CAPITOLUL 1: REŢEAUA DE TELECOMUNICAŢII

DEZVOLTAREA TELECOMUNICAŢIILOR

O nouă revoluţie este în curs de desfăşurare în lume, cunoscută ca „era informaţională”. Prin
natura sa, această revoluţie este globală şi ea va afecta modul în care trăiesc şi lucrează oamenii ori unde
în lume, chiar în locurile cele mai izolate. La baza acestei revoluţii se găsesc comunicaţiile sub toate
formele. În prezent, marea majoritatea a activităţilor umane depind de folosirea informaţiilor, care includ
vorbire, materiale scrise sau tipărite, imagini şi date de calculator. Toate aceste informaţii sunt prelucrate,
memorizate şi transportate pentru a putea fi puse la dispoziţia unuia sau mai multor utilizatori, într-un
anumit moment sau la cerere în mod repetat. De-a lungul anilor, au fost imaginate şi dezvoltate în acest
scop diverse tehnologii. Unul dintre cele mai importante mijloace de a transporta rapid o mare cantitate de
informaţii este conversia lor în semnale electrice şi transmiterea acestora la distanţă, adică
telecomunicaţii.
Reţeaua de telecomunicaţii este acel sistem global de echipamente şi mijloace de comunicare la
distanţă între utilizatori diferiţi, care schimbă între ei informaţii de orice natură şi emise în orice formă
utilizabilă: materiale scrise sau tipărite, imagini fixe sau mobile, cuvinte, muzică, semnale de control ale
unor mecanisme, date transmisiile sunt făcute prin intermediul unor echipamente electromagnetice,
electrice sau combinaţii ale acestora şi folosesc ca suport fizic conductori metalici, fibre optice sau
eterul(atmosfera terestră).
În mod tradiţional, telecomunicaţiile sunt divizate în două mari subdomenii tehnice: transmisiunile
şi comutaţia, fiecare având la rândul lor câteva componente specifice, aşa cum ele sânt prezentate
schematic în fig.1
TELECOMUNICAŢII

TRANSMISIUNI COMUTAŢII

Transmisiuni prin fir Planificare Comutaţia propriu-zisă

Radiosisteme Trafic Semnalizare

Îndrumare Numerotare

Comutare

Fig.1 Subsisteme de telecomunicaţii.

Dacă telefonia şi telegrafia sunt considerate servicii de bază ale reţelei de telecomunicaţii, datorită
faptului că au apărut primele în domeniul comunicaţiilor prin fir, lista serviciilor actuale este destul de
cuprinzătoare, ca de exemplu:

- telefonie clasică
- date comutate în pachete
- date de bandă largă
- telemăsurări
- teletext
- telecopie alb-negru şi color
- mesagerie text
- mesagerie vocală
- videotext
- telecopie vocală
1
- telefonie de înaltă fidelitate
- teleconferinţă
- videoconferinţă
- televiziune color
- televiziune digitală
- telefonie mobilă
- videofonie mobilă
- date mobile
- telex
- telegrafie

2
 Iniţial, prin introducerea comunicaţiei numerice în serviciul public, ISDN (Integrated
Services Digital Network) a fost concepută cu o extensie a reţelei telefonice clasice (ISDN cu
bandă îngustă), folosindu-se canalul numeric la 64 kbps şi liniile existente ale abonaţilor cu
conductori de cupru.
Dezvoltările ulterioare, vizând videocomunicaţiile şi racordarea terminalelor cu fibră
optic, conduc spre B-ISDN (Broadband Integrated Services Digital Network) – reţea cu bandă
largă. Majoritatea reţelelor de telecomunicaţii fiind în prezent în serviciu au proprietatea de a fi
reţele specializate, acest fapt datorându-se mai ales limitărilor tehnologice, care au condus la
conceperea reţelelor cu destinaţie precisă, cum ar fi:
 Reţele telex – transportă mesaje prin intermediul unor caractere codate pe 5 biţi
(codul Baudot), la care viteza de transmisie este foarte scăzută (sub 300 bps), fiind
limitată în special de calitatea mediului de transmisie.
 Reţele telefonice clasice – oferă serviciul convorbirii în doi, având o lărgire de
bandă scăzută (  4 kHz ) ce pot suporta transmisia de date la viteze reduse, care
se realizează prin intermediul modemurilor.
 Reţele publice de comutaţii de pachete – transportă date în conformitate cu
protocolul X.25.
 Reţele de comunicaţii mobile – evoluţia cărora este controlată de standartul GSM
(Global System for Mobile communications), dar şi de extensia acestuia: PCN
(Personal Communications Network). Aceste reţele permit transmiterea atât
semnale vocale cât şi date şi oferă conexiuni cu reţelele fixe învecinate.
 Reţele private pentru radio mobil, PMR (Private Mobile Radio) – destinate
serviciilor de urgenţă, unităţilor publice ce deţin parcuri auto, etc.
 Reţele de televiziune conectate prin legături radio sau prin cabluri coaxiale şi fibre
optice.
 Reţele private de calculatoare – numite LAN (Local Area Network). Din această
categorie cele mai cunoscute sunt reţele de tipul: Ethernet, Token Bus şi Token
Ring.

Fiind proiectate pentru aplicaţii particulare, oricare dintre aceste tipuri de reţele nu poate
acoperi întreaga gamă de servicii. Astfel, de exemplu la reţelele de televiziune prin cablu, în
general, nu se poate conecta terminale telefonice, nu se pot comuta semnale video.
Confruntate, pe de o parte, cu apariţia noilor tipuri de servicii şi, pe de altă parte, cu
continua creştere a cererilor de servicii, aceste reţele îşi dezvăluie în prezent dezavantaje majore,
cum sunt următoarele:
o Dependenţa de serviciu – sunt proiectate pentru a satisface un anumit tip de
servicii. Dar ele pot în cazuri restrânse să se adapteze şi altor servicii, prin
utilizarea unor echipamente suplimentare.
o Inflexibilitate – evoluţia algoritmilor de codare a semnalelor audio şi video
susţinute de progresele în tehnologia VLSI (Very Large Scale Integration)
influenţează debitul binar cerut de un anumit tip de servicii.
o Adaptare – reţelelor în discuţie la nivele caracteristice impuse de servicii vechi
sau noi este dificilă. De exemplu, semnalele vocale pot fi deja codate la rate de 32
kbps ADPCM (Adaptiv Differential PCM), de 16 kbps DM (Delta Modulation),
de 13 kbps în reţelele mobile şi de 8 kbps, tehnica algoritmilor predictivi-adaptivi.
Pentru aceasta, actualele sisteme de transmisie şi de comutaţie ce oferă 64 kbps
pentru un canal vocal trebuie adaptate sau vor utiliza insuficient resursele interne.
o Ineficienţă – luând în considerare întregul ansamblu de reţele, resursele ce-i
aparţin sunt utilizate ineficient. De exemplu, perioadele de vârf în reţeaua
telefonică sunt cuprinse între orele 8 şi 17, pe când reţeaua de televiziune este
utilizată la vârf în orele de seară. Cum partajarea resurselor este imposibilă,
 fiecare reţea trebuie dimensionată pentru vârful de trafic al serviciului ce-l
deserveşte.

În prezent, ca urmare a progreselor tehnice şi tehnologice, acest mod de proiectare a

reţelelor a fost abandonat. Astfel, noile realizări în domeniu se bazează pe conceptul de reţea
unică independentă de serviciu numit B-ISDN. El evită dezavantajele prezentate anterior,
oferind: flexibilitate la modificări de caracteristici ale serviciilor deja existente sau la
încorporarea de noi servicii, eficienţă în utilizarea în comun şi economic a resurselor de către
toate serviciile, cheltuielile de proiectare, producere, operare şi întreţinere a unei unice reţele
fiind mai mici decât în situaţia mai multor tipuri de reţele specializate.

STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE REŢELEI

În cadrul domeniului de telecomunicaţii sunt implicaţi mai mulţi participanţi şi anume:

utilizatori, operatori publici, furnizori de serviciu, producători de echipamente şi componente
(hardware şi software), investitori, guvernanţi.
Fără a face vre-o eroare, se poate considera că utilizatorii principali ai reţelei sunt
abonaţii. Orice abonat, care doreşte să stabilească o legătură telefonică iniţiază un apel, care este
oferit reţelei spre prelucrare. Abonatul, care oferă apelul este abonat chemător (calling
subscriber), adică sursă de apel. Apelul este adresat unui alt abonat numit abonatul chemat
(called subscriber), ce prezintă de fapt destinaţia, atunci schimbul informaţional are loc, iar
apelul este satisfăcut. Apelul există deci în reţea pe toată durata sa de viaţă, care cuprinde un
interval de timp necesar stabilirii tuturor conexiunilor şi un altul pentru schimbul de efectiv de
informaţii între cei doi corespondenţi. Considerând, intr-o perioadă de monitorizare, toţi clienţii
prezenţi în reţea, împreună cu duratele de viaţă pentru apelurile lor, putem aprecia de fapt sarcina
(încărcarea) sau traficul oferit de clienţi.
Traficul are un dublu statut în reţeaua de telecomunicaţii, este „produsul” reţelei pentru că
este oferit de abonaţi, dar este şi „materia primă” prelucrată în resursele sale pentru că este
destinat abonaţilor. De fapt traficul parcurge în reţea un ciclu: apelul este oferit de către abonatul
chemător (un terminal al reţelei), este prelucrat de resursele reţelei, fiind direcţionat spre
abonatul chemat (alt terminal al reţelei) ca apoi să se încheie la sfârşitul schimbului de informaţii
efectuat între cei doi corespondenţi (fig. 2).
 Sursă de Apel oferit
apel

(abonat chemător)
Resursele
Terminalul reţelei reţelei pentru
prelucrarea
(abonat chemat) apelului

Destinaţie Apel prelucrat

de apel

Fig. 2 Ciclul traficului în reţeaua de telecomunicaţii.

Transmiterea informaţiilor spre destinaţii se va face pe măsura disponibilizării resurselor,
apărând astfel o anumită întârziere faţă de momentul emiterii lor de către sursă, normele de
calitate a serviciului impun însă anumite limite maxime pentru aceste întârzieri.
Dacă o comunicaţie implică n utilizatori, atunci ar trebui să se prevadă o structură de
reţea care să-i interconecteze pe fiecare cu toţi ceilalţi, ca în fig. 3 (a): se obţine o reţea de tip
plasă, numită şi reţea cu interconectare totală.
A A B
A B

C B C D
D C
a) b) c)

A B

D C
d) e)

Fig. 3 Configuraţii de reţeaua: a) plasă; b) magistrală; c) inel; d)

stea; e) arbore.
Iniţial, primele reţele telefonice s-au construit cu interconectare totală, funcţia de
comutaţie fiind distribuită terminalelor, aşa cum este prezentat în fig. 4. Prin comutaţie se
definesc toate operaţiile de stabilire, la cerere, a legăturii între 2 terminale diferite dintr-un grup.
 T
Terminalul abonatului

T T

Linie bidirecţională
de legătură Punct bidirecţional
T de legătură

T
T

Fig. 4 Reţeaua cu comutaţie distribuită la terminale (n=5).

Organizarea reţelei în reflectat in fig. 4, conduce la realizarea unui sistem cu comutaţie la
terminal. Această structură se regăseşte, în prezent, în aplicaţiile cu număr restrâns de utilizatori,
atunci când se doreşte un grad sporit de confidenţialitate şi de siguranţă în funcţionare (cum sunt
reţelele interguvernamentale).
Într-o asemenea structură, pentru a interconecta n terminale, sunt necesare un număr de
puncte de conexiune:
PC  n n  1
şi un număr de linii de legătură:
n n  1
N
2
Pentru ca orice staţie utilizatoare dintr-un grup n să poată fi conectată cu oricare alta
într-un mod economic, soluţia ar fi utilizarea unor structuri de reţea de tip magistrală, fig. 3 (b),
sau de tip inel, fig. 3 (c), prin legătura tuturor utilizatorilor pe o linie comună. Asemenea structuri
nu sunt convenabile pentru nevoile telefoniei, deoarece ele pot asigura o singură legătură la un
moment dat, deci astfel de reţele cu succes sunt implementate în comunicaţiile de date pe
distanţe scurte: LAN (Local Area Network).
Cerinţele specifice comunicaţiei telefonice impun, ca la cerere, să se asigure circuite
bidirecţionale între oricare pereche de abonaţi dintr-un grup şi în mod simultan pentru mai multe
perechi. În consecinţă, fiecare abonat este legat printr-un circuit propriu, linia abonatului, la un
echipament central de comutaţie, care este de fapt centrala telefonică. Centrala are rolul şi
capacitatea necesară de a conecta între ele liniile abonaţilor conform solicitărilor exprimate şi
numai pe durata strict necesară schimbului de informaţii (convorbirea telefonică). Configuraţia
reţelei este în acest caz ca în fig. 3 (d) – tip stea (radială sau nodală).
Numărul liniilor în acest caz este:
N n,
pentru că reprezintă chiar numărul liniilor de abonaţi, adică cu mult mai redus faţă de structura
de tip plasă.
Se poate imagina că echipamentul centralei are forma simplificată prezentată în fig. 5,
care permite realizarea simultană a
n
NCS 
2
conexiuni, prin intermediul unui număr
n
L
2
de linii de legătură interne (cordoane de convorbire).
 n

T T T T T

Fig. 5 Exemplu de comutaţie centralizată fără blocare.

Pentru stabilirea legăturii între două terminale oarecare, este necesar să se acţioneze
asupra punctelor de conexiune corespunzător lor şi care aparţin aceluiaş cordon. Rezultă că
echipamentul de comutaţii dispune de
n2
PC  n  L 
2
puncte de conexiune.
Însă experienţa practica a demonstrat că numărul mediu de conexiuni solicitate simultan

NCS med  0.2  n ,

chiar în perioadele de cerere mare.
Dacă s-ar stabili în general că numărul cordoanelor de convorbire este

L  0.2  n ,
atunci
PC  n  L  0.2  n 2 ,

ceea ce constituie o reducere cu 60% faţă de cazul precedent, dar structura ar prezenta cu
siguranţă o anumită probabilitate de blocare.
Rentabilizarea unei reţele cu nod central, ce utilizează linii lungi, se realizează adaptând,
de la caz la caz, variantele prezentate în fig. 6
 T T
T T
T
Linie
individuală
MUX
DMU
X T
T T Linie Canale
cuplată
T
CD
NOD
Joncţiuni CENTRA MUX CD T
T L Joncţiuni şi DMU
canale X

Fig. 6 Variante de conectare a terminalelor la nodul central (T – terminal,

CD – centrator distant, MUX/DMUX – multiplexor /demultiplexor).

Aceste variante sunt:

 Cuplarea a două terminale, prin conectarea lor în paralel la o unică linie de
legătură cu nodul central. În acest caz terminalele nu pot dispune simultan de
serviciul telefonic, ceea ce reprezintă o reducere substanţială a calităţii serviciului
la abonat.
 Multiplexarea căilor (canalelor) în frecvenţă, prin sistem de curenţi purtători, sau
în timp, prin întreţesere de eşantioane, ceea ce a făcut posibilă reducerea costului
de instalare a liniilor lungi şi creşterea eficienţii în utilizarea cablurilor deja
existente.
 Concentrarea mai multor abonaţi distanţi şi aflaţi într-o zonă de mare densitate,
care este legată la unitatea centrală printr-un număr de circuite mai mic decât
numărul abonaţilor destinaţi

Se defineşte reţea de abonat ca fiind ansamblul tuturor liniilor, care îi leagă pe abonaţi de
centralele lor. Nu trebuie neglijat faptul că o dată cu creşterea numărului de centrale, apare pe
ansamblul reţelei şi o creştere a costului echipamentului de comutaţie. Trebuie de observat în
acest sens variaţia cu numărul centralelor de oficiu din teritoriu a tuturor elementelor de cost
aferente unei reţele urbane (fig. 7).
Cost total reţea

Cost reţea de joncţiuni

Cost echipament de comutaţie

Cost reţea abonat

Fig. 7 Variaţia costului reţelei urbane cu numărul centralelor.

RUTAREA ALTERNATIVĂ ÎN REŢEA IERARHIZATĂ. REŢEA IERARHIZATĂ DE

JONCŢIUNI CONFORM RECOMANDĂRILOR CCITT
 Structura mixtă a reţelei ierarhizate permite realizarea automată a unei rutări alternative
AAR (Automatic Alternative Routing). Dacă centrala de origine nu depistează un circuit direct
liber către centrala de destinaţie, atunci în mod automat apelul este îndrumat spre centrul ierarhic
superior. Indisponibilitatea circuitelor directe poate fi cauzată de o întrerupere fizică
(deranjament) sau de starea lor de ocupare în apeluri anterioare şi care sunt în curs de
desfăşurare. Înseamnă că practic se poate recurge la o structură ca cea reprezentată în fig. 8.

- Pe rutele directe între centrale locale se vor instala un număr relativ mic de joncţiuni, care se
vor folosi în regim de utilizare maximă (maxim 10% pierderi de trafic).
- Tronsoanele de joncţiuni spre centrele de tranzit vor prelua vârfurile de trafic oferit pe rutele
directe şi respinse de joncţiunile acestora (trafic de revărsare) asigurând îndrumarea lor spre
destinaţiile cuvenite, ca un procent mic de pierderi (maxim 1%).
În timp ce joncţiunile directe sunt folosite exclusiv de centrele de comutaţie aflate la
extremităţile lor, adică pot fi considerate ca resurse individuale pentru aceste centrale, joncţiunile
de la /spre centrele tandem sunt surse comune folosite pentru îndrumarea apelurilor oferite
/destinate tuturor centralelor locale din zonă. Trebuie precizat că în fig. 8 este marcat sensul de
scurgere doar pentru fluxurile de trafic oferite de centrala A şi destinate tuturor celorlalte
centrale.

De la /spre alte CENTRALĂ DE

centrale TRANZIT B
Cale finală (unică)

Cale de tranzit pentru B şi

alternativă pentru C şi D
Cale
Cale finală
finală

Centrală A
urbană C

Cale directă cu
utilizare ridicată

Fig. 8 Rutare alternativă în reţea ierarhizată.

De regulă, abonaţii doresc să comunice cu persoane din alte localităţi din ţara lor sau
chiar din alte ţări. Pentru a permite realizarea unor asemenea conexiuni, diferite zone geografice
sunt interconectate prin circuite de lungă distanţă, care constituie reţeaua de lungă distanţă, care
constituie reţeaua interurbană de joncţiuni, numită şi reţea de trunchiuri (trunk network sau tall
network), pentru conexiunile dintre oraşele aceleiaşi ţări şi respectiv reţeaua internaţională,
pentru conexiunile între state diferite.
Pentru reţelele naţionale, suficient de mari sau cu posibilităţi evidente de extensie, CCITT
a recomandat o structură ierarhizată cu 5 niveluri de centre de tranzit. Configuraţia este de tip
stea la nivelurile inferioare (4 şi 3) şi de tip plasă la nivelul superior (2 şi1).
Moldova a adoptat o asemenea structură pentru reţeaua telefonică naţională publică
comutată, RTPC, în consecinţă ea se reprezintă în fig. 9.
 (de joncţiuni) internaţională
Reţea interurbană Reţea
Legături prin satelit

CTI
Centrală de tranzit
Cabluri
submarine internaţional

Nivel 1
Centrală de zonă
CZ CZ
(tranzit terţiar)

Nivel 2
Centrală de distribuţie
CD CD
(tranzit secundar)

Nivel 3
Centrală de grup
CG CG CG CG
Reţea urbană

(tranzit primar)
(locală)

Nivel 4
Centrală locală

Nivel 5
Abonaţi

Fig. 1.10 reţea ierarhizată de joncţiuni conform CCITT.

- Reţea urbană (locală) – conectează în mod direct abonaţii la centralele lor proprii (numite
centrale de oficiu urban sau centrale telefonice de abonat).
- Reţea de joncţiuni urbane – conectează centralele urbane între ele sau cu centrele urbane de
tranzit.
- Reţea de joncţiuni interurbane – conectează între ele centralele de tranzit. Din punct de
vedere administrativ există următoarele categorii de centre de tranzit:
 Centre de grup (CG) – funcţionează ca centre de tranzit primar şi sunt instalate în
marea majoritate a oraşelor ţării; la ele se interconectează în mod direct centrele
urbane pentru relaţii de comunicare interurbană.
 Centre de distribuţie (CD) – structurate ca centre de tranzit secundar la care sunt
conectate centre de grup şi anumite centre urbane, aflate în imediata lor apropiere.
 Centre de zonă (CZ) – la fiecare CZ de tranzit terţiar sunt racordate radial anumite
centre secundare, conform geografiei locale şi al interesului de comunicaţii între
acestea.
Deasupra acestei ierarhii naţionale se află reţeaua internaţională, în cadrul căreia cele 3
nivele ierarhice se repetă, CT1 fiind un centru de tranzit internaţional de cel mai înalt nivel.
Trebuie precizat că pe lângă reţeaua telefonică publică, anumiţi abonaţi au şi linii interne
de comunicaţii, folosite ca extensii ale reţelei publice. Acestea aparţin unor centrale particulare,
PABX (Private Automatic Branch Exchange) cu utilizarea proprie în incinta unei întreprinderi,
reşedinţă, hotel, universitate etc. dar conectată prin una sau mai multe joncţiuni la o centrală
publică.
Din această scurtă prezentare concluzia care se desprinde este că reţeaua de
telecomunicaţii conţine:
- Terminale – aflate în dotarea utilizatorilor şi având structuri şi funcţii adecvate serviciilor
oferite de reţea şi la care ele au acces.
- Centre de comutaţie – asigură comutarea între toate categoriile de linii ce sunt conectate la
ele, şi care sunt numite în mod generic noduri ale reţelei.
- Circuite fizice de legături – folosite pentru transmiterea semnalelor electrice între terminale
şi noduri sau numai între noduri. Aceste circuite sunt:
  Linii de abonat – leagă terminalele abonaţilor la centrele proprii de racordare şi
care constituie reţeaua de acces;
 Joncţiuni (trunchiuri) – leagă nodurile între ele şi care formează reţeaua de
intercomunicaţii.
- Centre de transmisiuni – asigură :
 Separarea căilor de transmisie pe direcţii;
 Prelucrarea semnalelor într-o formă adecvată mediului de transmisie;
 Transmiterea semnalelor conform standardelor în vigoare;
 Refacerea semnalelor pentru a putea fi utilizate de abonat în condiţii de calitate
satisfăcătoare.
- Comutaţia – activitate prin care, pe baza selecţiei traseelor din reţele de telecomunicaţii,
mesajele sunt dirijate şi apoi transmise către staţiile sau terminalele utilizatorilor specificaţi.
Pentru ca această activitate să se poată desfăşura de-a lungul întregii reţele, în condiţii
perfecte de funcţionare este necesară existenţa unei activităţi complementare de schimbare
de mesaje de comandă şi control între noduri şi terminale, activitate numită semnalizare.
Semnalizarea are loc în mod obligatoriu pentru a pregăti conexiunile propriu-zise, dar se
referă în egală măsură şi la supravegherea conexiunilor deja realizate, pentru menţinerea lor
corespunzător necesităţilor.

REGLEMENTĂRI – STANDARDE. MODELUL DE REFERINŢĂ - OSI

Desfăşurarea unei activităţi normale în cadrul reţelei internaţională este condiţionată de

cooperarea tuturor ţărilor implicate în ceea ce priveşte proiectarea, instalarea şi operarea
instalaţiilor. Dezvoltarea serviciilor de telecomunicaţii a avut ca efect şi amplificarea activităţii
ITU (International Telecommunication Union) – Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii, prin
crearea unor comitete şi conferinţe de standardizare. Începând cu 1956 funcţionează două
formaţiuni principale de lucru:
I) Pentru sectorul de comunicaţii pe fir: CCITT – Comitetul Consultativ
Internaţional de Telegrafie şi Telefonie, care are ca obiect elaborarea de studii
pentru problemele tehnice, metodele de operare şi stabilire de tarife pentru
telefonie, telegrafie şi transmisiuni de date.
II) Pentru sectorul de radiocomunicaţii: CCIR – Comitetul Consultativ Internaţional
de Radiocomunicaţii, dedicat studiilor tehnice şi operative relative la
comunicaţiile radio, inclusiv cele punct – la – punct, la serviciile radio-mobile şi
radiodifuziune.
În 1993 a avut loc o reorganizare a ITU, care prezintă un secretariat general şi cu trei
sectoare: ITU-T (telecomunicaţii), ITU-R (radiocomunicaţii) şi ITU-D (dezvoltare).
 Funcţia care se efectuează prin largi grupe operative de studiu, ale căror recomandări sunt
raportate periodic în sesiuni planare, dar şi publicate permanent, căpătând astfel un caracter de
reglementare autorizată.
În paralel cu ITU mai funcţionează în domeniul telecomunicaţiilor următoarele
organizaţii (regionale) de standardizare:
 ISO – International Standards Organization;
 ETSI – European Telecomunications Standards Institute;
 IEEE – Institute of Electrical and Electronic Engineers;
 ANSI – American National Standards Institute;
 AFNOR – Association Francaise de Normalisation;
 DIN – Deutches Institut fur Normung;
 BSI – British Standards Institution.
Activitatea acestora constituie un suport regional deosebit de util în domeniul
reglementărilor internaţionale, oferind competenţa şi experienţa specialiştilor locali, precum şi
posibilitatea considerării unor numeroase condiţii naţionale specifice.

http://www.itu.int/net/home/index.aspx

MODELUL DE REFERINŢĂ OSI

Complexitatea proiectării şi funcţionării oricărui sistem poate fi redusă simţitor prin

separarea acestuia în competente distincte, interoperaţionale, cărora li se distribuie, funcţiile
ansamblului.
ISO a propus modelul de referinţă OSI (Open Systems Interconnection), pentru
interconectarea sistemelor deschise (fig. 9).
 Fiecare sistem, fiind organizat pe niveluri, necesită un număr minim de interfeţe de acces
pentru propria lui funcţionare dar şi pentru conlucrarea cu alte sisteme similare lor. De exemplu,
nivelul n din sistemul k nu trebuie să cunoască decât interfeţele de nivel n  1 şi n  1 din
propriul sistem, precum şi interfeţele identice, de nivel n , din sistemele vecine k  1 şi k  1 .
Înseamnă că într-un sistem global cu N straturi şi K sisteme, trebuie să fie definite doar
N  K  1 protocoale: N protocoale orizontale de nivel şi k  1 protocoale inter-sistem.
Sistemul k

Sistemul k-1 n+3 Sistemul k+1

n+2
n+1 n+1
n n n
n-1 n-1 n-1
Suport fizic de interconectare

Fig. 9 Structura OSI.

Protocolul este ansamblul regulilor pe care un proces trebuie să le respecte pentru o

comunicare printr-o interfaţă.

7 Aplicaţie
6 Prezentare
Niveluri înalte
5 Sesiune
4 Transport
3 Reţea
Niveluri de bază 2 Legătură
1 Fizic
Suport fizic de interconectare

Fig. 10 Niveluri OSI.

Arhitectura normalizată OSI conţine 7 niveluri (fig.10) dintre care 3 sunt niveluri de bază
şi 4 sunt niveluri înalte având următoarele funcţii principale:
1) Nivelul fizic – realizează interfaţa dintre sistem şi mediul de transmisie, asigurând
transmiterea, recepţia şi refacerea simbolurilor binare (releu de simboluri). La acest nivel,
unitatea informaţională de bază este bitul.
2) Nivelul legătură de date – asigură gestionarea cadrelor, detectarea şi corectarea erorilor
cu privire la pierderea sau duplicarea cadrelor informaţionale.
3) Nivelul reţea – asigură dirijarea pachetelor între sursă şi destinaţie rezolvând probleme de
blocare a rutelor, fiabilitate a conexiunilor prin reţea, stabilire, menţinere şi eliberarea
conexiunilor. Pentru optimizarea utilizării resurselor de transmitere, setul de funcţii se
poate suplimenta cu multiplexarea de pachete, controlul erorilor şi controlul de flux.
Toate acestea permit reducerea pierderii pachetelor prin blocarea rutelor de transmisiuni.
4) Nivelul transport – controlul transportului informaţiilor „cap – la – cap” de-a lungul
reţelei. Prin operaţiunile de control se verifică dacă pachetele utilizatorilor conectaţi la
reţea au ajuns corect la destinaţie şi dacă mesajele au fost refăcute integral din pachetele
lor componente.
 5) Nivelul sesiune – asigurarea cadrului necesar desfăşurării aplicaţiilor repartizate mai
multor sisteme, gestionând activităţile precum: iniţializare, sincronizare, eliberarea
conexiunilor referitoare la sesiune.
6) Nivelul prezentare – „traducerea” (reprezentarea) informaţiei în „limbajul” (sintaxa)
utilizat de sisteme la nivelul de aplicaţie. Această operaţie este necesară deoarece modul
de prezentare a informaţiei poate să difere de la un tip de sistem teleinformaţional la altul
(de exemplu şirurile de caractere se reprezintă în cod ASCII sau EBCDIC). Pe lângă
reprezentare, acest nivel poate îndeplini şi alte sarcini precum: compresia – decompresia
datelor (pentru creşterea eficienţii transportării), criptografierea (confidenţialitate) etc.
7) Nivelul aplicaţie – achiziţia, prelucrarea, stocarea şi oarecare altă operaţie ce se axează pe
libera separaţie a informaţiei şi care este necesară desfăşurării activităţilor distribuite în
care este implicat sistemul. Prin intermediul acestui nivel, utilizatorul are acces la
aplicaţii ca: transferul de fişiere FTP (File Transfere Protocol), poşta electronică (e-mail),
terminalul virtual.

Modelul OSI este acceptat astăzi pe ansamblul reţelei de telecomunicaţii, fiind folosit cu
diferite modificări în structurile reţelei ISDN şi B-ISDN. Satisfacerea pe cele 7 nivele
funcţionale este caracteristică tuturor sistemelor reţelei, interconectarea acestora realizându-se ca
în schema din fig. 11.

Sistema A Sistema B
Protocoale de aplicaţii
Aplicaţie Aplicaţie
Protocoale de prezentare
Prezentare Prezentare
Protocoale de sesiune
Sesiune Sesiune
Protocoale de transport
Transport Transport
X.223 X.223
Reţea Reţea
X.222 X.222
Legătură Legătură
X.221 X.221
Fizic Fizic

Nod de comutaţii

Protocoale interne ale reţelei.

Fig. 11 Modelul de referinţă OSI pentru

reţelele de telecomunicaţii.
Se observă că există protocoale specifice fiecărui nivel şi că ele pot fi grupate în:
 Protocoale de transport (nivelurile 1-4);
 Protocoale superioare (nivelurile 5-7).
Sau în:
 Protocoale de acces la reţea (nivelurile 1-3);
 Protocoale „cap – la – cap” (nivelurile 4-7).

PLANURI ŞI SISTEME DE NUMEROTARE. NUMEROTAREA TELEFONICĂ - E. 163

ŞI NUMEROTAREA ÎN REŢELE DE DATE – X. 121

În momentul în care un abonat doreşte să apeleze un alt abonat, el trebuie să comunice

centralei sale de racordare adresa chematului. Aceasta este fixată prin planul de numerotare
stabilit de către operatorul reţelei. Obiectivul principal al planului de numerotare este de a aloca
un număr unic fiecărui abonat conectat la reţea, astfel încât abonatul să poată fi identificat şi
localizat.
Numerotarea este foarte importantă pentru trei motive:
a) Disponibilitatea numerelor şi flexibilitatea aranjamentelor de numerotare poate avea
efecte semnificative în competiţia dintre operatori de reţea;
b) Numerele pot avea valoare comercială sau socială, iar consecinţele economice şi sociale
ale schimbării unui număr pot fi considerabile;
c) Structura şi conţinutul informaţional al numărului sunt factori de utilitate generală în
serviciile de telecomunicaţii.

În prezent, în marea majoritate a ţărilor, centralele folosite în reţele dispun de blocuri de

comandă care realizează memorizarea numărului transmis de chemător şi traducerea lui, după o
logică internă, într-o „adresă” de destinaţie. Între numărul abonatului şi această adresă există o
legătură implicată, dar adresa nu este şi nu trebuie în mod obligatoriu să fie cunoscută de abonat.
Ea este un cod de selecţie, adică o informaţie internă, pe care centrala o foloseşte în scopurile
sale de serviciu, pentru a accesa destinatarul fizic al apelului. De fapt înseamnă că cifrele
numărului de apel sunt folosite în mod direct în selectarea destinaţiei apelului şi a drumului de
acces până la destinatar.
În practica reţelelor de telecomunicaţii se cunosc două sisteme de numerotare:
I. Sistemul deschis de numerotare – este caracteristic reţelelor dotate doar cu centrale
pas – cu – pas (fără registre) şi corespunzător lui, numerele de apel nu au o lungime
fixă în perimetrul aceleiaşi reţele. Numărul de cifre transmise în aceste situaţii de un
abonat chemător depindea de numărul etajelor de comutaţie folosite în atingerea
chematului. Înseamnă că, aceiaşi destinaţie putea fi chemată prin numere de apel
diferite, depinzând de poziţia geografică a chemătorului, adică de traseul urmat de
apel de-a lungul reţelei.
II. Sistemul închis de numerotare – este caracteristic reţelelor echipate cu centralele cu
„comandă prin registru”. Aceste centrale sunt capabile să memoreze numărul de
apel, să prelucreze şi să-l traducă prin logică internă proprie într-un mod convenabil
pentru identificare chematului şi a rutei până la el. În acest caz numărul de apel are
o lungime fixă în perimetrul unei reţele, iar calitatea cifrelor componente este
independentă de modul de funcţionare al echipamentelor din centrale şi de lungi
perioade de timp.

NUMEROTAREA TELEFONICĂ - E.163

Recomandarea E.163 precizează că pentru o comunicaţie internaţională un abonat

chemător trebuie să înceapă numerotarea cu transmiterea prefixului informaţional (P 1P2), aceasta
reprezentând solicitarea de acces la reţeaua internaţională automată. Prefixul este o combinaţie
de 2 cifre: fie „00” conform recomandării CCITT, fie orice altă combinaţie stabilită de operatorul
naţional, de exemplu „01” în Marea Britanie.
Numerotarea (fig. 12), începută cu prefixul internaţional, continuă cu numărul
internaţional semnificativ ( NIS ), cu o lungime maximă de 12 cifre şi cuprinzând:
- I1I 2 I 3 – indicativul naţional al ţării de destinaţie (codul ţării). Acesta este stabilit după
criterii geografice şi are o lungime de 1-3 cifre, fiind invers proporţională cu mărimea reţelei
naţionale respective, de exemplu: SUA şi Canada – „1”, Franţa – „33”, MB – „44”, România
– „40”, Bulgaria – „359”, Moldova – „373”, Hong-Kong – „352”.
- NNS – numărul naţional semnificativ.
 Indicativ Codul de Adresa
interurban oficiu urban abonatului

Indicativ naţional Număr naţional semnificativ

cifre cifre

Prefix internaţional Număr internaţional semnificativ

cifre

Fig. 12 Numerotarea în reţeaua telefonică publică comutată (E.163).

Moldova respectă recomandările ITU-T în ceea ce priveşte structura numerotării

naţionale, ceea ce face ca, pentru un apel interurban automat, abonatul să tasteze următoarele
consecutivităţi de cifre:

NNA   P3  NNS    P3  I 4 I 5  ABC  MSZU  ,

unde:
- P3 – prefix interurban, care reprezintă solicitarea de acces la serviciul automat
interurban (s-a adoptat pentru prefix cifra „0”);
- NNS – număr naţional semnificativ, ce este folosit la identificarea abonatului
chemat în cadrul reţelei naţionale. Trebuie observat că prefixul interurban nu este
inclus în NNS , adică un abonat internaţional nu trebuie să-l introducă în număr după
codul de ţară.
- I 4 I 5 – indicativ interurban, cod stabilit de operatorul naţional, după criterii
geografice, de ierarhizare a reţelei şi de taxare a comunicaţiilor. De exemplu, în
prezent sunt valabile următoarele indicative: Chişinău – „22”, Bălţi – „231”, Cahul –
„299”, Edineţ – „246”, Lăpuşna – „234”, Făleşti – „259”, etc.
- ABC – codul de oficiu urban (codul centralei urbane – indicativul oficiului urban)
de destinaţie, ce caracterizează centrala urbană în care este racordat abonatul chemat.
De exemplu, pentru Chişinău grupurile de cifre „76, 58, 55, 34, 23, 24, 21, ...”, sunt
folosite ca indicative urbane, definind centralele telefonice de abonat din diferite
zone ale oraşului. Evident că în alte oraşe ale ţării, cu mai puţine centrale de abonaţi
în reţeaua urbană proprie pentru identificarea centralelor sunt necesare mai puţine
cifre, respectiv codul urban este de tip A sau AB.
- MSZU – adresa abonatului în centrala proprie, precizând Mia, Suta, Zece şi
Unitatea din numărul de apel a abonatului.

În Moldova nici un număr urban nu poate începe cu „0” (cifră dedicată prefixului
interurban), dar nici cu „9”, care este cifra dedicată „serviciilor speciale” cu numerotaţie
prescurtată („901”, „902”, „903”, ...).
Trebuie precizat că planul de numerotare prezentat respectă caracteristica „lungime fixă a
numerelor de apel”, deşi poate la prima vedere nu pare că se realizează acest lucru. Dar această
restricţie de lungime trebuie raportată totdeauna la o anumită întindere a reţelei. De exemplu,
orice abonat al reţelei fixe din Chişinău este apelat printr-un număr de apel de 6 cifre, indiferent
din ce punct al oraşului a fost iniţial apelat. Pentru orice alt oraş al ţării, numerotarea locală se
face cu doar 5 cifre. Dacă însă ne raportăm la ansamblul reţelei naţionale, adică schimbăm
perimetrul reţelei, atunci orice abonat este numerotat prin 8 cifre.
Pentru „era” şi reţelele ISDN, recomandarea E.163 este extinsă şi modificată prin
conţinutul recomandării E.164, care, printre altele, prevede ca lungimea numărului de apel poate
fi de maxim 15 cifre şi care introduce un cod naţional şi un cod de trunchi. Condiţii speciale
pentru ISDN sânt în detaliu prezentate în recomandările E.165 şi E.166.

NUMEROTAREA ÎN REŢELELE DE DATE - X.121

Recomandările X.121 limitează lungimea numerelor de apel în reţelele de date la 14 cifre,

dintre care 1-3 cifre reprezintă codul naţional de date (fig. 13).

Codul de identificare al
reţelei de date, DNIC

Codul naţional
de date Numărul terminalului de reţea

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Valorile 0-1 sunt rezervate. Se pot folosi ca

Valorile 2-7sunt folosite pentru DNIC. sub-adresă în
anumite reţele.
Valoarea 8 poate fi folosită pentru legăturile telex.
Valoarea 9 poate fi folosită pentru legături telefonice publice comutate.

Fig. 13 Numerotarea internaţională de date (X.121).

Codurile naţionale de date diferă de cele folosite în reţelele telefonice, unele ţări având
chiar mai multe coduri de date
Comparând recomandările E.163 şi X.121 se observă:
 O mare parte din structura E.163 este bazată pe divizarea geografică a reţelei,
prezentând indicative naţionale şi coduri interurbane, care presupun implicit
considerarea unei singure reţele în cadrul aceluiaşi teritoriu;
 Structura X.121 este bazată pe identificatorii de reţea DNIC (Data Network
Identification Code), care ocupă primele 4 cifre ale numărului. Indicatorul de
reţea include în compoziţia lui codul naţional de date şi este folosit la îndrumarea
apelurilor între reţele de date.