Sunteți pe pagina 1din 19

Toamna - de Octavian Goga

Văl de brumă argintie De pe vârful şurii noastre


Mi-a împodobit grădina Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina. De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Peste creştet de dumbravă Plânge-un pui de ciocârlie
Norii suri îşi poartă plumbul, Sus pe cumpăna fântânii.
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul. Îl ascult şi simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
Şi cum de la miazănoapte - Ni se-aseamănă povestea,
Vine vântul fără milă, Pui golaş de ciocârlie.

Gândăcelul - de Elena Farago

Asa plangea un gandacel


- De ce m-ai prins în pumnul tau, In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Copil frumos, tu nu stii oare Si l-a deschis copilul dupa
Ca-s mic si eu si ca mă doare Ce n-a mai fost nimic din el!
De ce mă strangi asa de rău?
A incercat să-l mai invie
Copil ca tine sunt si eu, Suflandu-i aripile-n vant,
Si-mi place să mă joc si mie, Dar a cazut în tarna frant
Si mila trebuie să-ti fie Si-ntepenit pentru vecie!...
De spaima si de plansul meu!
Scarbit de fapta ta cea rea
De ce să vrei să mă omori? Degeaba plangi, acum, copile,
Ca am si eu părinti ca tine, Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Si-ar plange mama dupa mine, Parintilor isprava ta.
Si-ar plange bietele surori,
Si zi-le ca de-acum ai vrea
Si-ar plange tata mult de tot Să ocrotesti cu bunatate,
Căci am trait abia trei zile, In cale-ti, orice vietate,
Indura-te de ei, copile, Oricat de far-de-nsemnatate
Si lasa-mă, ca nu mai pot!... Si-oricat de mica ar fi ea!

1
Doi fraţi cuminţi - de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă Mama noastră ne vorbeşte


Şi nu ne certăm deloc, Şi ne mângâie duios,
Şi suntem tăcuţi la masă, Iară seara ne citeşte
Şi cuminţi în orice loc. Ori ne spune-un basm frumos.

Avem hamuri, cerc şi minge, Şi ne-nvaţă lucruri multe,


Când pe-afară ne jucăm, Şi frumoase, stând cu noi,
Iar când plouă, ori când ninge, Şi îi place să ne-asculte
Liniştiţi în casă stăm. Când vorbim noi amândoi...

Şi cu jucării frumoase Şi în gândul nostru-ntruna


Ne jucăm tot amândoi, Auzim povaţa ei:
Pe când mama nostră coase, - Fiţi cuminţi întotdeauna
Ori citeşte, lângă noi. Şi fiţi buni, copiii mei!...

Bine e la noi acasa - Emilia Căldăraru


Bine e la noi acasă!
Nu e lume mai frumoasă
Cum e cuibul părintesc,
Unde eu trăiesc și cresc.
Tata, mama și bunici,
Eu și frățiorii mici,
Toți, aici, suntem uniți,
Bucuroși și fericiți!
Casa mea și-n somn o știu,
Orice colț pot să-l descriu.
Când pășesc al casei prag,
Tot ce vad în ea mi-e drag.

Parcă dintr-un basm vrăjit,


Toate-mi spun: "Bine-ai venit!"

2
Otilia Cazimir - Gospodina

Învăţ lecţiile toate


Greu e când eşti gospodină!
La citit, la socoteală –
Uite, eu, cât sunt de mică,
Că doar n-o să plec la şcoală
Iute-s ca o rândunică,
Fără lecţii învăţate!
Harnică-s ca o albină.
Cu păpuşa-i alt bucluc!
Cum mă scol, cobor în grabă
Din şindrilă şi din beţe,
Colivia din perete,
Trebuie să-i fac pătuc
Să dau boabe la sticlete,
După sobă să nu-ngheţe.
Că-i un cântăreţ de treabă.
Uf, ce mare-i bucuria
Vreme multă nu-mi rămâne;
Când sunt gata toate-n pripă!
Pisicuţa, de cu noapte,
Nu stau locului o clipă…
Miaună şi-mi cere lapte –
Tare-i grea gospodăria!
Iar Grivei îmi cere pâine.

Uite, vine Moş Crăciun - de Otilia Cazimir

Prin nămeţi, în fapt de seară, Iaca, vin cu sănioara


A plecat către oraş Şi cu daruri proaspete.
Moş Crăciun c-un iepuraş Bucuroşi de oaspete?
Înhămat la sănioară.
– Bucuroşi, bucuroşi,
Drumurile-s troienite, Strigă glasuri de copii.
Noaptea vine, gerul creşte… Moşule, de unde vii?
Cu urechile ciulite – Iaca, vin din moşi-strămoşi,
Iepuraşul se grăbeşte. Încărcat cu jucării!

Uite-o casă colo-n vale, Noapte rece şi albastră.


Cu ferestre luminate. Ies copiii la fereastră,
Moşul s-a oprit din cale, Să se uite cum coboară,
Cu toiagu-n poartă bate: Prin troianul uriaş,
Moş Crăciun c-un iepuraş
– Bună seara, bună seara! Înhămat la sănioară.

3
Tudor Arghezi - O furnica

O furnica mica, mica


Dar infipta, va sa zica, Ma gandesc ce-I de facut
Ieri, la pranz, mi s-a urcat S-o feresc de nestiut,
De pe visinul uscat, Ingrijat de ce-o sa zica
Pe picioare, pentru caci Maica stareta furnica
Mi le-a luat drept niste craci. De-o lipsi din furnicar,
Maruntica de faptura Si-o astepta in zadar.
Duse, harnica, la gura
O farama de ceva,
Care-acasa trebuia
Asezat in magazie.
Pentru iarna ce-o sa vie.

"Un' te duci asa de graba?


Dandul meu mahnit o-ntreaba,
Inca nu te-ai lamurit
Ca gresesti si-ai ratacit?
http://Versuri.ro/w/8c77
Cu merindea imbucata
Te-ai suit pana-n cravata
Si mai ai pana-n chelie
Doua dealuri si-o barbie.
Nu vrei, tata, sa-ti arat
Cum iei drumul indarat?
Sa-ti mai pun o intrebare:
E aproape de culcare;
Unde dormi, aici, departe?
Intr-o pagina de carte?
S-ajungi virgula tarzie
Intr-un op de poezie? "

4
Zdreanţă - de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,


Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat


Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
5
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,


Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

Ciubotele ogarului
de Calin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea


spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult
se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun
si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc,
ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.
Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si
frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria
veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca
sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-
se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata
ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras,
voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste
ciubotele nou-noute...
Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira
impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa
ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era
strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios
Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar
ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor...
Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci
virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si
au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-
l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i
dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult... Si apoi e
noapte si frig... Mai ai si bani la dumneata... Bani am si eu ... si cine
stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele
ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea
intr-un buzunaras la piept.
6
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru
adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el,
dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si
ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si
luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si
dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai
incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara
de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand
in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva
se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Si apoi nu a,m nici
un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!... Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-
ti schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Ca doar nu ma
voi lacomi la un sarac ca tine... Si intorcindu-se Mos Martin in han,
Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut...
— Am niste placintele...
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si
buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat
ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa inghita cu
lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si
el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca
nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu
mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura.
pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea
din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe
nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata.
Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar
brinza-i cu bani" . . . Ati mancat si baut numai bine de doi galbeni.
Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la
pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In
cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am
sa ma imprumut la un prieten negustor...

7
— Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa
rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de
cojocul vostru ...
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind
Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna
si, daca platesc, ramin descult...
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si
baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu
seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti
paguba... Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa
usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe
Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de
voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei
doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului,
apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul
isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija.
Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia
lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea
sa doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai
furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga
pe infundate... Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca
in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai
frig, iar el va umbla zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie,
Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a
stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si
razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse
basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa
pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele
lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea
Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului.
Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe
ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-
o baiete tot intr-o fuga. "Mi-am facut singur dreptate", se gindea
iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.
Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de
unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri.
Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se
cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe
urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia
se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu
dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au
fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare.
Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu

8
toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu
mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut
prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa
el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.

Răţuşca cea urâtă


de Hans Christian Andersen

Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit
în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe
egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa.

De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor


heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi,
înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte,
încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de
dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o
raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să
vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să
se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.

În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate.
Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau
capul din găoace.

– Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască şi ele cum puteau
mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se
uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.

– Ce mare-i lumea! ziceau puii.

Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în
ou.

– Credeţi voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde şi mai departe,
dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteţi
toate? a întrebat ea şi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou
şi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur!

Şi s-a aşezat iar în cuibar.

– Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită.

– Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te
la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte care s-au pomenit vreodată? Una
nu-i care să nu semene cu tată-său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.

9
– Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un
ou de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor
de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam
cât mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi
învaţă-ţi copilaşii să înoate.

– Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin.

– Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat.

În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era
mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. "Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!", zise ea. Nu
seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă,
chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila."

A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa
s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în
apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune;
picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel
urât şi cenuşiu.

– Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e
copilul meu. Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac-mac!
Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi
de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi-vă de mâţe.

Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau
două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit
repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul.

– Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi
ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi-vă bine pe picioare, mai spuse ea.
Vedeţi pe raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul
în faţa ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de
aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta-i ceva nemaipomenit de
frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu
trebuie să se piardă şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni.
Măcăiţi! Nu vă ţineţi picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare
picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac.

Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră
cu glas tare:

– Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce
urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară!

Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă.

– Las-o în pace! a spus mama. Ce ţi-a făcut?

– Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât


să o luăm la bătaie.
10
– Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a
ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.

– Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa-mamă. E drept că nu-i


frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar
mai bine. Eu cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat
prea mult în ou şi de asta n-a căpătat înfăţişarea care trebuie.

Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele.

– De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu
cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.

– Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un
cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi.

Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou
cea din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau
peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. "E prea mare", ziceau toate orătăniile din
curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se
umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori
mânios şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să
facă! Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea.

Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă
toţi o alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: "De te-ar prinde o dată mâţa,
urâcioasă ce eşti!" Şi mamă-sa zicea şi ea: "Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!"
Raţele o ciupeau şi găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu
piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au
zburat care încotro, speriate.

"Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă", s-a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar n-
a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s raţele
sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă.

Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au
văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.

– Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi
saluta cât putea mai frumos.

– Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă
de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru.

Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să


bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte
sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi
de aceea erau aşa de îndrăzneţi.

– Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei
să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte

11
sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi
să-ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti!

Deodată s-a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa
împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! s-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au
ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur
împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau
deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii
întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din
toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea
capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a răsărit
lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre
răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface.

– Mulţumescu-ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor
să mă muşte.

Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-
a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri
până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste
câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia.
Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în
care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.

Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei
şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de
la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să
pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.

În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă


şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi
făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi
motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească.

– Ce eşti? a întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a
părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit.

– Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi
răţoi! Trebuie să o punem la încercare.

Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul
era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: "Noi şi lumea", fiindcă îşi
închipuiau că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca
spunea că în privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de
vorbă.

– Poţi să faci ouă? întreba ea.

– Nu.

– Atunci ţine-ţi gura.

12
Şi motanul spunea:

– Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?

– Nu.

– Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine.

Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-
afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu
s-a putut opri şi i-a spus şi găinii.

– Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta-ţi trec prin cap tot felul
de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri.

– Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi
cu capul în apă şi să te dai la fund!

– Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i


cel mai înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă!
Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i
mai înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu
capul în apă?

– Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţuşca.

– Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai
deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia
capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat.
Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri
folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu
îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar să ştii că numai prietenii
adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei.

– Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca.

– Atunci pleacă, a spus găina.

Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa
era de urâtă!

A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi
le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi
făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea
deloc bine.

Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi
minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada
şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul
deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe
în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a
cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul,
îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de

13
neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi
când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei
parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi
erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut
ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte
mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o.

Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca
să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot
mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare
ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o
gheaţa.

Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în


gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a
revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de
frică a sărit drept în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un
strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în
putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o
înfăţişare!

Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi
ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat
vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.

Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea.
Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise
iar primăvara.

Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o
putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a
ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau
chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind
domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire
ciudată.

"Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare


fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai
bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu
piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna."

Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au
început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.

– Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând
moartea.

Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o
pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe,
numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri;

14
se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au
dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi
grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:

– Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei:

– Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într-un picior s-au dus repede
să spuie tatii şi mamei.

Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:

– Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!

Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns
capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o
inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de
batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi
liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi
lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:

– Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!

Cheile, de T. Arghezi
În ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegându-şi
interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze
împotriva marilor adversari: măicuţa şi tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana.
Libertăţile lor au văzut din experienţă că sunt limitate de reguli şi dogme. În ordinea
morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au
dus perversiunea până la rafinamentul dulapurilor cu broască, blocate cu o fărâmă de
metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi blânde la locul lor, s-ar lăsa de
bunăvoie cotrobăite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se găsesc, căci
stau în buzunarele asupritorilor, unele la măicuţa, altele la tătuţu.
De la bucătărie până la dormitoare, numai dulapuri de toată mărimea şi
înălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri
dacă sunt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi dulapuri, chei la odăi şi chei la
dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască merge şi mai departe. Chiar în
dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii
încuiate. Nemaipomenit!
Odată, Baruţu a găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecât pe Miţu.
Descoperiseră, în sfârşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amândoi în dulapul cu
haine. Decepţia le-a fost serioasă, trezindu-se amândoi între pantaloni atârnaţi de
cârlige şi fuste şi dând şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la
mijloc o grămadă de poliţe, până sus. Ce rău e să fii mic, şi mai ales ce nedreptate!
Tot ăia sunt de vină că eşti mic: puteau să te facă mare dintr-o dată, să nu aştepţi să
creşti cât le-o place lor, douăzeci de ani. E o înţelegere secretă între părinţii din toată
lumea. Ei se prefac că se gâlcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond
sunt de perfect acord: copiii trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N-ar

15
vrea şi Baruţu să aibă mustăţi? De ce n-are mustăţi? N-ar vrea şi Miţu să puie fustele
mamei? De ce nu poate? Fiindcă e ţinută mică într-adins, să nu poată să se gătească.
Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le
încuie ăia, dacă nu de ei ? Situaţia asta trebuie să se sfârşească. E de netolerat. Te
pupă toată ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţă, ori
totul, ori nimic.
Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—Unde sunt copiii? a întrebat tătuţu.
—Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au băgat, a răspuns măicuţa,
înspăimântată.
Au dat fuga din două părţi pe scări, şi un spectacol dramatic s-a desfăşurat
dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat peste Miţu
si Baruţu, şi a trebuit o jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de sub dărâmături, din
haine, din rufărie şi ciorapi. Le căzuseră în spinare, ca o avalanşă de lucruri îndrăcite,
dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au prăbuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ
undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc de barză pe Baruţu în ceafă şi făcătorul de
rele zbiera afirmând că l-a „omolât".
A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii trataţi la infirmeria
gospodăriei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia după patru zile, cât a durat şi
aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumătate de
zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată cu bucată.
Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar măicuţa
1-a cruţat, mulţumită că dulapul 1-a prins înăuntru şi nu 1-a strivit.
—Nu mă baţi, mămico? a întrebat Baruţu.
—Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis tătuţu, ca un înfumurat.
În împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să-şi ascundă
gândul de ei.
—Las' că te-a bătut el, Dumnezeu, a răspuns măicuţa.
Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei... Nu mai e în viaţa asta nici o
libertate. Când nu te vede că te strecori binişor pe scară tătuţu, se ţine după tine
Dumnezeu. Nu mai poţi nici să sufli de atâta camarilă. Ce-i atunci Baruţu? Jucărie şi
bătaie de joc?
Procesul s-a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a
rămas cu o zgârietură adâncă. Buricul unui deget i-a rămas muşcat de O casetă, în
care şi-1 vârâse ca să ridice capacul. Fusese scos de sub boarfe cu degetul prins în
deschizătura de metal. Flagrantul delict era evident: voia să forţeze capacul, dar nu 1-
a ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum vrei să mai aibă o părere bună copiii
despre el, când face poliţie pentru ăia?
La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi n-au lipsit din Curtea cu Juraţi
nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucât ele, căţeii şi găinile sunt în
solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa, găinile, raţele şi
16
gâştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a dezbaterilor, n-au figurat în
instanţă. Cocoşul Ioniţă s-a mărginit să ia informaţii pe la fereastră, înălţându-şi un
ochi până la geam şi comunicând poporului, din când în când, impresiile diformate,
din şedinţă. Colonelul s-a prezentat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzându-1
că şi-a pus şi pe „Mihai Viteazul" Baruţu şi-a dat seama că se va petrece un lucru grav
şi a sfeclit-o. Mai ales că unchiul Sesis, indiferent de zâmbetul lui, nici nu 1-a băgat în
seamă.
—Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tătuţu. E prea târziu. Te-am dat
la Curtea Marţială şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.
S-a isprăvit, nu mai era nicio scăpare. O să-l mănânce ocna.
Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrând
în sala de şedinţă, colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseală,
de gresie, ca de o lespede grea de eşafod. „E gata?" a zis, şi a sunat din clopoţelul cu
care altădată era chemată la sufragerie Cati. „E gata!" i s-a răspuns. Aprodul care
striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţă al domnului colonel. O să vadă şi el,
Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe
care îl trăgea de cioc, cu o lipsă de respect tolerată binevoitor. O tresă groasă şi trei
subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim. Se trage afară lungă,
lungă de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucis la Mărăşeşti o mie, mi se
pare, de turci.
Soldatul a strigat pe întâiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare
când e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pământ. Nu s-a ştiut când venise
şi părintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului. Toate autorităţile erau adunate.
Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mână, fiindcă se fac şi acte.
—Ia mâinile de la spate, stai drept şi răspunde.
Baruţu nu putea să stea drept şi să-şi ia mâinile de la spate. Ţinea într-o mână
bilele şi în cealaltă un corn.
—Cum te cheamă? a întrebat domnul colonel preşedinte.
Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îl cheamă.
—Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.
—Ce nume e ăsta?... Ăsta nu e nume de judecată... Spune cum te cheamă
legal!
Baruţu s-a uitat la tătuţu, dar tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului
la măicuţa, dar nici măicuţa nu se mai uită la el. Întoarce ochii la Tătana, dar nici
Tătana nu se mai uită la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis,
e domnul colonel şi domnul preşedinte.
—Te-am întrebat cum te cheamă şi nu mi-ai răspuns. Răspunde.
—Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marii
singurătăţi în care se simte deodată izolat.
—Câţi ani ai? Mai întreabă preşedintele.

17
Se gândeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns
odată argatul Petre la aceeaşi întrebare când a fost angajat.
—Sunt bătrân, răspunse Baruţu.
Neaşteptatul răspuns a tulburat într-atât auditoriul, încât, la un semnal al
domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă vreme
juriul să râdă.
—Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.
Dus la baie, Baruţu a plâns lângă Miţu, care a plâns şi ea văzându-l că plânge.
—Ce ţi-a făcut, mânca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.
—Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă, a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o
împrejurare care îi da dreptul să fie disperat.
—Ai spus că m-am agăţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.
—N-am spus nimic...
—Ai spus că am căutat cerceii mamii?
Baruţu tăgăduieşte, făcând cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.
Apare soldatul.
—Sunteţi chemaţi amândoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii (sorei sale)
să treacă.
—Intră tu întâi, zise Miţu.
—Ba intră tu întâi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întâi. Ciorovăiala la uşa
şedinţei face pe Sesis să o deschidă.
—Iar v-aţi luat; la ceartă? întreabă colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul.
Abia ne judecăm de dulap...
Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu dă fuga la măicuţa şi Miţu la tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai
e nici masa în mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la
loc.
—Uite ce ne-am hotărât, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai
pedepsim! (Copiii sar la el să-1 pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile.
(Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi... Când o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi
şi scoateţi voi tot ce trebuie.
Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buzunare, de la cingători
şi de prin cuie, cheile le-au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile din
toată casa, cheile din toată curtea, de la pivniţă, de la magazii, de la coteţe, de la
murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la cămară şi de la rufărie, de
la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.

18
—De azi încolo, veţi avea voi doi grijă de toate şi tătuţu şi măicuţa or să stea şi
or să se joace. Voi faceţi ceaiul, mâncarea, voi puneţi untul pe pâine, voi o să lucraţi
şi o să aduceţi parale. Tătuţu şi măicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte
să se dea în leagăn. Voi să pregătiţi masa, că mâncăm la voi.
Gândindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie judecaţi şi condamnaţi.
Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite, altele cu bold.
Semănau unele cu altele, dar o strâmbătura deosebea cheie de cheie.
—Azi facem tot noi masa, zise măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-vă la dulapuri.
Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu
patru verigi.
Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi
nici unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rând şi de-a-ndăratele, o verigă după altă
verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca să meargă cheile mai bine;
degeaba. Au fost chemaţi la supă:
—La masă, copii!
Câte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la măicuţa pe masă, opt
verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—Uită-le! a zis Miţu.
—Ţi le dau îndărăt, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicăieri nici una!

19