«Și s-a făcut seară și s-a făcut dimineață, zi una».

– Pentru ce n-a spus: «ziua întâia», ci «zi una»? Doar era firesc să o numească: «ziua
întâia», că avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin
după ea.
A spus «una»,
sau pentru că voia să determine măsura zilei și a nopții, unind timpul zilei și al nopții, ca
să se plinească durata celor douăzeci și patru de ore ale unei zile care cuprinde negreșit și ziua și
noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă
mai multe ore ca cealaltă, totuși durata celor două, a zilei și a nopții, să se înscrie în timpul
destinat lor; ca și cum Moisii ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci și
patru de ore;
sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la același semn se face într-o singură
zi, încât ori de câte ori este seară și dimineață în lume, potrivit învârtirii soarelui, această
învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlinește durata unei zile;
sau mai adevărată este explicația transmisă în cuvintele cele de taină, că Dumnezeu, Cel
Ce a făcut timpul, a pus timpului măsuri și semne: durata zilelor; și măsurând timpul cu
săptămâna, poruncește ca săptămâna să se învârtă mereu în ea însăși, pentru a număra mișcarea
timpului; iar pe săptămână să o împlinească «ziua cea una», întorcându-se spre ea însăși de șapte
ori; și această întoarcere este în formă de cerc, că începe dintr-un punct și se sfârșește în același
punct. Aceeași însușire o are și veacul; se întoarce spre el însuși și niciodată nu se sfârșește.
Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de Scriptură «ziua întâia», ci: «zi una»,
ca și din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul. În chip propriu și natural, ziua întâia a fost
numită «una» pentru a arăta unicitatea veacului; că veacul nu are părtășie cu altceva. Dacă
Scriptura ne vorbește de «multe veacuri» și în multe locuri vorbește de «veacul veacului» și de
«veacurile veacurilor», dar nici în acele locuri «veacul» nu este numărat cel dintâi, cel de al
doilea, nici cel de al treilea; în acele locuri ni se arată mai degrabă deosebiri de situații și de
felurite lucruri, dar nu circumscrieri, sfârșituri și succesiuni de veacuri. Că spune Scriptura:
«Ziua Domnului cea mare și luminată» (Ioil 2, 11); și iarăși: «Pentru ce căutați ziua Domnului?
Aceea este întuneric și nu lumină» (Amos 5, 8). Negreșit «întuneric» celor vrednici de întuneric.
Scriptura cunoaște și ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârșit, pe care psalmistul a
numit-o «a opta» (în titlurile psalmilor 6 și 11), pentru că se află în afara acestui timp
săptămânal. Încât fie de zici «zi», fie de zici «veac», vei exprima aceeași idee. Dacă ai numi «zi»
starea aceea, una este și nu multe; iar dacă ai numi-o «veac», unul este și nu multe. Așadar
Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viața ce va să fie, a numit «una» icoana veacului, pârga
zilelor, pe cea de o vârstă cu lumina, sfânta duminică, cea cinstită cu învierea Domnului.
«Și s-a făcut seară și s-a făcut dimineață, zi una».
Dar cuvintele pe care le-am spus despre seara aceea au făcut să vină peste noi seara
aceasta și ele îmi pun aici hotar cuvântului meu.
Iar Tatăl luminii celei adevărate, Cel Ce a împodobit ziua cu lumină cerească, Cel Ce a
luminat noaptea cu strălucirile focului, Cel Ce a pregătit odihna veacului ce va să fie cu lumină
spiritual și fără de sfârșit, să vă lumineze inimile voastre cu cunoștința adevărului, să păstreze
viața voastră fără poticneli, dându-vă să umblați ziua cu bun chip, să străluciți ca soarele în
strălucirea sfinților spre laudă mie în ziua lui Hristos, Căruia slava și puterea, în vecii vecilor.
Amin.