1DECEMBRIE 1918 ZIUA MARII UNIRI

Lazăr Sandra Narcisa

Clasa a VIII-a
 1 Decembrie 1918 - Înfăptuirea Marii Uniri

În anul 1918 s-a înfăptuit marea unire dintre statele: Transilvania şi România.
Data de 1 Decembrie 1918 a fost cea mai importantă în istoria României, Marea Unire
De La Alba Iulia!!!
Marea Unire, aniversată în ziua de 1 decembrie 1918, este cea mai importantă
sărbătoare a românilor de pretutindeni. În această zi, prin efortul oamenilor de rând, a
politicienilor, precum şi a unei conjuncturi internaţionale favorabile, Transilvania s-a unit cu
patria mamă, România.
Astfel, pentru prima dată în istoria românilor provinciile istorice - Transilvania,
Muntenia, Moldova,Banat,Crişana, Bucovina, Basarabia - duceau la îndeplinirea visul atâtor
înaintaşi ai spaţiului românesc, exprimat metaforic prin: "Unirea în cuget şi simţire".
„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești.
Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om
politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române,
realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un
elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă
spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de
voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul
naţional. […]” Astfel marchează regretatul academician Florin Constantiniu semnificaţia
istorică a zilei de 1 decembrie 1918.
Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și
poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al
locuitorilor graniţelor vechii Dacii.
Ziua de 1 Decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua
Naţională a României.
Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului național,
anul încununării victorioase a lungului șir de lupte și sacrificii umane și materiale pentru
făurirea statului național unitar. Acest proces istoric, desfășurat pe întreg spațiul de locuire
românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca și evenimente cardinale
cum ar fi unirea Moldovei și Munteniei în 1859, proclamarea independenței absolute a țării de
sub dominația otomană, consfințită pe câmpul de luptă de armata româna în războiul din
1877-1878, precum și adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile
aflate sub stăpânirea străină de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia din 1918. Aceste
memorabile momente din 1918 au făcut ca jertfa ostașilor români în primul război mondial să
nu fi fost zadarnică.
Organizați în state separate din punct de vedere politic, amenințați mereu de
expansiunea vecinilor mai puternici, cu părți din teritoriul strămoșesc – Transilvania, Banat,
Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din
1867 austro-ungar) și rus, românii și-au păstrat dintotdeauna conștiința că aparțin aceluiași
popor, că au aceiași geneză. Această conștiință a unității de neam a românilor a fost
consolidată de permanentele și multiplele relații politice, militare, economice și culturale între
țările române de-a lungul întregului ev de mijloc.
Desăvârșirea unității naționale a românilor la sfârșitul primei conflagrații mondiale
trebuie înțeleasă ca o firească împlinire ca o
necesitate istorică impusă de evoluția statului național
și de necesitatea desăvârșirii sale și nu ca urmare a
efortului militar al României. Nu primul război
mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia.
România a intrat în război pentru eliberarea
provinciilor asuprite și pentru întregirea țării, idealul
Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe și
eroism pe câmpurile de lupta din Transilvania și Dobrogea, de pe Valea Jiului și de pe Argeș,
ca și pe cele de la Mărăști, Mărășești, și Oituz. Sacrificiile națiunii române în campania anilor
1916 și 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii autocrației
țariste, urmată de instaurarea regimului comunist și a destrămării monarhiei austro-ungare,
precum și al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului
naționalităților.
Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. La 27 martie 1918 Basarabia
– lacrima neamului românesc – revenea la Patria mamă; la 28
noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 decembrie
1918, la Alba Iulia să se realizeze unul din visele seculare ale
naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin
unirea Transilvaniei, Banatului,Crişanei şi Maramureşului cu România.
Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre
Prut si Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Țării a
proclamat “Republica Democratică Moldovenească” – urmat de cel din 24 ianuarie/6
februarie 1918 când s-a adoptat declarația de independență. Încununarea acestor acțiuni s-a
împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău, ales prin vot universal,
direct, egal și secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii
Democratice Moldovenești (Basarabia) “în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea
Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii
Moldave”.
Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate
Moldovenești (succesoarea guberniei Basarabiei, fostă parte componentă a Ţării
Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie
1918. În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul
ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi
formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost
aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de
deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind
aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de
asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei,
7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
Prima şedinţă a Sfatului Ţării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie
1917 şi a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ. În decursul
existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de
şedinţe plenare şi două şedinţe particulare). Prima sesiune a
fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a
desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918, iar cea
de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal,
ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918. După ce la data de 2 martie 1918, Ion Inculeţ
şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ca ministru fără portofoliu pentru
Basarabia, a fost numit ca preşedinte al Sfatului Ţării omul politic Constantin Stere (2 aprilie
1918 - 25 noiembrie 1918) şi apoi Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). La data de 27
noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat.
Armata română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat nici un fel
de presiune asupra membrilor Sfatului Țării și n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a
fost chemată numai pentru restabilirea ordinii și a liniștei, pentru protejarea regimului legal
constituit al Republicii Moldovenești, pentru paza depozitelor militare de alimente și
armament românești – create acolo în timpul refugiului în Moldova – și a căilor de
comunicații. Prezența militară românească a reușit să împiedice acțiunile bolșevicilor, ce
urmăreau instaurarea puterii sovietice în Basarabia.
Același rol de protecție l-au îndeplinit și trupele române intrate în Bucovina la
cererea Consiliului Național Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea
unităților militare austriece și a bandelor de
ucraineni, împiedicând totodată intențiile
Consiliului Național Ucrainean de a alipi nordul
Bucovinei la Ucraina.
Intervenția armatei române s-a făcut după
ce Constituanta – adunare din 14/27 octombrie 1918
– a decis “unirea Bucovinei integrale cu celelalte Țări românești într-un stat național
independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”.
Actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a fost gândit la Iaşi, oraş care a fost
capitala de facto a României, după anul 1916. În Palatul Roznovanu îşi avea biroul Regele
Ferdinand, tot acolo se întrunea Consiliul de Război, iar în Aula Universităţii Alexandru Ioan
Cuza îşi desfăşura şedinţele Guvernul României.
În cei doi ani petrecuţi la Iaşi de către conducerea ţării a fost desfăşurată o intensă
activitate diplomatică având un singur scop: reîntregirea României Mari. Astfel, pe 1 martie
1918, elitele politice de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la Iaşi, unde aveau să cadă
de acord asupra unirii cu Basarabia. În cadrul şedinţei
guvernului de la Iaşi din 23 martie s-a decis trimiterea unei
delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul
Ţării, unire care va fi înfăptuită pe 27 martie 1918.

În noiembrie, acelaşi an, o delegaţie a oamenilor politici

bucovineni a mers la Iaşi, unde a remis regelui Ferdinand I actul
unirii Bucovinei cu România.
 A urmat Bucovina, “ ţara pădurilor de fag “, aflată din 1775 sub dominaţia
Imperiului Austriac , respectiv Austro-Ungar, din 1867. Populaţia Bucovinei, reprezentată
în cadrul Congresului General al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi în data de 15/28 noiembrie
1918, hotărăşte cu entuziasm şi fără echivoc unirea pentru totdeauna a provinciei cu patria
mamă, România.
La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei.
Iată, deci, cum România se întregea, pas cu pas, prin intermediul Iaşului.
Un singur “of” mai aveau românii: unirea cu Transilvania! Astfel, la 1 decembrie
1918, deputaţii Adunării Românilor din Transilvania şi Ungaria decid, în unanimitate, unirea
Transilvaniei cu România.
Iar Nicolae Iorga descria astfel epopeea Unirii create la Iaşi: “Pentru vechea capitală
a Moldovei se încheie un capitol de istorie. Pe pământul
binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ştefan cel Mare şi a lui
Cuza Vodă, Regele şi Regina au trăit zilele cele mai grele, dar şi
cele mai mari din viaţa poporului român!”
La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba
Iulia, votul Marii Adunări Naționale pentru unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, aclamat de o
impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la
Chișinău (27 martie/9 aprilie 1918) și Cernăuți (15/28 noiembrie 1918) prin care
Basarabia și Bucovina reveneau în hotarele României. Această Românie, în granițele sale
firești, s-a făcut de la sine, peste îndoielile și erorile clasei politice, ajutată ce-i drept și de un
nemărginit noroc” – datorat destrămării concomitente a celor două imperii rus și austro-ungar
ce înglobau ambele teritorii românești, după cum scria
unul dintre artizanii Unirii, generalul Radu R. Rosetti.
Adunările reprezentative și organele lor – Sfatul Țării,
Consiliul Național Român din Bucovina, Consiliul
Național Român Central – prin hotărârile lor liber
consimțite au exprimat năzuințele poporului român
înfăptuind unirea provinciilor românești cu patria mamă
într-un cadru democratic, prin acte de voință liber exprimate, pe teritoriu românesc, înainte ca
pacea să pună capăt formal – prin tratate internaționale
– primului război mondial.
 Alegerea oraşului Alba Iulia ca loc al desfăşurării Marii Adunări de la 1 Decembrie
nu s-a făcut întâmplător.
Mai fuseseră luate în discuţie Sibiul, văzut drept capitală culturală a românilor
ardeleni şi chiar Blajul, pentru rolul lui în revoluţia de la 1848-1849.
În cele din urmă, s-a decis pentru Alba Iulia, prima capitală a românilor atunci când
Mihai Viteazul reuşea în 1600 să unească pentru prima dată în istorie cele trei ţări române,
Ţara Românească, Transilvania şi Moldova”.
La Alba Iulia au suferit martiriul la 28 febr.1785 Horia şi Cloşca, şi tot aici vor fi
încoronaţi la 15 oct.1922 Regele Ferdinand şi Regina Maria, ca primii suverani ai României.
„ România nu poate fi întreagă fără Ardeal, zice Nicolae Titulescu. România nu
poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit
copilăria, e şcoală care i-a făurit neamul… e scânteia care aprinde
energia,… e întristarea care îndepărtează vrăşmaşul, e viaţa care
cheamă viaţa”. (Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace,
Bucureşti,1996).
Iată care era situaţia politică în acea vreme: în toamna
anului 1918, Monarhia austro-ungară se destramă ca stat, datorită
crizei celor patru ani de război, înrăutăţirii situaţiei economice şi mai
ales, a ridicării naţiunii din dubla monarhie, între care şi românii din Transilvania.
Între oct.- nov. 1918 au luat fiinţă în Transilvania şi Banat Consiliile Naţionale
Româneşti, iar la 30 oct.1918 s-a constituit la Arad Consiliul Naţional Român, ca unic for
care reprezenta voinţa poporului român. Sub conducerea lui, s-a intensificat lupta pentru
unirea cu ţara. Slujitorii Bisericii Româneşti – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie
şi preoţi de parohie s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate.
De exemplu:la Sibiu s-au remarcat profesorii teologi Nicolae Bălan (viitor
mitropolit) şi Silviu Dragomir; la Caransebeş episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei
Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea vicarul
Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Lugoj protopopul Gh.Popovici. Pentru
unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi
şcoala” (Arad), „Foaia diacezană”(Caransebeş). Ierarhii români din Transilvania (ortodocşi şi
greco-catolici) - ortodocşii Ioan Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeşului şi greco –
catolicii Iuliu Hossu al Gherlei, Demetrie Radu al Oradiei şi Valeriu Frenţiu al Lugojului au
semnat o „Declaraţie de adeziune” la Consiliul Naţional Român, prin care-l recunoşteau „ca
singurul conducător politic al naţiunii române”. Acest act a avut un ecou pozitiv în rândul
clerului şi credincioşilor celor două Biserici surori.
La 14 nov. 1918 profesorul Nicolae Bălan şi căpitanul Victor Precup erau trimişi la
Iaşi pentru a discuta cu conducătorii de atunci ai ţării situaţia din Transilvania.
La 15 nov. 1918 la propunerea profesorului Bălan, Consiliul Naţional Român hotăra
convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: „ Istoria ne cheamă la fapte. Mersul
irezistibil al civilizaţiunii a scos naţiunea română din întunericul robiei la cunoaşterea de
sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim liberi şi independenţi. În numele
dreptăţii eterne şi al principiului liberei
dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat
acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română
din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască
însăşi soarta sa de acum înainte. Toate neamurile
din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin
rezoluţiuni, în conformitate cu sufletul lor
naţional. E rândul nostru acum. Naţiunea română
din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest
cuvânt va fi respectat de lumea întreagă, el este aşteptat, pentru ca la gurile Dunării şi pe
drumul larg unde comunică punctul vieţii economice între Apus şi Răsărit să se poată înfăptui
ordinea şi neamurilor primejduitoare să li se procure tihna trebuitoare la munca
binecuvântată spre desăvârşirea umană. În scopul acesta convocăm:ADUNAREA
NAŢIONALĂ a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, la Alba Iulia, cetate istorică a
neamului nostru, pe ziua de Duminică 18 nov./ 1 dec. a. c. la orele 10 a. m. …….
Fii tare neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale.
Amin şi Doamne – ajută ! Arad, 7 / 20 nov. 1918 Marele Sfat al Naţiunii române din Ungaria
şi Transilvania Dr. Gh. Crişan – secretar Dr. Şt.C. Pop – prezident”
Duminică, 1 decembrie 1918 a avut loc la Alba Iulia Adunarea Naţională care a decis
Unirea cu România. Erau prezenţi 1228 deputaţi şi delegaţi oficiali, alături de o sută de mii de
români veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Maramureş la Dunărea
Bănăţeană, din Ţara Bârsei până-n cea a Crişurilor.
Între cei prezenţi se aflau – din partea Bisericii – cei cinci episcopi, patru vicari, zece
delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitlurilor
greco – catolice, 129 protopopi, câte un
reprezentant al fiecărui Institut Teologic şi câte doi ai studenţilor teologi, alături de numeroşi
preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale. S-a început prin slujbe urmate de Te Deum în
Biserică, după care delegaţii s-au reunit în sala Cercului Militar sub preşedinţia lui Cicio Pop.
În biroul adunării au fost aleşi trei preşedinţi: George Pop de Băseşti, episcopul ortodox Ioan
Papp şi episcopul greco – catolic Demetrie Radu.
Proiectul prin care s-a hotărât „Unirea Transilvaniei, Banatului şi a Părţilor Ungurene
cu ţara-mamă“ a fost întocmit de unul dintre cei mai reprezentativi oameni politici români
ardeleni, Vasile Goldiş. Documentul cuprinde cele nouă puncte şi este conceput după cele mai
democratice principii, ca votul universal, reprezentativitate totală pentru fiecare categorie
socială, etnică sau profesională în stat, organizarea pe temelii solide a Transilvaniei,
uniformizarea legislativă şi administrativă cu România. Manuscrisul original al documentului
se păstrează la Muzeul Național al Unirii.
Raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiş (ortodox) care a citit şi proiectul
rezoluţiei, devenit Hotărâre de unire a Transilvaniei cu România:„ Adunarea Naţională a
tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918, decretează Unirea
acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Goldiş
şi-a încheiat raportul cu cuvintele:„ legătura sfântă a celor 14
milioane de români ne îndreptăţeşte azi să zicem Trăiască
România Mare !”
„Adunarea naţională a tuturor românilor din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie /
1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii
cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg
Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”
Ultimul orator a fost Iuliu Maniu (greco - catolic), care a vorbit în numele Partidului
Naţional Român : „… Unirea tuturor românilor într-un singur Regat şi
într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt, ci şi un drept
inalienabil al nostru în baza fiinţei noastre naţionale şi unitare…. Noi,
românii din Transilvania şi Ungaria suntem în drept şi avem datoria să
pretindem această Unire pentru că aici a fost leagănul românismului”.
 Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a spus : „ Nu ne putem gândi astăzi la
altceva decât la aceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la
unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc.”
“Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii
româneşti”, spunea Iuliu Maniu la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.
Atunci se năștea o țară întregită cu teritorii care vremelnic fuseseră rupte de vitregia timpului.
Devenea realitate România Mare pentru că la 9 aprilie Basarabia s-a unit cu România, la 28
noiembrie, acelaşi an, Bucovina hotărâse unirea necondiţionată cu Ţara Mamă, iar la 1
decembrie, la Alba Iulia, Transilvania completa harta reală a statului român.
La 2 dec.1918 Marele Sfat Naţional a ales Consiliul dirigent, iar la 14 dec. o delegaţie
alcătuită din Vasile Goldiş, Al. Vaida Voievod şi episcopii Cristea şi Hossu au prezentat la
Bucureşti, Regelui Ferdinand actul Unirii Transilvaniei cu România.
Legea Unirii, promulgată de Regele Ferdinand la doar
câteva zile de la Unire (11 decembrie 1918) a fost contrasemnată,
printre alții, și de marele om politic Ion I. C. (Ionel) Brătianu,
liberal și oponent al lui Maniu. Dinastia Brătienilor a fost una foarte
benefică pentru România
Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul - Lege No. 3631
din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I și votată de
Adunarea Deputaților în ședința din 29 decembrie 1918, în unanimitate.
Provinciile românești s-au unit sub sceptrul Regelui Ferdinand I “Întregitorul”. Al
doilea Rege al României a domnit între anii 1914-1927 și a continuat
opera de modernizare a țării începută de predecesorul sau, Carol I.
Unirea Transilvaniei cu Ţara a adus schimbări radicale şi în
viaţa Bisericii Ortodoxe. Temeiul constituţional pentru organizarea
bisericească l-a constituit art. 22 din Constituţia din 1923: „ B.O.R.
este şi rămâne neatârnată de orice ierarhie străină, păstrându-şi însă
unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în
privinţa dogmelor.”
La Alba Iulia a fost construită catedrala ortodoxă (arhitect :
V.G. Ştefănescu, pictor : Costin Petrescu). A fost sfinţită de către
mitropolitul primat Miron Cristea cu ocazia încoronării Regelui
Ferdinand şi a Reginei Maria.
 La 4 febr.1925 Sfântul Sinod al B.O.R: aproba ridicarea Bisericii noastre la rang de
Patriarhie, confirmată prin Tomos – ul Patriarhului Ecumenic din 30 iunie 1925.
Înfăptuirea statului național a permis națiunii române să-și pună în valoare energiile,
capacitățile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltării științei,
învățământului și culturii. Evoluând în cadrul regimului de democrație parlamentară, România
s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieți moderne, aducându-și pe plan
internațional o contribuție substanțială la opera de pace și securitate
Actul de la 1 Decembrie 1918 încheie procesul istoric de formare a statului
naţional unitar român

Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanțul luptei românilor pentru întregire

statală, care vine să încununeze precedentele acțiuni ale fraților din Basarabia (27 martie
1918) și Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura
internațională creată în urma Primului Război Mondial și a știut să se afirme în contextul
mișcării de eliberare a popoarelor și al victoriei principiului naționalităților în Europa.
Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei
României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii,
unirea Transilvaniei cu România.
 În faţa amintirii sacrificiului înaintaşilor noştri, în faţa amintirii acestor oameni, nu
poţi să nu te gândeşti că “ pentru a trăi o clipă ce ţi-a fost dăruită trebuie să o meriţi, ca om şi
ca neam, în fiecare clipă “.
 Întreaga ţară, România!!!

Întâi Decembrie este ziua naţională a României, potrivit Constituţiei României

din 2003, art. 12, alin 2.
Această zi a fost adoptată anterior, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990,
promulgată de preşedintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial, nr. 95 din 1
august 1990.

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română
Sărbătoarea să unească
Toată suflarea omenească.
 La multi ani române !
BIBLIOGRAFIE
Miron Constantinescu,C-tin Daicoviciu,Stefan Pascu-,,Istoria Romaniei’’,Ed.Didactica si
Pedagogica,Bucuresti,1969
Ioan Scurtu, Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, Editura Sport-Turism, 1988
(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Goldis)