SISTEMUL ENDOCRIN

Integrarea şi coordonarea funcţiilor organismului este realizată de sistemul nervos

în colaborare cu cel endocrin. Activitatea glandelor endocrine este controlată de sistemul
nervos şi la rândul ei, influenţează activitatea acestuia. Acest fapt are importanţă în patologia
endocrină, hiperfuncţia sau hipofuncţia unei glande endocrine poate perturba activitatea
celorlalte glande endocrine dar şi a sistemului nervos. Reglarea nervoasă este rapidă, dar de
scurtă durată, în timp ce reglarea endocrină este mai lentă şi cu durată prelungită.
Un loc particular între glandele endocrine, îl ocupă hipofiza si suprarenala, prin
intermediul cărora se realizează integrarea dintre sistemul nervos si endocrin. În acest sens,
hipofiza şi suprarenala au caractere comune:
 ambele sunt formate din două componente (hipofiza este formată din
adenohipofiză si neurohipofiză, iar suprarenala, din corticosuprarenală şi
medulosuprarenală)
 în ambele cazuri, una din componente este de origine nervoasă, respectiv
neurohipofiza şi medulosuprarenala. Prin neurohipofiză se face integrarea
dintre hipotalamus şi adenohipofiză, respectiv controlul sistemului nervos asupra
întregului sistem endocrin, iar prin medulosuprarenală se realizează corelaţii cu
sistemul nervos simpatic şi se face integrarea în situaţii de agresiune, încordare,
stress.
Cele două sisteme (nervos si endocrin) cooperează la realizarea integrării biologice a
organismului, canalele de transmisie fiind nervii, pentru sistemul nervos şi vasele sanguine,
care transportă hormonii, pentru cel endocrin. Ambele sisteme pot acţiona simultan asupra
aceleiaşi celule, iar unii nervi au şi capacităţi secretorii endocrine. Hipotalamusul, parte a
sistemului nervos central, coordonează activitatea majorităţii glandelor endocrine şi
funcţionează ca un centru de control al sistemului nervos autonom.
Glandele endocrine sunt glande cu secreţie internă. Acestea elaborează hormoni,
substanţe chimice cu structură bine definită, care acţionează în cantităţi mici, la distanţă de
locul de formare. Hormonii reglează activitatea diferitelor celule, ţesuturi şi organe,
intervenind în menţinerea homeostaziei şi coordonarea creşterii şi dezvoltării organismului.
Hormonii sunt distribuiti prin sânge şi ajung la nivelul organelor ţintă. Natura chimică a
hormonului, determină mecanismul lui de acţiune. Cei mai multi hormoni, exercită efecte
multiple la nivelul organelor ţintă.
Cercetări recente au demonstrat că există hormoni şi substanţe hormonale care nu sunt
descărcate în sânge, ci în ţesutul conjunctiv unde acţionează asupra celulelor învecinate,
care prezintă receptori specifici pentru aceşti hormoni particulari.
Celulele sistemului endocrin elaborează aproximativ 100 de hormoni şi substanţe
hormonale active. În funcţie de compoziţia chimică, hormonii pot fi clasificati în trei mari
categorii:
 Peptide, proteine si glicoproteine. Sunt sintetizate şi secretate de celule din
hipotalamus, hipofiză, tiroidă, paratiroide, pancreas şi celulele enteroendocrine
răspândite în tractul gastro-intestinal şi sistemul respirator. Hormonii acestui
grup sunt eliberaţi în circulaţia sanguină fără a necesita proteine speciale de
transport.
 Aminoacizi şi derivati de aminoacizi, inclusiv catecolaminele. Sunt
sintetizaţi şi secretaţi de neuroni şi de celulele din medulosuprarenală şi

1
 tiroidă. Catecolaminele eliberate în circulaţie se dizolvă uşor în sânge, spre
deosebire de hormonii tiroidieni care necesită legare de proteine serice,
proteine specifice de transport( thyroxin- binding protein).
 Steroizi, compuşi derivaţi ai colesterolului. Sunt sintetizaţi şi secretaţi de
celule din ovar, testicul şi corticosuprarenală. Aceşti hormoni sunt eliberaţi
în sânge şi transpotaţi la nivelul celulelor ţintă legaţi de proteine plasmatice
sau proteine speciale de transport( androgen binding protein).
După ce hormonii au fost eliberati în sânge şi au ajuns în vecinatatea celulelor ţintă, se
leagă de receptori specifici de la nivelul acestor celule. Au fost identificate două tipuri de
receptori hormonali:
 Receptori celulari de suprafaţă. Aceştia interacţionează cu hormonii
peptidici sau catecolaminele, care nu pot penetra membrana celulară.
Activarea acestor receptori ca urmare a legării hormonilor, generează rapid
cantităţi mari de molecule intracelulare, numite mesageri secundari, cum ar
fi ciclic adenozin monofosfat( c AMP), 1,2-diacilglicerol( DAG), inositol
trifosfat( IP3) şi ioni de calciu. Mesagerii secundari amplifică semnalul iniţiat
de interacţiunea între hormoni şi receptori şi determină activarea unui sistem
mesager secundar.Exemple:
o Sistemul adenilat ciclaza/ c AMP pentru majoritatea hormonilor
proteici şi catecolamine
o Sistemul tirozin kinază pentru insulină şi factorul de creştere
epidermal
o Sistemul fosfatid linositol pentru anumiţi hormoni şi
neurotransmiţători
Mesagerii secundari produc reacţii în cascadă la nivelul metabolismelor
celulare, determinând astfel răspunsul specific hormonal.
Unii receptori hormonali sunt asociaţi cu proteina G (o proteină de legatură),
care cuplează receptorul cu hormonul şi determină răspunsul celulei ţintă.
Receptorii pentru epinefrină, TSH şi serotonină, utilizează proteina G
pentru activarea mesagerilor de ordinul II, care vor declanşa răspunsul
metabolic. Alţi hormoni, cum ar fi insulina şi STH-ul, folosesc receptori
catalitici, care activează protein- kinaza, determinând fosforilarea proteinelor
ţintă.
 Receptori intracelulari. Sunt localizaţi în celule, sunt utilizaţi de hormonii
steroizi şi tiroidieni, care au capacitatea de a penetra atât membrana
celulară, cât şi membrana nucleară. Aceşti receptori reprezintă complexe
multiproteice, cu trei domenii de legare:
o o regiune de legare a hormonului
o o regiune de legare pentru ADN
o o regiune amino-terminală.
Legarea hormonului la receptor, determină transformarea acestuia,
având drept consecinţă activarea sau inhibarea activităţii ARN polimerazei.
Rezultatul este producerea unor noi proteine, menite să regleze
metabolismul celular. În concluzie, hormonii care se leagă de receptori
intracelulari influenţează direct expresia genelor, fără intervenţia
mesagerilor secundari.
Atunci când hormonul a activat celula ţintă, se generează un semnal inhibitor, care se
întoarce la glanda endocrină (mecanismul de feed-back). Elaborarea hormonilor este reglată
prin mecanisme de feed-back direct sau indirect. Mecanismul de feed-back poate acţiona
şi astfel: când nivelul hormonului este inadecvat şi nu determină răspuns metabolic, se
2
declanşează mecanismul de feed-back pozitiv, spre glanda endocrină, determinând secreţia
hormonului.
Inactivarea hormonilor are loc la nivelul organelor ţintă, dar se poate face şi în ficat şi
în rinichi.

CARACTERELE CITOLOGICE GENERALE ALE CELULELOR

ENDOCRINE

Celulele endocrine elaborează produşi de secreţie în cantităţi mici, comparativ cu

cele exocrine, care secretă cantităţi mari. Pentru acest motiv, celulele endocrine prezintă
organite mai modest reprezentate, caracteristice pentru celulele secretoare de hormoni
polipeptidici şi steroizi.
Celulele care secretă hormoni proteici sau polipeptidici, prezintă un reticul
endoplasmic rugos foarte exprimat, ribozomi liberi, aparat Golgi şi granule delimitate de
membrane, care conţin produsul hormonal format la nivelul complexului Golgi. Proteinele,
peptidele mici si glicoproteinele sunt sintetizate şi secretate de celule din hipotalamus,
hipofiză, tiroidă, paratiroidă, pancreas, precum si de celuleie SED din tractul gastrointestinal
şi plămân. Analogi de aminoacizi şi derivati, inclusiv catecolaminele (epinefrina şi
norepinefrina), sunt sintetizaţi şi secretati de neuroni şi de celule din medulosuprarenală. În
acest grup este inclusă şi tiroxina, un aminoacid iodat, sintetizat şi secretat de celulele
glandei tiroide.
Celulele care secretă hormoni steroizi, prezintă un reticul endoplasmic rugos
redus, un reticul endoplasmic neted foarte exprimat, aparat Golgi bine dezvoltat( fără
legatură cu granulele secretorii). Celulele stochează precursori ai hormonilor
steroizi( colesterol). Enzimele interesate în procesul de sinteză al colesterolului sunt
localizate în membranele reticulului endoplasmic neted. Celulele care secretă astfel de
hormoni, se găsesc în ovar, testicul şi corticosuprarenală.

RAPORTUL CELULĂ ENDOCRINĂ – CAPILAR

Celulele endocrine prezintă: un pol apical, prin care hormonul incomplet maturat
este stocat într-o lacună stromală (aceasta în cazul tiroidei devine un folicul), fete laterale,
prin care celulele vin în contact şi un pol bazal, în raport cu spaţiul extracelular şi capilarele
sanguine.
Între celula endocrină situată pe lamina bazală şi capilar, se delimitează un spaţiu,
cu o componentă bogată în glicozaminoglicani, realizându-se o adevarată barieră,
constituită din:
 membrana plasmatică a celulei
 lamina bazală
 componenta amorfă cu glicozaminoglicani
 membrana bazală capilară
 endoteliul capilar
Modificarea oricăreia dintre aceste componente ale barierei, va avea consecinţe
asupra procesului de eliberare al hormonului.

CLASIFICAREA GLANDELOR ENDOCRINE:

 Glande endocrine tranzitorii -placenta, corpul galben, foliculul de Graaf.

 Glande endocrine permanente. Acestea la rândul, lor pot fi:
o Glande microscopice( insulele Langerhans din pancreas, celulele

3
 interstiţiale Leydig din testicul)
o Glande propriu-zise( hipofiza, tiroida, paratiroidele, epifiza,
suprarenala)

STRUCTURA GENERALĂ A GLANDELOR ENDOCRINE

Glandele endocrine sunt organe parenchimatoase, învelite la periferie de o capsulă

conjunctivă, predominent fibrilară. Din capsulă se desprind septe conjunctivo- vasculare,
care în unele cazuri delimitează lobuli. Prezintă în structura lor, stromă şi parenchim.
Stroma este constituită din două componente:
- septele conjunctivo-vasculare desprinse din capsulă
- o reţea reticulinico-capilară, de susţinere pentru elementele parenchimului.
Parenchimul se organizează sub formă de cordoane celulare, singura excepţie fiind
reprezentată de tiroidă, care deşi în viata fetală are o structură trabeculară, după naştere, capătă
un aspect vezicular, ca urmare a cantităţii crescute de hormoni care se vor stoca.

SISTEMUL ENDOCRIN DIFUZ( SED)

În afara sistemului endocrin glandular, se descrie un alt sistem, căruia îi aparţin celule
răspândite în diferite organe, toate având origine neuro-epitelială( în crestele neurale) şi
secretând hormoni polipeptidici cu greutate moleculară mică. Acest sistem a fost numit
sistem endocrin difuz (SED).
Celulele secretoare de hormoni polipeptidici se caracterizează din punct de vedere
histochimic, printr-un continut mare de monoamine sau, cele care nu contin amine detectabile
histochimic, au capacitatea de a capta precursori aminici, de a-i decarboxila, transformându-i
în amine. Asociind aceste trăsături ale celulelor endocrine secretoare de hormoni polipeptidici,
Pearse a denumit acest sistem APUD (amine and amine precursor uptake and
decarboxilation).

Principalele localizări ale celulelor sistemului APUD:

 glandele endocrine (hipofiza, tiroida, paratiroide, medulosuprarenala,

pancreas endocrin);
 ovar si testicul;
 tubul digestiv (mucoasa stomacului, duodenului, intestinului subţire şi gros,
apendice), precum şi în canalele biliare şi canalele excretoare ale
pancreasului, în vezica biliară.
 tractul respirator;
 tractul urogenital;
 glandele mamare, glandele sudoripare, plexurile coroide.

Caracterele citologice ale celulelor endocrine din SED (APUD):

În microscoie optică- se dispun intercalar, cu polul bazal pe lamina bazală, iar polul
apical nu ajunge în lumen. Au citoplasmă clară (nu se colorează în HE), cu granulaţii ce se
evidenţiază prin impregnări cu azotat de argint (celule argentafine) sau impregnarea se
realizează numai după tratarea prealabilă cu substanţe reducătoare (celule argirofile).
În microscopie electronică prezintă un reticul endoplasmic rugos slab dezvoltat,
aparat Golgi sub formă de vezicule, vezicule secretorii delimitate de membrane, cu conţinut

4
osmiofil, diametrul de 100-200 nm şi numeroase mitocondrii. Veziculele osmiofile se
polarizează în raport cu capilarul sanguin, din vecinătatea spaţiului extracelular.
Caracterizarea polipeptidelor sau proteinelor cu greutate moleculară mică produse de
aceste celule s-a realizat prin tehnici de imunofluorescenţă, cu anticorpi marcaţi. Este necesar
să se izoleze suficiente cantităţi de polipeptide, pentru a produce anticorpii necesari pentru
tehnica de imunofluorescenţă pentru studiul APUD cu funcţie necunoscută. De aceea lista
celulelor endocrine din sistemul APUD rămâne deschisă. S-au descris diferite tumori, ce
pornesc din celulele sistemului APUD. Aceste tumori se numesc apudoame.

HIPOFIZA

Hipofiza sau glanda pituitară este situată intracranian (în fosa hipofizară a şeii turceşti),
fiind acoperită de diafragma şeii, formaţiune ce aparţine durei mater.
Este legată de hipotalamus prin tija hipofizară şi reprezintă o cale de legătură între
sistemul nervos central şi glandele endocrine.
Este o glandă mică, având un diametru de aproximativ 1 cm. şi o greutate de 1gr. Este
mai mare la femei decât la bărbaţi.
Hipofiza este formată din doi lobi: lobul anterior (adenohipofiza) şi lobul posterior
(neurohipofiza), diferiţi ca origine embriologică.

Histogeneza hipofizei

Adenohipofiza se formează prin cudarea ectodermului plafonului cavităţii bucale

primitive, care se dezvoltă cranial (punga lui Rathke). Acesta se separă de cavitatea bucală,
prin dispariţia pediculului de legătură.
Neurohipofiza se formează dintr-o evaginare a planşeului diencefalic, care se
dezvoltă caudai, fără a pierde legătura cu sistemul nervos.

Adenohipofiza este formată din trei porţiuni:

 Porţiunea anterioară (pars distalis) - cea mai voluminoasă porţiune.
 Porţiunea tuberală (pars tuberalis) - situată cranial, înconjoară
infundibulul şi formează împreună cu tija infundibulară, structura
numită tija hipofizară
 Porţiunea intermediară (pars intermedia).
Neurohipofiza este formată din:
 Porţiunea nervoasă (pars nervosa) - este porţiunea cea mai voluminoasă a
neurohipofizei.
 Infundibul - structura ce continuă hipotalamusul şi conectează hipofiza la
sistemul nervos

Hipofiza prin dubla sa origine, reprezintă o importantă cale de legătură între sistemul
nervos central şi glandele endocrine. Hipofiza reglează activitatea glandelor endocrine şi la
rândul ei, se află sub controlul sistemului nervos central, prin intermediul neurohipofizei.
Legătura între hipotalamus şi neurohipofizâ se realizează prin conexiuni nervoase
(fasciculul hipotalamo-hipofizar). Legătura între hipotalamus şi adenohipofiză se realizează
printr-un tip particular de circulaţie sanguină, sistemul port-hîpofizar.

Sistemul port - hipofizar

A fost descris de Gr. T. Popa şi U. Felding în 1930.

5
 Cei doi lobi ai hipofizei sunt vascularizaţi de ramuri arteriale diferite. Adenohipofiza
este vascularizată de arterele hipofizare superioare, iar neurohipofiza este vascularizată de
arterele hipofizare inferioare. Acestea iau naştere din arterele carotide interne. Arterele
hipofizare superioare vascularizează porţiunea tuberală, eminenţa mediană şi tija
infundibulară. Aceste vase se formează din arterele carotide interne şi arterele comunicante
posterioare ale poligonului Willis. Ele vor genera două grupuri de artere: arterele grupului
anterior şi arterele grupului posterior. Arterele grupului posterior pătrund direct în infundibul.
Arterele grupului anterior vascularizează regiunea tuberală şi apoi pătrund în infundibul. La
nivelul infundibulului, arterele grupului anterior şi posterior, dau naştere la capilare, care
formează primul plex capilar. Neuronii secretori, ce conţin mediatori hipotalamici, se termină în
vecinătatea acestui plex capilar. Capilarele plexului primar se reunesc şi formează canale
vasculare venoase, numite vene portale hipofizare, care traversează tija hipofizară şi apoi se
ramifică, formând plexul capilar secundar în strânsă relaţie cu porţiunea distală a
adenohipofizei. Capilarele ambelor plexuri sunt fenestrate. Canalele venoase, ce conectează
capilarele eminenţei mediane cu cele ale lobului anterior, constituie aşa numitul sistem port
hipofizar. (Fig. 1.)
Hipotalamusul generează produşi de neurosecreţie. Alături de oxitocină şi ADH, se
secretă polipeptide numite mediatori hipotalamici. Mediatorii hipotalamici, "releasing
factors", elaboraţi în hipotalamus sunt stocaţi la nivelul eminenţei mediane. De aici, pătrund
în primul plex capilar şi prin sistemul venos portal hipofizar ajung la nivelul celui de-al doilea
plex capilar. Aici mediatorii hipotalamici stimulează sau inhibă eliberarea hormonilor
adenohipofizei. Se poate spune deci, că prin intermediul sistemului port hipofizar se realizează
controlul hipotalamusului asupra adenohipofizei. Se eliberează atât factori de stimulare cât şi
de inhibare. Aceşti factori sunt:
1. Factorul de stimulare al hormonului somatotrop - GHRH (growth hormone
releasing hormone)
2. Somatostatin
3. Dopamina
4. Factorul de stimulare al hormonului tireotrop - TRH (thyrotropin releasing
hormone).
5. Factorul de stimulare al hormonului corticotrop - CRH (corticotropin
releasing hormone)
6. Factorul de stimulare al hormonilor gonadotropi - GnRH (gonadotro-
pin releasing hormone)

Structura histologică a adenohipofizei

Pars distalis (porţiunea anterioară)

Reprezintă 75% din volumul glandei. Este delimitată la periferie de o capsulă fibroasă de
origine durală. De la nivelul capsulei se desprind septe conjunctive scurte, care împart
incomplet parenchimul, în loji sau compartimente.
Parenchimul este alcătuit din cordoane celulare, dispuse neregulat, astfel încât pe
secţiune apar asemenea unor cuiburi. Cordoanele sunt susţinute de o reţea fină reticulinică
şi separate prin capilare sanguine de tip sinusoid.
Populaţia celulară este heterogenă. Se disting două populaţii:
- celule cromofobe, a căror citoplasmă nu se colorează
- celule cromofile, care prezintă afinitate pentru coloranţi. La rândul lor celulele
cromofile se subdivid în:
o celule acidofile
o celule bazofile.

6
 Pentru a caracteriza cele trei tipuri celulare s-au folosit următoarele metode:
- Metode histochimice. Coloraţiile histochimice utilizate au fost: coloraţia cu acid
periodic Schiff( PAS), coloraţia tricrom Mallory, aldehidă-fuxină etc. Celulele
sunt numite acidofile sau bazofile în funcţie de afinităţile lor tinctoriale.
- Studii de histofiziologie. Rolul celulelor a fost studiat observând modificările de
număr şi mărime ale celulelor din organele asupra cărora acţionează hormonii
hipofizari. De asemenea au fost studiate condiţiile patologice, obsevându-se
modificări de număr la nivelul celulelor hipofizare. Toate aceste studii au arătat şi
faptul că o parte dintre celulele definite ca şi cromofobe, reprezintă elemente
cromofile degranulate.
- Studiile de microscopie electronică. Ultrastructura celulelor adenohipofizei arată
caracteristici distincte pentru aceste celule: mărime, formă, dezvoltarea
organitelor citoplasmatice, aspectul veziculelor secretorii, distribuţia acestora.

Celulele cromofobe reprezintă 50% din celulele porţiunii anterioare a adenohipofizei.

Se numesc astfel, pentru că nu au afinitate pentru coloranţi uzuali. Sunt o populaţie celulară
heterogenă:
 O parte din celule reprezintă elemente cromofile "degranulate", în urma
eliberării produsului de secreţie;
 O altă populaţie celulară reprezintă elemente "de rezervă", cu mici granule
secretorii în citoplasmă, evidenţiate la microscopul electronic. Aceste ultime
celule, se vor diferenţia în sens acidofil sau bazofil.
 Un alt grup de celule cromofobe, sunt celulele foliculare. Aceste celule au formă
stelată, cu prelungiri, care se interconectează prin intermediul joncţiunilor gap.
Au fost descrise la diferite specii, inclusiv la om. Funcţia lor nu este complet
cunoscută.
Celulele cromofobe apar pe preparatele microscopice dispuse în grupuri; sunt celule
mici, de formă rotundă sau poligonală, cu citoplasmă puţină şi limite celulare slab conturate
(apar ca aglomerări de nudei).
Celulele cromofile reprezintă 50% din celulele porţiunii anterioare a adenohipofizei.
Au afinitate pentru coloranţi histologici. în general, se dispun în apropierea capilarelor
sanguine. Se clasifică astfel:
1. Celule cromofile acidofile
- sunt cele mai numeroase (40%).
- sunt PAS negative.
- sunt mai mari decât cromofobele, au limite celulare vizibile, citoplasma conţine
granule, ce se colorează cu coloranţi acizi: eozina, fuxină acidă, oranj G,
azocarmin.
Se diferenţiază două tipuri de celule acidofile: celule somatotrope şi celule mamotrope.
Celulele somatotrope au mărime medie, formă ovalară, au caracterele celulelor ce
secretă hormoni polipeptidici: RER foarte dezvoltat, aparat Golgi, mitocondrii. Nucleul este
situat central. În citoplasma acestor celule, se găsesc granule de secreţie, cu diametrul de 350
nm, vizibile şi în microscopie optică. Aceste granule conţin hormonul somatotrop (hormonul
de creştere) - STH. Eliberarea acestui hormon este stimulată de SRH. Somatostatinul şi
nivelul crescut al glicemiei inhibă eliberarea hormonului de creştere. Hormonul somatotrop
creşte rata metabolismului celular. Acţionează prin stimularea producerii factorului de
creştere insulun- like 1( IGF-1) de către celulele hepatice. IGF- 1 stimulează creşterea
oaselor lungi, prin intermediul somatomedinei.
Celulele mamotrope( lactotrope) sunt celule mici, de formă poligonală. Numărul şi
dimensiunile lor cresc în sarcină şi după naştere, în perioada de alăptare. Organitele

7
citoplasmatice se dezvoltă în timpul perioadei de alăptare. Complexul Golgi creşte în
dimensiuni, fiind uneori de dimensiunea nucleului. Nucleul este ovalar, situat în centrul
celulei. Aceste celule conţin granule secretorii de dimensiuni mari, ce pot ajunge până la un
diametru de 600 nm. Conţin hormonul numit prolactină (hormon lactogen) - LTH. Acest
hormon determină dezvoltarea glandei mamare în timpul sarcinii şi iniţiază şi menţine secreţia
lactată după naştere. Pentru ca secreţia lactată să se producă, sunt necesare o serie de evenimente:
- Mamogeneza- creşterea şi dezvoltarea glandei mamare, prin acţiunea stimulatoare a
estrogenilor, progesteronului şi a hormonului lactogen placentar.
- Lactogeneza- în timpul sarcinii, nivelul estrogenului şi progesteronului inhibă secreţia
prolactinei. La naştere, nivelul estrogenului şi progesteronului scade brusc, astfel încât
efectul inhibitor asupra prolactinei este pierdut. De asemenea, după naştere creşte
şi numărul de celule mamotrope. Efectul antagonist între prolactină şi estradiol
este utilizat în clinică pentru a întrerupe lactaţia.
- Galactopoeza- menţinerea lactaţiei, necesită prezenţa prolactinei şi a oxitocinei.
Eliberarea prolactinei este stimulată de factorul de stimulare al prolactinei( PRH),
factorul de stimulare al hormonului tireotrop( thyrotropin- releasing hormone- TRH) şi
peptida inhibitorie vasoactivă( vasoactive inhibitory peptide- VIP) şi inhibată de factorul de
inhibare al prolactinei( PIF) şi dopamină( catecolamină produsă de hipotalamus). Dopamina
reprezintă principalul inhibitor al secreţiei de prolactină.
2. Celulele cromofîle bazofile
- reprezintă 10% din totalul celulelor.
- sunt PAS pozitive, datorită conţinutului în glicoproteine al granulelor secretorii.
- sunt mai mari decât acidofilele, citoplasma conţine granulaţii, ce se colorează cu
coloranţi bazici. Se diferenţiază trei tipuri de celule bazofile: celule tireotrope,
corticotrope şi gonadotrope.
Celulele tireotrope sunt celule mari, poligonale, dispuse sub formă de cordoane, la
distanţă de capilare. Prezintă nucleu rotund, situat excentric, în citoplasmă granule secretorii cu
diametru de 100-150 nm, ce conţin hormonul tireostimulant hipofizar (TSH) sau tireotropina.
TSH-ul stimulează sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni. Eliberarea TSH-ului este
stimulată de TRH ( acelaşi factor care controlează şi secreţia celulelor mamotrope) şi inhibată
de prezenţa hormonilor tiroidieni (T 3) în sânge.
Celulele corticotrope sunt de dimensiuni medii, de formă poligonală, cu nucleul rotund,
excentric. Au complexul Golgi, RER, lizozomi bine dezvoltate, alături de picături de lipide şi
filamente intermediare. Prezintă în citoplasmă granule secretorii cu diametrul de 250-400 nm.
Aceste granule conţin proopiomelanocortina, precursorul hormonului adrenocorticotrop
hipofizar (ACTH) şi al hormonului lipotrop (LPH). Acest precursor este legat de peptide
semnal, a căror actiune nu este cunoscută. Proopiomelanocortina se scindează în ACTH şi β
LPH. β LPH-ul se scindează în continuare în γ lipotrop hormon şi β endorfină. γ LPH-ul la
rândul său se va transforma în β MSH (melanocit stimulator hormon). β endorfina, peptidă cu
acţiune narcotică, conţine secvenţe de metencefalină. ACTH-ul stimulează sinteza şi eliberarea
hormonilor din zona fasciculată şi reticulată a corticosuprarenalei. Funcţia LPH încă nu este
pe deplin elucidată. Sinteza ACTH-ului este stimulată de CRH.
Celulele gonatotrope sunt situate de obicei, în vecinătatea capilarelor sanguine. Sunt
celule mici, de formă ovalară, cu nucleu rotund, situat excentric, cu RER, mitocondrii şi aparat
Golgi bine dezvoltate. Prezintă în citoplasmă, granule secretorii, cu diametrul de 200-400 nm.
Aceste celule secretă hormonul foliculino - stimulant (FSH) şi hormonul luteinizant (LH),
numit uneori şi ICSH (hormonul stimulant al celulelor interstiţiale). Încă nu se cunoaşte
exact dacă există două tipuri de celule gonadotrope; unele care secretă FSH şi altele care
secretă LH, sau ambii hormoni sunt produşi de acelaşi tip celular, în diferite faze ale ciclului
secretor.

8
 Hormonul foliculino-stimulator determină creşterea foliculilor ovarieni şi secreţia de
estradiol, inhibină şi activină. Stimulează celulele Sertoli din tubii seminiferi ai testiculului, în
producerea unei proteine, care leagă hormonul androgen (ABP-androgen binding protein),
precum şi secreţia de inhibină şi activină. Alături de FSH, LH-ul asigură ovulaţia şi formarea
corpului galben, care va secreta progesteron. La bărbat, LH-ul stimulează producerea
testosteronului. Secreţia hormonilor gonadotropi este stimulată de GnRH şi activină, proteină
formată din două lanţuri peptidice β. Activina este secretată de celulele Sertoli şi celulele
foliculare. Inhibarea secreţiei de FSH şi LH se realizează prin hormonii produşi de ovar şi
testicul. Un rol important îl deţine inhibina. Aceasta este o proteină formată din lanţuri
peptidice α şi β. Este secretată de celule ţintă( celule Sertoli şi celule foliculare).
Pars intermedia (porţiunea intermediară)
Este slab dezvoltată la om. Se situează între pars distalis şi pars nervosa. Este formată
dintr-un strat subţire de celule cubice şi vezicule, ce conţin coloid, numite şi chiste Rathke.
Nu este cunoscut încă rolul acestui coloid folicular. Porţiunea intermediară conţine şi celule
bazofile dispuse sub formă de cordoane, în vecinătatea capilarelor. Aceste bazofile
sintetizează a şi β MSH. La unele specii (peşti, amfibii) porţiunea intermediară produce
intermedina sau MSH , care este o polipeptidă ce influenţează producerea de melanină. La
om, funcţia MSH-ul nu este cunoscută.
Pars tuberalis (porţiunea tuherală)
Este regiunea care înconjoară infundibulul neurohipofizei. Este bine vascularizată
de arterele hipofizare superioare şi de sistemul portal hipofizar. Conţine celule dispuse în
cordoane scurte, în strânsă relaţie cu vasele sanguine. Sunt celule bazofile, şi cromofobe. În
citoplasma celulelor bazofile se găsesc granule de dimensiuni mici, picături lipidice şi
glicogen. Nu este cunoscută funcţia porţiunii tuberale, dar unele din celulele acestei porţiuni
prezintă granule secretorii, ce conţin probabil ACTH, FSH şi LH.

Structura histologică a neurohipofizei

Este formată din pars nervosa (porţiunea nervoasă) şi infundibul. Conţine aproximativ
100000 de axoni nemielinizaţi ai neuronilor secretori din hipotalamus, care se termină în raport
cu capilarele sanguine. Corpul acestor neuroni se găseşte în nucleii supraoptic şi
paraventricular. Materialul de neurosecreţie produs în pericarion, se deplasează de-a
lungul acestor axoni, ajungând la nivelul nerohipofizei, unde este stocat în dilataţiile
axonilor numite corpi Herring. Aceste dilataţii se găsesc atât pe traiectul axonului, cât şi la
capătul acestuia. Din corpii Herring, materialul neurosecretor este eliberat în funcţie de
solicitări. Celulele neurosecretorii din hipotalamus au caractere de celule nervoase, dar au
corpusculii Nissl mai dezvoltaţi pentru producerea de material de neurosecreţie, precum şi
granule de neurosecreţie, care se pot evidenţia prin coloraţia Gomori sau coloraţia cu crom
alaum hematoxilină. Lobul posterior al hipofizei nu reprezintă o glandă endocrină, ci locul de
depozitare al secreţiei neuronale. Granulele secretorii au 50- 80 nm. diametru, sunt delimitate
de membrane, au fost izolate prin centrifugare diferenţiată. Ele conţin oxitocină şi
vasopresină sau hormonul antidiuretic ADH, ATP, neurofizine (proteine de legătură, una
pentru oxitocină şi alta pentru vasopresină). Vasopresina şi oxitocina sunt depozitate în lobul
posterior şi eliberate în sânge în urma impulsurilor nervoase. Studii recente arată că cei doi
hormoni pot fi sintetizaţi în cei doi nudei de celule diferite (nu obligator vasopresina în
nucleul supraoptic şi oxitocină în paraventricular).
Oxitocina determină contracţia fibrelor musculare netede ale uterului în timpul naşterii şi
contracţia celulelor mioepiteliaie ale alveolelor şi ductelor alveolare ale glandei mamare,
determinând eliminarea laptelui.

9
 Vasopresina sau hormonul antidiuretic hipofizar, determină contracţia musculaturii
netede a vaselor, cu creşterea rezistenţei periferice şi implicit creşterea presiunii sanguine. De
asemenea, determină creşterea permeabilităţii tubilor distali şi colectori pentru apă.
În neurohipofiză se întâlnesc fibroblaste, mastocite şi celule cu rol similar nevrogliei
numite pituicite. Pituicitele au o formă neregulată, prelungiri, citoplasmă care conţine
filamente intermediare, picături lipidice şi de pigment, Multe din prelungirile citoplasmatice
ale pituicitelor se termină perivascular( în jurul capilarelor fenestrate).
În porţiunea nervoasă a hipofizei se pot găsi şi celule bazofile migrate din lobul
anterior.

EPIFIZA

Se mai numeşte şi glanda pineală. Este o glandă de origine neuroendodermică, cu rol

în reglarea bioritmului. Provine dintr-o evaginare a diencefalului, fiind localizată pe
peretele posterior al ventriculului III. Este delimitată.de. o.capsulă, reprezentată de pia
mater. Deşi histogeneza glandei începe încă din a -III-a lună de viaţă intrauterină, aceasta
ajunge la o structuralitate completă la vârsta de cinci ani. Se consideră că involuţia începe de
la şapte ani, dar deşi glanda involuează, activitatea ei persistă în decursul întregii vieţi.
Are forma unui con turtit, o greutate de 0,154 grame la bărbat şi 0,159 la femeie.
Parenchimul are o culoare roşie albicioasă sau roşie cenuşie.

Structura histologică a epifizei

Organ parenchimatos, epifiza este formată din capsulă, stromă şi parenchim.

Capsula este de origine pială.
Stroma prezintă două componente:
- stroma interlobulară sau perilobulară, reprezentată de septe conjunctivo-vasculare,
desprinse din capsulă, care împart parenchimul glandular în lobuli de diferite forme
şi mărimi,
- stroma intralobulară, reprezentată printr-o reţea fină de reticulină şi o reţea formată
din prelungirile celulelor gliale.
Parenchimul glandular este format din două tipuri celulare:
- celule de aspect epiteloid, numite pinealocite
- celule gliale sau interstiţiale
Celulele se dispun în cordoane şi sunt separate prin capilare sanguine.

Pinealocitele, celulele principale, se observă greu în preparatele de rutină, dar se

impregnează şi atunci apar de formă neregulată, cu prelungiri lungi, care se termină cu dilatări
terminale lângă vasele sanguine. Citoplasma conţine un număr mare de ribozomi liberi şi un
RER mai redus. Aparatul Golgi şi rnitocondriile sunt slab dezvoltate. în plus, în citoplasmă
pot fi picături de lipide şi structuri similare lizozomilor. Caracteristic pentru citoplasmă
este prezenţa unui număr mare de microtubuli. Nucleul este mare, eucrom, nucleolat, cu
aspect lobulat. Între pinealocitele vecine se descriu desmozomi şi joncţiuni gap.
Celulele interstiţiale sau gliale servesc drept suport şi formează o reţea în jurul şi între
cordoanele de pinealocite şi capilarele sanguine. Celulele gliale sunt mai puţine ca
pinealocitele. Nucleii lor sunt mai alungiţi şi mai hipercromi. Prezintă prelungiri citoplasmatice
ce conţin numeroase filamente.
Epifiza conţine şi un număr mare de mastocite responsabile pentru conţinutul mare de
histamină al acestui organ.

10
 Cu vârsta, creşte cantitatea de ţesut conjunctiv în epifiză şi se formează "nisip
cerebral", corpusculi calcificaţi, situaţi în special în capsulă şi septe. Au aspect lamelar
concentric, variază ca mărime şi număr. Pinealocitele secretă o matrice extracelulară, în care se va
depune calciul. Nu se cunoaşte semnificaţia funcţională.
Capilarele din glande sunt fenestrate. La nivelul epifizei, ca de altfel şi în
hipofiză lipseşte o barieră între sânge şi elementele de parenchim.
Impregnările cu azotat de argint evidenţiază fibre nervoase în toată glanda. în
interiorul glandei sunt amielinice, axonii terminându-se printre pinealocite. În terminaţiile
nervoase se pot vedea vezicule cu diametrul de 40 nm ce conţin norepinefrina. De
asemenea, este prezentă serotonina, atât în pinealocite cât şi în terminaţiile nervoase
simpatice.
Epifiza este inervată de fibrele postganglionare simpatice din ganglionul cervical
superior. Terminaţiile nervoase sunt în legătură directă cu pinealocitele şi se presupune că
influenţează activitatea lor secretorie.
La mamifere, epifiza este un vestigiu al sistemului pineal fotoreceptor de la
vertebratele inferioare.
La mamifere, inclusiv la om, epifiza are o funcţie secretorie endocrină, hormonul cel
mai cunoscut fiind melatonina. Melatonina este sintetizată din triptofan de către
pinealocite. Imediat după sinteză, melatonina este eliberată. Important este faptul că, din
punct de vedere cantitativ hormonul prezintă fluctuaţii diurne, atât în glandă, cât şi în sânge.
Concentraţia este mai mică în timpul zilei şi mai mare la întuneric, noaptea. Aceasta
deoarece, lumina intrând în ochi stimulează neuronii, aceştia transmit impulsuri la glanda
epifiză, unde se inhibă secreţia de melatonină. Astfel, glanda acţionează ca un
"neuroendocrine transducer", transformând un impuls nervos (neuronii simpatici eliberează
norepinefrina), într-un răspuns hormonal (melatonina). Expunerea la lumină, sau
administrarea de agenţi blocanţi β adrenergici, determină scăderea rapidă a N-
acetiltransferazei şi implicit secreţia de melatonină.
Melatonina injectată la şobolance, determină încetinirea ciclului ovestral şi
determină scăderea în greutate a acestora. De aceea toamna când scade cantitatea de
lumină prin micşorarea zilelor, creşte cantitatea de melatonină şi în consecinţă, apare atrofia
gonadelor. Nu se ştie clar dacă melatonina acţionează direct asupra gonadelor sau suprimă
eliberarea de gonadotrofine hipofizare. La om se pare că epifiza exercită efecte asupra
dezvoltării gonadelor, în special în perioada dinaintea maturităţii sexuale.
Epifiza are o importantă acţiune antihipofizară prin melatonină, respectiv
antigonadotropă, dar şi anticorticotropă, antitireotropă.
Melatonina este un antagonist al hormonului melanocito-stimulator,
determinând depigmentarea melanocitelor şi melanoforelor la amfibii.
Epifiza are un rol important în metabolismele protidic, lipidic, glucidic. În
metabolismul glucidic, rolul a fost demonstrat de prof. Dr. Ştefan Milcu, care a reuşit să
realizeze prin epifizectomie un sindrom "paradiabetic pineal" şi totodată a izolat din epifiză o
substanţă hipoglicemiantă, pinealina, asemănătoare insulinei, capabilă de a corecta efectele
extirpării glandei.
De asemenea, s-a izolat o substanţă asemănătoare reninei, izorenina cu rol în
controlul vascularizaţiei creierului.

11