite corimb sau umbelă. Polenizarea este
entomofilă şi parţial anemofilă. Majoritatea soiurilor de păr sunt autosterile,
cu toate că au polen viabil şi sunt interfertile. Există însă şi soiuri parţial
autofertile (Williams, Untoasă Bosc, U. Hardy, Favorita lui Clapp, Passe
crassane, Olivier de Serres). Cazurile de intersterilitate la păr sunt extrem de
rare, astfel gruparea soiurilor în livadă se recomandă să se facă plantând 1 - 2
rânduri de soi polenizator la 5 - 6 rânduri de soi de bază. În tabelul 10.6. sunt
redaţi polenizatorii principalelor soiuri de păr cultivate în România.
128
Apa. Cerinţele părului faţă de apă sunt mai reduse decât ale mărului
datorită unui sistem radicular mai profund. Totuşi, părul suferă atât la deficit
cât şi la exces prelungit de apă. Cercetările au demonstrat că părul creşte şi
rodeşte bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 - 800 mm/an şi cu o
umiditate relativă a aerului de 60 - 70%. Unele soiuri (Williams, Favorita lui
Clapp, Cure), se mulţumesc şi cu precipitaţii anuale de 500-700 mm/an, dar
suplinirea deficitului temporar de umiditate prin irigare este benefică. Seceta
prelungită face ca fructele să rămână mai mici, fără gust şi cu sclereide în
pulpă, iar diferenţierea mugurilor de rod să se reducă substanţial. În general,
soiurile de toamnă şi de iarnă au un consum mai mare de apă, necesitând mai
multă umiditate în sol.
Solul. Părul este destul de exigent la sol, mai ales dacă este altoit pe
gutui. În general, părul preferă solurile cu textură mijlocie, adânci şi bogate în
elemente minerale, cu un pH în jur de 7. Sunt bune pentru păr solurile
aluviale sau nisipo-lutoase cu aport de elemente fertilizante; nu sunt propice
solurile acide, prea umede sau cu exces de calcar activ, care scurtează viaţa
pomilor. Cerinţele faţă de sol depind şi de portaltoiul folosit, în acest sens
părul altoit pe gutui suferă de cloroză la peste 8 % calciu activ.
10.2.7. Boli şi dăunători ai părului
Boli
Rapănul (Venturia pirina) se manifestă prin apariţia unor pete cafenii-
închise pe frunzele tinere, apoi pe lăstarii tineri şi pe fructe, depreciindu-le
considerabil calitatea. Sunt ani (în special cei ploioşi) în care atacul bolii este
mai intens, iar rezistenţa sau toleranţa la această boală este diferită, în funcţie
de soi.
Pătarea albă (Micospferella sentina) se manifestă pe frunzele tinere ca
nişte pete dese, deschise la culoare, de 2 – 5 mm, mai mult sau mai puţin
numeroase, determinând scăderea intensităţii fotosintezei şi căderea
prematură a frunzelor.
Pătarea brună (Diplocarpon soraueri) se manifestă, ca şi pătarea albă,
pe frunzele pomilor tineri în special, ca nişte pete mici (1 – 3 mm), roşii
aprinse, apoi brune, care se înmulţesc, putând acoperi întreaga frunză până la
uscare.
Rugina părului (Gymnosporangium sabina) este o boală care apare cu
frecvenţă mai mică şi nu provoacă pagube prea mari, decât în zonele în care
se găsesc şi plante de ienupăr, purtătoare de germeni ai bolii.
Arsura bacteriană este provocată de bacteria Erwinia amylovora, care
brunifică şi ofileşte florile, şi care se extinde apoi pe lăstarii tineri, pe
ramurile întregi şi, în final, poate cuprinde tot pomul. Este o boală relativ
recent apărută la noi (1991) şi care poate provoca pagube deosebit de mari.
Combaterea cea mai eficientă a acestei boli este tăierea şi arderea imediată a
porţiunilor atacate din pom.
129
Monilioza (Monilinia fructigena), putregaiul brun, sau mumifierea
fructelor, este una dintre cele mai păgubitoare boli ale părului. Se manifestă,
ca şi la măr, prin brunificarea florilor, a lăstarilor tineri şi a fructelor care se
mumifică rămânând pe pom.
Tumefierea rădăcinilor este o boală cauzată de bacteria numită
Agrobacterium timefaciens şi care se localizează în zona coletului şi pe
rădăcină, formând tumefieri (umflături) care se descompun distrugând ţesutul
radicular. Boala se combate dezinfectând zona rădăcinilor cu soluţie de
zeamă bordeleză şi sublimat corosiv 1%.
Pieirea părului este provocată de o fitoplasmă şi se manifestă prin
reducerea creşterii, pierderea producţiei, apoi moartea rapidă sau lentă a
pomilor atacaţi. Ca un mijloc de prevenire a acestei boli îl constituie evitarea
debilitării pomilor prin aplicarea unei tehnologii corespunzătoare de cultură,
care să sporească rezistenţa pomilor.
Dăunători
Psyla (Psyla piricola), este o insectă mică (2 - 3 mm), ce se instalează
la început pe organele tinere ale pomului, sugând seva, apoi se poate extinde
pe tot pomul provocând căderea frunzelor, lemnificarea redusă a creşterilor
anuale, reducerea creşterii fructelor. Pe pomul atacat se emite o substanţă
lipicioasă şi uşor dulce, care favorizează dezvoltarea unei ciuperci ce
formează aşa numita fumagină, constituind vectorul bacteriei Erwinia
amylovora, care produce arsura bacteriană la păr, putând duce în final la
compromiterea totală a livezii atacate.
Gărgăriţa mugurilor (Antonomus piri) depune toamna ouă în muguri,
ouă din care primăvara ies larve ce se hrănesc cu muguri, distrugându-i,
putând astfel provoca pagube considerabile.
Afidele (Aphis pomi, Yezabura piri) sunt mici insecte verzi sau
roşcate, de 2 – 3 mm, care iernează ca ouă şi din care primăvara ies larve ce
sug seva de pe frunzele, lăstarii tineri şi de pe fructele abia formate provocând
răsuciri, încovoieri, deformări şi atrofieri ale organelor atacate.
Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) este unul dintre
cei mai periculoşi dăunători. Atacul său se poate extinde pe toate organele
pomului putându-i provoca moartea dacă nu este tratat la timp. Simptomele
apar ca mici pete albicioase înconjurate de inele roşcate, mai întâi pe fructe
sau pe lăstarii şi frunzele tinere, apoi se extind pe toată planta.
Viermele fructelor, (Carpocapsa pomonella), reprezintă una dintre
insectele cele mai dăunătoare, deoarece larvele sale depreciază grav fructele,
în interiorul cărora se dezvoltă săpând galerii până la seminţe. Aceste larve
provin din ouăle pe care le depun fluturii respectivi în fructele în creştere.
Viespea părului (Haplocampa brevis) atacă florile şi fructele abia
formate care sunt astfel pierdute. Daunele sale pot fi destul de însemnate.
130
Păianjenul roşu (Paratetranycus pilosus) se poate observa pe dosul
frunzelor sau în crăpăturile scoarţei şi are mai multe generaţii pe an, suge
seva pomilor provocând şi scăderea randamentului fotosintetic al acestora.
Alţi dăunători sunt insectele minatoare sau defoliatoare (omizi).
Modelul orientativ de combatere a bolilor şi dăunătorilor părului este
prezentat în tabelul 10.7.
132
mecanice pentru a elimina concurenţa la hrană a pomilor faţă de alte plante,
atunci când sistemul radicular este mai superficial şi explorează un volum
mai mic de sol. Apoi se recomandă înierbarea intervalului dintre rândurile de
pomi cu specii de graminee (Festuca, Lolium, Poa) asociate cu Trifolium
repens, ce se cosesc mecanic periodic, lăsându-se pe sol materialul vegetal
cosit ca îngrăşământ verde natural, iar sub rândurile de pomi se recomandă ca
solul să rămână ca ogor întreţinut prin lucrări mecanice efectuate periodic,
pentru eliminarea buruienilor şi încorporarea îngrăşămintelor aplicate, prin
erbicidări sau mulciri cu materialul vegetal, rezultat din cosirea ierburilor de
pe intervalele dintre rândurile de pomi.
Pe terenurile cu panta de peste 12 - 15%, intervalele dintre rânduri se
înierbează imediat după plantarea pomilor pentru prevenirea eroziunii solului
şi se intervine cu fertilizări suplimentare în doze mici, aplicate local.
Tăierile. Părul altoit pe gutui se poate conduce foarte uşor în diferite
forme de coroană, totuşi se recomandă cu precădere Fusul cu toate variantele
sale constructive, Axul vertical, precum şi Ypsilonul, V-pliat, sau gardurile
fructifere. Părul are tendinţa de a-şi dezvolta puternic axul în detrimentul
ramurilor laterale, de aceea este indicată transferarea repetată a axului pe o
ramură laterală, echilibrând astfel coroana.
Principiile de bază ale tăierilor descrise în Capitolul VI sunt valabile şi
pentru cultura părului. Se recomandă ca, indiferent de forma de coroană, să se
încerce tăierea a cât mai puţine ramuri în primi ani de la plantare şi să se
aplice palisări şi alte lucrări în verde, care să favorizeze pătrunderea luminii
în coroană şi care să stimuleze fructificarea şi grăbirea intrării pe rod.
Tăierile de fructificare se aplică, pe ansamblu, ca şi la măr. Întrucât
ramurile roditoare lungi (smicele, nuieluşe, mlădiţe) se garnisesc lateral cu
numeroase ţepuşe (fig. 10.5.), pomii se supraîncarcă cu rod şi se
dezechilibrează.
133
Pentru a preveni acest fenomen se impun tăieri de reducţie în
semischelet. Sub greutatea fructelor, ramurile de semischelet se apleacă, se
alungesc şi se arcuiesc necesitând scurtarea acestora pentru a apropia rodul de
ax şi a reechilibra pomii. Când pomii intră în perioada de plină producţie,
ţepuşele se aglomerează pe vetre de rod cu multe ramificaţii dese, care
trebuie rărite sau reduse prin tăieri.
Fertilizarea. Nutriţia părului are particularităţi legate de soi, de
portaltoi şi de vârsta plantaţiei, particularităţi care trebuie avute în vedere la
aplicarea îngrăşămintelor.
Soiurile mai viguroase, cu rădăcini mai profunde, necesită fertilizări
ceva mai consistente, ca şi plantaţiile pe rod faţă de plantaţiile tinere. Dacă
pomii sunt altoiţi pe gutui, care are sistem radicular mai superficial şi pomii
sunt tineri, sunt necesare fertilizări mai dese, în doze mai mici şi aplicate
local, de exemplu prin fertirigare (în jurul trunchiului sau pe o bandă continuă
sub rândul de pomi). Fertilizările suplimentare foliare sunt, de asemenea,
indicate şi pentru livezile de păr. La pomii tineri nevoia maximă de hrană este
în faza de creştere intensă a lăstarilor, iar la pomii pe rod în faza de creştere
intensă a fructelor şi în cea de acumulare a substanţelor de rezervă.
Dozele şi felul îngrăşămintelor se stabilesc corect numai după analiza
chimică a solului din plantaţia respectivă, completată de diagnoza foliară.
Totuşi, orientativ, se recomandă următoarele cantităţi de îngrăşăminte,
considerând un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive:
-în livezi tinere, 10-20 t gunoi de grajd şi N-30, P-30, K-30 kg s.a./ha.
-în livezi pe rod, 30-40 t gunoi la 3 - 4 ani şi N-100, P-80, K-80 Kg s.a./ha.
Irigarea. Atât pentru cultura părului cât şi pentru alte culturi, irigarea
reprezintă un factor limitativ al producţiei de fructe. Părul, deşi rezistă destul
de bine la deficitul de apă, reacţionează foarte bine la irigare şi realizează un
consum de apă mai mare decât mărul în cursul perioadei de vegetaţie, putând
valorifica şi un volum mai mare de sol. Eficienţa irigării asociată cu
fertirigarea se manifestă chiar şi în zonele cu precipitaţii anuale de peste 700-
800 mm/an, unde părul se comportă foarte bine.
Realizarea unui bilanţ corespunzător al apei în sol şi o suplinire temporară
a deficitului de apă prin irigare conduce la realizarea unui plus semnificativ
de cantitate şi calitate a fructelor care, printr-o valorificare superioară, aduce
beneficiu sigur producătorului. În funcţie de deficitul momentan de apă din
sol, de vârsta plantaţiei, de încărcătura de rod şi de metoda de administrare a
apei la pomi, se recomandă orientativ 3 - 5 norme de udare de câte 200 - 600
m3/ha.
134
pe pom, etc). Există benzi colorate standard cu care se pot compara fructele
diferitelor soiuri, sau cu ajutorul electrocolorimetrului sau fluorometrului.
Maturitatea fructelor se poate estima şi după numărul de zile de la sfârşitul
înfloritului până la recoltare, care este specific fiecărui soi. La soiurile de
vară, maturitatea de recoltare coincide cu cea de consum, dar la soiurile de
toamnă sau de iarnă, maturitatea de consum se realizează după recoltare şi
păstrarea pe o anumită perioadă în depozite. Recoltarea perelor se face prin
ridicare şi răsucire uşoară, fără să se rupă codiţa fructului sau porţiuni de
ramuri pe care se află fructele, apoi se aşează în lăzi sau containere pe
categorii de calitate.
Păstrarea, perelor de iarnă, în special, se face în lăzi sau containere,
cu scopul prelungirii perioadei de consum în stare proaspătă. Soiurile de păr
se comportă diferit la păstrare, astfel soiurile Josephinne de Malines,
Republica, Olivier de Serres, Euras se păstrează mai bine în condiţii naturale
(beciuri, magazii) decât în condiţii de depozite frigorifice. Temperaturile de
păstrare în depozite ale perelor sunt cuprinse între 0ºC şi 1ºC la majoritatea
soiurilor şi 4ºC şi 5ºC la soiul Passe crassane şi Conference.
După unele cercetări făcute de Gorini (1984), citat de Branişte (2003),
soiurile Republica şi Contesa de Paris nu se păstrează eficient în condiţii de
frig şi atmosferă controlată cu CO2, înregistrând pierderi mari.
Valorificarea fructelor depinde în cea mai mare măsură de calitate şi
apoi de perioada din an în care se vând. La fructele păstrate în depozite, cu 3 -
4 zile înainte de a la prezenta pe piaţă, trebuie ca acestea să se scoată din
celulele frigorifice şi să stea la o temperatură de 16 - 18ºC pentru a se matura
şi a-şi echilibra gustul. Para este un fruct care se vinde deosebit de profitabil
dacă este ambalat atractiv şi dacă gustul fructului este cel specific soiului
respectiv.
135
Munţilor Himalaia, oraşele Taşkent, Kiev, Berlin, iar în continentul American
cei mai mulţi gutui se găsesc în S.U.A.
136
mărime (300 g), galben-limoniu specific, cu pieliţa groasă şi lucioasă
acoperită cu puf fin. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce acidulată şi foarte
aromată. Se poate consuma din octombrie până în ianuarie.
Aurii, este tot o selecţie din soiul Bereczki, clona 300, omologat în
1982. Pomul este mijlociu ca vigoare, globulos, cu unghiuri mari de
ramificare în coroană, destul de rezistent la ger. Fructele sunt foarte mari
(400-450 g), rotund-piriforme, cu coaste şi suprafaţă vălurată, asimetrice şi
culoare specifică. Gustul este crocant, uşor astringent, dulce-acrişor cu aromă
fină. Se consumă din octombrie până în ianuarie.
Moldoveneşti, este o selecţie din zona colinară a Moldovei şi a fost
omologat ca soi în 1982. Pomul este de talie mică, cu coroană globuloasă,
turtită, cu fructe mijlocii ca mărime (250-300g), de formă rotunjită şi coaste
largi spre extremităţi. Pulpa este galbenă, consistentă, crocantă, semizemoasă,
puţin înecăcioasă, dulce-acidulată şi uşor aromată. Se pot consuma din
octombrie şi până la sfârşit de ianuarie.
Bereczki. Soi de origine maghiară foarte mult răspândit în cultură, cu
pomi viguroşi, coroană invers-piramidală, rustici şi productivi. Fructele sunt
mari (400 g), piriforme, cu proeminenţe caracteristice pe suprafaţă. Pulpa este
gălbuie, crocantă, suculentă, potrivit de acidulată, cu puţine sclereide şi
aromată. Se consumă din octombrie până la sfârşit de ianuarie.
De Constantinopol. Soi introdus la noi din Turcia şi înmulţit prin
drajoni în toate zonele de cultură din ţară. Pomul este viguros, cu coroană
sferică, rezistent la secetă, dar sensibil la ger. Fructele sunt mari (400 g),
maliforme, cu 5 coaste largi. Pulpa este gălbuie, tare, semi-suculentă, dulce-
acidulată şi puţin aromată. Se consumă până în ianuarie.
Champion (Campion), soi de origine americană, răspândit la noi în
ţară în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea. Pomul este viguros, cu
coroană globuloasă, intră mai târziu pe rod, dar este productiv, sensibil la boli
şi dăunători. Fructele sunt mari (peste 400 g), piriforme, cu pulpa gălbuie (ca
lămâia), cu gust plăcut, echilibrat şi cu rezistenţă mai mică la păstrare.
De Portugalia. Originar din Peninsula Iberică, a fost răspândit mai
mult în Muntenia şi Dobrogea. Pomii sunt de talia mare, cu coroană invers-
piramidală, precoci şi productivi, nepretenţioşi la climă şi sol, dar sensibili la
unele boli. Fructele sunt mari, piriforme, cu coaste largi de culoare galben-
aurie, lucioasă. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce-acidulată, uşor
astringentă, semifină. Se consumă până în ianuarie.
De Huşi este un soi local, din dealurile Moldovei, unde este şi mai
răspândit în cultură. Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv şi
rezistent la secetă şi ger, dar sensibil la unele boli specifice. Fructele sunt
mijlocii (200-300 g), maliforme, cu coaste largi, pulpă galben-pai, suculentă,
cu gust plăcut, aproape fără sclereide. Se consumă până în ianuarie.
137
Alte soiuri de gutui cu calităţi şi perspective de extindere în cultură:
Leskowatz, De Moşna.
138
10.3.6. Particularităţi ecologice.
Temperatura. Din grupa sămânţoaselor, gutuiul este cea mai sensibilă
specie faţă de căldură, fiind mai sensibil la ger decât părul şi mărul. Gutuiul
dă rezultate bune în regiuni cu veri călduroase şi ierni blânde, unde nu sunt
frecvente îngheţuri de sub (– 20)ºC, în locuri însorite şi adăpostite de curenţi
reci.
Este cel mai pretenţios la lumină dintre sămânţoase.
Solul. Gutuiul preferă solurile aluviale, calde, fertile, cu conţinut redus
de calcar activ, iar pe solurile nisipoase devine mai precoce, dar trăieşte mai
puţin.
Apa. Sensibilitatea gutuiului faţă de deficitul de apă este relativ mare
având în vedere sistemul său radicular mai puţin profund. Deficitul prelungit
de apă face ca fructele să fie cu mult mai mici, mai puţin gustoase şi cu mai
multe sclereide.
139
Tabelul 10.9. Tratamente fitosanitare recomandate în livezile de gutui (după
Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)
140
Figura 10.7. Tăieri de producţie la gutui (după Cepoiu, 2000).
10.4.CULTURA MOŞMONULUI
141
Moşmonul este o specie pomicolă cu valoare economică redusă,
cultivată la noi doar în puţine grădini particulare sau în colecţii pomologice.
Moşmoanele conţin 10,6 -12,14 % zaharuri, 1,1 –1,5 % acizi, 2,53 – 5,03 %
celuloză, 0,65 – 0,86 % proteine, 0,05 – 0,07 % tanin, vitamine şi săruri
minerale. Fructele se folosesc pentru consum în stare proaspătă, în cofetării
pentru prepararea unor creme, sau intră în compoziţia unor gemuri,
marmelade, peltea, lichior, rachiu, fructe murate.
Fructele moşmonului sunt destul de mici (ca nucile), sau ca nişte pere
mici, de formă aproape sferică şi culoare galben-ruginie la coacere (fig10.8.).
Au randament scăzut în pulpă, practic dintr-un fruct doar se gustă, dar acel
gust dulce-acrişor cu aromă fină specifică este greu de uitat.
142
Ramurile roditoare sunt ca nişte măciulii şi evoluează ca cele ale
gutuiului. Înmulţirea moşmonului se face prin seminţe, marcote sau prin
altoire pe moşmon, gutui, păr, păducel şi scoruş. Se altoieşte cât mai aproape
de sol pentru a preveni apariţia lăstarilor din portaltoi. Se plantează la distanţe
aproximativ egale cu cele folosite la gutui şi necesită cam aceleaşi lucrări de
îngrijire. Este precoce, rodind din anul 2 de la plantare. La noi în cultură se
găseşte numai moşmonul comun cu fruct relativ mic (4 - 5 cm în diametru);
în alte ţări sunt soiuri cu fruct mai mare (6 - 7 cm în diametru).
CAPITOLUL XI
143
valoare nutritivă dintre fructele cultivate (tabelul 11.1.), au rol energetic,
stimulent al sistemului nervos, diuretic, laxativ, decongestionant hepatic.
144
Cei mai utilizaţi portaltoi în cultura prunului sunt portaltoii generativi
selecţionaţi din corcoduş (folosiţi în proporţie de peste70%), prunul franc
(unele soiuri autohtone selecţionate ca portaltoi), foarte rar zarzărul, piersicul
sau porumbarul.
Corcoduşul imprimă o uşoară neuniformitate de creştere, vigoare
destul de mare şi o slabă afinitate la altoire faţă de soiul Tuleu gras şi soiurile
derivate din el. Prunul franc este în general mai valoros, deoarece imprimă o
bună uniformitate, precocitate şi productivitate, având afinitate cu toate
soiurile din cultură. Fiecare ţară cu tradiţie în cultura prunului a selecţionat şi
a folosit în cultură portaltoi proprii, adaptaţi zonei respective.
În România, toţi portaltoii înscrişi în lista oficială sunt obţinuţi şi
omologaţi în ţară (Duţu, 1994) şi aceştia sunt:
Portaltoi generativi: Corcoduş, Mirobolan C5, Mirobolan dwarf, BN
4kr, Oteşani 8, BN 68, PF Buburuz, PF Roşior văratic, PF Scolduş, PF
Renclod verde, PF Gălbior, PF Voineşti B.
Portaltoi vegetativi: Corcoduş 163, Miroval, Mirobolan C5, BN 4kr,
Oteşani 11.
Soiuri de prun.
Deşi paleta de soiuri este destul de bogată, în cultura prunului din
România au predominat soiurile locale, mai uşor de întreţinut şi oarecum mai
rezistente la unele boli specifice, dar mai puţin productive şi net inferioare
calitativ. În ultimii ani însă, cercetători ca Roman şi Cociu (1994) au
îndrumat şi au contribuit la obţinerea unor soiuri valoroase de prun. În
continuare se vor descrie câteva soiuri de prun cu pondere mai mare în
cultură şi cu posibilităţi de extindere în plantaţii.
Early Rivers (Timpurii Rivers), soi obţinut în Anglia cu pomi de
vigoare medie cu coroană piramidală care rodeşte pe buchete şi pe ramuri
mijlocii şi intră pe rod în anul 4 de la plantare. Este autosteril şi i se
recomandă ca polenizatori soiurile Stanley, Agen, Renclod. Fructele sunt
mijlocii (30 – 35 g), sferice, vânăt-violacee, cu pruină groasă albăstruie.
Pulpa este galben-verzuie, suculentă, dulce-acidulată, semiaderentă la
sâmbure. Se coace de la sfârşitul lunii iunie.
Diana (Băneasa ½), soi obţinut din încrucişarea soiurilor Renclod
Althan x Rivers şi omologat în 1982. Pomii sunt de vigoare mijlocie,
globuloşi, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi, este parţial autofertil, ca
polenizatori se pot folosi soiurile: Rivers, Agen, Stanley, Gras ameliorat.
Fructele sunt mari (60 g), sferice, cu pieliţa albastră-deschis acoperită cu
pruină, foarte aspectuase. Pulpa este verde-gălbuie, cărnoasă, suculentă, cu
gust bun, sâmbure mic, neaderent la pulpă. Se coc în prima jumătate a lunii
iulie.
Minerva (Băneasa 11/26), obţinut din încrucişarea Tuleu timpuriu x
Rivers, omologat în 1984. Pomii sunt de vigoare redusă, cu creştere
145
piramidală, rodeşte pe buchete de mai şi pe ramuri mixte, intră pe rod în anul
4 de la plantare, sunt productivi, dar androsterili, folosindu-se polenizatori ca:
Silvia, Agen, Stanley, Anna Späth.
Fructele sunt mijlocii ca mărime (40 g), de formă ovoidă, cu pieliţa
vânăt-violacee acoperită cu pruină abundentă. Pulpa este galben-verzuie,
suculentă, cu gust foarte plăcut şi neaderantă la sâmbure. Se coc la început de
august.
Piteştean (Piteşti 22/24), soi obţinut din hibridarea dintre Tuleu
timpuriu x Rivers în 1981, cu pomi de vigoare mijlocie cu coroană conică.
Este androsteril, folosindu-se în cultură cu polenizatori ca soiurile:
Agen, Renclod Althan, Silvia, Stanley, Anna Späth. Fructele sale sunt mijlocii
ca mărime, ovoide, cu pieliţa vânăt-închisă acoperită cu pruină groasă, cu
pulpa galben-verzuie, suculentă, plăcută la gust, neaderentă la sâmbure. Se
coc în prima jumătate a lunii august.
Tita (Băneasa 16/24), soi obţinut din sâmburi de Tuleu gras iradiaţi cu
raze X şi omologat în 1992. Pomul are vigoare medie, coroană conică şi
fructificare pe buchete de mai. Intră pe rod din anul 4 de la plantare, este
androsteril având nevoie de polenizatori ca : Stanley, Agen, Anna Späth,
Rivers. Fructul este mijlociu ca mărime, ovoid, cu pieliţa albăstruie acoperită
cu pruină gri. Pulpa este galben-verzuie, plăcută la gust şi neaderentă la
sâmbure. Se coace în prima jumătate a lunii august.
Tuleu timpuriu, soi autohton obţinut din încrucişarea Tuleu gras x
Peche şi omologat în 1966. Pomii sunt de vigoare supramijlocie, piramidali,
cu formaţiuni scurte de rod. Necesită polenizatori în cultură fiind androsteril.
Fructele sunt de mărime mijlocie, ovoide, cu pieliţa vânăt-violacee, cu pruină.
Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, plăcută la gust, de calitate superioară şi
sâmbure neaderent la pulpă. Se coc la mijloc de august.
Centenar (Băneasa 3/5, Bucurie), soi obţinut din încrucişarea Tuleu
gras x Rivers şi omologat în 1978. Pomii au vigoare mijlocie cu creştere
globuloasă. Înfloreşte timpuriu şi este androsteril necesitând polenizatori ca
Stanley, Anna Späth, Silvia, Agen, Rivers.
Fructele sunt mari (50 g), invers ovoide, albastre, acoperite cu pruină
cenuşie abundentă, cu pulpă alb-verzuie, suculentă, cu gust dulce-acrişor
foarte bun (asemănător cu gustul de Tuleu gras). Se coc în a doua jumătate a
lunii august.
Pescăruş (Băneasa 9/13), soi obţinut din hibridare artificială între
Renclod Althan şi Rivers, omologat în 1978. Pomii sunt mijlocii ca vigoare,
piramidali, rodesc pe buchete de mai, parţial autofertil, bun polenizator pentru
alte soiuri, dar totuşi este indicat să fie cultivat alături cu alte soiuri
polenizatoare. Fructele sunt mari (55 g), elipsoidale, cu pieliţa vînăt-violacee
acoperită cu pruină. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, neaderentă la sâmbure.
Se coace în a doua jumătate a lunii august.
146
Agen, selecţie locală, originară din Franţa. Pomul are vigoare mijlocie,
cu coroană globuloasă şi rodire pe buchete de mai. Este parţial autosteril, dar
bun polenizator pentru alte soiuri. Este bine să se cultive împreună cu unul
din soiurile: Anna Späth, Stanley, Gras ameliorat, Renclod Althan, ca
polenizatori.
Fructul este mic (30g), elipsoidal, roşu-vineţiu acoperit cu pruină
violacee. Pulpa este galben-verzuie, foarte suculentă, dulce, semiaderentă la
sâmbure. Se coace la sfârşit de august.
Dâmboviţa (Piteşti 10/19), soi obţinut din încrucişarea Tuleu gras x
Anna Späth şi omologat în 1981. Pomii au vigoare supramijlocie, cu
fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, este androsteril necesitând
polenizatori ca: Rivers, Silvia, Stanley, Agen, Anna Späth. Fructele sunt mari,
ovoide, de culoare vânăt-închisă cu pruină cenuşie, pulpă galben-verzuie,
suculentă, bună la gust şi neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de august.
Tuleu gras, soi autohton foarte vechi, considerat hibrid natural. Pomul
este destul de viguros, cu unghiuri mici de ramificare care îl face să fie
predispus la dezbinarea ramurilor încărcate cu rod, nu are afinitate cu
corcoduşul la altoire (se recomandă altoirea pe Roşior văratic) şi este
androsteril. Polenizatori buni pentru el sunt: Anna Späth, Stanley, Agen, Gras
ameliorat. Fructul este de mărime mijlocie, elipsoidal, de culoare violet-
închisă cu pruină albăstruie.
Pulpa este verde-gălbuie, suculentă, dulce, crocantă, cu gust foarte
bun şi apreciat de toţi consumatorii. Se coace de la sfârşitul lunii august.
Stanley, soi american obţinut din hibridarea Agen x Grand Duke şi
introdus în cultură din 1926. Pomii au vigoare mijlocie, cu creşteri reduse
garnisite cu formaţiuni fructifere scurte. Intră repede pe rod (anul 4), rodeşte
abundent şi constant.
Soiul este autofertil fiind bun polenizator şi pentru alte soiuri. Fructele
sunt de mărime mijlocie, elipsoidale cu sudura carpelară evidentă, pieliţă
violacee, pulpă gălbuie, crocantă şi gust mediocru. Se maturează la sfârşitul
lunii august şi început de septembrie.
Anna Späth, soi german obţinut din selecţie naturală şi introdus în
cultură din 1874, cu pomi viguroşi, coroană invers piramidală, cu flori parţial
autofertile, buni polenizatori pentru alte soiuri, rezistenţi la Plum pox.
Fructele sunt sferice, supramijlocii ca mărime, vinete-roşiatice şi cu pruină
albastră. Pulpa este galben-verzuie sau aurie, suculentă, neaderentă la
sâmbure, bună pentru masă. Se coc la sfârşitul lunii septembrie.
Gras ameliorat (Istriţa), soi autohton obţinut din autopolenizarea
soiului Gras românesc şi omologat în 1968. Pomii sunt viguroşi, cu
formaţiuni fructifere medii şi lungi, înfloresc timpuriu şi sunt autofertili.
Fructele sunt supramijlocii, globuloase, vânăt-roşcate cu pruină violacee.
147
Pulpa este, crocantă, destul de suculentă, de culoare verde-gălbuie, cu gust
dulce şi neaderentă la sâmbure. Se coc în septembrie.
Vânăt românesc (Brumării, Perje), soi autohton, hibrid natural,
răspândit foarte mult până în ultimii ani în zona Balcanică şi Europa Centrală.
În prezent se cultivă mai puţin. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu creştere
piramidală, autofertili, sensibil la boli virotice, se comportă mai bine când
sunt altoiţi pe Roşior văratic. Fructele sunt submijlocii, elipsoidale, colorate
în vânăt, acoperite cu pruină, cu pulpă galben-verzuie, plăcut aromată,
neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de septembrie.
Gras românesc (Goldane), soi autohton, hibrid natural foarte vechi,
cultivat mult în zona Subcarpatică şi în Moldova. Pomii sunt viguroşi, cu
creşteri verticale şi coroană piramidală greu de întreţinut prin tăieri. Este un
soi autofertil, rezistent la ger şi la stresul hidric. Fructele sunt mijlocii ca
mărime, de culoare mov-închis la maturitate, pulpă gălbuie, consistentă,
dulce, aderentă la sâmbure. Se pretează foarte bine la prelucrare prin distilare
şi se coc la început de octombrie.
Dintre alte soiuri de prun cu perspective de extindere în cultură mai
sunt: Ialomiţa, Renclod de Caransebeş, Vâlcean, Bărăgan, Flora, Alina,
Sarmatic, Record.
148
Figura 11.1. Ramurile de rod la prun. 1, 2, 3, - ramuri scurte; 4, 5, - ramuri
mijlocii; 6, - ramură lungă; 7 - ramură anticipată (după Cepoiu, 2000).
149
Cerinţele faţă de lumină sunt moderate, dar diferite în funcţie de soi.
Astfel, soiul Stanley, Agen, Centenar sunt mai pretenţioase la lumină faţă de
soiurile Gras românesc şi Vânăt românesc.
Temperatura. Prunul reuşeşte bine în cultură în zonele unde
temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5ºC şi 11ºC, iar la ger prunul
rezistă până la –25, –30ºC. În zonele mai calde de câmpie, în condiţii de
irigare se comportă bine soiurile Agen, Anna Späth, Centenar, Tuleu
timpuriu. În zonele de dealuri cu expoziţii sudice de preferinţă, se cultivă cu
foarte bune rezultate toate soiurile de prun, dar cu precădere soiurile Gras
ameliorat, Gras românesc, Tuleu gras, Stanley, Carpatin, Dâmboviţa.
Bobocii florali rezistă până la –4,0 – 4,5ºC, florile deschise până la –
2,5, –3,2ºC, iar fructele abia legate până la –1,5, –2,1ºC. Temperaturi scăzute
de +1, +5ºC combinate cu ploi reci, sau călduri mari de +25, +27ºC asociate
cu umiditate atmosferică scăzută, conduc la o legare foarte slabă a fructelor
chiar dacă sunt multe flori pe pom. Se consideră o bună legare atunci când 10
- 20% din flori au legat fruct pe un pom cu încărcătură mare de flori. Suma
gradelor de temperatură pozitivă necesară până la coacerea fructelor este
cuprinsă între 1500 (la soiurile timpurii) şi 3000 (la soiurile târzii).
Apa. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari datorită faptului că prunul
are un sistem radicular realtiv superficial şi o biomasă bogată. Stresul hidric
este greu suportat, iar atunci când acesta există, fructele se depreciază
calitativ scăzând randamentul lor în pulpă.
Solul. Faţă de sol, prunul nu are cerinţe deosebite, el reuşind pe o
gamă variată de soluri ca textură, structură sau tip genetic. Nu suportă bine
însă solurile umede şi reci, dar se poate cultiva pe soluri cu până la 45 - 50%
argilă dacă se aplică lucrări mecanice corespunzătoare de întreţinere a solului,
preferând un pH între 5 şi 8,2.
150
Soiuri de prun imune la acest virus încă nu se cunosc, iar ca mijloace
de combatere parţială se recomandă înlăturarea pomilor atacaţi din plantaţiile
mamă de ramuri altoi şi din culturile de producţie, înfiinţarea plantaţiilor cu
material săditor liber de viroze (LTV), menţinerea stării de sănătate şi
aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare în livezi, pentru a spori rezistenţa
pomilor şi transmiterea virusului.
Folosirea soiurilor rezistente sau tolerante şi a portaltoilor sănătoşi,
liberi de viroze, constituie principalul remediu împotriva Plum pox-ului.
Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xantomonas pruni), se manifestă
prin apariţia unor pete gălbui pe frunze care se necrozează, iar ţesutul
necrozat cade, frunzele rămânând ciuruite, iar la un atac masiv cade întreaga
frunză. Ciuruirea se manifestă şi pe fructe sau pe ramuri tinere ca nişte pete
brune cu un exudat gălbui la suprafaţă şi scurgeri cleioase.
Pătarea roşie a frunzelor (Polystigma rubrum), este produsă de o
ciupercă şi se manifestă pe frunză ca nişte pete roşii, sferice, care necrozează
ţesutul diminuând procesul de fotosinteză şi alte procese metabolice,
determinând căderea prematură a frunzelor. Boala apare frecvent în livezi, în
special în anii ploioşi. Fructele pomilor atacaţi şi netrataţi rămân mici,
nehrănite, fără gust.
Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerinckii), este produsă
de o micoză care atacă la început frunzele, producând pătarea şi apoi
ciuruirea frunzelor datorită căderii ţesutului atacat. Netratată, boala trece pe
lăstari şi ramuri tinere, provocând răni ce debilitează întreg pomul.
Monilioza (Monilinia laxa), este una dintre cele mai păgubitoare boli
din livezile de prun. Sunt atacate florile, frunzele, lăstarii şi fructele care se
brunifică şi se mumifică, rămânând pe pom. Apare masiv în anii ploioşi şi cu
temperaturi mai scăzute.
Dăunători
Viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta), este frecvent
întâlnită în livezi şi la pomii izolaţi din grădini. Dăunătorul depune câte un ou
în sepalele florilor nedeschise, din care apare larva la scuturatul florii, intră în
fruct şi se hrăneşte cu sâmburele în formare, provocând căderea prematură a
fructului.
Viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri), este un dăunător
care poate compromite aproape integral recolta. Insectele depun ouă în
fructele abia formate, iar larvele care apar din ouă se hrănesc cu sămânţa din
fruct, provocându-i încetinirea creşterii şi căderea prematură.
La pomi izolaţi se recomandă aşezarea în coroană, după scuturarea
florilor, a unor pungi cu naftalină, care au efect total în combaterea insectei.
Viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), este un dăunător
periculos reprezentat de un fluture care, pe fructele tinere (de mărimea unei
151
măsline) depune ouă din care ies larve, ce pătrund în fruct hrănindu-se cu
pulpa acestuia. Poate avea 2 - 3 generaţii pe an.
Păiajenul roşu (Panonicus ulmi), este un dăunător mic ce se hrăneşte
cu seva din frunzele pomilor pe care se instalează în număr mare, stânjenind
fotosinteza. Poate avea multe generaţii într-un an şi atacă mai mult în anii
secetoşi.
Printre alţi dăunători ai prunului se mai numără şi Păduchele din San
Jose şi Afidele (purecii de frunze).
În tabelul 11.2. se redau tratamentele fitosanitare orientative pentru
livezile de prun.
Numărul de tratamente fitosanitare poate fi mai mare sau mai mic, în
funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de zona de cultură în
care se află plantaţia, iar produsele pesticide folosite, pot fi diferite în funcţie
de agenţii patogeni depistaţi.
152
sau Decis 0,3%, sau Chinmix 0,03%, sau
Zolone 0,2%, sau Sumi-alpha 0,04%.
4.după10-12 Pătarea roşie, monilioză, Fungicid de contact altul faţă de cel folosit
zile de la viespea sâmburilor. la tratamentul 3, +Insecticid: Ekalux 0,1%,
tratamentul 3 sau Sintox 0,2%, sau Nurelle 0,1%, sau
Reldan 0,2%.
5. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Idem cu tratamentul 4, dar se
de la viespea sâmburilor, Afide recomandă alt amestec de produse
tratamentul 4 decât cel folosit atunci.
6. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Fungicide de contact: (vezi tratamentul
de la viespea sâmburilor, 3) +
tratamentul 5. viermele prunelor Insecticide: Diazol 0,15%, sau Chinmix
0,03%, sau Sumi-alpha 0,05%.
7. la 8-10 zile Pătarea roşie, monilioză, Fungicid de contact + Insecticid, altul
de la viespea sâmburilor, decât cel folosit anterior
tratamentul 6 viermele prunelor,
Păduche San Jose.
8. la 10-12 zile Păduche San Jose, Insecticid: /vezi tratamentul 3, +
de la defoliatoare, Păianjeni Acaricid: Demitan 0,07%, sau Danirun
tratamentul 7. (Acarieni), viermle 0,06%, sau Sanmite 0,05%,sau Mitigan
prunelor. 0,2%, sau Mitac 0,2%, sau Nissorun
0,03%.
9. la 10-12 zile Monilioză, Păduche San Fungicid: Rovral 0,1% sau Sumilex
de la Jose, Vierme, Acarieni 0,1% + Insecticid + Acaricid (vezi
tratamentul 8. tratamentul 8).
9. după căderea Monilioză, ciuruirea Produs cupric: Alcupral 0,3% , sau
frunzelor frunzelor Sulfat de cupru 1,0%.
Lucrări de întreţinere a solului în livezi. După plantare, o perioadă de
2 - 3 ani este recomandat ca solul să fie întreţinut ca ogor, prin lucrări
mecanice atât pe intervale cât şi pe rândul de pomi.
Apoi intervalele dintre rânduri se înierbează, iar sub rândurile de
pomi solul se menţine ca ogor, prin lucrări mecanice sau erbicidări. Iarba
dintre rânduri se coseşte mecanic repetat, iar materialul vegetal rezultat se
lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se aşează ca mulci sub rândurile de
pomi.
În primii ani de la plantare, în livezile de prun se pot cultiva intercalat,
pe intervale sau între pomi pe rând, alte culturi (bulboase, cartofi, fasole
oloagă, mazăre furajeră, lupin, căpşuni). Reuşita acestui tip de cultură
depinde de consecvenţa aplicării corecte a lucrărilor tehnologice la sol şi a
tratamentelor fitosanitare fiecărei specii cultivate.
Fertilizarea este de multe ori neglijată datorită concepţiei greşite că
prunul este o specie rustică, puţin pretenţioasă. În plus, prunul este plantat
destul de frecvent pe soluri sărace, subţiri, pe versanţi cu pante mari. Pentru a
obţine o producţie constant ridicată şi de bună calitate şi pentru a mări
perioada de rentabilitate a culturii prunului este necesară fertilizarea anuală.
153
Astfel se recomandă ca în plantaţiile tinere să se aplice doze anuale de
N30, P30, K30, kg s.a./ha, iar în livezile pe rod doze de N100, P80, K120, kg
s.a./ha. asociate cu 20 - 30 t/ha gunoi de grajd cu o periodicitate de 3 ani.
Irigarea constituie o verigă tehnologică aproape ignorată în
plantaţiile de prun din România. Experienţele făcute în unităţile de cercetare
pentru pomicultură (Iancu, 1988) au demonstrat că producţia de prune a unei
livezi irigate creşte cu 18 - 20% faţă de producţia unei livezi similare
neirigate, iar calitatea (masa) fructelor creşte cu 30 – 35 %. Prunul răspunde
bine la irigarea din perioada de creştere intensă a lăstarilor, la legarea şi
creşterea fructelor chiar până aproape de recoltarea acestora, crescând astfel
randamentul în pulpă al fructelor. Normele de udare se aplică, în general, în
lunile iulie-august când plouă natural foarte puţin, pentru a păstra
uniformitatea de creştere a fructelor şi a evita crăparea pieliţei acestora la
eventualele ploi ce apar înainte de recoltare.
Tăierile. La prun, tăierile anuale în uscat se pot aplica în toată
perioada de repaus vegetativ. Este bine ca acestea să fie completate de tăieri
în verde axate în primul rând pe rărire a creşterilor vegetative, în care pomul
investeşte în mod inutil. Formele de coroană cele mai potrivite pentru prun se
recomandă a fi: Vasul, Fusul şi Palmeta etajată. Tăierile de formare a
coroanei în livezile tinere trebuie să ţină cont de câteva principii de bază:
- Să se aleagă forma de coroană cea mai potrivită pentru a pune în
valoare potenţialul biologic al combinaţiei soi-portaltoi.
- Să se aplice tăieri care să aibă în vedere grăbirea intrării pe rod şi
păstrarea echilibrului între creştere şi fructificare.
- Facilitarea intrării luminii în coroană şi regenerarea periodică a
formaţiunilor fructifere specifice (fig. 11.2.).
Eliminarea drajonilor porniţi din portaltoi este o lucrare de mare
importanţă în livezile de prun pentru a înlătura consumarea neproductivă a
energiei de către aceştia şi dezechilibrul de creştere.
Figura 11.2. Tăieri de producţie la prun. Punctele: a,b,c,d, marchează locul de tăiere
(după Cepoiu, 2000)
154
11.1.9. Recoltarea şi valorificarea prunelor.
Prunele se culeg atunci când întrunesc maximum de însuşiri care
definesc soiul respectiv: mărime, culoare, gust, conţinut în zahăr şi aciditate.
Atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea
se face cu mâna, fără să se zdrobească pulpa sau să se rupă ramurile şi fără a
şterge pe cât posibil pruina.
Este bine ca recoltarea şi sortarea să fie făcută cu câteva zile înaintea
maturităţii depline pentru consum, maturitate care se capătă după cules,
evitându-se astfel pierderile ulterioare prin supracoacere.
Prunele destinate prelucrării industriale se pot recolta şi prin scuturare
manuală sau mecanică, dar nu prin baterea ramurilor care pot provoca răni
sau pot rupe ramuri cu muguri de rod pentru anul următor. Pentru export,
unde se are în vedere timpul de transport şi de păstrare la frig (3 - 5ºC) până
la pieţele de desfacere, prunele se pot recolta chiar cu 1 - 2 săptămâni înainte
de maturitatea de consum.
Pentru gemuri, compoturi, marmeladă, deshidratare, prunele se
recoltează când au atins concentraţia optimă de zahăr.
155
Corcoduşul, datorită rusticităţii sale, este încă păstrat în cultură ca
pomi răzleţi în grădinile particulare pentru distilate (ţuică), în special, şi mai
puţin pentru alte utilităţi (gem, dulceaţă, compot), sau ca pom decorativ.
156
Figura 11.3. Ramură cu fructe de corcoduş.
157
poate face în perioada de repaus vegetativ, iar distanţele de plantare între
pomi trebuie să fie ceva mai mari decât cele recomandate pentru prun.
Ca lucrări de întreţinere şi fertilizare la sol, pentru pomi izolaţi se
recomandă aplicarea sub pom, a gunoiului de grajd (10-15 kg), sau 200-250 g
de îngrăşăminte complexe care se încorporează prin mobilizarea anuală
(toamna) a solului din jurul tulpinii.
Corcoduşul răspunde foarte greu la formarea unui anumit tip de
coroană, având tendinţa de a creşte haotic şi destul de viguros, cel puţin în
primii 6 - 7 ani. Totuşi, este benefică intervenţia în coroană cu foarfeca pentru
a direcţiona şi limita unele creşteri prea înalte şi pentru a norma încărcătura
de rod prin scurtare sau rărire a formaţiunilor fructifere, obţinând astfel fructe
mai mari.
158
(cireşul sălbatic sau păsăresc) din care s-au creat soiurile cunoscute şi
cultivate. Cireşul este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi
Marea Caspică, de unde s-a răspândit mai întâi în Europa şi apoi pe toate
continentele.
Cireşul creşte spontan în multe ţări din Asia, sud-estul Europei, nordul
Africii. Este cunoscut în cultură de peste 2500 de ani. Producţia mondială de
cireşe este de aproximativ 1 800 000 t/an şi se realizează în proporţie de peste
65% în Europa. Ţări mari producătoare de cireşe sunt: SUA, China, Canada,
Germania, Turcia, Iran, Italia, Rusia, Polonia, Spania, Liban, Ucraina,
România…
159
11.3.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri)
Diferitele soiuri de cireş cunoscute astăzi s-au format din specia
Cerasus avium care are trei varietăţi botanice:
-Varietatea silvestris din care provin soiurile cu fruct mai mic, pulpă
moale şi suc colorat; varietatea juliana din care provin soiurile cu fructe mai
mari, dar cu pulpă moale şi varietatea duracina din care provin cele mai
valoroase soiuri, cu fructe mari, pulpă crocantă şi coacere mai târzie.
Alte specii din genul Cerasus sunt cultivate ca portaltoi pentru cireş
(C. Mahaleb), sau au contribuit la formarea unor soiuri hibride între cireş şi
vişin (C. Vulgaris sau vişinul comun, C. fruticosa sau vişinul de stepă).
Soiuri de cireş
Sortimentul de soiuri cultivate în România se eşalonează la coacere
între 10 mai şi 31 iulie şi cuprinde soiuri autohtone şi străine, adaptate la
160
diferite zone climatice. Colecţii valoroase de soiuri şi hibrizi de cireş şi vişin
se află la Piteşti-Mărăcineni şi la Iaşi.
La programul de selecţie şi ameliorare a cireşului şi vişinului,
contribuţii importante au avut Cociu (1992) şi Budan (2003). În continuare se
prezintă câteva dintre cele mai răspândite soiuri de cireş în ordinea coaceri
fructelor.
Früheste der mark, este cel mai timpuriu soi, care se coace în jurul
datei de 10 mai. Fructele sunt mici, roşii-închis, cu pulpa moale şi gust
modest, dar fructele sale sunt cerute de piaţă pentru că sunt primele care apar.
Pomii sunt de vigoare mijlocie, destul de productivi, rezistenţi la ger şi la
stresul hidric. Nu are afinitate cu mahalebul.
Rivan, soi obţinut în Suedia în 1991, cu pomi de vigoare mijlocie, are
coroană piramidală bine garnisită cu ramuri de rod, productivi. Fructele sunt
mici, 5 – 6g, roşii, cu pulpa semiaderentă la sâmbure şi gust dulce-acidulat.
Se coc în ultima decadă a lunii mai.
Bigarreau Burlat, soi franţuzesc selecţionat în Maroc din soiul
Bigarreau Moreau în anul 1935. Pomii au vigoare medie, coroană
globuloasă, intră pe rod în anul 5 de la plantare şi produc abundent
predominant pe buchete de mai. Fructele sunt mijlocii ca mărime (6 – 7 g),
roşii-închis, sferice, pulpă pietroasă şi gust dulce acidulat. Se coc la sfârşitul
lunii mai.
Ponoare, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1989 din Pietroase de
Odesa x Ramon oliva. Pomii sunt de vigoare medie cu coroană piramidală,
largă, produc de la 5 ani după plantare abundent şi constant. Fructele sunt
mijlocii (6 – 7 g), de culoare roşie pulpă semipietroasă, suculentă, dulce-
acrişoară. Se coc la sfârşitul lunii mai şi început de iunie.
Roşii de Bistriţa, soi obţinut în 1978 la Bistriţa din Hedelfinger x
Ramon Oliva. Pomii sunt viguroşi, cu coroană piramidală, rodesc pe ramuri
mijlocii şi buchete de mai, rodesc din anul 5 de la plantare au o mare
plasticitate ecologică şi sunt toleranţi la antracnoză şi monilioză.
Fructele sunt medii ca mărime, ovoide, roşii-închis, lucioase, cu pulpă
semipietroasă şi semiaderentă la sâmbure. Se coc în prima jumătate a lunii
iunie.
Negre de Bistiţa, este obţinut tot la Bistriţa din combinaţia
Hedelfinger x Germersdorf şi a fost omologat în 1968. Pomii sunt de vigoare
mijlocie, au coroană globuloasă, rodesc pe buchete de mai şi ramuri mijlocii,
intră pe rod din anul 4 - 5, sunt toleranţi la antracnoză şi la monilioză.
Fructele sunt submijlocii (5 – 6 g), ovoide cu pieliţă roşie-închisă, pulpă
semicrocantă. Se maturează în prima jumătate a lunii iunie.
Izverna, este obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Ramon Oliva x
Germersdorf şi omologat în 1989. Pomii sunt destul de viguroşi, intră pe rod
în anul 5 de la plantare, după care produc abundent şi constant. Fructele sunt
161
mijlocii spre mari (7 – 8 g), sferice, cu pieliţa roşie-închisă, rezistentă la
crăpare, pulpă pietroasă, cu gust dulce, slab acidulat, sâmbure de mărime
mijlocie. Se coc pe toată durata lunii iunie.
Cerna, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din polenizarea liberă a
soiului Thurn und Taxis, a fost omologat în 1984. Pomii sunt de mică
vigoare, pretându-se pentru livezi de mare densitate, cu coroană globuloasă,
pletoasă. Rodesc pe buchete de mai în cea mai mare proporţie şi produc
constant. Fructele sunt mari (8 – 9 g), tronconice, roşii-aprins, cu pulpă
pietroasă dulce-acidulată la gust. Se coc în luna iunie.
Van, soi canadian obţinut din polenizarea liberă a soiului Împărăteasa
Eugenia şi introdus la noi în cultură din 1981. Pomul este mijlociu ca vigoare,
cu coroană larg-piramidală, rodeşte abundent pe ramuri scurte şi mijlocii şi
este rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii-mari (7 – 8 g), globuloase, uşor
aplatizate, cu pieliţa roşie strălucitoare, pulpă pietroasă şi gust bun dulce
acidulat. Se coc în ultima decadă a lunii iunie.
Boambe de Cotnari. Soi autohton foarte mult răspândit atât în zona de
origine, cât şi în alte regiuni. Pomii sunt destul de viguroşi, coroană sferică,
intră pe rod după 6 –7 ani, dar produc foarte mult şi constant.
Este un soi rezistent la ger, secetă şi boli. Fructele sunt mari, rezistente
la transport, pulpă crocantă, neaderentă şi pieliţa galbenă acoperită cu roz-
roşiatic. Gustul este dulce, foarte bun. Fructele se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.
Germersdorf, soi vechi, de origine germană mult răspândit în cultură
la noi. Pomul este foarte viguros rezistent la ger, la boli şi la stresul hidric, cu
coroană conică, falnică. Fructele sunt foarte mari (10 –11 g), dar mai rare, cu
pieliţa roşie sângerie, cu pulpa pietroasă, dulce şi neaderentă la sâmbure.
Fructele se coc la începutul lunii iulie.
Hedelfinger, soi vechi, de origine germană, răspândit mult în cultură,
cu pomi viguroşi, rezistenţi la ger, secetă şi la boli, coroană sferică, intră
târziu pe rod (după 6 ani), dar apoi rodesc abundent şi susţinut an de an.
Fructele sunt foarte mari, cu pulpă pietroasă şi pieliţă roşie-închisă, gust
dulce, uşor acidulat, rezistă bine la transport şi păstrare temporară. Fructele se
coc la mijlocul lunii iulie.
Pietroase Dönissen, soi de origine necunoscută, care se cultivă în toate
zonele pomicole din ţară. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu coroană sferic-
turtită, productivi şi rezistenţi la ger, secetă şi la unele boli. Fructele sunt
mijlocii-mari, galbene ca paiul, cu pulpa crocantă, pietroasă, potrivit de dulce
şi de suculentă. Fructele se coc în luna iulie.
Pe lângă soiurile descrise mai sus se mai amintesc încă alte câteva
soiuri valoroase: Stella, Scorospelka, Iva, Colina, Severin, Jubileu, Bing,
Amar Galata (cu fructe galbene).
162
Soiuri cu fructe amare
Silva, obţinut dintr-o selecţie locală din judeţul Dâmboviţa, a fost
omologat în 1983. Pomul este semiviguros, rodeşte din anul 5 de la plantare,
produce moderat şi constant. Fructele sunt destul de mari pentru o cireaşă
amară (3 –4 g), sferice, aproape negre la coacere deplină, gust amar şi pulpă
suculentă cu suc intens colorat.
Amara, este o selecţie locală din zona Geoagiu, omologat în 1983.
Pomii sunt viguroşi, coroană globuloasă, rară, produc de la 4 –5 ani moderat
şi constant, dar sunt sensibili la monilie. Fructele sunt destul de mari (4 –5 g),
cu pulpa şi sucul intens colorate şi cu gust amar. Se coc în a doua jumătate a
lunii iunie.
163
Figura 11.4. Ramuri de rod la cireş: a,b,c,d – ramuri scurte de rod; e,f – ramuri
mijlocii; g, - ramură lungă (după Cepoiu, 2000)
164
Tabelul 11.4. Soiuri de cireş şi polenizatorii recomandaţi în cultură. (după
Budan, 2003).
166
trat. Nr. 4. antracnoză, monilie alte produse decât cele folosite
viermele fructelor anterior.
6. la 14 zile după Antracnoză, monilie, afide, Fungicid: Rovral 0,1%, sau sumilex
trat. Nr. 5. 0,15, + Insecticid: Chinmix 0,03%,
sau Pirimor 0,1%
7. după recoltare Antracnoză, monilie, afide, Fungicid. Topsin 0,1%, sau Saprol
păduche San Jose, acarieni 0,12 + Insecticid: Reldan 0,15%, sau
Ekalux 0,1%, sau carbetox 0,5% +
Demitan 0,07%.
167
vegetaţiei este benefică fertilizarea suplimentară foliară, în 2 – 3 doze sau
fertirigarea cu macro şi microelemente solubile în apa de irigare.
Irigarea trebuie să fie în atenţia oricărui cultivator de cireş, pentru a
interveni la timp atunci când deficitul de umiditate din sol poate să facă
diferenţa în producţia de fructe. Sunt destul de frecvente cazurile când
perioadele de stres hidric ce intervin înaintea coacerii fructelor, urmate de
ploi în timpul coacerii, determină crăparea fructelor. Acest fenomen poate fi
atenuat prin menţinerea unei stări de umiditate corespunzătoare şi constante
în sol, care face ca fructul să nu crească în salturi.
Tăierile. Este adevărat faptul că la cireş intervenţiile prin tăieri în
coroana pomului sunt mai reduse decât la alte specii ca mărul, părul, prunul,
caisul, piersicul, dar este totuşi necesară intervenţia anuală cu tăieri în
coroana pomilor, atât pentru formare şi grăbire a intrării pe rod, cât şi pentru
întreţinere şi fructificare. (fig. 11.5.).
Pătrunderea luminii în toate zonele coroanei cu formaţiuni fructifere
intensifică fotosinteza, care determină sporirea calităţii fructelor. Cireşul
creşte mai încet în primii ani după plantare, fapt pentru care se evită pe cât
posibil tăierile, în această perioadă efectuându-se mai mult dirijări ale unor
creşteri pe poziţii favorabile. După formarea tipului de coroană dorit, tăierile
anuale, care se recomandă să se facă primăvara înaintea pornirii în vegetaţie,
se axează mai mult pe rărire, scurtare şi înlăturare a ramurilor uscate sau
bolnave.
Tăierile în verde sunt indicate şi la această specie pomicolă, acestea
micşorând volumul tăierilor în uscat şi evitând creşterile inutile.
168
Ca forme de coroană pentru cireş se recomandă Piramida etajată
rărită în plantaţii de mică densitate, sau Vasul ameliorat, Vasul aplatizat,
Fusul liber, în livezi cu densitate mai mare. În livezi intensive cu pomi de
mică vigoare se pot folosi şi alte forme de coroană ca Palmeta cu braţe
oblice, Ax vertical, Tufa-vas, etc.
169
grădină, alături de cireşi. Fructele vişinului, deşi nu se consumă atât de mult
în stare proaspătă precum cireşele, sunt destul de apreciate pentru conţinutul
bogat al acestora în vitamine şi minerale (tabelul 11.6.).
Vişinele sunt foarte mult folosite la prepararea compoturilor,
dulceţurilor, gemurilor, siropurilor, dând acestor preparate gust şi arome
plăcute, inconfundabile. Se consumă cu mare plăcere, dar în cantităţi mai
mici şi în stare proaspătă. Cura de vişine are efect tonic şi contribuie la
ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardio-vasculare, anemie.
Organele vegetative ale vişinului sunt antiseptice şi se folosesc la
conservarea produselor alimentare, ceaiuri, infuzii, iar lemnul de vişin este
apreciat pentru confecţionarea de obiecte alese de mobilier.
170
Mahalebul şi Semavium sunt şi portaltoi ai cireşului (vezi Cultura
cireşului).
VG1, este obţinut şi omologat la Staţiunea Pomicolă Fălticeni în 1984,
este rezistent la ger şi la soluri mai grele şi transmite o bună uniformitate în
plantaţii.
Portaltoi vegetativi
VV1, este primul portaltoi vegetativ obţinut şi omologat în România,
la Fălticeni în 1980, dintr-un vişin local. Se înmulţeşte prin marcotaj şi
asigură uniformitate şi productivitate în plantaţii.
IP-C3, omologat în anul 2000 la Piteşti Mărăcineni, se înmulţeşte prin
butaşi verzi, este de vigoare mijlocie, imprimă uniformitate, precocitate şi
productivitate.
Soiuri de vişin
Din bogatul sortiment de vişin din România, pondere în cultură au
puţine soiuri. În continuare se prezintă în ordinea coacerii, câteva soiuri
existente sau cu perspective de extindere în cultură.
Ţarina, soi autohton obţinut la Piteşti-Mărăcineni din hibridarea dintre
Engleze timpurii x Vişin tufă, fiind omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca
vigoare, cu coroană piramidală, rodesc din anul 3 - 4 şi produc moderat şi
constant pe ramuri scurte de rod, soiul este autofertil. Fructele sunt mijlocii ca
mărime (4 –5 g), cu pulpă de consistenţă medie şi pieliţă colorată în roşu-roz.
Fructele se coc în prima decadă a lunii iunie.
Engleze timpurii, soi vechi englezesc obţinut din hibridare între cireş
şi vişin, este răspândit în toate zonele pomicole. Pomii sunt de vigoare relativ
mică, cu coroană sferică, rezistenţi la diferite tipuri de sol şi sunt autofertili.
Fructele sunt relativ mici (4 g), cu pieliţa subţire, roşie-închis, pulpă
suculentă, consistentă, dulce-acidulată, neaderentă la sâmbure. Fructele se coc
în prima jumătate a lunii iunie.
Timpurii de Cluj, obţinut la SCDP Cluj şi omologat în 1969. Pomii
sunt de vigoare mijlocie, globuloşi, rodesc pe ramuri scurte şi mijlocii,
rezistenţi la unele boli specifice, produc de la 4 ani, dar neregulat. Fructele
sunt mari (7 - 7,5 g), de consistenţă medie, bune pentru consum proaspăt şi
industrie. Fructele se coc la mijlocul lunii iunie.
Crişana 2, este un soi autohton obţinut prin selecţie clonală la Piteşti-
Mărăcineni în 1975. Se cultivă în toată ţara. Pomii sunt viguroşi, cu coroană
piramidală, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi din anul 4 de la plantare, produc
moderat dar constant. Fructele sunt mari (6 – 6 g), foarte bune şi pentru masă.
Fructele se coc în a doua jumătate a lunii iunie.
Nana, soi obţinut în 1977 la SCDP Băneasa din soiul Crişana. Pomii
sunt de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodesc pe ramuri plete, intră pe
rod din anul 3 de la plantare, productivi, cu mare capacitate de adaptare la
171
mediu, dar sunt sensibili la unele boli specifice. Fructele sunt mijlocii, cu
consistenţă medie a pulpei, bune pentru masă şi industrie. Fructele se coc la
sfârşit de iunie.
Mocăneşti 16, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni prin selecţie clonală a
vechiului soi Mocăneşti şi omologat în 1975. Pomul este destul de viguros,
coroană piramidală, productiv şi rezistent la secetă şi ger. Rodeşte din anul 4
de la plantare. Fructul este mijlociu, bun pentru industrie şi pentru masă.
Fructele se coc la sfârşit de iunie.
De Botoşani, obţinut la Iaşi în 1994, cu pomul semiviguros, coroană
globuloasă, rodeşte pe buchete de mai, rezistă bine la ger şi secetă, produce
moderat dar constant. Fructul este mare (7 – 8 g), roşu la coacere deplină,
pieliţă subţire şi pulpă semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de
iulie.
Ilva, soi obţinut la Bistriţa prin selecţie locală în 1982. Pomul are
vigoare mijlocie, globulos, rodeşte mai mult pe ramuri lungi din anul 3 – 4 de
la plantare, produce constant, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii ca
mărime, culoare specifică speciei, se pretează foarte bine la industrializare. Se
coc la început de iulie.
Scuturător, este un soi obţinut la SCDP Vrancea printr-o selecţie
locală de vişin, omologat în 1985. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, globuloşi,
rodesc de regulă pe ramuri mijlocii din anul 3 de la plantare, producţie
moderată şi constantă. Fructele sunt mijlocii spre mari (6 – 6,5 g) şi se
detaşează uşor de codiţă putându-se recolta mecanizat prin scuturare. Se coc
la început de iulie.
Schattenmorelle, soi vechi, originar din Germania sau Olanda, rustic
şi mult răspândit în cultură. Pomii sunt de mică vigoare, coroană turtită,
pletoasă. Fructele sunt mijlocii, vişinii-închise, pulpă acidulată, bune pentru
industrializare. Se coc la jumătatea lunii iulie.
Bucovina, soi obţinut la Fălticeni prin selecţie naturală dintr-o
populaţie locală de vişin, omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca vigoare,
coroană globuloasă, intră pe rod din anul 3 - 4 de la plantare, moderat de
productiv dar constant, rezistent la ger şi la unele boli. Fructele sunt mijlocii,
se pretează pentru industrie şi se coc la jumătatea lunii iulie.
Pitic de Iaşi, soi omologat la SCDP Iaşi în 1978, din polenizarea
liberă a soiului Fertila lui Miciurin. Pomul este de vigoare mai mică decât la
celelalte soiuri, coroană globuloasă, rodeşte pe ramuri plete, intră pe rod din
anul 3 de la plantare, produce constant şi abundent, se pretează la livezi de
mare densitate, dar este sensibil la ger şi la stresul hidric. Fructul este
mijlociu, bun pentru industrie. Fructele se coc la sfârşit de iulie.
Alte soiuri de vişin cu importanţă în cultură sau în ameliorare mai
sunt: Meteor, Oblacinska, Vrâncean, Nefris, Mari timpurii, Dropia.
172
11.4.5. Particularităţi de creştere şi fructificare
Ca şi la alte specii pomicole, la vişin, aceste particularităţi diferă în
anumite, limite în funcţie de combinaţia soi-portaltoi.
Sistemul radicular al vişinului este relativ superficial, mai ales când
pomii sunt altoiţi pe franc sau pe vegetativ. Cercetările efectuate de Ghena
(1978) au stabilit că peste 90% din rădăcini au direcţie oblică sau orizontală,
fiind dispuse până la adâncimea de 40 cm. Vişinii înmulţiţi prin drajoni au
rădăcini mai superficiale şi drajonează la rândul lor. Proiecţia coroanei pe
suprafaţa solului este depăşită de rădăcini de 1,5 – 2,0 ori.
Tulpina este mai puţin viguroasă decât la cireş, iar unele soiuri cresc
sub formă de arbustoid. În funcţie de caracterele genetice, soiurile de vişin se
împart în soiuri de vigoare mică (Pitic, Nana, Ţarina, Dropia), soiuri de
vigoare mijlocie (Oblacinsca, Schattenmorelle, Vrâncean) şi soiuri de vigoare
mare (Ilva, Crişana, Mocăneşti, Mae timpurii).
Vişinul are muguri vegetativi din care creşte câte un lăstar şi muguri
floriferi din care se deschid, de regulă, câte 2 – 4 flori hermafrodite normale,
autofertile, parţial autofertile, sau autosterile (la cele mai multe soiuri).
În tabelul 11.7. se prezintă câteva soiuri de vişin şi polenizatorii
recomandaţi pentru cultura acestora.
173
Precocitatea vişinului depinde de soi şi de tehnologia de cultură
aplicată. Majoritatea soiurilor intră pe rod după 3 - 4 ani de la plantare şi dau
producţii profitabile după 5 – 6 ani.
Producţia de fructe pe pom este de 30 – 50 kg, iar la hectar este de 15
– 20 t.
Ciclul anual al vişinului este asemănător cu al cireşului. Longevitatea
pomilor este cuprinsă între 25 şi 30 de ani la soiurile cu vigoare mai mică,
respectiv între 30 şi 50 de ani la soiurile de vigoare mai mare.
175
cireşul, normele de udare trebuind aplicate mai des şi cu cantităţi mai reduse
de apă, conform cu dinamica umidităţii solului.
Tăierile de rodire şi întreţinere a coroanei pomilor se axează, în
special, pe eliminarea sau reducerea ramurilor slabe, epuizate de rod, umbrite
sau prea dese, care şi-au încetat creşterea pe măsură ce au înaintat în vârstă.
Vişinul are predispoziţie la degarnisire a ramurilor de rod care devin ramuri
plete.
Acestea se scurtează la locul unde apar ramificaţii laterale sau unde
buchetele de mai au muguri vegetativi în vârf (fig11.7.).
Figura 11.7. Tăierea de fructificare la vişin. Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor
(după Cepoiu, 2000)
177
soiuri şi tehnologie de cultură din Italia, în special în judeţele limitrofe
Dunării (Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Teleorman, Olt, Dolj, Caraş –
Severin), apoi judeţele Ilfov, Timiş, Arad, Bihor.
Cultura piersicului este zonată ca favorabilitate de cultură, în areale
mai largi cum sunt: zona I (Bărăgan + Dobrogea), zona II (vestul Câmpiei
Române, Câmpia Olteniei), zona III (Câmpia Banatului, Crişanei şi
Someşului), zona IV (areale restrînse cu microclimat favorabil în colinele
joase ale Munteniei şi Olteniei), zona V (Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Someşan), fig.11.8.).
Microclimate favorabile pot exista şi în alte zone ale ţării, mai ales în
jurul anumitor podgorii. Suprafaţa aproximativă cultivată cu piersic este de 8
000 ha şi ocupă locul trei după prun şi măr.
178
Ca portaltoi ai piersicului, sunt folosiţi puieţi din sâmburi de piersic
franc proveniţi de la soiuri locale cu adaptabilitate sporită şi coacere târzie,
cum sunt: De Balc, Oradea 1, P1s, T16, Tomis 1, Tomis 79.
Portaltoi vegetativi: Adaptabil, Miroper.
Ca portaltoi pentru piersic se mai pot utiliza: mirobolanul, unele
selecţii între piersic şi migdal cu înmulţire vegetativă, migdalul, prunul franc,
porumbarul.
Portaltoii franc folosiţi în România se caracterizează, în general, prin
fructe mici de slabă calitate, cu capacitate de răsărire a sâmburilor de 60 – 70
%, puieţi uniformi, care imprimă soiurilor altoite pe ei vigoare mare sau
mijlocie, fără drajonare.
Portaltoii vegetativi se înmulţesc prin butaşi verzi semilemnificaţi.
Aceştia imprimă pomilor altoiţi uniformitate şi vigoare mijlocie, rezistenţă la
Plum-pox, se pot cultiva pe o gamă mai largă de soluri chiar cu exces
temporar de umiditate, sau mai reci.
Soiuri de piersic
În lume există peste 5 000 de soiuri de piersic cultivate mai mult sau
mai puţin, în funcţie de calitatea fructelor sau adaptabilitatea la condiţiile de
mediu. În România se recomandă pentru cultivare aproximativ 17 soiuri de
piersic, create la noi sau în alte ţări (Cociu (1992), Ivaşcu (2002). Colecţii de
soiuri de piersic se află la Băneasa-Bucureşti şi la Constanţa. În continuare se
vor descrie caracterele de bază ale unora dintre aceste soiuri.
Springold, soi obţinut în SUA şi extins în cultură din anul 1966.
Pomii sunt viguroşi, cu fructe mijlocii ca mărime (115 g), sferice, pieliţă
galbenă cu roşu-sângeriu pe partea însorită, pulpă galbenă, consistentă,
aderentă la sâmbure, bună la gust. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.
Springcrest este un soi american extins în cultură în 1969, cu pomi
viguroşi, rustici şi productivi. Fructele sunt mici (60 – 70 g), sferice, cu
pieliţa galben-orange acoperită cu galben carmin. Pulpa este galbenă,
suculentă, cu gust plăcut, slab acidulat, aderentă la sâmbure. Coacerea are loc
la maxim o săptămână după Springold.
Cardinal, soi obţinut tot în S.U.A. prin polenizarea soiului Redhaven,
în 1951. Pomii sunt viguroşi, sensibili la ger, cu fructe mijlocii (150 – 160 g),
sferice, pieliţă groasă, pubescentă, de culoare galben-aurie acoperită cu roşu.
Pulpa fructului este galbenă, consistentă, armonios acidulată, slab aromată,
aderentă la sâmbure, bună pentru masă. Se maturează în prima decadă a lunii
iulie.
Jerseyland, soi creat în SUA din 1946, cu pomi viguroşi şi fructe
mijlocii spre mari (170 – 200 g), sferice, uşor asimetrice cu pieliţă galbenă-
orange acoperită cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul
sâmburelui, suculentă, relativ consistentă, dulce, uşor acidulată şi puţin
179
aromată, semiaderentă la sâmbure, bună pentru masă. Fructele se coc la
început de august.
Redhaven, soi american foarte vechi (1940), foarte mult cultivat la
noi. Pomii sunt de vigoare mijlocie, cu fructe de 150 g, cu pieliţă pubescentă
galben-aurie, marmorată şi striată cu roşu. Pulpa este aurie, suculentă,
armonios acidulată, fin aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru
masă, dar şi pentru industrializare. Fructele se coc la început de august.
Southland este tot un soi american, obţinut prin autofecundarea soiului
Halehaven, introdus în cultură din 1946. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu
fructe mari (200 –240 g), pieliţă galbenă-orange, acoperită în mare parte cu
roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, consistentă,
armonios acidulată, uşor aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru
masă. Fructele se coc imediat după soiul Redhaven.
Elberta, soi obţinut în SUA şi introdus în cultură în 1970. Pomul este
viguros, fructele sunt mijlocii spre mari, cu pieliţa gros pubescentă aspră de
culoare galben-verzuie cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă,
acidulată, intens aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă.
La maturitate fructele cad din pom dacă nu sunt culese din timp. Se
coc la început de septembrie.
Congres, soi românesc, obţinut la SCDP Băneasa- Bucureşti în anul
1984 prin hibridare controlată între soiurile Flacăra şi Splendid. Pomii sunt
de vigoare medie, productivi şi destul de rezistenţi la boli. Fructele sunt mari,
cu pieliţa alb-crem acoperită cu roşu-carmin, pulpa este albă cu infiltraţii
roşcate, gust dulce echilibrat. Fructele se coc în prima decadă a lunii august.
Triumf, soi obţinut la Băneasa-Bucureşti în 1985 din hibridarea
Elberta x Mayflower. Pomul este de vigoare medie, productiv şi rezistent la
boli. Fructele sunt mari, sferic-turtite, cu pieliţa galben-aurie ca şi pulpa.
Gustul este echilibrat bun pentru masă şi industrie. Fructele se coc la
jumătatea lunii iulie.
Dintre soiurile de piersic cu talie mică (dwarf), pretabile pentru
plantaţii de mare densitate, se prezintă în continuare două soiuri româneşti:
Cecilia, soi obţinut la SCDP Constanţa în anul 2000. Pomii sunt de
mică vigoare, fructele sunt mijlocii ca mărime cu pieliţa şi pulpa galben-
orange, consistentă, bună la gust, sâmbure mic, pretabile pentru masă şi
industrializare. Se coc în prima decadă a lunii august.
Puiu, soi obţinut tot la Constanţa în anul 2000, cu pomi de vigoare
ceva mai mare decât cei din soiul Cecilia, rezistenţi la ger şi la boli. Fructele
sunt mijlocii, sferic-turtite, cu pieliţa galben-verzuie, iar pulpa galben-orange,
consistentă, gust bun, sâmbure mic. Se coc la început de august.
Alte soiuri de piersic recomandate în cultură în România, dar nu mai
puţin valoroase decât cele prezentate mai sunt: Madeleine Pouyet, Collins,
Hiland, Splendid, Suncrest, Victoria, Flacăra, Redschin, Superb de toamnă.
180
Soiuri de nectarine
Nectarinele sunt soiuri de piersic cu fructe glabre, fără puf, caracter
care oferă fructelor o calitate în plus fiind mai atractive la simpla atingere,
ştiut fiind faptul că unele persoane pot avea alergie, sau pur şi simplu repulsie
la puful de pe fructele piersicului sau caisului.
Crimsongold, soi american introdus în cultură din 1981. Pomii sunt
viguroşi, cu fructe mijlocii (100 – 150 g), sferice, cu pieliţa galben-orange
acoperită cu roşu-sângeriu. Pulpa este galbenă, consistentă, potrivit de dulce,
semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de iulie.
Nectared 2, soi obţinut în SUA, în 1962, cu pomi viguroşi, productivi,
cu fructe mijlocii, sferice, pieliţă galben-deschis acoperită cu roşu viu. Pulpa
este galbenă, suculentă, dulce, fin acidulată, semiaderentă, bună pentru masă.
Fructele se coc la început de august.
Delta, soi obţinut la Constanţa în 1992, cu pomi semiviguroşi, fructe
destul de mici (90 – 100 g), colorate specific nectarinelor, cu pulpă galbenă,
suculentă şi gust echilibrat. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.
Romamer 2, soi obţinut la SCDP Constanţa în1984, cu pomi de
vigoare medie, fructe mijlocii, pieliţă galben portocalie acoperită cu roşu
intens, pulpă galbenă uniformă, cu gust plăcut, echilibrat. Fructele se coc la
început de iulie.
Dobrogean, soi creat tot la Constanţa în 1994. Pomii sunt de vigoare
mijlocie, cu producţie moderată dar constantă, fructe medii ca mărime, de
culoare caracteristică nectarinelor, gust foarte plăcut, bune pentru masă sau
industrie. Se coc la mijlocul lunii iulie.
Pe lângă piersicile cu puf (piersicul obişnuit) şi cele fără puf
(nectarinele), se cultivă mult mai restrâns paviile, care sunt de fapt tot piersici
cu puf, dar cu fructe ce au pulpa tare şi aderentă la sâmbure şi care se folosesc
în special la diferite prelucrări industriale speciale (compoturi, gemuri,
siropuri).
Dintre soiurile de pavii se amintesc: Fortuna, Loadel, Vesuvio,
Babygold.
181
Tulpina piersicului este de volum mijlociu între speciile pomicole (2
–4 m în diametru şi înălţime), iar în primii ani creşte mai rapid emiţând 1 –2
valuri de lăstari anticipaţi pe an. Trunchiul est scurt şi gros sensibil la ger,
gomoză şi lovituri mecanice.
Coroana, care în mod natural este globulos alungită, este densă în
primii ani, apoi are tendinţa de a se degarnisi la bază, vegetaţia migrând către
vârf şi periferie, prezentînd pericol de dezbinare a ramurilor.
Ramurile de rod ale piersicului sunt: buchete de mai, salbe, ramuri
mixte, ramuri lungi şi ramuri anticipate (fig. 11.9.).
182
Intrarea pe rod a piersicului începe de regulă la 3 – 4 ani de la
plantare, iar la 5 – 6 ani se află în plină producţie. Potenţialul productiv al
piersicului este variabil în funcţie de vigoarea şi productivitatea soiului, fiind
cuprins de regulă între 20 şi 40 t/ha, iar nectarinele dau de regulă producţii
mai mici.
Piersicul este o specie lemnoasă fragilă a cărei durată de viaţă
economică este de 15 – 20 de ani, chiar dacă pomul poate trăi mai mult.
183
CC a solului respectiv, pentru a nu provoca dereglări de creştere a lăstarilor şi
a fructelor care rămân mici, se întăresc, au puf mult mai intens, iar gustul este
fad.
11.5.7. Boli şi dăunători ai piersicului
Piersicul are o serie de boli şi dăunători ce pot provoca pagube
însemnate în culturile intensive. Tratarea acestora nu trebuie neglijată chiar
dacă necesită cheltuieli mari; este o investiţie eficientă şi uneori capitală
pentru salvarea producţiei de fructe. Se vor prezenta în continuare câteva
dintre bolile şi dăunătorii specifici.
Boli
Băşicarea frunzelor (Taphrina deformans) este provocată de o
ciupercă şi reprezintă poate cea mai păgubitoare boală. Frunzele tinere, abia
formate, capătă aspect băşicat, limbul se umflă, apoi se îngălbeneşte şi în
final frunzele cad afectând grav procesele de asimilaţie.
Făinarea (Spheroteca pannosa) apare pe frunze şi pe lăstarii tineri ca
pete albicioase provocând răsucirea, brunificarea şi apoi uscarea ţesuturilor
atacate.
Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerincki) atacă frunzele,
lăstarii şi fructele şi se manifestă prin pete mici, circulare necrotice care
dereglează asimilaţia clorofiliană şi degradează ţesuturile atacate. Apare mai
frecvent în anii ploioşi.
Monilioza (Monilinia laxa) este printre cele mai păgubitoare boli ale
piersicului. Se manifestă prin ofilirea bruscă a florilor sau lăstarilor sau pe
fructe prin apariţia unor pete circulare ce cuprind apoi tot fructul
mumificându-l.
Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) apare sub forma
unor umflături pe trunchi sau pe rădăcini. Acolo unde apare se iau măsuri
radicale, se taie şi se ard pomii respectivi, apoi se dezinfectează solul.
Dăunători
Dintre dăunătorii piersicului cei mai frecvenţi sunt: păduchele din San
Jose (Q. Perniciosus), păduchele verde (Myozodes persicae), molia vărgată
(Anarsia lineatela), molia orientală (Cydia molesta), viermele fructelor
(Laspeyresia funebrana).Tratamentele fitosanitare orientative recomandate
pentru livezile de piersic sunt redate în tabelul 11.9.
184
4. la scuturare petale Ciuruire bacteriană şi Fungicid: Dithane 0,2 %, sau
flori micotică, deformarea Captadin 0,3 %, sau Folpan 0,3 %,
frunzelor, monilie, sau Vondozeb 0,2 % şi ptr. Făinare:
făinare, vierme fructe. Bumper 0,03 %, sau Karathane 0,2
%,+
Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Decis
0,03 %, sau Karate 0,02 %, sau
Talstar 0,04 %.
5.6.7. La 10 – 12 zile Ciuruire bacteriană şi Idem tratamentul 4, dar cu alte
unul de altul (la micotică, deformarea produse decât cele folosite atunci.
avertizare) frunzelor, monilie,
vierme fructe,
defoliatoare.
8.9. La 12 – 14 zile Ciuruire bacteriană şi Idem cu tratamentul 4, dar produsele
între ele ( la micotică, monilie, fungicide şi insecticide să alterneze +
avertizare) acarieni, P. din San Acaricid: Demitac 0,05 %, sau Mitac
Jose. 0,2 %, sau Danirun 0,06 %.
10. Înainte de monilioze Fungicid: vezi tratamentul 4.
recoltare fructe
11. după căderea Ciuruire frunze, deformare Idem tratamentul 2.
frunzelor. frunze, monilie, acarieni.
185
radicular să crească în voie. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rândurile de pomi şi menţinerea unei benzi de 1 – 1,5 m
sub rânduri ca ogor lucrat, erbicidat sau mulcit.
Fertilizarea livezilor de piersic este obligatorie pentru a menţine solul
la un grad ridicat de fertilitate şi potenţial productiv. Piersicul este un mare
consumator de elemente minerale care contribuie la formarea producţiei de
fructe. La o nutriţie echilibrată fructele conţin 3,9 % N, 0,3 % P, 2,7 % K, 0,4
% Mg. (Drăgănescu, 1996). Pentru livezile pe rod se recomandă orientativ
fertilizarea anuală cu doze de 100 –120 kg.s.a./ha N, 60 – 70 kg.s.a./ha P, 100
– 120 kg s.a./ha K, iar la 2 – 3 ani o fertilizare cu 30 – 40 t/ha gunoi de grajd.
Fertilizarea suplimentară foliară în 2 – 3 doze, sau fertilizarea cu elemente
minerale solubile administrate în apa de irigare este benefică, aducând un plus
semnificativ de calitate şi cantitate a producţiei de fructe.
Irigarea. Prin aplicarea irigaţiei se obţin fructe mari, gustoase şi se
asigură creşteri vegetative corespunzătoare şi susţinute. Având în vedere
faptul că piersicul este cantonat în cultură în zone cu insolaţie puternică şi cu
precipitaţii reduse, irigarea devine aproape indispensabilă. Asigurând un
regim de irigare corespunzător, pomii cresc şi rodesc susţinut, sunt mai
viguroşi şi mai rezistenţi la ger. Consumul de apă al unei livezi de piersic
poate depăşi frecvent 5000 m3 / ha.
Tăierile se recomandă să fie executate primăvara înainte de pornirea
în vegetaţie. Tăierile de formare a coroanei dorite au în vedere creşterile
axului şi/sau a ramurilor de schelet care trebuie să se stabilească în primii 3 –
4 ani de la plantare, când pomii cresc rapid (fig 11.10., a) Apoi tăierile
specifice au în vedere menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare
pentru a realiza producţii constante (fig. 11.10. b,).
Se poate aplica tăierea scurtă care are drept principiu de bază
păstrarea pe pom a unui număr de ramuri mixte corelat cu vigoarea pomului
şi cu forma de coroană. Astfel, la un pom matur se lasă, de exemplu, 80 – 120
ramuri mixte la Palmetă, sau 150 – 200 ramuri la Vas, distanţate între ele la
15 – 20 cm, aşezate în poziţie oblică şi scurtate la 5 –8 grupe de muguri
floriferi şi vegetativi.
Dacă se aplică tăierea lungă, ramurile mixte nu se taie şi se lasă, de
exemplu, câte 70 – 80 de ramuri la Palmetă, sau 130 – 150 de ramuri la Vas,
tăind ramurile concurente. Tăierile în uscat se completează cu tăieri şi lucrări
în verde la care piersicul răspunde foarte bine.
186
a b
Figura 11.10. Tăierea pomilor tineri (a) şi pomilor în plină producţie (b); după Cepoiu,
2000
Normarea producţiei de fructe este o lucrare aproape obligatorie
pentru a obţine fructe de calitate, mari, uniforme ca mărime şi bine colorate.
Rărirea se poate face manual sau chimic, la 15 – 20 de zile de la legarea
fructelor prin stropiri cu soluţii de Ethrel sau Sevin. La rărirea manuală se
lasă de regulă un fruct la 12 – 15 cm distanţă unul de altul. Sunt şi soiuri
(Elberta, Flacăra) care îşi reglează singure încărcătura de fructe.
În unele ţări unde este asigurată valorificarea superioară a fructelor se
practică cultura protejată a piersicului.
187
11.6.2. Importanţa culturii caisului
Cultura caisului este una dintre cele mai valoroase şi mai rentabile
culturi pomicole. Aceasta se datorează, în special, gustului excelent, aromei
specifice, inconfundabile şi foarte plăcute a fructelor, consistenţei fine şi
suculenţei pulpei care are o savoare deosebită. Caisele se consumă în primul
rând în stare proaspătă, dar şi sub formă de preparate ca: dulceţuri, gemuri,
marmelade, compoturi, jeleuri, nectar, deshidratate, distilate.
Principalele componente ale fructelor sunt redate în tabelul
11.10.Miezul dulceag al sâmburilor este folosit în cofetării şi la extragerea
unui ulei special.Coaja tare a sâmburilor de caise se foloseşte la prepararea
cărbunelui, tuşului sau a unor vopsele speciale. Caisele proaspete au acţiune
alcalină, reglează pH-ul sucului gastric, sunt mineralizante, tonice,
reconfortante.
188
Portaltoi ai caisului, pot fi în ordine: zarzărul, corcoduşul, prunul
franc, piersicul franc, caisul franc, migdalul, porumbarul. La noi, cel mai des
utilizat este zarzărul, apoi corcoduşul şi prunul franc. Toţi aceştia sunt
înmulţiţi generativ, din sâmburi. În România încă nu s-a obţinut nici un
portaltoi vegetativ pentru cais.
Zarzărul (Armeniaca vulgaris), sau caisul comun, este specia care
înglobează mai multe biotipuri cu fructe mai mici decât cele ale soiurilor de
cais selecţionate şi ameliorate din el. Nu trebuie confundat zarzărul cu
corcoduşul. Zarzărul, fiind unul dintre părinţii caisului, are pomi asemănători
cu acesta la vigoare, configuraţia coroanei, ramuri, frunze, flori, scoarţă,
fructe, etc. Fructele zarzărului sunt şi ele acoperite cu puf, dar sunt mai mici
şi cu calităţi gustative mai reduse decât caisele şi în general au formă sferică.
În România există în cultură, în grădini particulare în special, mulţi
zarzări pe care oamenii îi numesc caişi şi mulţi corcoduşi pe care îi numesc
zarzări.
Ca portaltoi, zarzărul are afinitate bună cu toate soiurile comerciale de
cais. În livadă imprimă soiurilor altoite pe el rezistenţă la secetă, vigoare
destul de mare, rezistenţă la nematozii care atacă rădăcinile, se recomandă
pentru soluri uşoare, nisipoase sau nisipo-lutoase, aerate, fără exces temporar
de umiditate. Imprimă soiurilor un repaus mai scurt crescând pericolul
îngheţurilor de primăvară.
Albe mici este un portaltoi generativ de prun din specia Prunus
insitiţia şi omologat în 1991 la Staţiunea Pomicolă Bihor. Are compatibilitate
cu soiurile cultivate la noi, vigoare mare şi rezistă şi pe soluri mai grele.
Constanţa 14, omologat în 1997 la SCDP Constanţa dintr-un biotip de
zarzăr semiviguros, este rezistent la ger şi la îngheţuri târzii, cu o bună
compatibilitate la soiurile cultivate la noi.
Constanţa 16, omologat în 1997, a fost obţinut tot la Constanţa.
Imprimă soiurilor altoite pe el vigoare ceva mai mare, dar şi precocitate de
rodire şi productivitate.
Caisul franc, reprezintă o serie de puieţi de cais obţinuţi din sâmburii
unor soiuri cu capacitate bună de răsărire în pepinierele pomicole.
Înmulţirea portaltoilor de cais trebuie să aibă în vedere faptul că există
soiuri foarte valoroase obţinute în străinătate şi care nu au compatibilitate la
altoire decât pe portaltoi proveniţi din genul Armeniaca. Acestea nu se pot
altoii pe corcoduş sau pe prun franc.
Soiuri de cais
Sunt trei grupe mai importante de formare a soiurilor de cais şi
anume:
grupa soiurilor din Asia Centrală, cu pomi viguroşi, longevivi,
neafectaţi de pieirea prematură, repaus mai lung, rezistenţi la ger, înflorire
mai târzie, fructe mai mici, mai bogate în substanţă uscată şi cu sâmburi mici;
189
grupa soiurilor irano-caucaziene, cu pomi ceva mai puţin viguroşi, mai puţin
longevivi, repaus mai scurt, înflorire târzie, dar sensibili la ger şi îngheţuri
târzii, cu fructe relativ mari, cu pulpă albă sau crem-portocalie şi grupa
soiurilor europene, cu pomi de vigoare mijlocie-mică proveniţi din soiuri
aduse din Asia Mică, autofertili, cu repaus scurt, sensibili la ger, fructe mari
cu pulpă galbenă sau portocalie, foarte bune pentru masă în general, dar şi
pentru industrializare.Din această grupă a soiurilor europene s-au extins şi
soiurile de cais cultivate în România.
Sortimentul de soiuri a fost mai restrâns, dar în ultimii ani s-a
îmbunătăţit considerabil şi cu soiuri autohtone foarte valoroase şi bine
adaptate create în special la Staţiunile Pomicole de la Constanţa şi Băneasa-
Bucureşti (Cociu şi colab. 1992). Din cele peste 25 de soiuri de cais cultivate
în România, în continuare sunt prezentate câteva soiuri cu pondere mai mare
în cultură sau cu perspective de extindere.
NJA 19, soi de origine americană cunoscut din 1970 şi autorizat la noi
în 1991. Pomii sunt viguroşi deosebit de productivi dacă au polenizatori bine
aleşi. Fructele sunt mari (70 – 80 g), cu pieliţă portocalie acoperită cu roşu
spre partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust mediu, fără aromă.
Se coc foarte timpuriu, la jumătatea lunii iunie.
Harcot, soi canadian autorizat la noi în 1991. Pomii sunt de vigoare
mare, rustici şi productivi. Fructele sunt foarte mari (65 – 75 g), uşor turtite,
culoare caracteristică speciei, pulpă fermă, cu aromă şi gust bun. Se coc la
sfârşit de iunie.
Saturn, obţinut la Mărculeşti din hibridarea dintre selecţia Mărculeşti
40 x zarzăr şi omologat în 1979. Pomii sunt de mică vigoare, intră pe rod din
anul 4 de la plantare, sunt autofertili, productivi şi rezistenţi la unele boli.
Fructele sunt mijlocii (40 – 50 g), sferice, uşor alungite, cu pieliţa galbenă-
portocalie pătată cu roşu, pulpa este portocalie, consistentă, gust plăcut,
sâmbure neaderent. Se coc la sfârşitul lunii iunie.
Goldrich, soi american, introdus la noi în cultură în 1991.
Pomii sunt de mare vigoare, fructele sunt şi ele foarte mari (80 – 90
g), pulpă fermă, gust de calitate medie. Se coc la început de iulie.
Cea mai bună de Ungaria, soi provenit din sămânţă şi introdus din
Ungaria în cultură la noi din 1968. Pomii sunt de vigoare medie, precoci şi
productivi. Fructele sunt medii ca mărime, globuloase, pieliţă groasă, galben-
roşcată. Pulpa neaderentă, portocalie, destul de suculentă, gust excelent şi
aromă puternică de caisă. Se coc în prima jumătate a lunii iulie.
Neptun, obţinut la Mărculeşti-Călăraşi din hibridarea între soiurile
Cea mai bună de Ungaria x Pionier (Silistra x Ananas), omologat în 1979.
Pomii sunt de vigoare mijlocie, se pretează la livezi intensive. Fructele sunt
mijlocii spre mari (60 – 70 g), ovoide, pieliţă galbenă-portocalie cu dungi
190
roşii pe partea însorită. Pulpa fructului este galbenă, fermă, suculentă, uşor
acidulată şi aromată. Se coc în a doua decadă a lunii iulie.
Roşii de Băneasa, soi obţinut la SCDP Băneasa-Bucureşti din
hibridarea Cea mai bună de Ungaria x Paviot, în 1982. Pomii cresc moderat,
coroană globuloasă, rodesc din anul 3 de la plantare, productivi, rezistenţi la
ger. Fructele sunt foarte mari (80 g), ovoide, portocalii acoperite cu roşu
aprins. Pulpa este galbenă-portocalie, suculentă, echilibrată la gust, sâmbure
neaderent. Se coc la jumătatea lunii iulie.
Mamaia, soi obţinut tot la Mărculeşti şi omologat în 1975. Pomii sunt
de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodeşte din anul 4 de la plantare.
Fructul este de 50 – 60 g, ovoid spre tronconic, pieliţă roşie-rubinie pe fond
portocaliu uşor lucioasă. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust dulce-
acidulat, plăcut, sâmbure mic (3 – 4 % din greutatea fructului), neaderent la
pulpă. Se coace la sfârşitul lunii iulie.
Selena, soi obţinut la Mărculeşti în 1979, cu pomi de mică vigoare,
rodesc mai mult pe ramuri scurte din anul 3 –4 de la plantare, rezistă destul de
bine la ger şi îngheţuri târzii. Fructele sunt mijlocii, ovoide, uşor turtite,
galbene cu pete roşii pe partea însorită, pulpă deschis-portocalie, gust foarte
plăcut cu aromă fină de busuioc. Fructele se coc la sfârşit de iulie.
Litoral, soi obţinut la Mărculeşti şi omologat în 1982, cu pomi de
mică vigoare ce intră pe rod din anul 4 de la plantare, destul de rezistent la
ger şi îngheţuri târzii. Fructul este mijlociu, alungit-ovoid, pieliţă galben-
limonie cu puncte roşii. Pulpa este galbenă, consistentă, gust plăcut, puţin
aromat. Se coace la mijlocul lui august.
Dintre soiurile de cais cultivate sau recomandate pentru cultură la noi
şi nu mai puţin valoroase decât cele prezentate se mai amintesc: Dacia,
Tudor, Saturn, Venus, Callatis, Excelsior, Comandor, Sirena, Olimp,
Sulmona, Favorit, CR2-63, Sulina.
191
mecanice provocând scurgeri gomoase care dereglează fluxul de sevă ducând
la uscarea parţială a unor ramuri sau chiar a întregului pom (apoplexia
caisului).
Ramurile de rod ale caisului sunt aproape identice cu cele ale
piersicului: ramuri scurte (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi
ramuri anticipate de rod (fig. 11.11.).
192
Fenofazele de creştere şi fructificare sunt asemănătoare cu cele ale
celorlalte specii pomicole, cu o coacere eşalonată a fructelor, iar încheierea
ciclului vegetativ are loc în noiembrie.
193
În general, caisul are boli şi dăunători asemănători cu cei ai
piersicului. Totuşi, se vor prezenta câteva boli şi dăunători consideraţi
specifici şi mai frecvent întâlniţi în plantaţii.
Boli
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerickii) se manifestă sub formă de
pete brune-roşcate cu margini roşcate pe frunze, lăstari şi fructe. Frunzele
cad, lăstarii se usucă, iar fructele au o slabă calitate.
Monilioza (Monilinia laxa) se manifestă pe frunze, pe vârfurile
lăstarilor tineri şi pe fructe. Produce uscarea lăstarilor, mumifierea fructelor.
Florile, chiar şi ramurile atacate se usucă, iar la baza lor apar scurgeri
cleioase. Boala se extinde mult în anii ploioşi.
Făinarea (Podosphaera tridactila) atacă frunzele şi chiar lăstarii tineri
şi se prezintă sub formă de pete albe cenuşii pâsloase care se extind
diminuând intensitatea fotosintezei.
Pieirea prematură a caisului (apoplexia caisului), este de fapt
rezultatul unui cumul de factori biotici şi abiotici.
Simptomele apar sub formă de plăgi pe tulpină, scurgeri gomoase,
îngălbenirea, răsucirea şi căderea frunzelor, creşteri reduse ale lăstarilor.
Un rol hotărâtor în declanşarea bolii îl au oscilaţiile de temperatură
din iarnă, geruri de revenire, răni mari pe tulpină sau la baza ramurilor de
schelet, epuizare după recolte prea mari nesuplinite de fertilizări
corespunzătoare, solurile grele şi reci cu exces de apă, secete excesive,
fertilizări exagerate cu azot care duc la prelungirea perioadei de creştere şi
coacere incompletă a lemnului. Pieirea caisului poate fi cauzată şi de unele
bacterii (Bacterium armeniaca), sau de unele ciuperci parazite ce se
instalează pe pomii epuizaţi, sau de atacul masiv al unor insecte (Cariul
negru).
Alte boli specifice caisului mai sunt: Cancerul bacterian
(Agrobacterium tumefaciens) care atacă rădăcinile provocând tumori
lemnoase, putregaiul alb sau putregaiul fibros al rădăcinilor, care pot produce
putrezirea rădăcinilor în special la pomii tineri.
Dăunători
Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi sunt:
Gărgăriţa fructelor sau viermele fructelor (Rhynchites bacchus), care
depune ouă în fructele aflate în creştere, iar din ouă ies larve ce se hrănesc cu
pulpa fructului şi a sâmburelui provocând căderea prematură. Are o generaţie
pe an şi iernează ca adult.
Cariul scoarţei şi cariul negru, care atacă ramurile debilitându-le până
la uscare, gărgăriţa mugurilor, care provoacă diminuarea mugurilor abia
deschişi, păduchele din San Jose, păianjeni, afide.
În tabelul 11.11. se prezintă programul orientativ de tratamente
fitosanitare recomandate pentru cais.
194
Tabelul 11.11. Tratamente fitosanitare recomandate în livezi de cais (după
Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)
Tratament/feno Boală sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate
fază
1. repaus P. din San Jose, ouă de Oleoekalux 1,5 %, sau oleocarbetox 3
vegetativ afide, acarieni(păianjeni) %, sau Polisulfură de bariu 6 %.
2.3. umflare Ciuruirea bacteriană şi Alcupral 0,3 %, sau Zeamă bordeleză 1
muguri; micotică, antracnoză, ouă % + US1 1,5 %
deschiderea de acarieni
primei flori.
4. la scuturarea Ciuruirea bacteriană şi Fungicid: Dithane 0,3 %, sau Folpan
petalelor micotică, făinare, viermele 0,3 %, sau Vondozeb 0, 2 %, + pt.
fructelor, defoliatoare făinare: Bumper 0,03 %, sau Karathane
0,2 %, + Insecticid: Zolone 0,2 %, sau
Sumi-alpha 0,04 %, sau Decis 0,03 %,
sau Karate 0,02 %.
5.6.7. la interval Ciuruirea bacteriană şi Fungicid + insecticid :(vezi trat. 4.) se
de 10 – 12 zile micotică, făinare, monilie, recomandă alte produse decât cel
unul de viermele fructelor precedente.
altul (la
avertizare)
8.9. la 14 zile Ciuruirea bacteriană şi Fungicid: (vezi trat. 4) +Insecticid:
după trat.7.(la micotică, , monilie, viermele Reldan 0,15 %, sau Ultracid 0,2 %, sau
avertizare) fructelor, P. din San Jose. Imidan 0,1 % + Acaricid: Mitac 0,2 %,
sau Danirun 0,06 %.
10. înainte de Monilie Fungicid. (vezi trat. 4.)
recoltare fructe
11. după căderea Ciuruirea bacteriană şi Fungicid cupric: (vezi trat. 2.) + US1
frunzelor micotică, antracnoză, ouă 1,5 %
de acarieni
195
Înfiinţarea livezilor de cais se face cu material săditor autentificat,
obţinut în pepiniere autorizate. După amenajarea şi pregătirea terenului se
recomandă ca plantarea să se facă toamna după intrarea în repus a pomilor,
până la apariţia îngheţurilor. Plantarea de primăvară se face numai când din
diferite motive nu s-a putut planta în toamnă.
Deşi soiurile de cais sunt în general autofertile este bine dacă se
plantează în aceeaşi parcelă 2 – 3 soiuri cu înflorire în aceeaşi perioadă şi cu
coacere eşalonată.
Distanţele de plantare diferă în primul rând după forma de coroană pe
care dorim s-o formăm, diferenţele de vigoare dintre diferitele soiuri cultivate
sunt destul de mici. Se recomandă distanţe de 5,0 – 5,5 m/4,5 – 5 m, la
coroana tip Vas sau Piramidă întreruptă şi distanţe de 4,5 – 5 m/ 2,5 – 3 m, la
coroana tip Ypsilon sau Cordon vertical.
Fertilizarea caisului este foarte importantă, acesta necesitând soluri
fertile. În plantaţiile tinere se recomandă aplicarea anuală a unor doze de 60
kg N, 40 kg P, 50 kg K s.a./ha. În livezile pe rod se recomandă doze anuale de
100 kg N, 50 kg P, 120 kg K,s.a./ha, asociate cu 30 – 40 t/ha de gunoi, la 3
ani. Se pot aplica doze suplimentare de fertilizare foliară sau fertirigare care
aduc sporuri semnificative de producţie (în special pentru calitatea fructelor).
Dozele pentru fertilizare sunt desigur orientative, ele se adaptează în funcţie
de analiza agrochimică a solului respectiv şi de diagnoza foliară.
Irigarea caisului este obligatorie ţinând cont şi de faptul că acesta este
cantonat în zone unde precipitaţiile sunt reduse. Deşi este o specie rezistentă
la secetă, caisul are un consum mare de apă. Irigaţia aplicată corespunzător
poate aduce sporuri de producţie de peste 50 %, (Ionescu, 1984).
Asigurarea unui regim hidric aproape de optim în sol necesită
aplicarea unor norme de udare dese, dar cu cantităţi destul de mici de apă
pentru a evita eventualul exces de umiditate ce ar apărea dacă intervin ploi
mari.
Tăierile se recomandă să se aplice primăvara înaintea intrării în
vegetaţie a pomilor. Tăierile de formare a coroanei trebuie să ţină seama de
specificul caisului de a creşte intens în primii ani. Intervenţiile în coroană
sunt mai mult pentru a direcţiona creşterile şi de a profita de ramurile
anticipate ce ajută la formrea mai repede a coroanei.
Formele de coroană recomandate pentru cais sunt Vasul ameliorat,
Piramida etajată, iar în plantaţii de mare densitate Ypsilonul, Cordonul
vertical, Palmeta cu braţe oblice. Tăierile de fructificare se aplică ramurilor
de rod astfel: buchetele de mai epuizate se elimină înlocuindu-le cu altele
tinere, ramurile mijlocii şi lungi degarnisite se scurtează, iar celelalte se
răresc la 15 – 20 cm una de alta. Ramurile de semischelet de peste 4 – 5 ani
se scurtează sau se elimină înlocuindu-le cu altele tinere (fig. 11.12.). Tăierile
în uscat trebuie susţinute şi de tăieri în verde, arcuiri, palisări, pliviri de lăstari
196
care stimulează fructificarea şi elimină creşterile inutile. Caisul răspunde
favorabil la tăieri de regenerare parţială a coroanei care întineresc
formaţiunile îmbătrânite sau epuizate.
Figura 11.12. Tăieri de fructificare la cais; Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor
(după Cepoiu, 2000)
197
Migdalul este una dintre cele mai vechi specii pomicole luate în
cultură. Imperiul Roman a contribuit mult la răspândirea lui în Italia, Spania,
Franţa, Peninsula Balcanică. Migdalul provine dintr-un areal geografic ce
cuprinde Asia Mică, Iran, Afganistan, Crimea, nordul Africii, unde mai creşte
spontan şi astăzi.
Înrudit cu piersicul şi caisul, migdalul face parte din familia Rosaceae,
subfamilia Prunoideae, genul Amygdalus care cuprinde aproape 40 de specii
dintre care cea mai importantă este specia Amygdalus comunis (migdalul
comun).
În prezent, migdalul se cultivă pe toate continentele, dar suprafeţe mai
mari de cultură se găsesc în ţările din jurul Mării Mediterane, America de
Nord şi Centrală, Asia Mică. Producţia cea mai mare de migdale se realizează
în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Ex-Jugoslavia, Grecia, Bulgaria,
Franţa), apoi în ţările din nordul Africii, Asia, America.
11.7.2. Importanţa culturii migdalului
Migdalul este apreciat pentru fructele sale, care au o valoare nutritivă
ridicată, conţinând între 32 şi 62 % grăsimi, între 14 şi 38 % substanţe
proteice, între 7 şi20 % hidraţi de carbon, între 2 şi 4 % substanţe minerale
(potasiu, fosfor, calciu, magneziu), vitamina A, PP, B1 şi B2. Miezul de
migdale se foloseşte în consum proaspăt, în cofetării, la fabricarea unor creme
pentru bomboane sau ciocolate, în farmaceutică, în cosmetică, în prepararea
unor băuturi. Substanţa de bază a miezului fructelor o constituie amigdalina.
Migdalele în care această substanţă se află în cantitate mai redusă sunt
migdale dulci, iar cele în care amigdalina se află în cantitate mai mare sunt
migdale amare (necomestibile, toxice la consum în stare proaspătă pentru
om). Coaja sâmburilor de migdale se foloseşte la colorarea coniacurilor şi a
vinurilor, sau la fabricarea cărbunelui activ.
11.7.3. Cultura migdalului în România
În ţara noastră migdalul se găseşte cultivat în areal restrâns, în zona de
câmpie din sud şi în interiorul unor podgorii, unde beneficiază de multă
lumină şi căldură în timpul verii şi de ierni blânde. Se pare că a fost adus la
noi de coloniştii greci, apoi de romani. Ca pomi izolaţi, migdalul se întâlneşte
în unele localităţi din Dobrogea, Banat, pe malul Dunării, sau în podgorii ca
Dealul Mare, Tohani ş.a. Suprafaţa cultivată cu migdal este de circa 1000 ha.
Câteva centre de cultură sunt în judeţele: Mehedinţi, Constanţa, Tulcea,
Buzău, Bihor, Prahova.
198
şi miez dulce şi Amygdalus nana, cu pom (arbust) de talie mică şi cu fruct
amar.
Portaltoi ai migdalului pot fi: migdalul franc, piersicul franc, prunul
franc, mirobolanul. În România s-a obţinut şi omologat în 1992 portaltoiul
generativ Felix.
Soiuri de migdal
În lume se cultivă un număr relativ mare de soiuri, având în vedere
ponderea mică a migdalului printre speciile pomicole. La noi în ţară se
recomandă pentru cultură următoarele soiuri: Mărculeşti 2/1 (soi omologat în
1992), Lovrin, Tohani R18, Primorski (soi obţinut în Crimea şi introdus la
noi în 1950), Pomorie (soi bulgăresc cultivat la noi din 1991), Retsou (soi
grecesc cultivat la noi din 1991), Texas (soi obţinut în SUA şi introdus la noi
în 1981), Nikitski, Non pareille, Nec plus ultra, Sudak, Preanîi.
11.7.5. Particularităţi de creştere şi fructificare
Migdalul este un pom asemănător cu piersicul ca mărime, formă
naturală de coroană, ramuri de rod, etc. Portaltoii folosiţi la altoire sugerează
şi configuraţia sistemului radicular. Creşte rapid în primii ani de la plantare şi
este precoce (rodeşte de regulă de la 3 ani). Majoritatea soiurilor sunt
autosterile necesitând plantare în parcelă cu alte soiuri polenizatoare.
Potenţialul productiv este destul de mic (1500 – 4000 kg/ha), dar cultura
migdalului poate deveni rentabilă de la o producţie de 500 kg de miez la
hectar, dacă se valorifică superior. O plantaţie de migdal are rentabilitate până
la 25 – 35 de ani, dar exemplare izolate, bine expuse la soare şi ferite de
îngheţuri pot ajunge la 70 – 80 de ani. Migdalul înfloreşte în acelaşi timp cu
caisul sau puţin mai devreme, dintr-un mugure florifer se deschide o singură
floare cu petale mari, albă, parfumată, hermafrodită, ce se polenizează
entomofil sau anemofil; fazele de vegetaţie sunt asemănătoare cu cele ale
celorlalte specii pomicole, fructele se coc în general în septembrie şi început
de octombrie, iar ciclul vegetativ îl încheie odată cu caisul sau piersicul.
11.7.6. Particularităţi ecologice
Migdalul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, întrecând din
acest punct de vedere toate speciile pomicole cultivate în climatul temperat,
necesitând cele mai multe ore de strălucire a soarelui. Zonele favorabile
pentru migdal sunt cele care au temperaturi medii anuale de 10,7 –12 ºC şi
chiar mai mult, fără îngheţuri târzii de primăvară.
Faţă de sol pretenţiile sunt moderate, putând fi cultivat pe soluri
uşoare, profunde, permeabile şi aerate, dar şi pe soluri scheletice, pietroase.
Cerinţele faţă de apă sunt de asemenea destul de reduse, acesta rezistând la
stres hidric mai ales când este altoit pe migdal franc. Nevoia de apă este mai
acută în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
199
11.7.7. Bolile şi dăunătorii migdalului sunt aproximativ aceeaşi cu
cei ai piersicului sau caisului, iar tratarea acestora se poate face cu aceleaşi
produse recomandate şi în aceleaşi faze fenologice ca la cais sau piersic.
11.7.8. Particularităţi tehnologice
Înfiinţarea plantaţiilor de migdal se face cu material săditor obţinut în
pepiniere pomicole, iar plantarea poate fi toamna devreme (început de
noiembrie) sau primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. În ambele
cazuri trebuie avut în vedere că pomii se deshidratează repede şi nu se scot
din pepinieră decât în ziua plantării. Distanţele de plantare recomandate sunt
de 4,5 m – 5 m/ 4,0 m - 4,5 m, în funcţie de vigoarea portaltoiului folosit.
Pentru pomi izolaţi se recomandă altoirea la locul definitiv.
Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat, ogor cu
alte plante intercalate în primii ani de după plantare, apoi se practică
înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi ca la celelalte specii
pomicole.
Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte în funcţie de
fertilitatea solului respectiv. Specific este faptul că fosforul şi potasiul bine
asigurat în sol determină o mai bună acumulare a substanţelor grase şi
proteice în miezul migdalelor.
Irigarea migdalului se face cu doze moderate de udare, care să asigure
în sol o umiditate de 45 – 55 % din IUA. Momentele critice pentru apă sunt:
legarea fructelor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor.
Tăierile. Forma de coroană cea mai potrivită pentru migdal este Vasul
ameliorat sau Piramida etajată. (fig. 11.13.).Tăierile de rodire constau în
rărirea ramurilor mixte de rod şi a salbelor, iar buchetele de mai se lasă
aproape intacte timp de 3 – 4 ani după care se înlocuiesc cu altele tinere.
a) b)
Figura 11.13. Migdal înainte de tăiere (a) şi după tăiere (b)
200
11.7.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor
Recoltarea se efectuează atunci când mezocarpul se usucă, crapă şi se
poate desprinde uşor. Recoltarea se face prin scuturare manuală sau
mecanică. Fructele se decojesc şi se pun la uscat în adăposturi aerisite.
Decojirea este obligatorie, deoarece miezul se poate înnegri şi deprecia
calitativ până la compromiterea totală. Fructele decojite se sulfitează cu fum
de pucioasă 15 – 20 minute, se usucă şi se ambalează în saci de pânză, care se
depozitează pentru păstrare în magazii uscate şi aerisite la temperaturi de 12 -
16ºC.
CAPITOLUL XII
202
-Centrul Gorj, cu soiurile: Novaci, Peştişani, Şuşiţa, cu productivitate
bună, fructe mai mici (10 – 12 g) şi tolerante la boli.
-Centrul Argeş, cu soiurile: Jupâneşti, Bratia, Roxana, Muscelean, de
mărime medie (12 – 16 g), 45 – 59 % miez, productive şi cu calităţi gustative
superioare.
-Centrul Vâlcea, cu soiurile: Valcor, Valrex, Valmint, care au fructe
mijlocii spre mari, formă ovoidă, sunt mai timpurii şi productive.
-Centrul Iaşi, cu soiurile, Miroslava, Velniţa, Anica, soiuri cu fructe
mari, ovoide, 45 – 55 % miez de calitate foarte bună.
203
Precocitatea nucului este o problemă pentru cultivatori şi amelioratori.
Nucul este cea mai tardivă specie pomicolă din zona temperată, dar
compensează prin longevitate. Nucii altoiţi cu soiuri mai precoce produc
primele fructe la 4 – 5 ani de la plantare, rodesc profitabil după 12 – 15 ani şi
maxim după 15 – 20 ani. Nucii nealtoiţi, spontani, rodesc după 7 – 8 ani, dar
sunt mai longevivi.
O plantaţie de nuci altoiţi poate trăi şi produce rentabil peste 70 – 80
de ani, iar nucii nealtoiţi depăşesc 100 de ani; exemplare izolate de nuc, dacă
beneficiază de condiţii favorabile, trăiesc chiar peste 200 de ani.
a) b)
Figura 12.1. Lăstar de nuc cu flori mascule (a) şi cu flori femele (b).
204
Cerinţele faţă de apă sunt mari, consumul de apă este pe măsura
vigorii lui, nucul se comportă bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 –
800 mm, dacă sunt bine distribuite în perioada de vegetaţie.
Având un sistem radicular destul de profund, nucul rezistă la deficitul
de apă din sol, dar nu de lungă durată, iar excesul prelungit de apă este greu
tolerat.
Solul preferat de nuc este cel profund, cu textură mijlocie sau uşoară,
permeabil pentru apă şi aer, cu pH de 6,0 – 7,5. Pe solurile subţiri, pe pante
mari, nucul creşte mai puţin şi rodeşte slab scurtându-şi viaţa.
205
12.1.8. Particularităţi tehnologice
Pentru înfiinţarea unei plantaţii de nuc se alege un teren care să nu fi
fost plantat anterior tot cu pomi şi în special tot cu nuc, să fie plan sau cu
pantă de până la 10 % şi cu expoziţie, de preferinţă sudică. După pregătirea
terenului se plantează, de regulă toamna, după intrarea în repaus, pomi altoiţi
la distanţe de 9 m/8 m, sau 10 m/9 m, sau 12 m/10 m, în funcţie de vigoarea
soiului şi a portaltoiului folosit. În unele ţări ca S.U.A., Germania, Franţa,
unde sunt soiuri cu creştere verticală şi rodire pe ramuri scurte, se pot planta
nuci la distanţe de 7 m/7 m, sau 8 m/8 m.
De menţionat este faptul că la plantare, coletul trebuie să rămână la
suprafaţa solului pentru a fi ferit de atacul bacteriei Phitophtora.
Se pot înfiinţa plantaţii (pomi izolaţi în special) şi prin seminţe (nuci),
dar nu vor fi descendenţi care să producă fructe identice cu cele care se
însămânţează, nici pomi uniformi ca vigoare sau producţie de fructe.
Lucrările de întreţinere a solului în livezile de nuc sunt asemănătoare
cu cele recomandate şi pentru alte specii pomicole. Se recomandă întreţinerea
ca ogor lucrat în primii ani de la plantare şi culturi intercalate până când
pomii îşi dezvoltă coroanele, apoi se înierbează intervalele dintre rânduri, sub
pomi rămânând o bandă de ogor erbicidat sau lucrat.
Fertilizarea trebuie să ţină seama de faptul că nucul este mare
consumator de azot în primii ani când creşte intens, apoi, după intrarea pe rod
creşte consumul de fosfor şi potasiu. Nucul consumă şi mari cantităţi de
microelemente (B, Zn, Mg, Fe). Fertilizările se fac în funcţie de analiza
chimică a solului.
Irigarea nucului este necesară acolo unde se manifestă deficit
prelungit de umiditate în sol. Chiar dacă sistemul radicular este destul de
dezvoltat, este şi un mare consumator de apă, recomandându-se irigări de
suplinire asociate cu fertirigări cu microelemente solubile.
Tăierile de formare a coroanei pomilor se execută primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Coroanele recomandate pentru nuc sunt Vasul
ameliorat sau Piramida neetajată. Operaţiile de tăiere pentru formare constau
în scurtări sau răriri care să permită proiectarea scheletului pomului. În
general aceste tăieri sunt destul de reduse deoarece nucul creşte aerisit în mod
natural, cultivatorii trebuind doar să rectifice unele creşteri (fig. 12.2.).
Tăierile de întreţinere necesită de asemenea puţine operaţii şi acestea
constau în suprimarea unor ramuri concurente sau lacome, scurtarea semi-
scheletului acolo unde este necesar pentru a stimula mai multe creşteri cu
diferenţiere de muguri femeieşti. Nucul suportă şi tăieri de regenerare dacă
acestea se fac treptat pe porţiuni din coroană, iar rănile mai mari se ung cu
mastic.
206
Figura 12.2. Formarea coroanei tip Vas la nuc; (după Mihăescu,
1977)
207
12.2.2. Importanţa culturii alunului
Alunul este important în primul rând datorită compoziţiei chimice
bogate a fructelor sale, în special grăsimi (58 – 62,7 %) şi proteine (12,6 – 16
%). Pe lângă aceasta alunele mai conţin 12 –13,7 % glucide, 7 – 12 % apă,
636 mg % potasiu, 156 mg % magneziu, 226 mg % calciu, 333 mg % fosfor,
3,8 mg % fier, vitamina E, B1, PP.
Alunele se consumă în stare proaspătă, în industria farmaceutică, la
prepararea dulciurilor, produselor de cofetărie. Uleiul de alune este apreciat în
pictură, la fabricarea lacurilor şi a produselor cosmetice. Alunul, prin unele
varietăţi ale sale poate fi plantă ornamentală în parcuri şi grădini, sau cultură
de stabilizare a unor terenuri expuse la eroziune, alunecare.
208
Numărul de soiuri de alun cunoscute în lume este destul de mare (peste
200), dar în România sunt recomandate pentru cultură numai câteva soiuri:
Cozia, Romavel, Vâlcean 22, Uriaşe de Halle, Tonda romana, Tonda
gentile, Lambert, Daviana.
Romavel, soi obţinut din hibridarea soiului U. De Halle cu amestec de
polen, a fost omologat în 1978. Plantele sunt viguroase, drajonează mediu,
prezintă un port semierect, sunt precoce, productive, rezistente la boli.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, cu randament bun în miez şi se coc la
început de august.
Tonda romana, soi de bază în Italia unde a fost creat, cu plante mijlocii ca
vigoare, precoce, productive, fructe sferice, medii ca mărime (2,5 – 3 g),
45 % randament în miez, se coc în prima decadă a lunii septembrie.
Vâlcea 22, soi omologat la SCDP Vâlcea în 1980, cu plante de talie mică,
drajonează mult, se pretează la culturi cu densitate mare, se recoltează
uşor, sunt precoce şi productive. Fructele sunt mari (3,5 – 4 g), sferice, au
45 % randament în miez, se coc la început de septembrie.
Cozia, soi omologat în 1978 şi obţinut din hibridarea soiului Uriaşe de
Halle, cu plante de talie mare, drajonează mediu, rodesc constant. Fructele
sunt foarte mari (4 – 4,5 g) cu miez de 2 g şi se coc tot la început de
septembrie.
Uriaşe de Halle, soi produs şi foarte mult cultivat în Franţa, dar şi în
Germania. Plantele sunt mari, port erect şi drajoni puţini, productive,
rezistente la bacterioză. Fructul este mare (3,5 – 4 g), alungit, se coace la
sfârşit de septembrie.
209
Tufa, în ansamblu, trăieşte şi rodeşte bine 40 – 50 de ani (C. Colurna
trăieşte peste 100 de ani). Intrarea pe rod are loc după 3 – 4 ani de la
plantare, cu producţii de 1 –2 kg/ plantă, după 8 –10 ani producţia
ajungând la 3 - 5 kg/plantă.
a) b)
Figura 12.3. Ramuri de rod la alun, ramuri scurte (a) şi ramuri mijlocii şi lungi (b)
Mugurii alunului sunt de trei feluri (ca la nuc): muguri vegetativi, muguri
floriferi masculi (amenţi) şi muguri micşti femeieşti (din care porneşte un
lăstar mic şi florile femeieşti, viitoarele alune. Dintr-un mugure mixt se
deschid de regulă 2 –5 flori, respectiv fructe (fig. 12.4.). Florile sunt
unisexuate, monoice. Alunul este autofertil sau parţial autofertil, dar este
bine dacă se cultivă alăturat cu alte soiuri pentru sporirea polenizării şi
asigurarea unei producţii constante. Alunul îşi începe ciclul vegetativ
foarte devreme, la începutul lunii martie înfloreşte, iar primele care se
deschid sunt florile bărbăteşti.
210
12.2.6. Particularităţi ecologice
Alunul spontan este o plantă rustică cu o plasticitate ecologică destul de
mare. Soiurile cultivate sunt mai pretenţioase, cerând terenuri expuse mai
bine la lumină, cu umiditate atmosferică ridicată şi climat răcoros. În
perioada de repaus suportă geruri de - 30°C, dar după pornirea în
vegetaţie, temperaturi de (-8) – (-10)°C pot distruge florile compromiţând
recolta. Temperaturile crescute din vară, cu durată mare şi asociate cu
umiditate atmosferică scăzută, sunt greu suportate de alun.
Faţă de apă, alunul are cerinţe relativ mari, fiind cantonat în mod natural în
zonele cu precipitaţii anuale cuprinse între 700 şi 1000 mm. Nu suportă
însă excesul de umiditate în sol, preferând terenurile scurse, cu pante
expuse la lumină şi căldură.
Se poate cultiva pe o gamă variată de soluri, dar cele mai bune sunt cele cu
textură medie, permeabile pentru apă şi aer, cu pH de 5,5 – 7,8, iar
conţinutul de calcar să nu depăşească 10 –12 %.
213
12.3.4. Particularităţi biologice
Castanul cu fructe comestibile face parte din familia Fagaceae, genul
Castanea care cuprinde circa 9 specii din care în cultură sunt luate numai 5:
Castanea sativa (castanul dulce comun) din care provin soiurile
europene; Castanea japonica, cu fructe mari, ce stă la baza soiurilor
japoneze; Castanea americana, de talie mare, din care s-au selecţionat
soiurile americane; Castanea pumila, de vigoare mică şi fructe foarte dulci,
originar din Ameria de Nord şi Castanea mollisima (castanul chinezesc)
asemănător cu cel european.
O rudă a castanului comestibil, cu care acesta nu trebuie confundat,
este castanul ornamental (Aesculus hippocastanus), care se găseşte în parcuri
sau grădini particulare şi care are fructe (castane) necomestibile.
Ca portaltoi pentru castanul comestibil se folosesc puieţi de castan
crescuţi din sămânţă (castană), dar pentru a obţine uniformitate şi afinitate la
altoire cu alte soiuri se selecţionează biotipuri care să îndeplinească aceste
calităţi. La noi în ţară s-au selecţionat astfel de portaltoi, cum sunt Iza, Mara,
Gureni.
Soiuri de castan cu fructe comestibile
Pentru fiecare ţară cultivatoare de castan comestibil, sau pentru fiecare
zonă de cultură cu anumite condiţii pedoclimatice s-au creat şi selecţionat
soiuri sau biotipuri care să fie adaptate condiţiilor specifice locale. Astfel,
pentru România, sortimentul recomandat, este alcătuit din 7 soiuri: Tismana,
Polovragi, Prigoria, Iza, Mara, Gureni, Hobiţa. În continuare se prezintă
câteva caractere ale unora dintre aceste soiuri.
Prigoria este un hibrid natural omologat în 1983, cu pomi de talie
mijlocie, coroană conică tipică speciei, rezistenţi la secetă, ger şi la boli
specifice. Fructele sunt grupate câte două în involucru şi au o greutate medie
de 12 – 13 g, de formă semisferică, rotunjită, cu miez alb-gălbui, dulce. Se
coc la sfârşit de septembrie.
Tismana, hibrid natural selecţionat în Gorj în 1982. Pomul este
mijlociu ca vigoare, coroană globuloasă, rezistent la ger, cu tendinţa de a
forma tufe. Fructele sunt mijlocii ca mărime (12g ), câte trei în involucru, de
culoare castanie-închisă, lucioase, miez gălbui cu gust dulce. Se coc la
mijlocul lui septembrie.
Polovragi este tot un hibrid natural selecţionat în Gorj, în 1979, cu
pomi de vigoare mijlocie, coroană conică, rezistent la ger şi la boli. Fructele
sunt foarte mari (20 g), câte un fruct în involucru, cu coaja netedă, lucioasă şi
miez gălbui, bun la gust. Se coc la jumătatea lunii septembrie.
Hobiţa, hibrid natural selecţionat în Gureni-Gorj, cu pomi de talie mai
mică, rezistenţi la boli, productivi. Fructele sunt mici spre mijlocii (7 – 10 g),
214
coaja este subţire, pubescentă, miezul este gălbui cu gust foarte plăcut. Se coc
la început de octombrie.
215
Faţă de căldură pretenţiile sunt moderate, el creşte bine în areale cu
temperaturi medii anuale cuprinse între 9 şi 10ºC, dar cu ierni mai blânde
nerezistând la geruri mai mari de – 23 – 24ºC.
Necesarul de apă este mare, castanul preferând zone cu precipitaţii de
800 – 1000 mm pe an şi destul de uniform repartizate.
Castanul nu suportă solurile grele, impermeabile pentru apă şi aer,
sărăturate sau calcaroase. Se recomandă cultura pe soluri profunde bine
aerate, chiar cu pH puţin acid.
216
pomilor cu unele răriri sau eliminări de ramuri uscate sau debile. Rănile
accidentale ale unor ramuri mai groase se ung obligatoriu cu mastic.
Producţia de fructe se ridică la 10 – 15 kg/pom la 8 – 10 ani de la
plantare, apoi creşte la 30 –50kg/pom la 15 – 20 de ani şi ajunge la 150 – 200
kg/pom la peste 40 de ani.
CAPITOLUL XIII
217
zaharuri şi unele minerale, ce pot fi consumate cu plăcere direct din pom
(fructele sunt foarte perisabile).
Dudul este apreciat pentru calitatea lemnului său de esenţă tare folosit
pentru fabricarea diferitelor obiecte de mobilier, a butoaielor pentru păstrarea
băuturilor alcoolice, a roţilor, instrumentalor muzicale. Este un pom
ornamental mai ales prin unele varietăţi ale sale cu coroană pletoasă, sau
piramidală, se plantează pe diferite aliniamente, garduri vii, perdele de
protecţie.
218
o tufă joasă, în funcţie de specia din care provine. Sistemul radicular este
destul de viguros şi bine ancorat în sol, coroana este globuloasă. Selecţia
soiurilor are în vedere în primul rând calitatea şi cantitatea de frunze ce se pot
recolta pentru hrana viermilor de mătase.
Dudul este o plantă ce se regenerează foarte uşor, motiv pentru care se
pretează la tăieri în verde anuale repetate ale coroanei pentru producţia de
frunze. Florile dudului sunt unisexuat dioice, mai rar monoice, aşa se explică
faptul că unele plante au fructe , iar altele nu au. Fructul dudului este o
polinuculă (dudă sau agudă), de 2 – 4 cm, cilindrică sau ovală. Prima
producţie de frunze se poate recolta la 2 – 3 ani de la plantare, iar durata de
exploatare a unei plantaţii de duzi este de 15 – 20 de ani în cultură intensivă şi
de peste 40 de ani în cazul creşterii libere.
13.1.6. Particularităţi ecologice
Dudul este o plantă iubitoare de căldură. La noi în ţară se comportă
bine în zonele de sud şi sud-vest unde iernile sunt mai blânde şi verile calde.
Circulaţia sevei începe la peste 6 – 8ºC, iar dezmuguritul la 12ºC. Rezistă
bine le ger, până la –27, – 30ºC. Ca arbore are cerinţe mari faţă de lumină, dar
în plantaţii de mare densitate cu tufe de talie joasă suportă şi condiţii de
semiumbră. Cele mai mari producţii se obţin de la duzii plantaţi pe soluri
profunde, permeabile, cu textură mijlocie şi fertilitate bună. Deşi suportă bine
stresul hidric, dudul este un mare consumator de apă, necesitând menţinerea
în sol a unei umidităţi de peste 50 % din CC a solului. Excesul temporar de
umiditate în sol produce însă asfixierea rădăcinilor.
13.1.7. Boli şi dăunători ai dudului
Plantaţiile de dud pot fi atacate de unele boli sau dăunători cum sunt:
Bacterioza (Pseudomonas mori) este o boală ce se manifestă pe
frunze, sub formă de pete închise la culoare. Frunzele se depreciază calitativ
şi cad prematur. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 %, în
vegetaţie şi 2 % în repausul vegetativ.
Pătarea brună (Mycospherela mori) apare tot pe frunze ca pete negre
cu mijlocul albicios, provocând îngălbenirea şi căderea frunzelor atacate.
Combaterea se face cu acelaşi tratament ca la bacterioză.
Făinarea (Uncinula mori) atacă frunzele şi lăstarii tineri în special în a
doua parte a vegetaţiei. Se combate prin stropiri cu fungicide: Topsin. 0,1 %,
sau Karathan 0,1 %, sau Zeamă sulfocalcică 2 %.
Omida păroasă (Hyphantria cunea), omidă foarte polifagă ce poate
provoca desfrunzirea plantelor netratate. Se combate cu insecticide ca: Ecatox
0,08 %, sau Wofatox 0,1 %.
219
Păianjenul roşu (Tetranycus urticae) se instalează pe dosul frunzelor
sugând seva şi stânjenind fotosinteza. Se tratează cu acaricide: Acarin 0,2 %,
sau Polacaricidol 0,25 %.
13.1.8. Particularităţi tehnologice
Plantaţiile de dud se înfiinţează de regulă toamna după intrarea în
repaosul vegetativ cu material săditor obţinut prin altoire, prin butaşi sau prin
marcotaj, în pepiniere specializate. Pentru producţia de frunze destinate
hrănirii viermilor de mătase, plantaţiile de dud pot fi:
-plantaţii de mare densitate, cu material săditor de talie mică, condus
ca tufă joasă, plantat la distanţe de 3/1 m, caz în care producţia de frunze
începe din anul 2 de la plantare, iar plantaţia durează 15 – 20 de ani.
-plantaţii de medie densitate, cu distanţe de plantare de 3 m/2 m şi
plante conduse cu trunchi mic (40 – 50 cm), caz în care producţia de frunze
începe la 4 – 5 ani şi plantaţia durează peste 30 de ani.
-plantaţii tip pajişte, cu plante pitice, plantate la distanţe de 1 m/1 m,
cu prima producţie de frunze la 2 ani de la plantare şi durată de exploatare de
10 - 15 ani.
Tăierile încep din anul plantării prin scurtarea la 1 – 2 ochi a vergilor,
iar în anul 2 se obţine prima producţie de frunze. Acest sistem de tăiere se
aplică anual în perioada mai-iunie, dudul având tendinţă permanentă de
regenerare îşi reface rapid creşterile în coroană. Se recomandă tăierea
integrală a lăstarilor, astfel producţia de frunze este mai mare, iar refacerea
este uniformă şi rapidă. (fig. 13.1.).
a) b)
Figura 13.1. Tăieri de formare a coroanei (a) şi de producţie de frunze (b) la dud
220
În plantaţiile intensive de dud, lucrările solului sunt asemănătoare cu
cele din orice plantaţie de pomi.
Fertilizările sunt necesare şi se aplică în funcţie de compoziţia chimică
a solului, ţinând cont că dudul are nevoie de mai mult azot pentru a-şi reface
periodic aparatul foliar. Este recomandată şi fertilizarea suplimentară foliară
care aduce sporuri semnificative de producţie de frunze, grăbind creşterea şi
refacerea acestora.
Irigarea este benefică în special pe solurile nisipoase şi unde repartiţia
precipitaţiilor, în special în prima parte a perioadei de vegetaţie, este
necorespunzătoare.
222
cultivaţi la noi dau două recolte pe an; una în iulie şi a doua în septembrie,
care nu ajunge la maturitate decât în anii cu toamne călduroase.
Fructele din recolta de vară se formează pe ramurile din anul
precedent, iar cele din recolta de toamnă se formează pe lăstarii în creştere.
Pe aceşti lăstari nu se formează numai fructele care se coc toamna, ci şi
mugurii floriferi pentru recolta din vara următoare.
a b
Figura 13.2. Ramură cu muguri floriferi (a) şi fruct de smochin (b).
223
Faţă de apă smochinul este pretenţios. Ţinând seama că este cantonat
în climă mai caldă, evapotranspiraţia este intensă şi consumul de apă este
ridicat necesitând irigare.
224
pierderile neproductive de apă şi pentru a menţine în sol o stare de umiditate
de peste 60 % din CC.
Pe timpul iernii, tufele de smochin trebuie protejate de îngheţ prin
aplecarea lor către sol şi acoperirea cu pământ, resturi vegetale (atenţie la
rozătoare), sau folie de polietilenă care să nu atingă direct ramurile
respective.
225
CAPITOLUL XIV
226
suprafeţe mari şi care ar trebui să se asocieze în formarea unor reţele
organizate de producţie şi comercializare a fructelor. Având în vedere
favorabilitatea culturii pe teritoriul României a numeroase soiuri valoroase de
căpşun, cultura acestei specii ar trebui extinsă. Dintre judeţele ţării, cele mai
mari cultivatoare de căpşun sunt: Satu Mare, Maramureş, Bihor, Timiş,
Vâlcea, Argeş, Ilfov, Constanţa, Suceava, Botoşani, dar practic în orice judeţ
există zone pretabile culturii căpşunului.
227
Coral, Real), soiurile cu coacere mijlocie (Aiko, Gorella, Red Gauntlet,
Magic, Răzvan) şi soiurile cu coacere mai târzie (Senga sengana, Sătmărean,
Sunrise).
Premial, soi autohton omologat în 1989 la ICDP Piteşti-Mărăcineni.
Are plante viguroase, răsfirate, rezistente la boli, fructe mijlocii ca mărime
(10 – 13 g), roşii-aprins, fermitatea pulpei medie şi gust bun, reconfortant.
Dintre soiurile înmulţite la noi este primul care se coace.
Real, este un soi autohton obţinut din hibridarea Premial x Brio, în
1998. Plantele sunt viguroase, relativ rezistente la boli, cu fructe mari (14 –
16 g), uniforme, roşii lucioase cu aspect atrăgător şi gust bun. Se coc la 3 –5
zile după Premial.
Coral, soi autohton obţinut din (Sunrise x Gorella) x Earlyglow, în
1993. Plantele sunt viguroase cu port erect, fructe mijlocii ca mărime (11 – 13
g), roşii aprins, cu gust bun, rezistente la putregaiuri.
Aiko, soi originar din California, introdus la noi din 1992. Plantele
sunt mijlocii ca mărime, laxe, forma tufei sferic-turtită. Fructele sunt mijlocii
ca mărime, rezistente la putregaiuri, sfero-conice, roşii aprins cu luciu
pronunţat, pulpă fermă, gust mediocru. Se coc la 10 – 12 zile după Premial.
Magic, soi autohton omologat în 1998, cu plante de vigoare medie, cu
fructe mari (15 g), roşu-aprins, foarte atrăgătoare, pulpă fermă şi gust bun. Se
coc în acelaşi timp cu Aiko.
Red Gauntlet, soi străin cultivat la noi din 1964, cu plante mijlocii ca
vigoare, foarte productive şi rezistente la boli şi ger, rustice. Fructele sunt
mijlocii spre mari, roşii, ferme, cu gust bun, uşor acidulat şi aromat. Se coc la
mijlocul sezonului de căpşuni.
Sătmărean, soi autohton obţinut din hibridarea Red Gauntlet x Totem
şi omologat în 1998. Plantele sunt semiviguroase, destul de rezistente la
putregaiuri, foarte productive, fructe mijlocii, de culoare roşu-închis mat, gust
foarte bun. Se coc către sfârşitul sezonului de căpşuni.
228
jumătate şi calitatea în aceeaşi măsură. În primul an de viaţă, plăntuţele de
căpşun formează o tulpină subterană (rizom) de 0,5 – 1,5 cm aproape de
suprafaţa solului, rădăcini care se prind mai adânc în sol şi o rozetă de frunze.
Până toamna, în vârful tulpinii se formează mugurele florifer, iar la baza
frunzelor din rozetă se formează 2 – 3 muguri vegetativi. În anul al doilea, din
mugurele florifer apare inflorescenţa (fig. 14.1.), iar din mugurii vegetativi
cresc lăstari laterali scurţi (0,5 – 1 cm), în vârful cărora până în toamnă se
formează câte un mugure florifer şi aşa mai departe în fiecare an. După mai
mulţi ani, rezultă o tulpină scurtă, asemănătoare cu vetrele de rod de la măr
sau păr, care îmbătrâneşte planta.
229
deoarece producţia este mică, iar fructele nu au o calitate deosebită,
nejustificând cheltuielile tehnologice de întreţinere.
230
Dintre bolile de altă natură şi dintre dăunătorii cel mai frecvent
întâlniţi în căpşunării, se vor enumera câţiva:
Putregaiul cenuşiu (Botritis cinerea), atacă fructele în special, dar se
manifestă şi pe frunze sau inflorescenţe prin apariţia unui miceliu albicios
care se extinde rapid mai ales an anii ploioşi distrugând organele atacate.
Putregaiul fructelor şi coletului (Phytophtora cactorum), se manifestă
prin întărirea, brunificarea şi mumifierea fructelor sau necrozarea coletului.
Pătarea albă a frunzelor (Mycospherella fragariae), se manifestă prin
pete circulare roşii-violacei care duc la uscarea frunzelor.
Dintre dăunători, cei mai păgubitori sunt: acarianul căpşunului,
gărgăriţa neagră şi gărgăriţa coletului.
În tabelul 14.1. se prezintă momentele şi produsele recomandate
pentru tratamentele fitosanitare din plantaţiile de căpşun.
231
căpşunului necesită spaţii şi dotări deosebite şi urmează o serie de verigi
obligatorii.
Se porneşte de la selecţia clonală (soi sau clonă liberă de viroze), care
apoi se înmulţeşte prin cultură de meristeme in vitro pe suport nutritiv închis
în vase din sticlă în mediu aseptic în camere speciale de creştere, obţinându-
se materialul prebază. Plăntuţele astfel obţinute se plantează în sol sau la
ghivece (in vivo), în spaţiu controlat unde se forţează şi se aclimatizează
rezultând materialul săditor bază, care se plantează apoi în câmp, în culturi de
stoloni (stoloniere) producându-se material săditor certificat, bun pentru
plantare (Isac, 1996).
Căpşunul se poate planta pentru cultură anuală, pentru cultură
multianuală, în câmp liber sau în spaţii protejate (sere, solarii). Pentru orice
tip de cultură din cele enumerate se face mai întâi dezinfectarea solului cu
Heclotox 50 – 60 kg/ha împotriva larvelor cărăbuşului de mai şi cu Nemagon
(400 kg/ha), sau Dazomet (500 kg/ha) împotriva nematozilor. După aceasta
se execută lucrările de fertilizare de bază, de erbicidare cu produse selective
preemergente şi de pregătire a terenului pentru plantare în mod relativ
asemănător celorlalte culturi pomicole (arătura adâncă şi discuirea pentru
mărunţirea şi nivelarea solului).
Plantarea stolonilor se face manual cu plantatorul, sau semimecanizat
cu ajutorul maşinilor care se utilizează şi la plantarea răsadurilor de legume.
Frunzele laterale cu peţiolul mai lung se rup, rădăcinile stolonilor se
fasonează la câţiva centimetri, apoi se mocirlesc şi se plantează cât mai
repede, pentru a evita deshidratarea. Vârful vegetativ al stolonului trebuie să
rămână neacoperit cu sol, iar pământul se presează puţin în jurul rădăcinilor.
Adâncimea de plantare este foarte importantă pentru prindere şi pentru
creşterea ulterioară ( fig. 14.2.). Astfel, dacă plantarea este superficială planta
suferă de lipsă de umiditate, iar dacă plantarea este prea adâncă porneşte mai
greu în vegetaţie.
232
Plantarea pentru cultura anuală se face în lunile iunie-iulie cu
material săditor refrigerat, la distanţe de plantare de 80 – 90 cm între rânduri
şi 25 – 30 cm între plante pe rând pe bilon înălţat.
În anul următor plantele rodesc abundent, iar după aceea se defrişează.
Acest sistem de cultură are avantajul că profită de faptul că în primul an de
rod căpşunul obţine cele mai mari producţii şi fructele cele mai mari, care
ajung la maturitate mai repede. Se poate aplica şi plantarea de primăvară în
zonele cu veri secetoase şi excesiv de calde care determină un procent mare
de goluri în plantaţie.
Plantarea pentru cultura multianuală se poate face toamna,
primăvara, sau în a doua jumătate a verii. Distanţele de plantare între rânduri
pot fi ceva mai mari decât la cultura anuală şi se pot planta în zig-zag câte
două rânduri pe bilon. Plantarea de toamnă trebuie făcută până la mijlocul
lunii octombrie pentru ca până la primele îngheţuri să se realizeze prinderea şi
să-şi dezvolte câteva frunze noi. Plantarea de primăvară (martie-aprilie) se
aplică atunci când nu a fost posibilă plantarea de toamnă.
În anul plantării nu se obţin fructe decât sporadic, dar este indicat să se
rupă eventualele inflorescenţe pentru a nu epuiza plantele şi a le obliga să
crească bine şi să diferenţieze muguri de rod pentru anul următor. Plantarea
din vară, cu stoloni refrigeraţi sau recoltaţi direct din câmp, dă rezultatele cele
nai bune, întrucât plantele au timp să se dezvolte şi să diferenţieze mugurii de
rod până în iarnă, iar în anul următor se obţine o bună recoltă de fructe.
La orice perioadă de plantare trebuie asigurată udarea localizată sau pe
toată suprafaţa, imediat după plantare.
Cultura în tuneluri sau solarii, se practică prin acoperirea cu folie
aşezată pe un schelet metalic sau din alte materiale deasupra fiecărui rând de
plante (tunel), sau deasupra mai multor rânduri (solar) în perioada de până la
înflorit. Aceasta se practică pentru obţinerea mai timpurie a fructelor şi ieşirea
pe piaţă în extra-sezon.
Cultura căpşunului în sere (ca şi cultura legumelor) poate fi, de
asemenea, practicată pentru realizarea maturării fructelor în extra-sezon (cu
50 – 60 de zile înaintea culturii de câmp). Plantarea se face la sfârşitul lunii
noiembrie cu material săditor fortificat prin repicarea din vară a stolonilor,
refrigerare a stolonilor, sau folosirea stolonilor crescuţi la ghivece. In sere,
polenizarea se realizează cu ajutorul stupilor cu albine, sau artificial, prin
jeturi de aer pompat care să mişte inflorescenţele şi să antreneze grăunciorii
de polen de la o floare la alta, sau prin stropiri cu substanţe hormonale.
Cultura în spaţii protejate a căpătat amploare în ţările din vestul
Europei, unde plantarea se face pe medii nutritive aşezate pe suporturi
înălţate, la un metru, pentru a putea fi recoltate mai uşor, iar producţiile
obţinute pe unitatea de suprafaţă sunt foarte mari.
233
Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile anuale de căpşun
constau în menţinerea solului ca ogor lucrat pe toată suprafaţa prin praşile
mecanice repetate şi erbicidări cu produse selective, înlocuirea rapidă (1 – 2
săptămâni după plantare) a eventualelor goluri din plantaţie şi aplicarea
udărilor la momentele când umiditatea solului pe adâncimea de 10 – 30 cm
scade sub 60 - 70 % din CC a solului. În primăvara anului următor plantării,
cultura se greblează pentru strângerea resturilor vegetale uscate, apoi se
efectuează lucrări mecanice şi erbicidări de menţinere a solului ca ogor. Ca o
verigă tehnologică modernă se practică mulcirea (acoperirea integrală a
solului cu folie neagră de polietilenă) care împiedică îmburuienarea şi
menţine umiditatea solului. În cultura clasică, înainte de începerea maturării
fructelor şi după o ploaie sau o udare, se mulceşte solul dintre rândurile de
plante cu paie (5 –8 t/ha) sau alte materiale vegetale uscate pentru prevenirea
murdăririi cu pământ a fructelor şi diminuarea atacului de mucegaiuri. (fig.
14.3.) După ultima recoltare de fructe plantaţia se desfiinţează.
Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile multianuale de căpşun
sunt în general aceleaşi cu cele din cultura anuală cu deosebirea că, după
încheierea ultimei recoltări din anul respectiv se scoate mulciul, se aplică o
praşilă mecanică şi se suprimă stolonii. Apoi până în toamnă cultura se
menţine fără buruieni prin erbicidare şi/sau lucrări repetate ale solului şi
irigări la avertizare. În culturile prea îmburuienate, după ultima recoltare a
fructelor, se poate cosi mecanic cultura pentru a se putea executa mai bine
lucrările de îngrijire. În anii următori lucrările de îngrijire enumerate se
repetă.
Fertilizările sunt obligatorii pentru obţinerea unor producţii de fructe
de calitate şi pentru menţinerea potenţialului productiv pe mai mulţi ani
Dozele de fertilizare se stabilesc în funcţie de starea de aprovizionare
chimică determinată a solului respectiv, dar trebuie să avem în vedere faptul
că rădăcinile căpşunului sunt superficiale şi explorează un volum mic de sol.
De aceea se recomandă fertilizări faziale (fertirigări, fertilizări foliare)
cu doze mici care să nu se piardă în profunzimea solului.
Figura 14.3. Plantaţie de căpşun cu mulci din paie printre rânduri (după
Coman, 1994)
234
14.1.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor
Recoltarea căpşunului este lucrarea cea mai costisitoare, care trebuie
făcută la timp, rapid şi eşalonat în mai multe treceri la fiecare soi în funcţie de
momentul maturării fructelor. Culesul se face numai manual la maturitatea
deplină a fructelor care sunt foarte perisabile. Se recoltează cu o porţiune din
codiţă, fără să fie lovite sau presate, se aşează în ambalaje mici, în strat
subţire, se sortează pe calităţi, se evită expunerea prelungită la soare după
recoltare şi se expediază cât mai repede la pieţele de desfacere. După
recoltare căpşunile se pot păstra câteva zile în condiţii de frig (4 – 5ºC).
Pentru industrializare se pot recolta şi mecanizat dar numai anumite
soiuri cu pulpa tare şi desprindere uşoară. Valorificarea pe piaţă a fructelor nu
reprezintă o problemă dacă acestea sunt de calitate şi corespunzător
prezentate şi ambalate.
235
Cultura acestor două specii este destul de redusă în ţara noastră.
Există suprafeţe restrânse de cultură individuală sau culturi intercalate
printre pomi De asemenea în grădinile particulare, ca grupuri restrânse se
găsesc cultivate plante de coacăz şi mai puţin agriş. Suprafaţa totală cultivată
cu aceste specii este estimată la peste 2 000 ha, iar zonele favorabile culturii
sunt dealurile subcarpatice din sudul ţării, nordul şi estul Moldovei, estul
Transilvaniei.
Soiuri de coacăz
În cultura coacăzului se folosesc soiuri cu fructe negre, soiuri cu fructe
roşii şi soiuri cu fructe albe (aurii). Sortimentul recomandat în România
pentru coacăzul negru cuprinde soiurile: Blackdown, Bogatir, Cotswold cross,
Joseni 17, Negre mari, Record, Tenah, Tinker, Tsema, Amurg, Perla neagră,
Abanos, Ronix.
Pentru coacăzul roşu sunt recomandate soiurile: Abundent, Houghton
Castle, Jonkheer van Tets, Red lake, Roşu timpuriu.
Pentru coacăzul alb este recomandat soiul Mărgăritar.
În continuare se vor descrie caracterele unora dintre soiurile
enumerate mai sus.
Soiuri de coacăz negru:
Tenah, soi olandez introdus la noi în cultură din 1993. Tufa este de
vigoare mijlocie, răsfirată cu tendinţă de aplecare sub greutatea rodului.
Inflorescenţele sunt lungi, cu câte 7 – 14 flori parţial autofertile, fructele
(bacele) sunt mari (1 g) cu pieliţa neagră-albăstruie lucioasă, pulpă fermă,
coacere uniformă pe ciorchine, iar producţia este de 3,5 – 4,5 kg/tufă.
Bogatir, soi rusesc cultivat la noi din 1970, cu tufe viguroase,
răsfirate, globuloase, cu 5 – 10 flori în inflorescenţă, parţial autofertile, bacele
sunt mari, de culoare neagră-lucioasă, suculente, gustoase, cu uşoară aromă
foxată, se coc la început de iulie.
Tinker este un soi englezesc, introdus la noi în 1970, cu tufe viguroase
şi tulpini semierecte, inflorescenţă lungă (10 – 13 flori), bace mijlocii (0,8 –
236
1g), coacere relativ uniformă, productiv, gust mediocru, se coace la început
de iulie.
Record 35, soi creat în 2001 la Fălticeni ca o selecţie a soiului Record.
Tufa este mijlocie ca vigoare, rezistentă la ger, productivă, cu fructe mijlocii,
negre, coacere uniformă, gust bun.
Amurg, soi obţinut la Cluj în 1999, cu tufă de vigoare mare, răsfirată,
cu lăstărire puternică, rezistent la boli, rodeşte din anul 3 de la plantare, este
autofertil. Fructele sunt de mărime medie, cu gust bun, moderat foxat,
ciorchinele este lung şi compact. Se coc după soiul Record.
Ronix, soi, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea Tsema x
Kantata, în anul 2000. Tufele au vigoare mare, răsfirată, globuloasă, lăstărire
mijlocie, foarte productiv (peste 3,5 kg/tufă), fructe mari, cu gust dulce
acidulat foxat, coacere târzie.
Soiuri de coacăz roşu
Roşu timpuriu, soi românesc obţinut prin hibridare în 1972, cu tufă
viguroasă, semierectă, productivă, flori parţial autofertile, rezistent la boli.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, colorate în roşu, lucioase, aromate, foarte
bune la gust. Fructele se coc la sfârşit de iunie.
Red lake, soi american, cultivat la noi din 1967, cu tufe mari,
semierecte, uşor turtite, rezistente la boli, cu flori parţial autofertile. Producţia
de fructe este foarte bună, bacele sunt mici (0,7 g), roşii deschis, pieliţă
transparentă, gust dulce acidulat. Se coc la câteva zile după Roşu timpuriu.
Abundent, soi obţinut la Cluj în 1978, cu tufe mijlocii ca mărime,
globuloase şi rezistente la boli. Soiul este parţial autofertil, foarte productiv,
bace mijlocii, de culoare roşu-aprins, cu gust bun, uşor acidulat.
Soiuri de coacăz alb:
238
coacerea fructelor care se numesc bace, trec de regulă 35 – 45 de zile în
funcţie de soi şi de climă, iar intrarea în repaus începe în luna noiembrie.
Capacitatea de producţie este de 3 – 6 kg/tufă în funcţie de soi; de regulă
coacăzul negru produce mai puţin decât cel roşu, iar o plantaţie de coacăz
este rentabilă 14 – 16 ani.
Agrişul este un arbust ce creşte ca şi coacăzul sub formă de tufă, dar ceva
mai mică (până la 1 m), cu mai multe tulpini arcuite prevăzute cu ghimpi.
El începe să rodească în anul 2 – 3 de la plantare, iar durata medie de
rentabilitate a unei plantaţii este de 12 – 15 ani.
În cadrul tufei rodesc tulpinile de 2 – 6 ani, după care trebuie înlocuite
treptat în aşa fel încât să se găsească în tufă permanent tulpini de vârste
diferite.
Agrişul are muguri vegetativi şi micşti. Din mugurele mixt se formează o
rozetă de frunze şi 2 –3 flori hermafrodite şi autofertile. Agrişul înfloreşte
înaintea coacăzului, iar maturarea fructelor are loc aproximativ în acelaşi
timp cu maturarea coacăzelor. Toate soiurile de agriş sunt autofertile, iar
producţiile ce se pot obţine pe o tufă se ridică la 4 – 6 kg.
239
Coacăzul şi agrişul sunt specii mai puţin atacate de boli sau dăunători
comparativ cu alte specii de cultură pomicolă. Dintre bolile mai frecvent
întâlnite se amintesc: antracnoza (Pseudupeziza ribes), rugina (Puccinia
pringsheimiana), făinarea (Sphaeroteca mors uvae), iar dintre dăunători:
păduchele din San Jose şi sfredelitorul tulpinilor (Sesia).
Programul teoretic de tratamente fitosanitare pentru culturile de
coacăz şi agriş este redat în tabelul 14.2.
240
dotarea necesară (Piteşti-Mărăcineni, Cluj, Bistriţa, Fălticeni, Iaşi, Vâlcea,
Voineşti-Dâmboviţa).
Înfiinţarea unei plantaţii de coacăz sau agriş se face pe un teren
pregătit în acest scop după aceleaşi regulile valabile şi pentru alte specii
pomicole (fertilizare de bază arătură adâncă, discuire, erbicidare
preemergentă) cu butaşi sau marcote de 20 – 25 cm lungime, cu 6 – 8 rădăcini
de peste 10 cm şi 1 – 2 tulpiniţe de 30 – 40 cm, care se plantează de regulă
toamna după intrarea în repaus vegetativ, sau primăvara, la distanţe de 0,8 –
1,2 m pe rând şi 2,5 – 3 m între rânduri rezultând 3000 – 3300 plante /ha (fig.
14.5.). Chiar dacă soiurile sunt autofertile se recomandă plantarea în aceeaşi
parcelă a 2 – 3 soiuri diferite pentru asigurarea unei polenizări mai bune şi
implicit unei productivităţi ridicate. După plantare, se asigură udarea la
groapă sau pe toată suprafaţa pentru realizarea unui procent ridicat de
prindere şi tăierea tulpiniţei (tulpiniţelor) la 10 – 12 cm (3 – 4 ochi).
Figura 14.5. Plantarea şi conducerea tufei de coacăz în primii ani de la plantare (după
Mladin, 1992)
241
sezonului de vegetaţie sunt benefice şi pentru aceste culturi. De asemenea se
pot aplica fertirigări în doze mici şi dese cu elemente minerale solubile în apa
de irigare localizată, instalaţie cu care trebuie dotată plantaţia pentru a obţine
producţii performante.
Forma de conducere a plantelor de coacăz şi agriş practicată mai mult
în România este tufa, care se formează în primii 2 – 3 ani de la plantare până
la intrarea pe rod. În alte ţări se practică şi conducerea plantelor cu un trunchi
mic de 15 – 20 cm din care se ramifică tulpinile purtătoare de rod, ce se susţin
pe spalier cu sârme la 40 – 50 cm de la sol. La conducerea sub formă de tufă,
tulpinile se scurtează după plantare la 15 – 20 cm, iar în anul următor se aleg
2 – 3 tulpini (lăstari), care se scurtează la 3 – 4 muguri pentru a forma tulpini
noi, iar celelalte tulpini crescute se lasă intacte pentru a rodi în anul 3 după
plantare, dând tufa este formată. După 4 – 5 ani de la plantare se elimină
treptat tulpinile îmbătrânite (peste 4 – 5 ani) pentru a avea permanent pe tufe
tulpini de vârste diferite (sub 4 – 5 ani) care să menţină capacitatea de rodire
a tufei.
Tăierea de rodire constă în scurtarea la 25 – 30 cm a lăstarilor prea
lungi şi a ramurilor roditoare care depărtează rodul de baza tufei. Tulpinile
tinere, bine expuse la lumină se menţin întregi, dar se răresc pentru a menţine
un echilibru între creştere şi fructificare pe tufă, ele constituind baza
fructificării (fig 14.6.).
Figura 14.6. Formarea tufelor de coacăz sau agriş (după Mladin, 1992)
242
ajung la 6 – 8 t/ha la coacăzul negru şi la 10 – 14 t/ha la coacăzul roşu. O
astfel de plantaţie este economică până la 13 – 14 ani.
Agrişul se pretează mai puţin la conducerea pe spalier, forma de tufă
sau cu trunchi scurt este condusă după aceleaşi principii ca la coacăz.
Producţiile medii obţinute pe o tufă de agriş sunt de 5 – 6 kg.
243
% substanţe minerale (K, Ca, Mg, Fe), 20 – 30 mg % vitamina C şi alte
vitamine (A, PP, B).
Murele sunt mai sărace în zahăr, fiind mai acidulate, dar mai bogate în
vitamina C (28,6 – 40,8 mg %) şi alte vitamine şi minerale (P, K, Ca, Mg,
Fe,). Fructele se consumă în cea mai mare parte în stare proaspătă, dar şi
prelucrate sub formă de gem, dulceaţă, suc, spume aromate, băuturi,
îngheţate. Murele ameliorează anemia, diareele, anghina. Frunzele şi lăstarii
tineri se folosesc pentru ceaiuri tonice.
244
suculentă, dulce-acrişoară, bună pentru masă, se coc începând din prima
decadă a lunii iulie.
Citria, soi românesc obţinut din hibridarea Cayuga x Orss seedling şi
omologat în 1996. Tufele sunt viguroase, tulpini erecte cu vârful arcuit, fără
ghimpi pe tulpină. Fructele sunt mijlocii spre mari (2,5g), sfero-conice de
culoare galben-portocalie, lucioasă la coacere, pulpă foarte gustoasă. Se
maturează de la începutul lunii iulie.
Star, soi românesc, creat la ICDP Piteşti Mărăcineni în anul 2000, cu
tufa mijlocie ca vigoare, port erect, rezistentă la aplecare sub greutatea
rodului, bună drajonare, autofertil, cu 14 – 16 flori într-o inflorescenţă.
Fructul este de mărime medie (2,5 – 2,8 g), conic, roşu-aprins la coacerea
care începe la sfârşitul lunii iunie şi se eşalonează pe o lună.
În afară de soiurile prezentate se mai recomandă pentru cultură şi alte
soiuri valoroase de zmeur cum sunt: Cayuga, Englezesc A, Malling exploit,
Newburg.
Soiuri de mur
Cele mai multe soiuri de mur sunt cele americane: Comanchee,
Wilson early Darow, Darow, soiuri fără ghimpi şi Thornfree, Thornless
evergreen, Smoothstem, Loganberry, soiuri cu ghimpi, care au pătruns şi la
noi în cultură. Primul soi românesc de mur cu ghimpi este soiul Felix.
Darrow, soi ameican introdus la noi din 1993, cu tufe viguroase, cu
tulpini erecte şi lăstari lungi care trebuie scurtaţi primăvara. Nu necesită
susţinere. Fructele sunt mijlocii ca mărime (4,5 – 5,0 g), conice, negre
lucioase, atrăgătoare, cu pulpa tare, dulce acrişoară, gustoasă. Se coc
începând din mijlocul lunii iulie şi coacerea se eşalonează pe 3 – 4
săptămâni.
Thornfree, soi american introdus în cultură la noi din 1978 când s-au
înfiinţat în România primele plantaţii comerciale de mur. Tufele sunt
viguroase, cu tulpini mai lungi decât la alte soiuri, creştere târâtoare
necesitând susţinere pe spalier. Intră pe rod la 2 – 3 ani de la plantare, precoce
şi productiv. Fructele sunt mari (6g), conic-alungite, negre- strălucitor, gust
acrişor, aromat şi suc intens colorat. Se coc la mijlocul lunii august şi
coacerea se eşalonează până în octombrie.
Felix, soi românesc obţinut la Fălticeni în 2001, cu tufe viguroase,
port erect, ghimpi mijlocii şi creşteri anuale medii. Drajonează slab, rezistent
la ger şi la boli, productiv. Fructele sunt mijlocii, negre, lucioase, echilibrate
la gust. Se coc de la început de august şi coacerea se eşalonează pe o lună.
245
pe ramificaţiile cărora se află flori hermafrodite, autofertile. Fructele
zmeurului sunt polidrupe de culoare roşie sau gălbuie, care la coacere se
desprind uşor de pe receptacul. Zmeurul înfloreşte în două etape mai
distincte: mai-iunie şi august-septembrie la soiurile cu pronunţat caracter
remontant. Capacitatea de producţie este de 5 – 10 t/ha în funcţie de soi şi de
condiţiile tehnologice aplicate.
Mugurii de rod diferenţiază din luna septembrie şi se prelungeşte până
la înfloritul anului următor. Înmulţirea se face prin drajoni, sau prin culturi de
meristeme în condiţii controlate.
Murul, este tot un arbust, cu tulpini mai groase, mai robuste decât ale
zmeurului, cu creştere erectă sau târâtoare, în funcţie de soi. Mugurii
adventivi de pe rădăcini asigură refacerea tufei în fiecare an. Ramurile
(lăstarii) murului pot ajunge la lungimi de 2 – 3 m, au sau nu au ghimpi, tot în
funcţie de soi. Mugurii floriferi cresc axilar şi se găsesc pe tulpinile anuale,
florile sunt hermafrodite şi se deschid pe vârfurile ramurilor laterale crescute
în anul precedent. Fructele sunt polidrupe de culoare neagră-lucioasă sau
mată, iar sămânţa este monospermă. Murul înfloreşte din luna mai până în
august, iar fructele îşi eşalonează coacerea din iulie până în septembrie. Toate
soiurile de mur sunt autofertile şi pot realiza o producţie de 10 – 14 t/ha.
Înmulţirea se face prin marcotaj, drajoni sau butaşi, dar şi prin culturi de
meristeme.
14.3.6. Particularităţi ecologice
Zmeurul, fiind o plantă de altitudini destul de mari, are cerinţe
moderate faţă de temperatură. Arşiţele puternice din vară, însoţite şi de
insuficienţa apei în sol şi în aer, îi sunt dăunătoare; de aceea în zonele
predispuse la astfel de evenimente climatice trebuie să se planteze în condiţii
de semiumbră şi obligatoriu irigat. Producţiile cele mai bune se obţin totuşi
când este cultivat în lumină directă şi cu o tehnologie adecvată de cultură.
Fructele lui sunt mai gustoase şi mai aromate dacă este cultivat în zona
dealurilor mici şi mijlocii decât la câmpie. Dacă lemnul său este bine copt, nu
este afectat de gerurile puternice.
Având un sistem radicular relativ superficial, suportă greu stresul
hidric. Îi sunt necesare irigări dese cu doze mici de apă care să menţină o
umiditate corespunzătoare în stratul superficial al solului unde are distribuită
marea masă a rădăcinilor. Zonele cu precipitaţii anuale de peste 700 – 800
mm sunt cele mai indicate pentru cultura zmeurului. Nu suportă excesul
temporar de umiditate al solului (băltiri). Se poate cultiva şi pe soluri mai
grele dar destul de aerate, menţinute prin lucrări mecanice superficiale
repetate. Preferă însă solurile mijlocii, cu fertilitate naturală bună, cu reacţie
slab acidă (pH de 5,6 – 6,8 ).
Murul, fiind o specie de origine mai sudică decât zmeurul, are cerinţe
mai mari faţă de lumină şi căldură, putând fi cultivat cu succes în zonele de
246
câmpie sau de dealuri joase. Lumina directă, asociată chiar cu temperaturi
destul de ridicate, nu-i dăunează murului. Sistemul radicular al murului este
mai adânc şi mai bine ancorat în sol decât cel al zmeurului, conferindu-i
rezistenţă sporită la stresul hidric. Rezistenţa la ger este diferită în funcţie de
soi şi de provenienţa acestuia, dar majoritatea soiurilor americane cultivate la
noi sunt sensibile la ger. Faţă de fertilitatea solului, murul nu este pretenţios,
crescând chiar şi pe soluri sărace. Asta nu înseamnă că trebuie neglijată total
fertilizarea. Murul creşte bine de- a lungul văilor râurilor, pe soluri uşoare,
subţiri, dar bine drenate şi destul de umede. Pe solurile deosebit de profunde
şi fertile creşte prea abundent în detrimentul fructificării.
247
Plantarea zmeurului se face cu material săditor reprezentat de drajoni,
în special obţinuţi în pepiniere de specialitate, dar şi obţinuţi prin culturi de
meristeme. Se pot folosi la plantare şi drajoni care apar în plantaţiile de
producţie. Plantarea se face toamna, după intrarea în repaus vegetativ, sau
primăvara, în teren pregătit anterior după regulile folosite şi la alte specii
pomicole (fertilizare de bază, arătură adâncă, erbicidare, discuire de nivelare
şi mărunţire a solului). Plantarea murului se recomandă să se facă numai
primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. Drajonii pentru plantare
trebuie să aibă o tulpină de 50 – 70 cm şi 6 – 10 rădăcini. Tulpinile se
scurtează la 20 – 25 cm, iar rădăcinile se fasonează scurt (5 – 6 cm) şi se
mocirlesc. Distanţele de plantare recomandate pentru zmeur sunt de 1,8 – 2,5
m/0,5 – 0,7 m, iar pentru mur 1,8 – 3,5 m/ 1 – 2 m. După plantare, plăntuţele
se udă individual, sau pe toată suprafaţa terenului pentru a asigura un procent
ridicat de prindere şi se muşuroiesc cu pământ afânat (fig. 14.7.).
Figura 14.7. Plantarea şi conducerea tufelor de zmeur şi mur în primii 2 ani (după
Mladin, 1992
Zmeurul şi murul se cultivă de obicei cu mijloace de susţinere a
tulpinilor fructifere pe spalier cu două sârme duble (la zmeur) şi cu o sârmă
pe trei etaje (la mur) (fig. 14.8.). Sunt şi câteva soiuri care nu necesită
susţinere, conducându-se sub formă de tufă. Tăierile la zmeur şi la mur
trebuie să ţină cont de principiul că o tulpină creşte în primul an de viaţă, iar
al doilea an rodeşte, după care se usucă, crescând alte tulpini (drajoni) din
muguri adventivi de pe rădăcini şi din zona coletului. La zmeurul
neremontant (majoritatea soiurilor cultivate la noi) o tulpină rodeşte o singură
dată, în anul doi de viaţă. La zmeurul remontant fiecare tulpină rodeşte de
două ori, eşalonat. La sfârşitul verii, după încheierea recoltatului zmeurii, se
taie de la suprafaţa solului toate tulpinile care au rodit, se adună şi se ard.
Lăstarii crescuţi în anul respectiv se răresc lăsându-se cei mai viguroşi (12 –
14 drajoni la 1ml. de gard fructifer) şi se dirijează printre sârmele spalierului,
urmând ca în primăvară, după ultimele îngheţuri, să se scurteze la 70 – 90 cm
în funcţie de vigoarea soiului şi de sistemul de susţinere a tufelor.
248
a b
Figura 14.8. Conducerea zmeurului (a) şi murului (b) cu susţinere (după Mladin, 1992)
La mur, pe fiecare tulpină se lasă câte 2 – 3 creşteri laterale purtătoare
de rod care se taie la 20 – 30 cm lungime. După fructificare, se elimină (ca la
zmeur) tulpinile care au rodit şi lăstarii debili, lăsând câte 6 – 8 pe fiecare
tufă. La murul fără ghimpi este benefică ciupirea lăstarilor noi la 80 – 100 cm
lungime, pentru stimularea ramificării şi coacerea lemnului.
Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile de mur sau de zmeur se
axează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului ca ogor lucrat pe toată
suprafaţa, prin praşile superficiale repetate. După 2 – 3 ani de la plantare se
pot aplica şi erbicidări pre şi postemergente care înlocuiesc parţial sau total
lucrările mecanice, iar pe intervalul dintre rânduri solul se poate înierba. Sub
rândurile de plante solul se menţine ca ogor lucrat sau se mulceşte cu material
vegetal.
Privitor la fertilizare, este bine să ţină seama de faptul că aceste specii
consumă destul de mult potasiu şi fosfor, în special după intrarea pe rod. În
general sunt plante mai puţin pretenţioase la fertilitatea solului, în comparaţie
cu alte specii, dar fertilizările suplimentare aplicate în doze mici şi repetate
(îngrăşăminte foliare şi/sau fertirigări) pe lângă fertilizările anuale la sol, aduc
sporuri semnificative în calitatea şi cantitatea producţiei de fructe.
Speciile de arbuşti fructiferi necesită, în general, un sol bine umezit pe
toată perioada de vegetaţie, dar mai ales în prima parte a acesteia, de la
înflorit şi până la coacerea fructelor. Normele de irigare trebuie să se aplice
destul de des şi cu cantităţi mici de apă, având în vedere sistemul radicular
mai puţin profund.
Suportă greu deficitul de umiditate din sol care dacă este prelungit,
recolta de fructe poate fi compromisă total, iar plantele se debilitează. Nu se
recomandă udări către sfârşitul perioadei de vegetaţie care pot prelungi
creşterile vegetative şi scăderea rezistenţei la ger.
249
ambalaje mici de câteva sute de grame, ambalaje în care fructele rămân până
la vânzare. Se pot păstra 5 – 6 zile în condiţii de frig (1 - 2ºC).
Murele se recoltează manual şi eşalonat pe măsură ce se maturează,
căpătând culoarea neagră şi slăbind consistenţa pulpei. Perioada de recoltare a
murelor începe din luna august şi se termină în octombrie. Şi murele sunt
fructe perisabile, recoltându-se cu atenţie în ambalaje mici şi valorificate cât
mai repede pe piaţă. Fructele destinate prelucrărilor industriale se pot congela
păstrându-se astfel o perioadă mai mare de timp.
250
foarte bune de creştere în multe zone colinare ale ţării. În prezent, afinul de
cultură există în România pe circa 300 ha, în judeţul Maramureş, Argeş,
Suceava, Sibiu, Cluj.
251
deschis, cu pulpă dulce, uşor acidulată şi aromată. Se coc la jumătatea
sezonului.
Augusta, obţinut prin hibridare în 1999, are plante de vigoare mijlocie,
cu port semi-erect, răsfirat, autofertile. Fructele sunt mari, bune pentru
consum şi se coc în luna august.
252
14.4.6. Particularităţi ecologice
Afinul este o specie de climă răcoroasă şi umedă. Deşi suportă
semiumbra, afinul dă cele mai bune rezultate când primeşte direct lumina
solară. Zonele dealurilor înalte, premontane, cu altitudini de 600 – 900 m sunt
cele mai bune pentru cultura afinului. Cerinţele maxime faţă de lumină sunt
în perioada înfloritului, legării şi maturării fructelor.
Arealul de cultură a afinului este limitat şi de existenţa unor soluri
acide, cu pH de 4,0 – 5,5, bine drenate, chiar mai sărace în elemente nutritive,
fără exces de umiditate, cu un conţinut redus de argilă.
În ceea ce priveşte regimul termic, afinul de cultură asigură producţii
ridicate de fructe în zonele în care temperatura medie anuală a aerului este
cuprinsă între 7,8 şi 9,5ºC, iar în timpul vegetaţiei între 15 şi 18ºC. Rezistenţa
la ger este destul de ridicată, putând suporta fără probleme temperaturi de –
25ºC. Brumele târzii nu afectează de regulă afinul deoarece înfloritul are loc
în luna mai, când frecvenţa îngheţurilor este extrem de redusă.
253
periodic, la mică adâncime pentru a nu deranja sistemul radicular mai puţin
adânc în primii ani de la plantare. Se pot planta (semăna) intercalat şi unele
culturi anuale de talie mică. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea
intervalelor dintre rânduri şi menţinerea solului de sub rândurile de plante ca
ogor lucrat sau erbicidat şi mulcit cu rumeguş de răşinoase, simplu sau
compostat cu turbă acidă, în strat de 6- 8 cm.
Irigarea se aplică atunci când umiditatea solului pe adâncimea de
pătrundere a rădăcinilor scade sub 60 – 70 % din CC a solului respectiv. Se
recomandă irigarea localizată care poate administra doze mici de apă asociate
cu fertirigare cu macro şi microelemente solubile.
Tăierile de formare şi de fructificare trebuie să ţină seama de faptul că
pe tufe este bine să se afle permanent tulpini de vârste diferite. Cele mai
productive sunt tulpinile între 2 şi 5 ani, deoarece pe acestea se formează mai
multe ramuri purtătoare de rod. În primii trei ani se fac puţine tăieri, tufele
formându-se de regulă singure. Dintre tulpinile apărute în jurul coletului se
lasă în fiecare an câte 3 – 4 din cele mai viguroase şi mai verticale. În fiecare
an se elimină tulpinile îmbătrânite sau slab productive, fiind înlocuite cu
altele tinere. Se îndepărtează de pe tufă tulpinile anuale atârnânde, culcate pe
sol, sau prea dese, iar ramurile cu rod se scurtează la 4 – 6 muguri. Tăierile de
regenerare se aplică atunci când tufele intră în declin de creştere şi
fructificare. Regenerarea se asociază cu o fertilizare mai consistentă la sol.
254
Franţei, Germania, Austria, Cehia, Ungaria, sudul Poloniei, România), dar pe
suprafeţe mult mai restrânse. Actual, cătina albă se poate găsi şi cultivată, dar
pe suprafeţe restrânse comparativ cu alte specii de cultură, cam tot în aceleaşi
areale.
255
Cătina albă face parte din familia Eleagnaceae, cu specia Hippophae
rhamnoides (cătina albă, cătina roşie, sau cătina ghimpoasă), care cuprinde:
H.R. Subspecia eurrhamnoides, întâlnită în Europa
H.R. Subspecia thibetana, de talie mai mică
H.R. Subspecia salicifolia, întâlnită pe versanţii sudici din Himalaia.
În România s-a identificat în flora spontană biotipul Carpatica. În
funcţie de mărimea fructelor s-au identificat două tipuri de cătină: unul cu
fructe mai mari (major) şi altul cu fructe mai mici (minor). Aceste subspecii
reprezintă materialul biologic de creare şi ameliorare a soiurilor de cătină de
cultură.Pentru cultura cătinei în România s-au selecţionat biotipuri valoroase,
de vigoare medie, productive, cu fructe mai mari, cu un conţinut ridicat de
vitamine şi minerale, care să se recolteze mai uşor şi să aibă mai puţini spini.
În continuare sunt prezentate câteva selecţii de cătină realizate la Piteşti-
Mărăcineni.
Moldova, este un soi selecţionat în 1984, care prezintă plante
viguroase, cu creştere erectă, cu lăstari cu spini lungi. Fructifică pe lăstari
mijlocii şi lungi, intră pe rod din anul 2, iar din anul 3 produce 7 – 10
kg/plantă. Fructele sunt mari (0,5 g), ovale, de culoare portocalie şi se menţin
pe plantă chiar şi peste iarnă dacă nu sunt culese. Se coc de la începutul lunii
octombrie.
Delta 1, este o selecţie obţinută din biotipurile locale ale Deltei
Dunării. Plantele sunt viguroase, cu formaţiuni fructifere mijlocii şi scurte.
Produce 4 – 6 kg/plantă din anul 3 de la plantare. Fructele sunt foarte mari
pentru această specie (5 – 6 g), sferice, portocalii, cu peduncul lung, putându-
se recolta mai uşor cu mâna. Se coc în octombrie.
Delta 2, este tot o selecţie obţinută din plantele spontane de cătină
crescute în Deltă, cu plante de vigoare medie, productive, cu lăstari cu ghimpi
moi. Fructele sunt mijlocii ca mărime (3 – 4g), oval-alungite, portocalii şi se
coc din septembrie.
Cătina albă este un arbust ţepos cu înălţimea de 1,5 – 3,5 m, care are
un sistem radicular foarte bine dezvoltat, ce poate creşte în lungime până la
10 – 15 m, drajonează puternic, reuşind astfel să se extindă repede pe
suprafeţe mari şi formează nodozităţi sferice în care se fixează azotul din sol.
Tulpina este ramificată, potrivit de deasă şi prevăzută cu ţepi riguroşi.
Frunzele sunt asemănătoare celor de salcie, lanceolate şi tomentoase, iar
florile sunt unisexuat dioice, existând plante femele (care rodesc) şi plante
mascule (care nu rodesc). Înflorirea cătinei are loc la sfârşit de martie sau
început de aprilie. Fructele se numesc bace şi sunt sferice, de 6 – 8 mm în
256
diametru, cu masa de 0,5g în medie, suculente, portocalii şi cu câte o sămânţă
de 3 mm în interior.(fig. 14.10.) Se coc de regulă în octombrie.
a b
Figura 14.10. Ramură cu fructe (a) şi pom de cătină (b) După Mladin, 1992
14.5.5. Particularităţi ecologice
257
fertilizări cu mai mult azot, apoi după intrarea pe rod este necesar mai mult
potasiu, fosfor şi microelemente, care se pot administra foliar sau prin
fertirigare. Irigarea se aplică numai în cazuri speciale de deficit acut de apă în
sol.
Conducerea tufelor se face sub formă aplatizată, cu sau fără trunchi.
Formarea tufelor presupune realizarea elementelor de schelet şi garnisirea
acestora cu semi-schelet de 15 – 20 cm lungime pe care se află formaţiunile
fructifere. Tăierile de rodire au rolul de a combate degarnisirea plantei şi
migrarea rodului spre periferie. Practic se limitează creşterea în înălţime a
plantelor, se scurtează semi-scheletul şi se răresc formaţiunile fructifere.
Tăierile se fac în perioada de repaus vegetativ, după recoltarea fructelor.
O plantaţie de cătină poate produce rentabil peste 20 de ani (10 – 12
kg/plantă), iar durata de viaţă şi productivitatea cresc atunci când condiţiile de
cultură sunt adecvate, plantele fiind viguroase şi conduse ca pomi.
258
conţinutul în antociani (substanţe colorante), ce se folosesc în industria
alimentară, în vinificaţie. Scoruşul conţine sorbitol, substanţă ce se
administrează bolnavilor de diabet.
259
Tâmpa, este o selecţie de scoruş roşu crescut în zona judeţului Braşov.
Această selecţie prezintă pomi altoiţi care fructifică în anul 3 de la plantare,
cu fructe sferice de 1 gram şi de culoare roşie-carmin, care se coc în
septembrie. Producţia de fructe este de 10 – 20 kg/pom şi descreşte cu
înaintarea în vârstă a pomilor.
260
mai ales în apropierea văilor râurilor unde creşte ca plantă izolată sau în
grupuri mici. Este considerată plantă indicatoare pentru solurile bogate în
azot. Ca plantă medicinală este cunoscută şi folosită din antichitate. Fructele
de soc negru conţin peste 100 mg % vitamina C, săruri de Ca, Mg, P, Fe,
acizi organici şi substanţe colorante. Florile, frunzele şi scoarţa ce se cojeşte
foarte uşor, se deshidratează şi se folosesc în prepararea unor ceaiuri cu
acţiune terapeutică; diuretică, laxativă, calmantă, împotriva stărilor febrile.
261
Brădet, soi omologat la Piteşti- Mărăcineni în 1984, cu tufe mijlocii
ca vigoare, coroană globuloasă, tolerantă la afide. Fructele sunt destul de mari
(2 g), negre închis, fade la gust. Se coc la jumătatea lunii august.
Flora, soi provenit din zona Sucevei, omologat în 1993, cu tufe mici,
rezistente la ger şi tolerante la afide. Fructele sunt mari (2 g), intens colorate
în negru şi se coc în septembrie.
262
Trandafirul cultivat în special pentru petalele florilor sale este un
arbust care creşte spontan în climatul temperat, atât în zonele de câmpie cât şi
în zonele premontane. Cultivarea acestei specii s-a extins în ultimii ani în
lume datorită dezvoltării procesării industriale a petalelor sale deosebit de
parfumate din care se extrag esenţe, parfumuri, se prepară siropuri, gemuri,
şerbet, dulceţuri deosebit de aromate şi parfumate. Pe lângă acestea,
trandafirul pentru petale este şi o plantă ornamentală care face parte din
vegetaţia parcurilor şi grădinilor publice.
14.8.2.Particularităţi biologice
Cele două specii din care se selecţionează soiurile de trandafir pentru
petale sunt: Rosa damascena şi Rosa centifolia, specii care fac parte din
familia Rosaceae. Trandafirul pentru petale este un arbust de 0,5 – 1,5 m
înălţime, cu un sistem radicular bine ramificat în sol şi cu tulpini prevăzute cu
ghimpi deşi şi mici pe toată lungimea lor. Florile se formează în vârfurile
lăstarilor anuali şi pot fi solitare, sau grupate câte 3 – 5, cu corola formată din
multe petale (30 – 100) de culoare roz-roşiatică. (fig. 14.13.).
Figura 14. 13. Plantă de trandafir pentru petale (după Mladin, 1992)
Înflorirea se face eşalonat din iunie până în septembrie. Fructele sunt
aproape sferice, de 1 – 3 cm diametru, de culoare roşie-rubinie, puţin
cărnoase şi care au în interior seminţele.
Durata de folosire eficientă a tufelor de trandafir pentru petale este de
10 – 15 ani, dar prin tăieri corecte de regenerare permanentă şi îngrijire a
solului, se poate prelungi viaţa tufelor până la 15 – 20 de ani. Înmulţirea se
face prin drajoni, butaşi verzi, sau prin altoire pe puieţi de măceş obţinuţi prin
seminţe.
Pentru cultura trandafirului de petale, în ţara noastră se înmulţesc
plante din speciile Rosa damascena, Rosa centifolia şi Rosa rugosa.
Rosa damascena, a fost introdusă oficial în cultură la noi în 1999.
Selecţiile cultivate au tufe de vigoare mare, cu lăstari ce poartă 3 – 5 flori cu
câte 30 – 35 petale. Înfloreşte din iunie până în septembrie. Recoltarea
263
petalelor se face eşalonat de 4 – 5 ori, iar producţia de petale ajunge la 350 –
400 g/tufă.
Rosa centifolia, s-a oficializat în cultură la noi în 1999. Tufele sunt de
vigoare mijlocie, cu capacitate mică de drajonare. Este mai precoce, iar florile
au până la 100 petale. Producţia de petale pe o tufă este de 250 – 300 g.
Înfloreşte ceva mai târziu decât Rosa damascena.
264
14.9. CULTURA CORNULUI
14.9.2.Particularităţi biologice
Cornul face parte din familia Cornaceae, genul Cornus, specia
Cornus mas, cu mai multe varietăţi care pot creşte ca arbuşti de talie mai
mică (2 – 4 m), sau ca pomi de talie mijlocie (5 – 6 m). Sistemul radicular
este puternic ancorat în sol conferindu-i rezistenţă la deficitul de umiditate şi
la ger. Florile hermafrodite, parţial autofertile, sunt grupate în umbele, şi se
deschid la sfârşitul lunii martie cu mult înaintea înfrunzirii, creând un frumos
colorit în galben al plantelor care astfel pot fi şi decorative. Fructele
(coarnele) sunt drupe de 2 – 3 g, cu formă ovală sau eliptică, de culoare roşie
sau galben-pai la coacere (fig. 14.14.).
265
Pentru cultură s-au selecţionat din flora spontană de pe teritoriul ţării
o serie de biotipuri de corn productive şi cu fructe mai mari. Dintre aceste
biotipuri se recomandă: Mh 8, Mh 9, Tg. Jiu 1, selecţionate în zona Mehedinţi
sau Târgu Jiu. O colecţie de câteva biotipuri de corn se află la Piteşti-
Mărăcineni.
266
mari şi fără ghimpi s-au intensificat în multe ţări ale lumii. Fructele măceşului
sunt apreciate pentru valoarea lor alimentară şi terapeutică. Măceşele conţin
380 – 550 mg % vitamina C, 8 mg % caroten, 16 % zahăr total, 3,8 %
substanţe pectice, săruri minerale de K, Ca, Mg, Fe. Fructele se pot consuma
în stare proaspătă pentru contribuirea la refacerea pe cale naturală a
necesităţilor de vitamine şi săruri minerale a organismului, sau sub formă de
ceaiuri tonice, boli renale, ulcere. Din măceşe se prepară gemuri, siropuri,
marmeladă, vin, deshidratate, etc.
267
Măceşul este poate cea mai rustică dintre speciile de arbuşti fructiferi
luaţi în cultură. El poate creşte şi fructifica în zonele de şes, dar şi la altitudini
de 1500 m, atât pe soluri acide, cât şi pe cele bazice. Necesarul de elemente
fertilizante este minim. Rezistenţa la ger şi la deficitul de umiditate este de
asemenea ridicată, iar înflorirea târzie îi asigură rodul.
Preferă versanţii bine însoriţi aflaţi în zonele cu climat mai răcoros.
268
fructelor este de 68 – 76 mg %, în coajă este de 163 mg %, iar în vârful
lăstarilor tineri este de peste 800 mg %. Lămâile mai conţin şi alte vitamine:
A, B, D, E, P, săruri minerale şi acizi organici. În coaja lămâilor sunt glande
care secretă uleiuri eterice care dau fructelor aromă şi parfum discret, plăcut,
caracteristic. Lămâile sunt indicate în afecţiuni respiratorii, împotriva
scorbutului, vindecarea rănilor, tonifierea şi revigorarea generală a
organismului.
269
care numărul de fructe creşte treptat ajungând la 30 – 40 de fructe / pom.
Pentru buna hrănire a unui fruct sunt necesare aproximativ 10 frunze
sănătoase. Lămâii altoiţi rodesc la 3 – 4 ani de la altoire, iar cei din sămânţă
la 7 – 9 ani de la însămânţare. Fructul lămâiului este o bacă (hesperidă) cu
coaja aderentă la pulpă.
270
lămâi va fi numai cea care porneşte din altoi, restul lăstarilor care cresc din
portaltoi se rup imediat cum apar.
Pentru înmulţirea prin butaşi se folosesc lăstari de un an, cu secţiunea
transversală cilindrică şi diametru de 4 – 6 mm. Butaşii se fasonează la 10 -
15 cm lungime (3 – 5 muguri). La bază, ramura se taie imediat sub mugure,
iar la vârf, cu 3 – 4 mm deasupra mugurelui. La primii 2 muguri de la baza
butaşului (cea care se va înfige în sol) se desprind frunzele rupând peţiolul,
iar la celelalte 2 – 3 frunze rămase se reduce limbul la jumătate, pentru a
reduce suprafaţa de transpiraţie a frunzei. (Fig. 14.16. a). Butaşii astfel
pregătiţi se plantează în ghivece cu pământ de flori în amestec cu nisip fin de
râu, se udă bine, iar deasupra butaşului se aşează un “clopot” de sticlă (borcan
cu gura în jos) sau plastic transparent. (Fig. 14.16. b). La temperaturi de 18 -
25ºC şi umiditate ridicată în sol, după 30 – 40 de zile butaşii prind rădăcini şi
încep să vegeteze sub “clopot”. După aceasta, “clopotele” se pot îndepărta,
dar treptat, numai câteva ore la început (de preferat pe timpul nopţii, sau când
este nor afară), apoi se acoperă din nou şi iar se ridică, pentru a nu se
deshidrata şi a se acomoda progresiv cu temperatura. Această acomodare este
foarte importantă, deoarece riscăm să pierdem butaşii prin deshidratare, chiar
dacă aceştia sunt înrădăcinaţi. Înrădăcinarea unui număr mai mare de butaşi
se poate face în lădiţe acoperite cu geamuri, sau pe paturi germinative
acoperite cu folie de polietilenă.
a b
Figura 14.16. Butaş de lămâi (a) şi butaş pus la înrădăcinat (b)
Plantarea în ghivece şi transplantarea
În condiţii de apartament, lămâii se plantează în ghivece de lut ars,
nesmălţuite, sau în vase din lemn, care permit schimbul de gaze cu exteriorul
şi nu favorizează creşterea excesivă a temperaturii solului pe timpul verii.
Pământul folosit poate fi pământ de flori obişnuit cumpărat de la florărie, sau
un amestec compus din 1/3 pământ de pădure, 1/3 pământ de ţelină şi 1/3
mraniţă. Fundul ghiveciului trebuie să fie găurit pentru a permite drenarea
excesului de umiditate ce poate duce la putrezirea rădăcinilor, iar pe fundul
ghivecelor se aşează un strat de pietriş mic de 2 – 3 cm grosime, apoi se pune
pământul şi planta de lămâi cu balotul de pământ din ghiveciul anterior. De
271
regulă, în perioada de creştere, plăntuţele de lămâi se transplantează la fiecare
1 – 2 ani la ghivece din ce în ce mai mari. Când plantele au intrat pe rod şi
creşterea este mai redusă, transvazarea se face la 3 – 4 ani, iar după 10 – 12
ani plantele nu se mai mută în alte vase, ci li se împrospătează numai un strat
de pământ de la baza şi de la suprafaţa vasului, care poate ajunge în final la
120 – 150 l. Pentru creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, forma vaselor
este de preferat să fie tronconică şi cu baza mare sus.
Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei
Caracteristic pentru lămâi este faptul că rodeşte pe ramuri anuale
aflate pe ramuri de ordinul 4 – 6. De aceea, în vederea grăbirii intrării pe rod,
este bine să se ciupească repetat vârfurile lăstarilor pentru a se ramifica şi a
obţine cât mai repede ramuri de ordinul 4 – 6 pe care se formează rodul.
Tulpina plăntuţelor altoite sau crescută din butaş se scurtează la 30 –
35 cm. Când noii lăstari crescuţi ajung la 25 – 30 cm, li se suprimă şi lor
vârful de creştere pentru a obţine pe fiecare dintre ei alţi 2 – 4 lăstari noi. În
continuare se repetă această operaţie până când se ajunge la ramificaţii de
ordinul 4 – 6. În mod normal, primele fructe apar la 3 – 4 ani de la altoire. În
anii următori se fac tăieri periodice de rărire, întinerire şi întreţinere a unei
forme de coroană globuloasă, uniform repartizată deasupra vasului de
creştere. Dacă pomul înfloreşte şi leagă prea abundent, se scurtează o parte
din lăstarii cu rod pentru a stimula creşterile vegetative şi chiar o rărire
manuală a fructelor.
Fertilizarea şi udarea
Având în vedere faptul că volumul de pământ folosit de un lămâi
cultivat în ghiveci este de aproximativ 30 de ori mai mic decât cel utilizat în
cultura liberă, fertilizarea şi udarea trebuie făcute în doze mici şi la intervale
scurte de timp. Este indicat să se aplice separat, la sol, soluţii de azotat de
potasiu şi superfosfat în concentraţie de 5‰ la 10 – 15 zile pe timpul verii şi
o fertilizare pe lună iarna. Se pot administra şi soluţii nutritive foliare de două
ori pe lună în timpul verii. De asemenea se pot face fertilizări cu must de
gunoi de grajd sau de gunoi de păsări diluat în apă în proporţie de 1/15 l.
Administrarea soluţiilor fertilizante se face fracţionat, în 3 – 4 reprize
la interval de 5 – 10 minute, pentru a se realiza o infiltrare uniformă şi
profundă a soluţiei în volumul solului din vas. Udarea lămâilor, ca dealtfel
udarea majorităţii plantelor de ghiveci, nu trebuie făcută strict la un anume
interval de timp sau cu o cantitate fixă de apă. Udarea se corelează cu
volumul de sol din vas, cu mărimea plantei, cu temperatura atmosferică, cu
gradul de umiditate existent deja în sol. O plantă la ghiveci se udă atunci când
este nevoie şi cu câtă apă este necesară pentru ca pământul de deasupra
ghiveciului să fie ud, dar să nu se lipească de degete atunci când îl luăm în
palmă. În vasul de colectare de sub ghiveci nu este bine să fie apă decât
accidental, în cazul în care am greşit udând excesiv.
272
Nu se udă niciodată cu apă mai rece decât temperatura camerei, pentru
că şocul termic poate provoca avortarea florilor sau căderea fructelor mici.
Nu se udă la mijlocul zilelor toride de vară, iar înaintea udărilor se afânează
stratul de sol de la suprafaţa ghiveciului.
În timpul verii, lămâii se pot scoate afară, în aer liber, cu vasele de
vegetaţie umbrite sau îngropate în sol pentru a nu se încălzi excesiv pământul
din ele.
Iarna, lămâii se pot ţine la rece (5 - 8ºC), la lumină difuză şi apă
puţină, sau la cald, în camere bine luminate, lângă ferestre, la 12 - 16ºC, unde
continuă să vegeteze lent.
Boli sau dăunători ai lămâiului
Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi se numără:
-Păduchele ţestos, care se manifestă prin apariţia unei secreţii
lipicioase pe toate organele plantei din care suge seva şi se combate prin
stropiri cu insecticide ca Oleocarbetox 1,5 %, sau Oleoekalux 1 %, sau alte
produse recomandate şi pentru celelalte specii pomicole
-Păianjenul roşu, care se poate observa pe dosul frunzelor tinere din
vârful lăstarilor, care se îngălbenesc şi nu mai cresc normal. Se tratează prin
stropiri cu Insecticide ca Decis 0,02 %, sau Fastac 0,03 %, sau produse
acaricide.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Amzăr Valentina, Ivaşcu Antonia, 2003. Ghid de identificare şi combatere a
principalelor boli şi dăunători la speciile pomicole. Editura Medro,
Bucureşti.
Borlan Z., Hera Cr.,1982. Tabele şi nomograme agrochimice. Editura Ceres,
Bucureşti.
Borlan Z., Hera C., 1994. Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
Botu I., Duţu I., Isac Maria, Mazilu Cr., Olteanu A., Popescu Steliana,
Popescu A., N., Stoiculescu Elena, 2002. Catalog de soiuri şi material
săditor pomicol. Editura Ceres, Bucureşti.
Botzan M. 1966. Culturi irigate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Branişte N., Ghidra V., 1999. Cultura părului. Editura Cartea de ştiinţă, Cluj
Budan S., 1995. Cultura cireşului şi vişinului pe plan mondial. Tehnologii şi
soiuri noi în cultura cireşului şi vişinului, Bistriţa.
Budan S., Grădinaru G., 2000. Cireşul. Editura Ion Ionescu de le Brad, Iaşi.
273
Canarache A., 1990. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
Cepoiu N., 2000. Pomicultura aplicată. Editura Ştiinţelor Agricole,
Bucureşti.
Chiţu E., 2000. Contribuţii la stabilirea regularităţilor de acţiune şi
interacţiune a unor factori ecologici la măr, cu privire specială la
sistemul de fertilizare. Teză de Doctorat, USAMV, Bucureşti.
Chiţu Viorica, Bulgaru Liliana, Chiţu E., 1998. Influenţa normării chimice
asupra calităţii fructelor la măr. Lucrări Ştiinţifice Facultataea de
Horticultură, pag. 107, Craiova.
Cociu V., Branişte N. şi Colab., 1992. Cercetări privind modernizarea
sortimentului de plante pomicole. I.C.P.P. – 25 de ani de activitate.
Editura Mavis, Bucureşti.
Cociu V., Roman R., 1994. Realizări şi perspective în ameliorarea prunului
din România. Zilele prunului Tg. Jiu, Ediţia VIII.
Cociu V., şi colab. 1993. Caisul. Editura Ceres, Bucureşti.
Coman M., 1996. Results of the roumanien strawbery briding projects. 23th
Congres IHC, Kyoto, Japan.
Cotorobai M., 1977. Comportarea unor soiuri de măr în sistemul de cultură
cu densitate mare a pomilor. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. IV.
Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, Lixandru Gh., Ţărdea C.,
1981. Agrochimie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Drăgănescu E., 1996. Pomologie. Editura Mirton, Timişoara.
Duţu I., 1994. Cercetări privind ameliorarea portaltoilor vegetativi pentru
prun, cais, piersic şi migdal. Teza de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti.
Florea N., Bălăceanu V., Răuţă C. şi Canarache A., 1987. Metodologia
elaborării studiilor pedologice – partea a III – a, Indicatorii
ecopedologici. I.C.P.A. Bucureşti, M.A., A.S.A.S. pag. 106.
Ghena N., Branişte N., 2003. Cultura specială a pomilor. Editura Matrix
Rom, Bucureşti.
Ghena N., Mihăiescu Gr., Popescu M., Cireaşă V., Godeanu I., Drobotă Gh.,
1977. Pomicultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Grumeza N., Merculiev O., Klepş Cr., 1989. Prognoza şi programarea
aplicării udărilor în sistemele de irigaţii. Editura Ceres, Bucureşti.
Iancu M., 1980. Influenţa irigării asupra creşterii şi rodirii mărului.
Litografie, USAMV, Bucureşti.
Iancu M., 1992. Influenţa sistemului de întreţinere a solului asupra creşterii
unor organe vegetative la soiul de măr Golden spur altoit pe MM 106 şi
pe franc. Lucrări ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni, Vol. XV.
Iancu M., 1993. Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării prin
picurare asupra proceselor de fructificare la soiul de măr Golden spur.
Lucrări Ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni Vol. XVI, pag 179 – 193.
274
Isac Il. şi colab. 2001. Ghidul micului pomicultor. Editura Pământul, Piteşti.
Isac Valentina, 1996. Principalele boli virotice şi metode de indexare la
căpşun. Relansarea culturii căpşunului. Editura Printexim, Craiova.
Ivaşcu Antonia, 2002. Să redescoperim Piersicul. Editura Universitas
Company, Bucureşti.
Mihăescu Gr., 1977. Pomicultura specială. Editura Ceres, Bucureşti.
Mladin Gh., Mladin Paulina, 1992. Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii
restrânse. Editura Ceres, Bucureşti.
Monney Ph., Evequoz N., 2002. Les systemes de verger: nouveaux
developpements. Revue suise Vitic. Arboric. Hortic. Vol. 34 (4).
Neamţu I., 1983. Cercetări privind bilanţul hidrologic şi eroziunea solului în
plantaţii intensive de măr. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. X.
Negrilă A., 1971. Tăierea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres,
Bucureşti.
Negrilă A., Isac Il., Lazăr A., 1982. Pomicultura. Editura Ceres Bucureşti.
Parnia P., 1999. Pomicultura pentru amatori şi practicieni. Editura Ceres,
Bucureşti.
Paul Bădescu A., 2000. Preliminary investigation in effectiveness of two
modern insecticides in controlling codling moth, plum moth and leaf
rollers. The 1999 Brighton Conference (Pest and Deseases), p. 148 – 154.
Păltineanu Cr., Chiţu E., Seceleanu I., Tănăsescu N., G.Apostol., M.N.Pufu.,
Rodica Păltineanu, 1999 - Evapotranspiraţia de referinţă, consumul şi
necesarul apei de irigaţie la principalele culturi agricole în solurile
bazinului hidrografic Argeş - Vedea. Editura Paralela 45, Piteşti.
Perianu Adina, 2004. Combaterea integrată a buruienilor în culturile
pomicole. Editura Medro, Bucureşti.
Peterson A. B., Stevens R. G., 1994. Tree Fruit Nutrition. A comprehensive
manual of decidous tree fruit nutrient needs. Published by Good Fruit
Grover, Yakima, Washington.
Puiu Şt., Teşu C., Sorop Gr., Drăgan I., Miclăuş V., 1983. Pedologie. Editura
Didactică şi Padagogică, Bucureşti.
Sonea V., 1957. Mirobolanul. Editura Academiei Române, Bucureşti.
Sumedrea D., 2003. Pomicultura. Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti.
Sumedrea D., Iancu M., Duţu I., Parnia P., Coman M., Teodorescu Georgeta,
Mladin Paulina, Sumedrea Mihaela, Perianu Adina, Olteanu A., 2004.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor de prun, cireş, vişin, coacăz negru
şi căpşun. Ghid practic. Editura Tip Naste, Piteşti.
Şerboiu L., 1990. Crearea de soiuri şi ameliorarea sortimentului la specia
măr. S.C.D.P. Voineşti. 40 de ani de activitate.
Şuta A., 1977. Influenţa sistemelor de întreţinere şi de lucrare a asolului
asupra creşterii şi rodirii mărului. Analele ICDP Piteşti, vol. V.
275
Tănăsescu N., 1999. Studiul comparativ al unor metode de udare în
pomicultură. Teză de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti.
Tănăsescu N. 2002. Influenţa normei de udare aplicată prin diferite metode
de udare asupra unor parametri de creştere şi fructificare la soiul de măr
Golden delicious. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti Mărăcineni, Vol XXI.
Tănăsescu N., Păltineanu Cr., 2003. Fruit Yield and tree growth versus crop
evapotranspiration for various irrigation methods within the hilly region
of Pitesti-Maracineni in the ‘Golden Delicious’ Apple Cultivar. 4th
International Symposium on Irrigation of Horticultural Crops, Davis,
California, S.U.A.
Tănăsescu N. and Păltineanu Cr., 2004: Root distribution of apple tree under
various irrigation system within the hilly region of Romania. International
Agrophysics, A Quaterly Journal on Physics in Environmental and
Agricultural Sciences. Vol. 18, Nr. 2, Lublin, Poland: pag. 175-181.
Teaci D., Puiu Şt., Amzăr Gh., Voiculescu N., Popescu I., 1985. Influenţa
condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura Ceres,
Bucureşti.
Teodorescu Georgeta, 1999. Bolile şi dăunătorii arbuştilor fructiferi. Editura
Geea, Bucureşti.
Trocme S.,Grass R., 1977. Solul şi fertilizarea în pomicultură. Traducere din
original de C.V. Popescu. Redacţia de materiale agricole, Bucureşti.
276
ANEXA 1
277
278
279