Traditii si cercetari privind implicarea

Introducere. Sînt societăţi care conştientizează faptul că viitorul nu le este „pre-scris”

doar de către « oamenii politici » şi « agenţii economici », ci construit şi de către
cetăţenii, de către locuitorii comunităţilor teritoriale. Nivelul de dezvoltare al unei
comunităţi teritoriale este reflectat şi de participarea, de implicarea cetăţenilor,
locuitorilor. Abandonarea nostalgiilor pentru trecutul paternalist şi a pasivităţii sociale de
către locuitorii comunităţilor româneşti, ar putea fi semne de trecere la (re)construcţia
unor comunităţi proactive, creative, dezvoltate durabil, pentru toţi laolaltă şi pentru
fiecare în parte. Îşi face loc şi la noi o nouă mentalitate, pe măsură ce oamenii fac efortul
să se înzestreze cu cunoştinţe, să-şi formeze şi afirme opinii, judecăţi şi acumulează
deprinderi şi abilităţi de participare comunitară, de implicare. Mentalităţile1 nu se
schimbă uşor şi imediat, peste noapte, dar este posibil să se schimbe 2. Pentru aceasta este
nevoie de bună-voinţă, de timp, dar mai ales de cunoştinţe, de experienţă, de competenţe
şi abilităţi care pot impulsiona transformarea « locului de baştină » în comunitate de şi
pentru oameni. Democraţia participativă nu este un dat, un dar, un cadou pe care-l
primesc indivizii şi comunităţile în espectativă, ci creaţia acestora, dupǎ chipul şi
asemǎnarea lor. Amitai Etzioni3 considera că mişcarea comunitaristă vizează schimbarea
mediului social, moral şi politic prin schimbarea valorilor, a stărilor de fapt şi a
politicilor, în condiţiile în care cetăţenii, locuitorii sînt informaţi, înţeleg ce se întîmplă,
se organizează pe plan local, regional şi naţional. Human Development Report (PNUD,
1998) aprecia, de asemenea, că „participarea indivizilor devine problema centrală a
timpului nostru”.
Deşi un “ingredient” important al democraţiei4, participarea nu este panaceu pentru
rezolvarea tuturor problemelor comunităţilor şi ale membrilor acestora. Participarea
locuitorilor nu poate înlocui contribuţia profesioniştilor plătiţi din instituţiile politice,
juridice, sociale, economice, culturale, educaţionale etc. Participarea locuitorilor este
necesară, dar nu suficientă pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor. Vom încerca o
românoscopie, o analiză a aspectelor necesare explicării-comprehensiunii participării
cetăţenilor, locuitorilor, de pe meleagurile româneşti:
 Ce aflăm în tradiţiile religioase despre implicarea în “cele lumeşti”?
 Ce aflăm în tradiţiile sapienţiale despre implicarea în treburile publice?
 Ce a zis şi făcut propaganda comunistă?
1
Adică iluziile, sentimentele, reprezentările oamenilor şi grupurilor, urmele influenţei economicului (mentalităţile sunt interpenetrate
cu realul, cu istoria trecută, cu prezentul), cunoştinţele oamenilor despre trecut, “memoria colectivă”, “tradiţia autentică”, “tradiţia
inventată”, practicile religioase fundamentale, spiritualitatea populară, credinţele populare, conduitele morale, aşteptările oamenilor
şi grupurilor, atitudinile (faţă de viaţă, muncă, moarte, iubire, ură, bucurie, tristeţe, faţă de celălalt, faţă de rostul cărţii, al învăţăturii,
culturii etc.), visele, stereotipurile, prejudecăţile, discriminările, predispoziţiile de a adopta comportamente negative/pozitive faţă de
un grup, sexismele, antisemitismele, atribuirile, imaginile mentale, imaginile sociale, imaginarul social, miturile (“miturile mari”
privind comunitatea şi societatea în natură, “miturile mici” privind viaţa socioumană cotidiană, rutinieră: mitul “noii societăţi”, mitul
“omului nou”, mitul “progresului”, mitul “accelerării schimbării sociale”, mitul “conspiraţiei”, mitul “salvatorului” etc.), utopiile,
milenarismele, profeţiile etc.
2
După cincizeci de ani de construcţie a comunismului, din 1990 am trecut la construirea capitalismului... Dificultatea (re)construcţiei
structurilor comunitare, a vieţii asociative etc., a fost subliniată încă de Alexis de Tocqueville care, la începutul secolului al XIX-lea,
întors din America, analiza situaţia din Franţa („când a început Revoluţia, nu ai fi găsit în mai toată Franţa nici zece oameni care să
acţioneze şi să-şi apere interesele în înţelegere deplină fără să ceară ajutor de la puterea centrală”) şi insista asupra necesităţii de a
stimula voinţa tuturor de a lua parte la iniţiativele comune. Pentru ca toţi cetăţenii să participe la viaţa grupurilor care alcătuiesc
corpul comunităţii, ei trebuie să găsească acolo valori care să-i atragă, să le motiveze acţiunea.
3

4
« Democraţia » este o doctrină politică conform căreia suveranitatea trebuie să aparţină ansamblului cetăţenilor, este o organizare
politică în care aceştia exercită suveranitatea, un stat organizat după principiile democraţiei.

1
 Mentalitatea paternalistă
 Democraţia originală în România actuală
 Participarea locuitorilor - antidotul paternalismului?
 Cauze ale neparticipării cetăţenilor, locuitorilor
 Cum poate fi depăşită pasivitatea, indiferenţa la nivel macrosocietal? Dar la
nivelul comunităţilor teritoriale? Dar apatia, indiferenţa locuitorilor?

1. Ce spun tradiţiile religioase despre participare, angajare, implicare în “cele

lumeşti”? În “tradiţiile religioase”, mesajele privind importanţa participării la “cele
lumeşti” sînt ambigue5. Sînt şi la noi oameni care au fugit şi fug de “lume”. Este adevărat
că şi în timpul “predicilor”, credincioşii ortodocşi sînt “informaţi”: aceia care strîng
bogăţii cad în ispită; renunţarea la lucrurile lumii este o manifestare a cumpătării;
urcuşul spre Dumnezeu înseamnă separarea de faptele lumii, de lucrurile trupesti, de
convorbirile deşarte; contactul cu realităţile cotidiene este o primejdie (Timotei 6, 9).
Sînt daţi ca exemplu monahii care “urcă” prin rugăciune, detaşare, renunţare la “cele
lumeşti”, care în mînăstiri sfătuiesc oamenii: calmează-te, fugi, taci! Intîi de toate
singurătatea: singurătatea naşte lacrimile, lacrimile nasc frica, frica naşte smerenia şi
darul vederii înainte, iar aceasta naşte iubirea care face sufletul nebolnav, nepătimaş.
Singurătatea trebuie intensificată prin tăcere (adeseori m-am căit că am vorbit,
niciodată pentru că am tăcut). Sînt daţi ca exemplu “pustnicii” anahoreţi, eremiţi,
"păscători", “girovagi”, rătăcitori, fără domiciliu fix, fără apartenenţă la un aşezămînt
monastic, dendriţii care locuiesc în arbori, “staţionarii”, “stîlpnicii” care se chinuie să
ramînă în picioare, în aer liber, “zăvorîţii” care se încuie în chilii (stai in chilia ta şi ea te
va învăţa totul!) etc. Distincţia faţă de cei "dinafară", chiar ostilitatea faţă de viaţa
publică, s-au construit treptat (monahul a început să poarte haine speciale, i s-a cerut
ruptură totală de rude, fiindcă în Evanghelie se spune: "dacă vine cineva la mine şi nu
urăşte pe tatăl sau pe mama sa..., nu poate fi ucenicul meu"; Luca 14, 26). Sfîntul Vasile a
nuanţat: trebuie să trăim împreună cu fraţii de un suflet cu noi; fuga de lume înseamnă
fuga de invidii, de cuvintele ce rănesc, de erezii, de schisme, de toate cele ce se nasc din
lipsa iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Dar, cei ce se socotesc nefericiţi de pierderea
banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie că trebuie să se
mulţumească cu cele date de Dumnezeu (Antonie cel Mare). Dacă eşti lipsit de hrană
sau haine, nu te ruşina să primeşti cînd ţi le vor da alţii; aşa voieşte Dumnezeu să se
chivernisească între dînşii copiii săi: prisosul unora să împlinească lipsa altora; deci nu
vă grijiţi pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămînă şi nici pentru o
lună. Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca; toate
acestea le fac păgînii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpînului şi
tăgăduiesc pe Făcătorul. Nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem lua din ea; să ne
aducem aminte de Sfîntul Pavel, care zice: ”rădăcina tuturor relelor este iubirea de
argint” (Evagrie Ponticul).”Priviţi la păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră,
nici nu adună în jitniţe, iar Tatăl din ceruri le hrăneste”; “priviţi la crinii cîmpului cum
cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc”. Noi, însă, agonisim pămînt, cumpărăm turme de oi,
rîvnim la înfăţişare şi mărime, alegem meşteşugurile cele mai aducătoare de cîştig, care
nu ne lasă deloc timp să ne gîndim la Dumnezeu; ne călcăm în picioare unii pe alţii prin
tîrguri, gem oraşele de cei care rătăcesc aiurea prin ele, sunt tulburaţi cei de prin case.
5

2
În ce constă trebuinţa trupului? În pîine şi apă. Nu ne dau izvoarele apă din belşug?
Pîinea nu-i uşor de cîştigat de către cei care au mîini? Ce haine a purtat primul om? Nu
i-a făcut Cel de sus o haină din piei şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi?
Obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la virtute; din
obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea; a schimba firea este
lucru anevoios. Chiar daca e clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine...
În toate “barometrele” postdecembriste (www.soros.ro), în topul încrederii românilor,
biserica ocupă primul loc. “Renunţarea la cele lumeşti” poate fi principiu şi pentru cei
care trăiesc în "lume"...

2. Ce aflăm în tradiţiile sapienţiale despre implicarea în treburile publice? Începînd

cu Republica lui Platon, modelatorul nimerit al cetăţii era considerat ... filosoful
contemplativ, singurul capabil să „vadă“ cetatea ideală, singurul capabil să aibă puterea
fără să devină subjugat de ea. Filosoful poate manageria cu clarviziune treburile publice,
fiindcă este capabil ... să se detaşeze de ele. Socrate (cel din dialogul Phaidon) ne spune
că “omul comun” se lasă acaparat de treburile “lumii de aici”; filosoful se fereşte de ele şi
se lipeşte de “realităţile eterne”; cînd se-ntîmplă să participe la “spectacolul lumii”,
înseamnă că face exerciţii de discernămînt şi de detaşare. Numeroşi filosofi români 6 au
opinat că lumea, societatea, cetatea, fiindcă sînt opere ale divinităţii secondate de eforturi
umane, merită studiate, modelate, îmbogăţite, dar trebuie luate ca punct de pornire, de
orientare către absolut, nu ca loc de instalare a căutărilor; să nu încurcăm relativul cu
absolutul şi să-i mai dăm şi sens, fiindcă faţa acestei lumi trece; ne putem folosi de lume,
dar să judecăm bine cît efort merită să facem pentru imediatitate, ce atitudine să avem
faţă de ea...

3. Ce a zis şi făcut propaganda comunistă? După 1945, aceia care au venit la putere au
trecut la: abandonarea intereselor naţionale (din servilism faţă de URSS), sovietizarea
României, instaurarea dictaturii proletariatului (a unei caste profitoare, nu a
“proletarilor”), anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude
(furtul alegerilor din noiembrie 1946), distrugerea partidelor politice şi a continuităţii
constituţionale a statului român, anihilarea unor categorii sociale în numele “luptei de
clasă” (prin asasinate, deportări, întemniţări, muncă forţată, marginalizare) etc. Au fost
reprimate mişcări şi acţiuni studenţeşti, au fost arestaţi, ucişi, deportaţi ţăranii care se
opuneau colectivizării, au fost reprimate mişcările muncitoreşti, au fost exterminaţi
partizanii rezistenţei anticomuniste, a fost postulată vinovăţia colectivă pentru a fi
persecutate şi familiile celor bănuiţi de intenţii ori de acţiuni anticomuniste, a avut loc
represiunea împotriva culturii şi cultelor, a patrimoniului istoric şi cultural (prin
demolări), a fost respinsă cultura occidentală etc. Nu pot fi omise din analiza perioadei
efectele „politicii demografice” (naşterile forţate datorită proclamării ilegalităţii avortului
prin decretul 770/Legea 36 din1966), ale „alimentaţiei raţionale” (înfometarea
populaţiei), ale opririi căldurii, ale tratării populaţiei ca masă de cobai, ale distrugerii
reperelor valorice (în lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul propriei sale istorii) şi
înlocuirea lor cu dogme privind “colectivizarea”, “industrializarea”, “lichidarea
proprietăţii private”, “controlul social” asupra spaţiului comunitar şi asupra vieţii intime a
persoanelor, Au avut efecte pe termen lung inundarea vieţii cotidiene de către propagandă

3
şi minciună, izolarea de lume. S-au “implementat” (prin legi, context social şi valoric) şi
impregnat în oameni mentalitatea şi atitudinea paternalistă. În virtutea „planificării”
întregii „societăţi socialiste multilateral dezvoltate”, mase de oameni au fost dislocate,
mutate în condiţii proaste de locuit, în care sărăcia a dus la abrutizare, la pierderea
respectului de sine, a încrederii în forţele proprii, a spiritului de solidaritate. “Omul nou”
a acceptat să trăiască în comunităţi teritoriale cu blocuri identice („cutii de chibrituri”), cu
case „tradiţionale”, cu Dacia tradiţională (acum se desfăşoară „operaţia rabla” - rabla
fiind autoturismul Dacia), cu fabrici şi uzine şi un post de televiziune, traiectoria lui fiind:
naşterea în sat sau cartier - şoim al patriei - pionier - utecist - membru al „poporului unic
muncitor”, eventual comunist - traiul la bloc sau în casă sătească înconjurată de 350 metri
pătraţi de pămînt. Regimul comunist a limitat rolul proprietăţii private pentru a creşte
dependenţa de resursele publice (colectivizarea a făcut dependenţi ţăranii, industrializarea
a făcut dependenţi muncitorii) şi a diminua simţămîntul responsabilităţii. Dependenţa nu
a fost doar economică, toate „libertăţile” au fost restrînse de către statul cu aspiraţii
totalitare. În 2006, şeful statului a condamnat sistemul comunist din România - de la
înfiinţarea sa (1944-1947) până la prăbuşire (decembrie 1989) - ca “ilegitim şi criminal”.

4. Mentalitatea paternalistă. După 1990, a apărut “sectorul privat”, au început

« restructurările », a ieşit de sub „tutela publică” un mare număr de muncitori, dar
căderea în lume, în şomaj, sărăcirea, au dus la apariţia dependenţilor de ... asistenţa
socială. Facem distincţie între comunităţile autonome şi comunităţile dependente (de
resurse de orice fel, inclusiv de ajutorul social) pentru a se atrage atenţia că dependenţii
de resurse publice pot fi „eligibili” sau nu, şi astfel apar „dependenţii nemerituoşi”,
„populaţiile defavorizate”, „populaţiile vulnerabile” fără resurse, fără perspective, din
“cartiere delapidate”, din „ghetouri” care concentrează sărăcia, degradarea, excluderea,
criminalitatea într-un cerc vicios pe care „raza medie de acţiune a dreptăţii şi echităţii”
nu-l sparge. Au trecut 19 ani de la înlăturarea regimului comunist. Privatizarea (pe care
acţionarii - « cuponarii » - nu au avut cum să o influenţeze), menţinerea monopolului
asupra intreprinderilor socialiste (parazitarea, privatizarea lor clientelară), gospodăria
ţărănească fără subvenţii şi tehnologie, concurată de importuri, îmbogăţirea din politică
a celor de la şi din preajma puterii, polarizarea socială (indicatorul cel mai vizibil al
corupţiei), încercările de compromitere a democraţiei prin discreditarea instituţiilor
acesteia, exploatarea mentalităţii paternaliste a românilor (cei lipsiţi de cultură politică
continuă să confunde instituţiile cu persoanele care temporar lucrează în ele), mass-
media care destinde cu cancanuri, telenovele, circ politic, bulversează prin idei
contradictorii, nonvalori, vulgarităţi, prin promovarea unor false personalităţi, a
superficialităţii etc., toate acestea le plătim prin subdezvoltarea comunităţilor, prin
corupţie şi îmbogăţirea nemeritată a unora, prin dezorientarea, indiferentismul social
sau/şi migrarea multora.
Mentalitatea paternalistă7 moştenită din timpul “dictaturii comuniste”, din timpul
“lagărului socialist”, nu este compatibilă cu democraţia liberală si cu societatea
deschisă, fiindcă nu toţi oamenii se pot debarasa peste noapte de trecut, fiindcă sînt încă
numeroşi cei receptivi la ideile paternaliste şi egalitariste, care continuă să accepte
7
Cuvîntul „paternalism” vine de la părintele binevoitor care-şi recompensează „fiii” dacă aceştia îl ascultă. Cei care au condus după
1945, laolaltă cu majoritatea celor conduşi, s-au comportat după acest model: „şefii de partid şi de stat” au considerat „de datoria lor”
să rezolve problemele „poporului”, dacă acesta era supus, ascultător. În tradiţia bolşevică, „masele” aveau nevoie de „tătuc”
Conducător, „tătucul” devenind dezastruos pentru popor dacă acapara puterea, se agăţa şi profita de .

4
această retorică, care votează pentru menţinerea la putere a celor care au tolerat sau
favorizat corupţia, clientelismul, lipsa de transparenţă. Este anevoioasă schimbarea
gîndirii, comportamentului populaţiei şi devenirea membrilor ei ca subiecţi, ca actori.
Promovarea valorilor ar avea un rol important în prefacerea “conştiinţei totalitare” a
unora şi a “mentalităţii paternaliste” a altora, dar efortul de promovare a valorilor reale
este mic. “Adaptarea” la “realităţile postcomuniste”, a impus practici, roluri, valori,
norme şi reguli noi. Neumblaţi prin lume (după ce au fost ţinuţi zeci de ani “după cortina
de fier”), românii au înţeles “calea liberală” de schimbare economică şi socială ca pe o
formă de satisfacere a intereselor personale (comunismul fusese formă de realizare a
intereselor colective) - cu toate efectele favorabile şi nefavorabile, aşteptate şi
neaşteptate, dorite şi nedorite ale acestei comprehensiuni. Avantajele capitalismului au
fost doar enunţate, iar cei care nu le văd „implementate” (mulţi oameni activi de la sate şi
oraşe) depopulează ţara migrînd. Românii cei mulţi au simţit că reprezintă ceva în zilele
în care l-au alungat pe Ceauşescu, după care au avut din nou senzaţia că nimeni nu-i mai
întreabă nimic, că participă la un joc cu reguli necunoscute şi necontrolabile, în care
“aleşii” se distanţează de “societate”, birocraţia creşte, ca şi lipsa de transparenţă şi
corupţia. Şi de schimbarea mentalităţii paternaliste, de schimbarea gîndirii fiecărui român
în parte, ţine “adaptarea” la “noile realităţi” sociale, culturale, politice şi economice.

5. Democraţia în România actuală. Numeroşi sînt gînditorii care au spus că obiceiurile

locuitorilor unei cetǎţi sunt esenţiale pentru calitatea guvernării acesteia. Sociologii pot
lua afirmaţia ca ipoteză. Putem spune ceva veridic despre obiceiurile locuitorilor şi
calitatea guvernării, numai în urma unor analize ale contextului8 politic, economic, social,
ideologic în care acestea s-au manifestat, în urma unor analize ale relaţiei românilor şi a
comunităţilor lor teritoriale cu statul, ale dependenţei de stat, ale capacităţii
cetăţeanului, locuitorului de a-şi asuma responsabilităţi, ale dimensiunilor vieţii
asociative, ale identificării locuitorilor cu comunitatea locală şi cu cea naţională.
Locuitorii manifestă interes pentru guvernarea locală ? Cei care se declară interesaţi, sînt
realmente interesaţi? Sînt gata să se implice în dezvoltarea localităţii lor? Ce ştiu şi din ce
surse despre activitatea Primăriei şi a Consiliului Local ? Participă la întruniri publice ?
Dacă da, ce probleme ridică ? Au auzit de programe europene de finanţare ? Cred că
proiectele vizînd dezvoltarea durabilă ar putea fi duse la bun sfîrşit în comunităţile lor ?
Din Eurobarometrul din 2002 9 reieşea că: în 24% din sate nu au existat întâlniri publice
în ultimii 2 ani; 48% dintre locuitorii chestionaţi nu participaseră la asemenea întîlniri;
adunări organizate din initiativa cetăţenilor au avut loc în 1% dintre localităţi; în 73%
dintre comunităţile teritoriale nu existau organizaţii comunitare; cadrele didactice se
implică în comunităţile rurale (84%); cele mai frecvente probleme ridicate: drumurile şi
educaţia copiilor; 75% din sate nu depuseseră proiecte pentru fonduri europene. Din
Eurobarometrul Rural din noiembrie 200510, M. Comşa (“Valori şi acţiuni comunitare”)
reţinea că 29% dintre cei chestionaţi se declarau interesaţi să se informeze despre
proiectele şi hotărârile primăriei/consiliului local, 19% - erau de acord că ar trebui să
participe la şedinţele publice ale acestor instituţii, 21% - considerau că trebuie să facă
recomandări (neinteresaţii reprezentau 45%, puţin interesaţii - 37% din populaţia
8
.
9
Ca şi în studiul „Elite ale României rurale despre integrarea europeana - prin satul european, despre satul românesc”, realizat de
Dumitru Sandu pentru Delegatia Comisiei Europene în România, în octombrie 2004.
10

5
investigată). Cât de des vă informaţi despre proiectele/hotărârile primăriei şi ale
consiliului local şi prin ce surse?, au fost întrebaţi locuitorii.

Euro Barometrul Rural, FSD, noiembrie 2005

În ultimii doi ani, au avut loc întâlniri publice în satul/cartierul dumneavoastră? Aţi
participat sau a participat cineva din gospodăria dumneavoastră la ele?

Euro Barometrul Rural, FSD, noiembrie 2005

La o întâlnire publică a satului / cartierului ar ridica o problemă a satului (47%), o
problemă personală (10%), 14% nu ar ridica nici o problemă. Un proiect comunitar ar
putea fi dus cu bine la capăt? Da (70%), nu (19%).
Oamenii cu iniţiativă care au făcut ceva pentru sat / oraş sînt:

D. Sandu (în “Ideologia participativă la sat”11) distinge participarea: identitară, altruistă

sau cointeresată. Oamenii pleacă de la o problemă şi caută s-o rezolve prin acţiuni
comunitare dacă ajung la o „definire socială” a situaţiei, dacă au credinţa sau acceptă
ideologia că problema se poate rezolva, dacă au avut loc acţiuni de succes în comunitatea
lor, dacă primarul este „bun”, are relaţii şi eventual credinţe sau/şi interese în acest sens.

11
www.soros.ro. Vezi şi Dumitru Sandu, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iaşi, Polirom, 2005

6
În legătură cu credinţa în posibilitatea de realizare locală a unor acţiuni, a unor proiecte
comunitare, D. Sandu spune că optimiştii au sporit cu 10%, între 2002 şi 2005, dar ei se
diferenţiază:

Percepţiile şi reprezentările cetăţenilor privind rolul statului în viaţa lor pot demonstra
gradul de (in)dependenţă faţă de stat şi (in)capacitatea de a-şi asuma responsabilităţi
individuale. Într-o cercetare au fost folosiţi indicatori de măsurare a percepţiei asupra
rolului statului 12 şi s-a constatat că românii percep statul ca protector (68% în 1990, 63%
în 1998), consideră că statul trebuie să „ocroteacă oamenii în faţa greutăţilor economice”
(22% în 1990, 32% în 1998). Subiecţii cercetării au apreciat în proporţie de 89% (în
1990), respectiv 88% (în 1998) că “este de datoria guvernului să asigure locuri de muncă
pentru cetăţeni”, că este de datoria statului să asigure un nivel de trai decent bătrânilor
(98% în 1990, 97% în 1998), să asigure îngrijire medicală bolnavilor (97% în 1990, 94%
în 1998), să asigure un nivel de trai decent şomerilor (82% în 1990, 94 % în 1998) etc.
Ideea statului paternalist pierde teren, puţin, şi mai ales în opinii, declaraţii.
În 2003, o cercetare a ICCV a vizat participarea tinerilor la procesul de decizie,
urmărindu-se disponibilitatea tinerilor de a se implica la decizia locală, percepţia privind
posibilităţile reale de participare la decizie, prezenţa lor în forme asociative (in)formale.
Folosind itemi asemănători, am chestionat 120 tineri din zona Moldovei. Folosind
metoda Delphi13 am cerut unor tineri (156) să prezinte problemele cu care se confruntă şi
să formuleze soluţii privind ameliorarea participării. “Problemele tinerilor” (pe lîngă cele
legate de piaţa forţei de muncă, adecvarea formării la cerinţele pieţei actuale, locuirea 14
etc.) sînt: deficitara politică în domeniul tineretului, faptul că nu sînt consultaţi de către
instituţiile care iau decizii ce-i afectează, de confuzia valorică 15, lipsa de repere pentru
(auto((socio)construirea identităţii (societatea nu mai impune un model de socializare, iar
copiii şi tinerii reacţionează necritic la „modă”, imită “modele” negative), „nesiguranţa
viitorului”, redusele posibilităţi reale de a călători etc. Obstacolele în calea participării lor
12
„Consolidarea democraţiei în Europa Centrală şi de Est” (decembrie 1990 - martie 1998), coordonator Ioan Mărginean. Cu care
dintre cele două propoziţii sunteţi în mai mare măsură de acord: 1. În loc să depindă de stat, fiecare ar trebui să-şi poarte singur de
grijă; 2. Statul nu acţionează suficient pentru a ocroti oamenii în faţa greutăţilor economice (domeniile de intervenţie a statului fiind:
asigurarea unui loc de muncă, îngrijirea medicală a bolnavilor, asigurarea unui trai decent bătrânilor, şomerilor, micşorarea
diferenţelor de venituri între săraci şi bogaţi).
13
Metoda constă în consultarea repetată a unor eşantioane asupra unor probleme; specific e faptul că indivizii care răspund sînt trataţi
ca grup, deşi răspunsurile la întrebările din formular sunt elaborate individual; contează ideile generate şi încercarea de stabilire a
consensului între diferitele opinii exprimate individual. Astfel, unui număr de le-am cerut să identifice problemele cu care se
confruntă în ziua de astăzi, care sînt obstacolele în calea participării lor şi ce soluţii de ameliorare a participării întrevăd, rugîndu-i
să formuleze răspunsuri punctuale (sinteza acestora am trimis-o altor 30 de tineri pentru a ierarhiza itemii reţinuţi (referitor la
probleme, obstacol în calea participării la viaţa/decizia economică, politică, a asociaţiilor etc.).
14
Mai exact, lipsa oportunităţilor reale, accesibile de achiziţionare a unei locuinţe la preţuri concordante cu veniturile tinerilor, lipsa
unei locuinţe individuale care oferă şanse de viaţă independentă etc.
15
Răspândirea ideii că sursele succesului profesional nu sunt competenţa şi munca, ci „pilele”, “cunoştinţele”, “relaţiile”, beneficiile
nemeritate, într-o atmosferă dominată de neputinţă (“dar ce putem noi face?”).

7
(ca antreprenori) sînt: lipsa capitalului material, lipsa banilor, lipsa cunoştinţelor şi
informaţiilor necesare deschiderii unei afaceri, lipsa informaţiilor privind oportunităţile,
fiscalitatea excesivă, lipsa reglementărilor privind concurenţa etc., la care se adaugă
altele: lipsa de interes pentru viaţa politică, lipsa de încredere în politicieni (ca efect al
imaginii negative a vieţii politice, a fenomenelor de corupţie), în partidele politice care nu
lasă tinerii să participe realmente la decizii, modalităţi nesolicitante de petrecere a
timpului liber (tv, baruri, discoteci) etc.
Participarea efectivă a indivizilor poate fi măsurată folosind itemi “clasici” în scale:
semnarea unei petiţii, un boicot (blocarea unei şosele), participarea la demonstraţii
legale, participarea la greve, la acţiuni prin ocuparea unor clădiri etc. (celor chestionaţi
li se cere să “bifeze” dacă: 1. am participat, 2. aş participa, 3. nu aş participa etc.).
Putem afla disponibilitatea de participare, putem contura chiar o tipologie a
participanţilor 16.
Dacă avem în vedere participarea la viaţa asociativă (ca indicator al dezvoltării
comunitare), putem reţine în ce măsură aceasta este redusă la asociaţiile profesionale, la
asociaţii religioase etc.
Cît de mare este distanţa între comportamentele participative efective şi declaraţii? Se şi
implică în derularea unor proiecte cel care declară că acestea sînt utile şi trebuie
implementate? Relaţia ideologie-participare este de tip probabilist, spune D. Sandu:
credinţa se converteşte în faptă cu o anume probabilitate. Ar fi legitim să ne aşteptăm că
experienţa străinătăţii condiţionează ideologia şi comportamentele participative. Se
constată, însă, că participarea este ceva mai mare la cei care au călătorit în afara ţării,
comportamentele participative depinzînd şi de alţi factori: educaţia, capitalul relaţional,
capitalul material, încrederea în autorităţi publice, orientarea tradiţionalistă sau
(post)modernistă, localizarea (centrală sau periferică a comunităţii) etc.
De la 1 ianuarie 2007, românii sînt membri ai unei ţări membre a Uniunii Europene.
“Românul mediu” pare să spună: de când am intrat în UE sunt ceva mai liniştit, mă
astept ca ţara să meargă mai bine din punct de vedere economic, iar eu să am o mai
mare siguranţă a vieţii personale; politic, în interior, nu prea văd efecte pozitive şi nici
nu au cum, pentru ca aici ar fi în principal rolul clasei noastre politice să ordoneze
lucrurile; este adevărat că deocamdată nici eu, nici ţara mea nu prea ne auzim la
Bruxelles; acolo contează mai ales vocea ţărilor mari; rămân totuşi optimist, e posibil ca
în viitor să fim luaţi în seama în mai mare măsură 17.

16
Participantul activ: viaţă asociativă redusă la asociaţiile profesionale, satisfacţie scăzută faţă de guvernare, consideră prioritare
consultarea şi creşterea puterii de decizie la locul de muncă, în primul rînd, dar şi în comunităţile locale, îmbunătăţirea imaginii
comunităţilor locale, se identifică în primul rând cu comunitatea din care face parte şi în al doilea rând, cu cea naţională; are până în
35 de ani, grad mediu de instrucţie, o profesie cu venituri medii şi peste medie. Participanţii activi reprezintă categoria cea mai redusă
ca pondere (4,2%) în cercetarea menţionată. Participantul moderat îşi doreşte comunităţi mai frumoase, dar participarea la luarea
deciziilor este considerată secundară; se identifică în primul rând cu comunitatea naţională; caracteristici individuale: vârstă medie,
nivelul de instrucţie mediu etc. Pasivul are un nivel de instrucţie scăzut, venituri scăzute şi foarte scăzut etc.; are ponderea cea mai
ridicată (49,9%), este nemulţumit de starea de fapt, dar nu simte nevoia participării la luarea deciziilor şi nici a implicării.

17
Eurobarometrul 67. Opinia publică în Uniunea Europeană (2007)