Răspunsuri oferite de arhim.

Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului

învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor
Părinte consilier, ce părere aveţi despre următorul fapt: unor copii de clasa a V-a li s-
a spus la ora de religie că există case bântuite. Urmarea: copiii s-au speriat, ceea ce
a determinat pe unii părinţi să se gândească să-şi retragă copiii de la ora de religie.
Este aceasta o greşeală a profesorului de religie care poate că nu s-a făcut bine
înţeles sau ţine de reticenţa unor copii/părinţi, care nu au poate capacitatea de a
înţelege anumite aspecte de credinţă?

Mă miră faptul, în primul rând, că nişte copii de clasa a cincea se mai tem de case
bântuite. Trăim în lumea lui Scooby Doo, a lui Buffy, spaima vampirilor, cele mai
urmărite seriale tv sunt cu vampiri, vârcolaci şi zombie, copiii se costumează în
încornoraţi de Halloween, dar dacă pomeneşti de diavol la ora de religie se schimbă
Constituţia României şi se scoate disciplina religie din şcoli. O fi o greşeală poate şi a
profesorului care nu şi-a dat seama de faptul că are în faţă nişte inocenţi care nu au
văzut niciodată Destinaţie finală sau nu au auzit de poltergeist (graţie poate şi unor
canale Discovery), dar reacţia părinţilor este fără îndoială ipocrită şi arată cât de mult
sunt rupţi de copiii lor şi cât de falsă este percepţia lor asupra lumii propriilor copii. Şi
da, există case bântuite. Dacă este adevărat că un loc precum biserica oferă linişte şi
odihnă sufletească datorită lucrărilor sfinte ce se săvârşesc în ea, tot astfel o casă
martora multor nelegiuiri transmite ceva din negativul acelor experienţe. În sensul
acesta, casele pot fi bântuite, poate nu de fantome sau creaturi fantastice ca în
animaţiile sau filmele pe care le văd copiii noştri, dar cu siguranţă de răutatea
omenească sau demonică. În asemenea cazuri îmi place să pomenesc cuvântul
Sfântului Petru Apostolul, care le scria soborniceşte creştinilor: Smeriţi-vă sub mâna
cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit.

Lăsaţi-I lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul
vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi
împotrivă, tari în credinţă.

Alt îndemn mai bun pentru părinţi, copii, profesori de religie nu cred că există.
Răspunsuri oferite de arhim. Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi
exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.
Preacuvioase părinte, care sunt cele Şapte Laude şi cum se săvârşesc?
Laudele sunt slujbele bisericeşti zilnice ale Bisericii Ortodoxe. Ele sunt şapte la
număr, urmând cursul liturgic al zilei: Ceasul al nouălea, Vecernia, Pavecerniţa,
Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al şaselea. Sfânta
Liturghie nu face parte dintre Laude.
Numărul Laudelor respectă o veche şi îndelungată tradiţie în Biserica noastră, având
originea în Vechiul Testament. Sfântul Împărat şi Prooroc David spune: "De şapte ori
pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale" (Ps. 118, 164), şi iarăşi: "Seara şi
dimineaţa şi la amiezi spune-voi, voi vesti şi va auzi glasul meu" (Ps. 54, 19).
Numărul şapte simboliza desăvârşirea, permanenţa. De aceea, încă din perioada
apostolică s-au rânduit aceste slujbe zilnice, pentru ca prin ele oamenii să se
asemene îngerilor, care laudă neîncetat pe Dumnezeu.
Care dintre acestea pot fi "săvârşite" de credincios în cadrul rugăciunii particulare?
În timpul nostru, ele se săvârşesc zilnic şi complet doar în mănăstiri şi în catedrale.
Un creştin nu poate să fie prezent totdeauna în biserică, fie pentru că obligaţiile
familiale sau de serviciu nu îi permit, fie din lipsa unei biserici unde Laudele să se

1
săvârşească zi de zi. În această situaţie, pentru folosul sufletesc, atunci când
creştinul ortodox nu poate participa la slujbele ce se săvârşesc în biserică cu preot, el
poate să le citească singur, din Ceaslov sau din cărţile de rugăciuni mai bogate, cu
menţiunea că în locul cuvintelor preotului se rosteşte: "Pentru rugăciunile Sfinţilor
Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi".
Se recomandă în special citirea Miezonopticii, a Ceasurilor şi a Pavecerniţei,
împreună cu cei şase psalmi de la Utrenie şi psalmii de la Vecernie.
Care este importanţa şi folosul rostirii lor?
Sfântul Ioan Scărarul spune: "Rugăciunea este susţinătoarea întregii lumi".
Participarea la slujbele din sfintele lăcaşuri şi rostirea Laudelor în particular sunt
lucrurile care ne unesc pe noi, credincioşii, în mod tainic, în lucrarea sfinţitoare a
Bisericii. Citind în fiecare zi Laudele şi canoanele de rugăciune din Minei, Triod sau
Penticostar, intrăm în timpul liturgic al Bisericii, ne aşezăm în rând cu sfinţii şi cu
îngerii. Pentru că fiecare slujbă şi fiecare sărbătoare sunt astfel aşezate, prin
inspiraţia Sfântului Duh, astfel încât să ne înscrie pe noi în urcuşul duhovnicesc şi să
înaintăm spre desăvârşire. Lucrarea aceasta duhovnicească este o trăire a prezenţei
lui Dumnezeu, este o rugăciune neîncetată, care devine susţinătoarea lumii întregi şi
lucrul cel mai de seamă pe care îl poate înfăptui omul pe pământ.

„Am fost cinci la părinţi. Mama ne lua de mână şi ne ducea de mici la biserică. A fost
tare bine când am ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo am văzut eu şi am primit cea
mai multă lumină şi alinare. Aici, eu mă simt în rai.“ Sunt cuvintele doamnei Tasica
Ivan, o profesoară de 87 de ani din Galaţi, care şi-a pus viaţa la picioarele lui
Dumnezeu, de care a ascultat de mică.
A revenit în pelerinaj la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ. Aici a primit cea mai
multă lumină, aici se spovedeşte, aici se simte acasă. E în vârstă, dar e tare vioaie. A
mers cu trenul, cu microbuzul, cu ocazie, dar a ajuns până la urmă. Îi era tare dor de
Sihăstria...
„Am învăţat acasă să fim cuminţi şi să ascultăm de Dumnezeu“
Doamna Tasica Ivan s-a născut în comuna Lascăr Catargiu, actualmente Schela, din
judeţul Galaţi, la 14 august 1927. „Am fost cinci la părinţi, şapte, de fapt, dar doi au
murit de mici. Am învăţat acasă să fim cuminţi şi să ascultăm de Dumnezeu. Mama
ne lua de mână şi ne ducea de mici la biserică. Ne lua şi la Sfânta, pe câmp, când
era secetă. Era o icoană a Maicii Domnului pe care o aduceau într-o trăsură în sat la
noi, pentru ploaie. Şi se făceau rugăciuni şi îndată venea ploaia. La Paşti, trebuia să
fim şi noi îmbrăcaţi altfel şi ne cumpăra târlici, încălţări din cârpă cum erau pe-atunci.
În rest, din luna martie, când dădea colţul ierbii, până toamna târziu, umblam cu
picioarele goale. Pentru că hainele erau foarte scumpe pe vremea aceea. Mama,
deşi ne iubea mult, nu ne-a arătat asta niciodată. Şi a făcut bine, că ne-a călit pentru
viaţa aceasta dură. Fiecare avea sarcina lui: «tu mături la găini, tu pe prispă, tu duci
vaca la cireadă...»“, începe să ne povestească doamna Tasica, pensionară, fostă
profesoară de biologie.
A trăit vremuri grele. Mergea la şcoală cu o geantă confecţionată în casă, dintr-o
bucată de aşternut, din care nu lipseau creionul, despre care micii şcolari ştiau că e
din piatră şi trebuiau să aibă mare grijă, să nu-l scape, că se spărgea uşor, ca şi
plăcuţa de ardezie, pe care scriau. De ziua Regelui, tabloul conducătorului din faţa
clasei era luminat cu beculeţe. Elevii îi transmiteau de fiecare dată urări de sănătate,

2
dorindu-i „să fie viteaz ca Mihai, domnul Ţării Româneşti“. „Ne răspundea Regele de
fiecare dată la felicitări. Apoi, a venit Gheorghiu-Dej la conducere. Multe lipsuri... Nu
erau bani atunci. Noi nu eram chiar prăpădiţi, dar tot ne era greu. Aveam treizeci de
oi, două vaci, păsări şi zece hectare de pământ. Din asta trăiam. Eram mai mică
decât coada sapei, mă lua tata lângă el, ca să mă ajute cu rândul la prăşit, că eram
tare firavă“, mărturiseşte bătrâna profesoară.
A făcut şapte clase în sat, apoi a început o şcoală profesională la Galaţi. Dar a simţit
că poate mai mult, aşa că s-a transferat la Liceul gălăţean „Mihail Kogălniceanu“,
unde i s-au echivalat unele studii, iar pentru altele a dat diferenţe. Ultimul an l-a făcut
la Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi. „Erau particulare liceele atunci. Venea casiera
de multe ori: «Hai, afară, taxa!» Îi spuneam eu că vine tata s-o plătească, dar uneori
mai întârziam, că aşa era de greu... Stăteam în toaletă până când urma să intre
profesorul la oră şi mă strecuram în clasă odată cu el“, îşi aminteşte doamna Ivan.
I-a plăcut biologia şi s-a ataşat, totodată, de profesoara care i-a predat această
materie în liceu, Elena Drăgoescu. Aşa că, după opt ani de liceu, a intrat cu examen
la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Studiile postuniversitare nu se mai plăteau,
trebuiau achitate însă căminul şi cartela la masă. „La cantină, un an sau doi a fost
cartela mai ieftină, dar apoi nu ne-au mai dat cartelă deloc. Îmi cumpăram o masă de
prânz, atât. Dimineaţa ne duceam şi mâncam ce mai găseam pe mese, resturi, o
bucată de marmeladă şi puţină pâine. Aveam o colegă din Lisa, Făgăraş, dormeam
amândouă în pat. Era mai îndrăzneaţă ea şi seara mă lua din sala de meditaţie şi
mergea cu mine la masă. Mie mi-era ruşine să merg să cer mâncare, eram în stare
să mor de inaniţie, numai să nu cer. Dar ea nu mă lăsa până nu mă lua. Parc-o văd
cum se ducea la bucătărie şi cerea: «Daţi-mi şi mie, că mi-e foame». Venea, îmi
aducea ce căpăta şi apoi pleca iar, să ceară şi pentru ea: «Mi-e foame!» «Păi, tocmai
ţi-am dat...», începea bucătăreasa. Atunci prietena mea arăta spre mine: «Vedeţi, aia
şi dacă moare nu vine aici, aşa că o suplinesc eu»“, povesteşte râzând profesoara.
După ce a terminat facultatea, a refuzat să facă cerere pentru repartiţie. S-a lăsat la
voia lui Dumnezeu. A fost repartizată la Piscu, o comună aproape de Galaţi, unde a
predat biologia cinci ani. „Aveam şi câteva ore de chimie şi fizică, pentru completarea
catedrei. A venit într-o zi acolo o inspectoare, Maria Corbu. Eu eram în laborator,
lucram cu două eleve. Cred că i-a plăcut de mine şi mi-a propus să vin ca pedagog la
Liceul Pedagogic din Galaţi, ca să-mi pot face buletin de Galaţi şi să predau în oraş
în continuare apoi biologia“, spune doamna Tasica Ivan. Urmând sfatul inspectoarei,
a fost metodistă câteva luni la Pedagogic, reluându-şi activitatea, după obţinerea
formalităţilor necesare atunci, ca profesoară de biologie la şcolile 18 şi 9 din oraş, la
Liceul nr. 5 timp de optsprezece ani şi apoi opt ani la Liceul de Biologie, actualul
Liceu Teoretic „Emil Racoviţă“ din Galaţi, de unde s-a şi pensionat. Fiind o şcoală de
profil, a avut satisfacţii foarte mari. A pregătit generaţii de medici, biologi şi profesori.
Numai după ce s-a pensionat a pregătit, acasă, 18 viitori medici. „Am fost severă ca
profesoară. La teză făceam subiectele pe numere, ca să nu se inspire unii de la alţii.
Şi când le corectam, corectam pe numere şi nu şovăiam deloc, eram foarte corectă
la notare. Le mai comparam o dată, la final, tezele notate, ca să fiu sigură că i-am
evaluat cum trebuie. Mi-au mulţumit elevii şi după ani, la întâlnirile pe care le-au
organizat, că le-am dat note reale. Acum am uşile deschise la toate spitalele“, ne
spune zâmbind doamna profesoară. O caută şi acum foştii elevi să-i ceară sfaturi de
viaţă, pe care generoasa profesoară li le oferă cu satisfacţie.
Lepădând grija cea lumească
Nu a fost niciodată căsătorită. A fost mereu aproape de Dumnezeu, dar după
pensionare s-a ocupat şi mai mult de suflet. Aşa a ajuns la Mănăstirea Sihăstria.

3
Citise toate cărţile părintelui Ioanichie Bălan şi a vrut să-l cunoască. „A fost tare bine
când am ajuns la Sihăstria. Acolo am văzut eu şi am primit cea mai multă lumină şi
alinare. Aici eu mă simt în rai. Aici am cunoscut părinţi sfinţi, pe părintele Cleopa,
părintele Paisie, părintele Ioanichie, la care m-am şi spovedit. M-am mărturisit, că
aveam păcate grele, am spus şi eu la orele de educaţie ateistă lucruri pe care nu mi-
aş fi dorit niciodată să le spun. Acasă, la pregătire însă, recuperam. Începeam
meditaţia cu Tatăl nostru, pe care unii elevi nici nu-l ştiau. Procuram cărţi de
rugăciune şi le dădeam. Le explicam că fără Dumnezeu n-or să reuşească la
facultate şi nici în viaţă“, spune profesoara.
„Vă rog să mă credeţi că eu după ce mă spovedeam la părintele Ioanichie Bălan
simţeam că zbor. Părintele Cleopa ne dădea sfaturi preţioase despre cum să ne
comportăm şi cum să păstrăm credinţa. Eu pe părintele Cleopa l-am văzut tot timpul
ca pe un patriarh din Vechiul Testament“, mărturiseşte doamna cu chip luminat şi
cosiţe albe, strânse la spate cu baticuţul.
Ne spune că nu se simte singură, ci cu Dumnezeu. Citeşte din scrierile sfinte
încercând să înţeleagă totul prin prisma credinţei, meditează sau lucrează goblenuri.
Duce o viaţă foarte chizbuită şi din fiecare pensie face parte tuturor celor despre care
află că au nevoie. Are un apartament în centrul Galaţiului pe care l-a donat mănăstirii
fără să pretindă ceva în schimb. „Va avea Dumnezeu grijă de mine, nici nu mă
îndoiesc. Şi apoi, dacă n-oi mai putea, mă duc la un azil, am pensie. Am bani puşi
deoparte pentru înmormântare şi pentru toate pomenirile“, se destăinuie doamna
Ivan.
În zilele de sărbătoare ajunge tot timpul la biserică înainte de începutul slujbei şi
rămâne în rugăciune până la sfârşit. Şi-ar dori să poată lepăda toată grija cea
lumească, cum frumos îndeamnă imnul Heruvic. „Mi-aş dori să pot să mă adun, să
nu mă mai rog cu mintea împrăştiată. Dar ştiu că îngerul e alături şi se roagă cu mine
şi am încredere că Dumnezeu nu mă va lăsa, pentru rugăciunile lui“, mai spune cu
smerenie şi credinţă pelerina în „raiul Sihăstriei“.

Monahia Pulheria de la Agapia e de-o tinereţe covârşitoare. Se bucură ca un copil de

tot ceea ce pentru alţii constituie obişnuit, rutină. În lume a fost contabilă. În
mănăstire a făcut ascultările de obşte, iar acum se nevoieşte într-o căsuţă, la viaţa de
sine a Agapiei, împreună cu două ucenice. A trăit lângă călugăriţe cu viaţă
duhovnicească deosebită şi ne-a împărtăşit câteva impresii din vremuri pe care
uneori parcă le credem apuse.

Maica Pulheria de la Mănăstirea Agapia are 81 de ani. Dar tinereţea sufletului ei cald,
curat o înfăţişează ca pe o persoană ce abia dacă păşeşte pragul bătrâneţilor. Are
acea puritate pe care o recomanda Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte, când
i-a fericit pe cei „curaţi cu inima“.

S-a născut dintr-o mamă orfană, care a deschis ochii într-un centru de copii, de unde
a fost luată în îngrijire de o bătrână. „Bunica Eufrosina“, cum îi spune maica, mai
avea cinci copii. Au crescut cu toţii într-un bordei din Botoşani.
Şaptesprezece ani la pangarul mănăstirii
La mănăstire a venit în 1990. Stareţă a Agapiei era atunci destoinica maică
Eustochia Ciucanu. Când a văzut-o, a exclamat: „Vai, de când te aştept!“ Pentru că
tânăra Maria era prietena maicilor încă din vremea când era în lume.

4
A vrut să intre mai devreme în mănăstire, dar duhovnicul ei, părintele Paisie Olaru, i-
a spus categoric: „Nu, stai şi-o îngrijeşte pe mama ta, că e singură“. A urmat în felul
acesta pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu a plecat la mănăstire cât a trăit
mama lui. Din scrierile sfântului al cărui exemplu l-a urmat avea să traducă mai
târziu, din franceză - Scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Cuvioasa Olimpiada.
Era o ascultare pe care o primise de la arhimandritul Ioanichie Bălan, pe care îl vizita
la Mănăstirea Bistriţa, unde cunoscutul scriitor bisericesc a vieţuit o perioadă. „Când
am locuit în Piatra Neamţ, mergeam la Mănăstirea Bistriţa, la părintele Ioanichie
Bălan. Doisprezece kilometri făceam, singură, pe jos, pe malul Bistriţei“, îşi aminteşte
maica Pulheria.

A fost contabilă, dar a studiat Conservatorul la Târgu Mureş, secţia pian, pianul
rămânând pasiunea ei. A fost şi căsătorită, cu un moţ, director general de fabrică,
membru de partid. „Am plecat într-o zi de acasă şi plecată am fost. Fostul soţ le avea
cu alcoolul. Nu am ţinut legătura, nu am mai ştiut nimic unul de altul. Eram în
mănăstire când am fost anuntaţă că a decedat“, povesteşte maica.

După ce a intrat în mănăstire, a continuat să-l aibă sfătuitor pe părintele Paisie.

Mergea până la Sihla „cu sufletul arzând de durere“ şi se întorcea „zburând“. A
împărţit cu celelalte maici ascultările de obşte, a fost şi şoferul mănăstirii într-o
perioadă; a făcut ascultare şaptesprezece ani la pangarul mănăstirii. I-a învăţat pe
pelerinii Agapiei cum să se roage cu „Doamne Iisuse“ pe metanie şi cum să facă
corect semnul sfintei cruci. „Făceam această ascultare cu maica Filofteia, o bună
sfătuitoare. Dânsa era la pomelnice. Şi când venea cineva să lase pomelnic pentru
cei ai casei, maica Filofteia se ruga de el să pună şi morţii, să nu-i uite niciodată“, îşi
aminteşte maica Pulheria.

A primit călugăria la un an după ce a intrat în mănăstire. „Îmi pare acum ca un vis

totul. Maica stareţă Eustochia m-a luat sub mantie. Nu aveam nici mantie pentru
călugărie, am luat de la maica Emiliana“, spune zâmbind maica.
„Le ascult minute în şir cum cântă şi mă minunez cum de nu răguşesc“
Are o mulţime de prietene necuvântătoare maica Pulheria, cu care se laudă din cale-
afară. „Am veveriţe, pe care le hrănesc cu nuci, un cocoşel, al vecinei - îl cheamă
Costăchel. Când îl strig, vine ca o săgeată. Lui îi dau brânză cu mămăligă. Costăchel
e un cavaler, aşteaptă să mănânce toate găinile, iar el rămâne flămând. Mai am un
câine pe care îl hrănesc - Pufi. Am şi-o pasăre, mai mare decât gaiţa, cât o raţă, ei îi
dau fărâmături. Ascult minute în şir păsărelele cum cântă şi mă minunez cum de nu
răguşesc. Când stăteam la cealaltă casă, în centru, mergeam la grajd. Se
obişnuiseră viţeluşii să le aduc pâine şi, când mă vedeau, se aliniau toţi cu capetele
la uşă, ca să nu-i uit pe nici unul. Ce drăguţi erau...! Pe veveriţe le urmăresc cum
mănâncă. Şi când dau de o nucă seacă, se uită aşa, la mine, parcă mi-ar spune: «Ce
anapoda...». Te strici de râs de ele. Îmi spunea o maică că atunci când o să mor o
să-mi facă cortegiu animăluţele acestea“, spune veselă maica Pulheria.

De mică a iubit animalele. Când era în clasa a III-a, a întâlnit, în mijlocul drumului, o
pisicuţă care se lupta cu vremea rea. „Era vai de ea. Ploua. Am luat-o, am pus-o într-
o cutie şi am lăsat-o la portarul şcolii. I-am spus foarte serios: «Să nu cumva s-o dai
afară. Când ies de la ore o iau acas⻓, mai povesteşte cu inimă bună maica.
„Numai cât stăteai lângă ea simţeai că te umpli de pace“

5
De când a intrat în mănăstire, maica a lăsat în urmă tot ce o poate duce cu gândul la
„deşertăciune“. Nu ştie cum arată un telefon mobil, iar fotografiile cu dânsa le-a ars.
Se consideră „tare înapoiată“, iar când o mai întrebi câte ceva din viaţa ei din lume,
schiţează un zâmbet, se uită la mâinile-i bătrâne şi mărturiseşte că se gândeşte dacă
ar mai putea cânta acum, la fel de bine ca înainte, Sonata lunii.

E un pic necăjită că, din cauza neputinţei, nu mai poate merge să asculte slujbele la
biserică. A iubit mult biserica. S-a hotărât să încerce din nou să meargă, chiar de-ar fi
să facă „zece halte până la căsuţa Domnului“.

Citeşte zilnic paisprezece Acatiste şi psalmi nenumăraţi. „Mă rog la Maica Domnului,
cu Acatistul Sfântului Acoperământ, să abată de la noi loviturile fulgerelor şi ale
trăsnetelor. Şi, odată, m-am dus să schimb vasul de la streaşină, că ploua. Şi a
coborât un fulger de mărimea acestei mese. Eu ştiu că fulgerul e subţire şi rapid.
Ăsta nu, a coborât aşa ca o flacără“, povesteşte maica, care e sigură că Maica
Domnului cu Sfântul ei Acoperământ a protejat-o atunci.

Îşi aminteşte cu nostalgie crâmpeie din vieţile maicilor îmbunătăţite pe care le-a
cunoscut şi se minunează şi acum de puritatea lor - maica Pulheria înaintaşa sa,
maica Antonina. „Ei, fiecare maică are viaţa ei, de taină, în chilie. Mi-amintesc pe
maica Pulheria, care conducea corul, o călugăriţă foarte duhovnicească. Venea câte
o maică tânără la ea să-i mai spună una, alta de prin mănăstire. Şi parcă o aud pe
maica Pulheria: «Maică, nu mă interesează». Maica Antonina, basarabeanca, n-avea
uşă la chilie, veneau păsările şi-i mâncau din palmă. A locuit mult timp cu o turturică,
care îşi făcuse cuib acolo, în chilie cu dânsa. Avea şi-un cocoş maica, Vanica îl
chema. Iubea mult animalele şi păsările. Numai cât stăteai lângă ea simţeai că te
umpli de pace, de dragostea ei. Am fost pe la dânsa înainte de a pleca (n.n. - la cele
veşnice) şi, când mă conducea, mi-a zis: «Rămâi cu bine, maică, cine ştie de-acuma
când ne vom mai vedea». După câteva zile s-a dus“, îşi aminteşte maica Pulheria şi
imediat se gândeşte să facă un pomelnic pentru vrednicele monahii.

Pentru maica Pulheria viaţa de afară a încremenit şi, cu toate acestea, dacă îi ceri un
sfat pentru cei care se luptă cu valurile vieţii, în lume, spune repede, fără să se
gândească, că „dacă faci voia Domnului ai permanent bucurie“. Acum înţelegeţi de
unde vine bucuria maicii Pulheria, care îi transfigurează faţa?

L-am cunoscut pe părintele Victorin Coteţ cu câteva luni în urmă, la Spitalul

„Providenţa“ din Iaşi. M-am făcut atunci mesagerul rudelor sale duhovniceşti din
mănăstirea unde se nevoieşte, care-i trimiteau un pacheţel, semn al dragostei lor.
Era într-o zi de vineri, la orele amiezii, iar părintele cugeta, în salon, la Pătimirile
Domnului.
Refuzase orice îmbucătură, chiar dacă urma un tratament medicamentos, dintr-un
motiv foarte „drept“, după cum s-a justificat: era zi de vineri. „Cum pot eu să mănânc
fără să-mi pese, când Hristos e pironit pe cruce? Cum aş putea să-I fac eu una ca
asta?“ Aşa a răspuns părintele Victorin dojenii prin care i se explica că pastilele nu
trebuie luate pe nemâncate. Un răspuns care ruşinează pe cei cu puţină credinţă,
care pune pe gânduri.

6
Aşa este părintele Victorin Coteţ de la Mănăstirea Sihăstria. Simplu, curat, demn şi
cu multă credinţă. Anul acesta împlineşte 88 de ani. Vine dintr-o familie longevivă -
părinţii săi, Vasile şi Elena, au trăit 92 de ani. S-a născut la Bosia, judeţul Iaşi.
Filele din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul
L-am vizitat mai apoi pe părintele Victorin şi la mănăstire. Se miră că „ai venit să-i
calci coteţul“ (aluzie la numele de familie) şi te întreabă dacă nu cumva ai nimerit
acolo din greşeală. „Eu sunt Coteţ, mergeţi la Palat (n.r. - adică la stareţ, pe care îl
cheamă tot Victorin), dânsul le ştie mai bine, eu sunt monah simplu“, spune în şagă
părintele Victorin. Vioi, copilăros, îţi pune apoi în mână un album cu familia lui, pe
care îl ţine sub pernă, ca pe cea mai de seamă comoară a bătrâneţilor. „Îi am aici, pe
toţi, şi mă rog pentru ei. Oameni frumoşi, au ajuns departe, fac cinste familiei, nu ca
mine, bătrân prăpădit“, se caină părintele Victorin.
Ca orice monah, şi părintele Victorin are o poveste specială, pe care o împărtăşeşte
celor care doresc să o cunoască - povestea intrării în mănăstire. „Cum am intrat în
mănăstire? Uite cum a fost: când am venit din evacuare, după ce s-a terminat
războiul, am găsit pe acasă câteva file din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul. Şi
citindu-le, mi-am zis aşa, în sine, că după ce mă duc şi fac armata plec la mănăstire.
Aveam 24 de ani când m-am liberat din armată. Au trecut doi ani, am început să
lucrez, dar tot la mănăstire mă gândeam. I-am scris apoi unei verişoare, care e maică
la Agapia, şi am întrebat-o cum e viaţa de mănăstire. Mi-a răspuns doar: «Vino şi
vezi!»“, îşi aminteşte bătrânul monah.
Şi tânărul Vasile a plecat să vadă cum e viaţa de mănăstire. A mers întâi la Agapia,
la maica Heruvima, verişoara sa, iar de acolo s-a dus direct la Sihla şi acolo i-a
rămas inima. S-a reîntors totuşi acasă ca să pună nişte treburi la punct. În timpul
acesta a întâlnit-o pe mama maicii Heruvima, care, uimindu-se că-l vede acasă, i-a
spus hotărât: „Ce mai stai, frate Vasile? Pleacă acolo unde ţi-ai pus în gând“. Mai-
nainte, preotul paroh îi spusese, aşa, la ceas de taină, mamei sale: „Ei, mătuşă
Ileană, ia-ţi grija de Vasile!“ „Mamei i-a părut bine că am ales mănăstirea. Şi ea îşi
dorise să îmbrăţişeze această viaţă, dar n-au lăsat-o părinţii... La scurt timp după
vorba mătuşii şi după ce am primit binecuvântarea mamei, mi-am luat băgăjelul şi
dus am fost“, povesteşte părintele Victorin. Dumnezeu i-a rânduit să înceapă cu
ascultarea la trapeză, aşa cum citise în viaţa sfântului bucătar. La 30 de ani primea
deja mantia călugăriei. S-a nevoit zece ani la Sihla, de unde a fost scos, prin Decretul
din '59. După decret, a stat un timp în lume şi a lucrat în apropierea mănăstirilor
nemţene, de care nu se putea despărţi. „Aveam colegi de muncă care mergeau la
horă, se întâlneau cu câte o fată... Eu am dus şi atunci o viaţă ca în mănăstire.
Aveam în faţa ochilor un gard, ştiam că nu pot trece de el. Când veneau ispitele
tinereţii, imediat auzeam glasul conştiinţei: «Fii atent că eşti călugăr, tu ai alte
obligaţii faţă de Dumnezeu». M-au chemat la Miliţie de două ori. Erau cu ochii pe
mine, să vadă pe ce drum o iau. M-au întrebat de ce nu mă însor. Şi le-am zis că
sunt bolnav, nu pot să mai nenorocesc un suflet pe lângă mine. A doua oară, când
am văzut că mă sâcâie, le-am spus hotărât că mă voi întoarce în mănăstire“, îşi
aminteşte părintele Victorin câte ceva din perioada aceea sumbră, cu multe privaţiuni
pentru Biserică.
În Sihăstria vieţuieşte din '66. A trecut prin toate ascultările, a mers la muncile
câmpului până acum, la bătrâneţe. „Eu şi alţi câţiva părinţi eram primii cosaşi.
Coseam unu' într-un loc, altu' mai departe; aşa ne punea stareţul, la distanţă, ca să
nu uităm de rugăciune“, povesteşte părintele.
Pe placul lui Dumnezeu

7
Actualul Arhiepiscop al Romanului, Înaltpreasfinţitul Eftimie, apreciind destoinicia
părintelui Victorin, a vrut să-l ia cu dânsul, să-l facă preot. Monahul Victorin a răspuns
atunci cu înţelepciune că de când a intrat în mănăstire nu şi-a dorit decât să fie pe
placul lui Dumnezeu şi ca monah vrea să-L slujească până la moarte. „Spunea
Preasfinţitul atunci: ce-i suta de ani. Şi uite că am ajuns să trăim aceste vremuri...“,
îşi aminteşte părintele Victorin despre întâlnirea pe care a avut-o în tinereţe cu
ierarhul de la Roman. I s-a propus în trei rânduri, în vederea hirotoniei, să urmeze
cursuri seminariale, dar nimeni nu a făcut faţă statorniciei gândului său curat.
Acum îl găseşti în fiecare zi în bucătăria mănăstirii. Dă o mână de ajutor părinţilor
care pregătesc bucatele de obşte. „Am curăţat vagoane de ceapă. Fac şi eu ce mai
pot. Mi s-a spus că pot să ajut aici şi asta fac, ca să nu mă găsească moartea stând.
În mănăstire eu am pus pe primul plan ascultarea. Am înţeles de la început că dacă
fac ascultare fără cârtire, o să mă ajute mult Dumnezeu; ascultarea e viaţă,
neascultarea e moarte“, spune părintele Victorin, pe care Dumnezeu îl răsplăteşte cu
viaţă lungă pentru ascultarea sa. De altfel, se simte împăcat cu Dumnezeu şi
vorbeşte cu seninătate de moarte, pe care o aşteaptă în fiecare zi. „Trebuie să-ţi fie
frică întâi de păcat, apoi de moarte. Eu de acu', vorba părintelui stareţ, sunt cu ziua.
Nu mai sunt cu anul. Am intrat în anii durerii, cum spune Cartea. Aşa stă scris în
Sfânta Scriptură, că anii voştri şaptezeci, dacă va fi cu putere optzeci, iar ce este mai
mult decât aceştia osteneală şi durere“, spune surâzând părintele.
Cele mai frumoase bucurii le-a trăit la slujbele Bisericii - la Sfânta Liturghie îndeosebi
şi la privegheri. I-a plăcut mult să citească din Pateric, de unde a învăţat să fie cu
pricepere şi cumpătare în toate.
„Am trecut prin toate cu Dumnezeu, iar când mi-a fost mai greu, am fugit la ajutorul
duhovnicului. La început l-am avut duhovnic pe părintele Ioil Gheorghiu, apoi pe
părintele Paisie Olaru. De părintele Paisie am fost apropiat, sfinţia sa m-a înţeles cel
mai bine. Mă duceam şi noaptea la dânsul să mă mărturisesc, mergeam de fiecare
dată când era nevoie“, povesteşte părintele Victorin. Un monah care a înţeles cât
este de bine să trăieşti aproape de Dumnezeu...

Maica Maria Bălan este la al 64-lea an al vieţii şi se nevoieşte în Mănăstirea Agapia

de 31 de ani. Este sora arhim. Ioanichie Bălan, cunoscutul scriitor bisericesc şi
duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, trecut la Domnul în anul 2007. Ne-a impresionat
felul de a fi al maicii, firea blândă, destoinicia în sfaturi, smerenia, deschiderea şi
bunăvoinţa de care dă dovadă şi am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre viaţa
de mănăstire, despre bucuriile şi ispitele călugărului şi despre rugăciune. Maica
Maria a oferit şi câteva îndemnuri tinerilor care simt chemarea de a alege calea
monahismului.
Maică Maria, de unde mai gustă călugărul bucurie?
Din rugăciune, din lecturi, din convorbirile cu oameni duhovniceşti, dintr-o slujbă
dumnezeiască; aşa e formată viaţa noastră, a călugărilor, din mici bucurii.
Dar care sunt ispitele călugărului?
Aş vrea să precizez mai întâi că fără ispite nu te mântuieşti. În viaţa de mănăstire cu
atât mai mult. Sunt mici concurenţe, sunt orgolii şi aici. Şi călugării sunt oameni, să
nu uităm asta. Oameni care se luptă, uneori ca nişte copii. Şi orice om e sensibil la
nedreptăţi, la cuvinte mai dure. Poate că le resimţi mai dureros până te armonizezi şi,
încetul cu încetul, le depăşeşti. Se întâmplă ca cineva pur şi simplu să nu te placă,

8
poate tot dintr-o răutate sau vanitate, sau poate că i-ai greşit cu ceva, fără să-ţi dai
seama. Şi asta te va face să suferi, dar dacă lupţi, ierţi, iubeşti, te rogi, Dumnezeu îţi
va da bucurii care vor întrece tristeţile acestea şi te va ridica din ispită şi... te vei simţi
liber.
Care este cea mai grea probă pentru un monah?
În cazul meu, poate neputinţa fizică. Şi acum parcă aud sirena de la maşina care ne
aduna şi ne ducea la ascultare. Şi până când ajungeam la locul unde trebuia să
lucrăm mai luam o porţie mică de somn, pe drum, în maşină. Că stăteam uneori până
foarte târziu, când puneam bureţii pentru iarnă, de exemplu, şi ne trezeam, la fel,
foarte devreme. Era obositor, dar frumos. Era multă mărinimie sufletească, multă
dragoste, multă râvnă, credinţă, pace, armonie. Era entuziasmul acesta, de masă,
care ne ţinea tari. Nimeni nu se dădea înapoi de la nimic. Împreună a fost uşor.
Singură nu ar fi fost la fel.
Când m-am îmbolnăvit, am început să mă îngrijorez că nu mai pot lucra. Mă
gândeam că la obşte n-o să pot face faţă, la viaţa de sine aveam impresia că nu e la
fel, că nu e linişte, că maicile primesc închinători... Dar Dumnezeu m-a ajutat. Şi nu a
fost aşa. La viaţa de sine te chiverniseşti singur şi ai griji în plus, dar viaţa ţi-o faci, la
fel, singur, în sensul că te nevoieşti după putere, dar faci în continuare ascultare de
maica stareţă.
Cum se ridică monahul din ispite?
Aleargă la duhovnic, se mai sfătuieşte cu o maică îmbunătăţită, în cazul nostru. Face
Paraclisul, citeşte la Psaltire, posteşte, se smereşte. Şi are permanent în minte că
toate se fac după voia Domnului, că El vede şi îngăduie totul numai spre binele
nostru.
„Pentru toate păcatele există pocăinţă“
Îi îndemnaţi pe tineri să vină la mănăstire?
Eu totdeauna am îndemnat, dar depinde, de la caz la caz. Trebuie să stai de vorbă
cu omul, să vezi cum gândeşte şi, mai ales, să-l pui în faţa unei realităţi. Să meargă
să stea o lună, de exemplu, la mănăstire, să fie cot la cot, în toate, cu vieţuitorii
mănăstirii. Să vadă dacă îi prieşte şi clima, dacă se acomodează cu felul de viaţă, cu
totul... Cel care vrea să meargă la mănăstire să se roage, să citească cărţi
duhovniceşti, să ceară sfat de la părintele duhovnic, pentru că aşa, treptat, se
conturează o chemare, care ajunge la o anumită intensitate, când se plineşte
vremea. Spunea un părinte: „Ce mai stai, ia-ţi lucrurile şi treci puntea!“. Iar când îţi
împlineşti gândul şi chemarea şi ai bucurie, e un semn de la Dumnezeu, şi asta te
odihneşte.
Acum, tinerii nu mai vin la mănăstire. Consideră că nu pot duce o viaţă aşa de aspră,
că nu pot face faţă. Deşi îşi doresc, nu au curajul. Sunt nehotărâţi şi temători.
Oricum, trebuie multă chibzuinţă pentru un astfel de pas.
Cât este de greu să faci faţă gândului de regret că ai intrat în mănăstire, care îi luptă
mai ales pe începători?
Cei mai mulţi care au ales această cale şi pleacă în altă parte o fac pentru o
năzuinţă, de exemplu, de a fi la Ierusalim sau în Grecia etc. Cei care pleacă însă în
lume, după părerea mea, nu au avut vocaţie.
Şi cât este de gravă întoarcerea în lume?
Dumnezeu gândeşte altfel decât noi, nu pot să spun eu cât este de grav, dar pot
spune că e ca o trădare... dovedeşte neseriozitate, nesinceritate. Poate şi-au făcut o
altă idee despre mănăstire şi îşi dau seama, după o scurtă perioadă, că nu
corespund. Se spune că trei ani e ispitirea canonică, să stai să te lămureşti...

9
Asta presupune să nu faci nici un pas spre călugărie, rasoforie, de pildă, în aceşti trei
ani.
La noi, în mănăstire, se călugăreşte după zece-doispreceze ani, poate chiar mai
mult. Dacă eşti rasofor şi te căsătoreşti ulterior, e ca şi cum ai face căsătoria a doua,
iar dacă eşti călugăr şi te căsătoreşti, ţi se socoteşte preacurvie. Pentru toate
păcatele, desigur, există pocăinţă, dar depinde dacă ajungi să conştientizezi că ai
greşit şi să te pocăieşti.
Deprinderea de a fi cu Dumnezeu în cuget
Cum poate omul în lume să se roage, chiar la locul de muncă?
Trebuie să simţim şi să fim conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Să ne gândim
mereu că Hristos e de faţă, şi dacă te aude, ce faci? Dacă te vede, ce te faci? Să
spunem neîncetat: „Doamne, Doamne..., ajută-mă, miluieşte-mă, luminează-mă, nu
mă lăsa“. Chiar dacă nu spunem rugăciuni întregi, să avem deprinderea aceasta de a
fi cu Dumnezeu în cuget.
Cum să facă oamenii faţă stresului zilnic?
Să nu ne neliniştim! Numai că în primul rând trebuie credinţă, în al doilea credinţă şi
în al treilea iar credinţă. Dumnezeu te izbăveşte, te scoate din multe. Încă se fac
minuni, zilnic, chiar dacă nu le sesizăm. Să ai mare încredere în ajutorul lui
Dumnezeu. Credinţa şi rugăciunea ne liniştesc, stresul însă îmbolnăveşte.
Spuneţi-ne câte ceva despre lupta cu patimile. Cum trebuie să luptăm eficient?
Lupta cu patimile durează toată viaţa. Şi unele sunt foarte subtile, precum tulburarea,
orgoliul. Patimile pot fi adormite, nu trebuie să credem atunci că am ajuns la
despătimire. Uneori atunci când te retragi din lume, începi să te cunoşti mai bine. Şi,
de asemenea, atunci când vine ispita. Să ne înfrânăm şi să cerem cu credinţă şi
insistenţă ajutorul lui Dumnezeu. Patimile se pot estompa, dar important e să stai în
trezvie. Să ne spovedim cât mai des şi să ne căim pentru păcate. Nici călugării nu
sunt maeştri în războiul cu patimile, dar se luptă, cu apucăturile, cu lenea, amânarea,
lipsa de râvnă ş.a.
Cum să înlăturăm rutina din rugăciune? Totuşi Paraclisul este acelaşi, la fel şi
acatistele...
Şi Tătăl nostru e acelaşi, şi Sfânta Liturghie. Trebuie să spunem toate rugăciunile ca
şi cum le-am rosti prima dată. Şi cu simţire şi zdrobire a inimii, ca şi cum ţi-ai pleca
fruntea în faţa lui Dumnezeu. Să ne închidem mintea în cuvintele rugăciunii. Şi mai
schimbi, Paraclisul cu al doilea Paraclis, cu Bogorodicina... Să te smereşti şi să te
rogi să-ţi pătrundă la inimă cuvintele rugăciunii, pentru că dacă îţi pătrund la inimă
înviezi. Rugăciunea e ziditoare în măsura în care o trăieşti. Iar Dumnezeu apreciază
fiecare efort. Dacă spui de patruzeci de ori Doamne miluieşte, poate numai o dată ai
spus din inimă... Şi când te rogi, să te gândeşti la toată lumea, nu numai la tine.

Pe maica Maria Bălan nu ai cum să n-o îndrăgeşti dacă ai prilejul s-o întâlneşti. E
blândă, înţeleaptă şi are o smerenie şi o curăţie sufletească care te duc cu gândul la
cuvioasele maici de altădată. Vorbeşte cu duioşie şi sinceritate şi îţi transmite o pace
care îţi inundă sufletul. S-a format lângă oameni de o înaltă ţinută morală şi
duhovnicească, iar Dumnezeu a înzestrat-o şi cu darul cunoaşterii mai multor limbi
străine, prin care s-a făcut de folos în mănăstire şi în societate. A trăit în lume ca în
mănăstire, iar în mănăstire încearcă să se apropie tot mai mult de cer. Cât a fost în

10
lume, de fapt, a desfăşurat o misiune importantă pentru răspândirea cuvântului
mântuitor prin intermediul scrierilor sfinte.
Este sora arhimandritului Ioanichie Bălan, cunoscutul autor al „Convorbirilor duhovni-
ceşti“, unul dintre marii duhovnici pe care i-a dat Mănăstirea Sihăstria, şi se nevoieşte
în Mănăstirea Agapia de 31 de ani. S-a născut într-o familie cu nouă copii, la
praznicul Naşterii Maicii Domnului, 8 septembrie 1949, în Stăniţa, judeţul Neamţ, şi a
primit numele Născătoarei de Dumnezeu. A urmat cursurile primare şi gimnaziale în
Stăniţa, liceul la Roman, iar facultatea în Bucureşti - Comerţ Exterior, astăzi Relaţii
Internaţionale. La vârsta de numai 7 ani ştia deja ce o să devină „când va fi mare“,
aşa că, la întrebarea învăţătorului, a răspuns răspicat: călugăriţă.
„Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult“
Când fratele mai mare, Ioan, a plecat la mănăstire, Maria avea numai două luni. O
auzea pe mama, Elena, vorbind deseori despre părintele Ioanichie, care le trimitea
cărţi de învăţătură creştină. L-a cunoscut la 8 ani, când părintele Ioanichie a venit pe
acasă împreună cu părintele Cleopa Ilie şi a adus atunci manuscrise, poezii,
însemnări preţioase pe care le-a dosit undeva, presimţind vremuri grele pentru
Biserică. La mănăstire l-a vizitat când avea 14 ani. „Era slab şi cu o înfăţişare severă.
Abia mi-a dat mâna să i-o sărut şi m-a trimis la biserică. Am mers apoi la cimitir şi la
bibliotecă. Mă ispitea cu fel de fel de întrebări de credinţă, ca să vadă ce ştiu. În
bibliotecă m-a lăsat să aleg între cărţile de la apus ori răsărit. Eu bineînţeles că le-am
ales pe cele laice, de la apus. Nu a fost întru totul de acord cu alegerea mea, aşa că
m-a pus repede la punct: cât am stat acolo mi-a dat cărţi duhovniceşti să citesc“, îşi
începe monahia Maria Bălan firul lin al povestirii din care nu poate lipsi părintele
Ioanichie Bălan.
A lucrat în Comerţul Exterior, o sarcină care presupunea în primul rând cunoaşterea
cel puţin a două limbi străine. Iar maica ştia franceză, engleză, germană, rusă,
greacă, ebraică. „Cunoaşterea limbilor străine m-a ajutat mult şi în viaţa de mă-
năstire. Mi-era drag şi le învăţam cu uşurinţă. Acesta a fost darul meu. Mi-a plăcut
foarte mult să învăţ cât mai multe limbi şi aşa m-am făcut de folos“. Dacă o întrebi
cum se învăţau pe atunci limbile străine, tehnic vorbind, maica îţi enumeră printre
metodele folosite magnetofonul din laboratoarele fonice, cărţile cu povestioare în
limbă străină, dar şi comunicarea, pe care profesorii puneau mare accent. „Când îmi
amintesc vremurile acelea.... Era foarte multă bună-cuviinţă. Noi, studenţii, eram ca
nişte copii nevinovaţi, cu multă dragoste frăţească şi spirit de jertfă“, spune maica
Maria.
A lucrat într-un spaţiu securizat, a fost urmărită, dar şi-a văzut de ale ei. Era deosebit
de conştiincioasă la locul de muncă, de unde pleca să se reculeagă cel mai adesea
la Mănăstirea Antim. „Mi-amintesc că odată am încheiat un contract mare şi am mers
împreună cu şeful de serviciu şi cu directorul adjunct la o masă de protocol. Şi, fiind
şi un evreu printre noi, şefu' m-a provocat la o discuţie care avea ca temă vedenia
Sfântului Apostol Petru din Faptele Apostolilor, cu faţa de masă cu mâncăruri necu-
rate. Nici nu mi-am dat seama care era scopul abordării unui astfel de subiect şi nici
nu mă feream în nici un fel. M-au ascultat o vreme, cum vorbeam cu patos, după
care directorul mi-a zis aşa, pe un ton duios: «Domnişoară, prea des vă văd la brase-
ria din Calea Rahovei...» M-am prins că se referea la Mănăstirea Antim. Şi am
răspuns atunci fără pic de şovăială: «Eh, ce să fac, domnule director, dacă îmi place
să beau». S-au amuzat şi n-au mai zis nimic“, povesteşte maica Maria. Nu se puteau
lipsi de un om capabil, iar maica aşa gândeşte şi acum, că altceva nu aveau ce să-i
facă, decât să o dea afară. Şi nu au „incomodat-o“ în nici un alt fel, decât că nu i-au
recunoscut meritele pe măsura competenţei.

11
Amintiri cu părinţii Stăniloae, Galeriu, Ghiuş
A fost ucenică apropiată a părintelui Dumitru Stăniloae şi a răspuns dorinţei marelui
teolog de a-şi vedea laolaltă articolele publicate în diferite periodice ale vremii. Trăia
foarte modest şi nu-şi permitea să le xerocopieze, aşa că a făcut apel la mănăstiri
care s-au înscris pe listă pentru a primi scrierile părintelui Stăniloae şi au trimis bani
necesari fotocopierii articolelor. Şi chiar la locul de muncă, tânăra Maria, cu o geantă
grea, pe care abia o ducea, xeroxa articolele părintelui Stăniloae. „Oricine se bucura
în vremurile acelea grele să facă un bănuţ în plus, după programul de lucru. Aveam
câte o porţie la xerox în fiecare zi, după cum obţineam de la biblioteci periodicele.
Toată garsoniera unde locuiam era înţesată cu exemplare fotocopiate, pentru că mai
rămâneau locuri care nu se puteau citi după xerox şi atunci le completam de mână.
Eram cuceriţi de părintele Dumitru Stăniloae, de cuvântul său viu. Mergeam acasă la
părintele cu alţi prieteni pe care îi cunoscusem la cursurile lui Ioan Alexandru. Nişte
oameni cu totul şi cu totul deosebiţi, părintele şi doamna preoteasă, cu multă
dragoste şi foarte smeriţi. Parcă-l văd pe Dealul Patriarhiei cum îşi ridica pălăria şi
făcea repede o prosternare înainte să apuci tu să-l saluţi. Aşa era şi părintele Galeriu
- iubea foarte mult tinerii“, îşi aminteşte maica Maria, iar faţa i se luminează şi mai
mult când vorbeşte de aceste „clipe de frumuseţe rară“ din viaţa sa.
A fost şi lângă părintele Benedict Ghiuş, la Cernica, pe care l-a ajutat pe parcursul a
doi ani, după ce termina programul la serviciu, la manuscrisele Proloagelor. Părintele
Benedict suferea de Parkinson şi nu mai putea scrie, aşa că dicta din ciornele sale,
unde diortosise textul, iar tânăra Maria scria. „Am stat lângă un sfânt. Îmi amintesc
câtă recunoştinţă avea părintele Benedict... Asta ne-a ţinut pe noi tinerii atunci.
Bucuriile acestea înalte, duhovniceşti, trăite lângă oameni mari, care ne umpleau
sufletele. Că munca de negustorie pe care o făceam era aridă“, mărturiseşte maica.
La cursurile lui Ioan Alexandru
O altă etapă frumoasă din viaţa viitoarei monahii Maria a fost perioada Ioan
Alexandru. L-a cunoscut prin intermediul părintelui Ioanichie Bălan, care a avut grijă
ca sora mai mică să trăiască într-un mediu bun, sănătos. Cunoscutul poet creştin a
predat în anii '70, la Universitate, în Capitală, cursuri de limbă şi literatură ebraică şi
literatură comparată. Cursuri facultative, prin intermediul cărora poetul transmitea de
fapt mesajul său de suflet. Deşi terminase facultatea şi avea un serviciu despre care
am spus câte ceva, tânăra Maria îşi lua concedii fără plată pentru a ajunge la
întâlnirile cu Ioan Alexandru. „De la patru oameni, câţi au fost la început, cu care Ioan
Alexandru chiar a făcut gramatica limbii ebraice, amfiteatrul s-a umplut ulterior la
refuz. Venea lume foarte diversă, însetată de cuvântul unui om inspirat. Ajungeau
întâmplător şi evrei, care veneau să vadă ce se întâmplă acolo, şi ulterior se
converteau. Ioan Alexandru avea o mare priză. Vorbea la început mai filocalic, mai
acoperit, şi după aceea tot mai deschis. Începea cu Vechiul Testament şi termina cu
Hristos. Ieşeam cântând de acolo“, îşi aduce aminte cu bucurie maica Maria. Ioan
Alexandru a avut o înrâurire extraordinară asupra tinerilor. „Îmi amintesc că la
început foarte mulţi din cei pe care i-am cunoscut nu credeau în Dumnezeu. S-au
schimbat datorită înrâuririi sale. S-au dus la spovedit pe la 5 dimineaţa. Se învârteau
în jurul Patriarhiei şi întrebau, la fel ca pe Înaintemergătorul Domnului, noi ce să
facem? Tinerii aveau mare nevoie atunci de sfătuitori; se simţeau îngrădiţi, trăiau în
minciună, erau derutaţi, voiau să plece...“, destăinuie maica Maria. Aceşti tineri au
devenit apoi colaboratori la Convorbirile duhovniceşti ale părintelui Ioanichie Bălan,
cei care l-au ajutat pe scriitorul bisericesc, îndeosebi cu corectura, să scoată la
lumină cuvântul mântuitor.

12
Maica Maria i-a cunoscut şi pe părinţii Iachint Unciuleac de la Putna şi Sofian Boghiu,
care i-au fost de real folos duhovnicesc.
În braţele lui Hristos, la Agapia
Când s-a alăturat obştii Mănăstirii Agapia, Maria avea 33 de ani. Dorul de a fi
permanent cu Hristos a biruit-o. Chemarea o avea demult. Îşi terminase studiile,
lucrase zece ani, făcuse misiune în lume, cunoscuse oameni duhovniceşti cărora le
urma exemplul. La întrebarea despre cât de mult a influenţat-o părintele Ioanichie
Bălan în alegerea căii înguste a monahismului, maica Maria răspunde că părintele
Ioanichie era foarte delicat şi nu a îndemnat-o niciodată pe ce drum să apuce.
„Părintele Ioanichie credea că e foarte important să fiu foarte hotărâtă pentru acest
pas important. Voia să-mi vadă statornicia gândului. Chiar îmi spunea că una e că-
lugăria din cărţi şi alta din ce trăieşti. Eu eram o fire foarte fragilă şi părintele făcea
referire deseori la aspectul acesta când vorbeam despre călugărie. Îmi spunea că
pregătirea pentru mănăstire trebuie făcută bine în lume. Mă sfătuia când eram în
lume să fiu răbdătoare, retrasă, tăcută, smerită. O maică de la Văratic însă, la care
mergeam în vacanţe, rudă cu noi, mi-a zis la un moment dat că părintele Ioanichie s-
ar bucura mult dacă aş veni la mănăstire. Asta m-a pus pe gânduri“, mărturiseşte
maica Maria.
Şi, într-adevăr, părintele Ioanichie s-a bucurat cu bucurie duhovnicească când sora
mai mică, la care a ţinut foarte mult, a ales aceeaşi cale. A continuat să o întrebe
mult timp, prin diverşi mesageri, dacă mai are bucurie. Se referea la bucuria pe care
o are începătorul când se regăseşte în braţele lui Hristos, în viaţa de mănăstire.
A primit-o vrednica de pomenire stareţă de atunci, maica Eustochia Ciucanu, căreia,
după spusele maicii Maria, îi plăcea să aşeze omul potrivit la locul potrivit, să le
folosească darurile, chiar dacă îi proba la început; şi aşa a făcut şi cu maica Maria,
pe care a apreciat-o că era om cu carte. „Maica Eustochia a fost un om aparte, era
exact ca o mamă. Când te vedea că ajungeai istovit de la muncă, te lua deoparte şi
te încuraja cum ştia ea mai bine. Îţi arăta o rândunică, o floare, îţi spunea că, uite, vin
sărbătorile şi te vei odihni, te lua a doua zi la Agapia Veche... Făcea ce făcea şi te
scotea dintr-o stare dificilă prin care treceai“, descrie maica Maria Bălan.
În viaţa de mănăstire l-a avut ca povăţuitor pe ieroschim. Paisie Olaru, care a stat la
Sihla până în '85, când s-a îmbolnăvit şi a fost dus la Sihăstria. Întrucât era la
ascultare în timpul zilei, împreună cu alte surori de mănăstire luau binecuvântare de
la maica stareţă şi urcau noaptea la Sihla, cei opt kilometri, pentru a-şi aşeza
sufletele istovite în poala duhovnicului drag. „Nici nu simţeam greutatea drumului,
chiar dacă era după o zi de muncă. Numai gândul că ne ducem la părintele nostru ne
dădea aripi. Mare mângâiere a fost atunci părintele Paisie“, spune maica. De la
părintele Paisie maica Maria a învăţat să fie liniştită, tăcută şi să mângâie sufletele
aflate în ispită. „La părintele Paisie, dragostea şi frăţia erau de căpetenie. Avea
dânsul un cuvânt, că la mănăstire vin oameni necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se
şi mor neplângându-se, prin care deplângea tocmai aspectele pe care dânsul le
punea pe primul plan. Părintele ne învăţa să zâmbim celui ce ne-a supărat“, îşi amin-
teşte maica Maria.
A trecut aproape prin toate ascultările de obşte, a fost la prăşit, la fân, la cules
recolta, la stupi, la cancelarie. În toate s-a simţit mulţumită şi a dat laudă lui
Dumnezeu, dar cel mai mult i-a plăcut să îngrijească bolnavii, bătrânii şi să se ocupe
de animale. A învăţat repede să facă injecţii şi se trezea bucuroasă dimineaţa foarte
devreme pentru tratamentul maicilor bolnave. S-a ocupat şi de îngrijirea animalelor.
Se simţea foarte bine când, după un program de birou, între zidurile de piatră ale
cancelariei, ieşea afară şi putea să se bucure de fiecare rază de soare, de cântecul

13
păsărelelor, de frumuseţea florilor. „Era multă dragoste atunci în mănăstire. Îmi
amintesc acum, şi parcă mi se umple sufletul, cum eram odată la prăşit. Eu nu
aveam experienţă şi rămăsesem la urmă. Meditam, mă mai rugam... Deodată văd în
faţa mea rândul prăşit. O fată de o parte, alta de cealaltă îmi veniseră în ajutor. Şi se
petreceau deseori astfel de fapte ale dragostei creştineşti. Iarna, ne trezeam pe la
două dimineaţa şi mergeam la maicile bătrâne să le facem cărări ca să poată ieşi la
biserică. Alte dăţi mergeam să luăm cuvânt de zidire sufletească, cuvânt cu putere
multă; erau multe maici bătrâne şi cu trăire. Le mai întorceam pe cele care erau la
pat, le frecţionam, le cântam cântările Paştilor sau ale Crăciunului. Dar atunci eram
multe şi voinice maicile, sănătoase, învăţate cu greul; acum suntem cu toate firave.
Vedeai atunci o maică la 70 de ani cum despica o căruţă cu lemne“, relatează maica
Maria.
A predat la seminar, a făcut traduceri şi a participat la conferinţe
A predat apoi, în anii '90, la seminarul mănăstirii, reînfiinţat atunci de maica
Eustochia Ciucanu, a făcut traduceri din şi în limbile pe care le cunoaşte, a participat
la mai multe conferinţe naţionale şi internaţionale ca delegat al Mănăstirii Agapia, al
Arhiepiscopiei Iaşilor sau al Patriarhiei Române. Acum, când îşi aminteşte de
perioada aceasta, se gândeşte, cu o urmă de regret, că poate nu a avut harul, trăirea
aceea mare de a converti la Ortodoxie, că nu a găsit cuvântul cu răsunet în inima
omului.
Acum maica Maria e bolnavă. S-a retras, cu o ucenică, potrivit tradiţiei mănăstirii,
într-o căsuţă, la viaţa de sine a Agapiei. O căsuţă a satului mănăstiresc care
rămăsese pustie după ce maica bătrână care a locuit aici a fost transferată la
Căminul pentru bătrâni „Cuvioasa Eustochia“ al Mănăstirii Agapia, unde sunt îngrijite
maicile bolnave rămase singure.
A rămas statornică de la început în mănăstirea de metanie. I-a fost şi greu, a avut
ispite, dar şi bucurii, nu i-a priit deloc clima umedă a locului, dar iubeşte mănăstirea şi
aici se simte acasă. „Când lipsesc câteva zile, în general pentru probleme de să-
nătate, mi-e dor de casă. Mi-e dor să văd maicile, mi-e dor de mănăstire, parcă nu
mai am răbdare... îmi doresc să mă întorc cât mai repede“, ne-a mai spus maica
Maria.

Răspunsuri oferite de pr. Ioan Irimia de la Biserica "Sfânta Înviere", Suceava.

Părinte, cum ar trebui să se pregătească tinerii pentru Sfânta Taină a Cununiei?
Dacă s-ar pregăti măcar tot atât cât se pregătesc pentru petrecerea nunţii, ca timp şi
energie, ar fi extraordinar. Pregătirea pentru orice Taină a Bisericii înseamnă curăţire.
Omul spală vasul sufletului şi al trupului pentru a primi harul cel de viaţă dătător.
Pregătirea pentru Taina Cununiei este una continuă. Începe de mititel, prin mersul la
biserică de mânuţă cu părinţii, cu bunicii, prin Împărtăşanie deasă, prin Spovedanie
regulată de la vârstă fragedă, prin a avea deja un părinte duhovnicesc. Îi împărtăşim
mai des, vor fi mai sănătoşi, şi sufleteşte, şi trupeşte. Apoi, prin cercetarea cărţilor
sfinte, pentru a cunoaşte învăţătura adevărată despre familie. Îmi povestea un tânăr
absolvent de facultate, nu de mult, că avea de puţin timp o prietenă şi la un moment
dat aceasta i-a propus să aibă relaţii trupeşti, iar el a respins-o categoric, spunând că
lucrul acesta este al celor căsătoriţi. Fata a avut o reacţie de consternare, nu-i venea
să creadă. Iar el mi-a mărturisit: "Pe mine, de mic, părinţii m-au învăţat cele zece
porunci şi mi se pare ceva foarte grav să le încalc". Noi ne considerăm o societate
alcătuită în majoritate de creştini, dar câţi dintre noi încercăm să ţinem cu
credincioşie cele zece porunci?... Iar decalogul este doar stadiul de "grădiniţă" al

14
credinţei noastre. Curăţirea de patimi prin spovedanie şi lupta cu păcatul, viaţa
liturgică, legarea unor prietenii curate, adevărate, acestea cred că ar fi priorităţile unui
tânăr înainte de a se căsători. În definitiv, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie le
cuprinde pe toate. De aceea este importantă împărtăşania cât mai deasă a copiilor şi
a tinerilor.
Problema cea mai mare este cum ajungem să înţelegem ce înseamnă prezenţa
binecuvântării dumnezeieşti, a harului Sfântului Duh în viaţa noastră. Ce înseamnă
pentru noi "viaţa în Hristos"? Dacă tinerii ar conştientiza că împărtăşirea cu Sfintele
Taine este cea mai mare binecuvântare pentru un creştin, atunci, în clipa în care le
spui celor doi că cei care trăiesc necununaţi, adică în desfrânare, nu se pot împărtăşi
cu Trupul şi Sângele lui Hristos, imediat ei ar încerca să schimbe această situaţie.
Oare nu acesta era secretul fericirii şi trăiniciei căsătoriilor bunicilor noştri evlavioşi?

În urmă cu ceva timp, părintele Dănuţ Damaschin, preot misionar de caritate la

Maternitatea Cuza Vodă din Iaşi, îmi punea în mână câteva foiţe, rupte dintr-un
jurnal. Jurnalul unei mame. I le dăduse, ca unui duhovnic, o tânără, Iulia Fotea,
care trecuse printr-o grea încercare dată de Dumnezeu ca să-i încerce credinţa.
Aşa a crezut atunci, aşa consideră şi acum, după trei ani... Atunci, Iulia Fotea
era fericită că Dumnezeu îi mai dăruise un copil, un frăţior sau o surioară
pentru micuţul Casian de trei ani.
Citiţi în continuare drama unei mame, povestită de ea însăşi, care a avut de
ales între a păstra sarcina, cu riscul de a aduce pe lume „o legumă“, şi a
recurge la avort, în ciuda convingerilor sale de mamă creştină.
Atunci când dă naştere unui copil, pentru o mamă acesta este cel mai fericit moment
din viaţă. Când îşi vede copilul care a crescut nouă luni în interiorul ei - o nouă viaţă
adusă pe lume, printr-o minune. Deoarece întreg procesul apariţiei şi evoluţiei
oricărei fiinţe este o minune. O mamă care şi-a dorit din toată inima copilul simte
acea micuţă fiinţă din pântecele ei ca pe darul cel mai de preţ oferit de Dumnezeu.
Ne-am dorit dintotdeauna copii. Nu unul, doi, limita „impusă“ de societatea de azi.
Mereu am spus că vom sparge standardele şi vom avea peste trei copii. O familie
numeroasă, unde să se audă doar râsete de copii, fericire, iubire, aniversări, pozne...
Acolo unde copiii mai ştiu şi de „nu se poate“ învaţă altfel să respecte munca
părinţilor şi să se ajute unii pe alţii. Apoi, şi credinţa e de mare ajutor. Noi am crescut
cu bunicii, care de mici ne-au învăţat frica de Dumnezeu, ruşinea, respectul.
Toţi ne spuneau că am pornit în viaţă prea devreme, dar noi am considerat că le
puteam face pe toate. Să avem şi familia noastră, să facem şi facultate şi să ne
întreţinem singuri. Bineînţeles că ne doream şi un copil. Casian a intrat repede în
viaţa noastră, la doar unsprezece luni după căsătorie. Un băieţel iubit de toţi, cu chip
de fetiţă, ten alb, blond, păr ondulat şi nişte fălcuţe pe care-ţi venea să le mănânci. O
comoară mai ales pentru bunicile cărora li se părea că totul se petrece prea repede.
Se apropiau deja trei ani de la naşterea lui Casian. Îmi doream nespus un alt copil,
ca să nu fie o diferenţă prea mare între frăţiori. Ecaterina, fetiţa de a cărei existenţă
am aflat la o lună după Paşti, trebuia să fie surioara cea mică.
Aveam pentru a doua oară o fiinţă mică acolo, în interiorul meu. Casian a aflat
imediat că mami avea o cocuţă în burtică. Când doarme mami, se odihneşte şi
cocuţa, la fel când mămâncă mami, papă şi ea, ca să crească mare, să vină pe lume
şi să aibă Casi grijă de ea. Aşa a început să se creeze o legătură între cei doi fraţi
încă înainte de naştere. Fratele mai mare vorbea cu ea, îi cânta, îmi punea fel de fel
15
de întrebări: dacă e întuneric acolo..., apoi, când a început să mişte, foarte devreme,
pe la şaisprezece săptămâni, cea mică reacţiona la orice atingere sau de fiecare dată
când auzea glasul frăţiorului. Pe 22 septembrie aveam să aflăm sigur dacă va fi o
surioară sau un frăţior.
„Un copil cu handicap e o povară...“/„Lasă-mă să vin pe lume!“
Era, într-adevăr, fetiţă, dar, deodată, peste fericirea noastră se aşternuseră nori grei:
surioara lui Casian avea o anomalie rar întâlnită..., nici nu se punea problema ca să
fie adusă pe lume. Ar fi fost o condamnare la suferinţă pentru întreaga familie.
Suferinţă pentru părinţi, dar mai ales pentru frăţiorul care nu va avea niciodată o
parteneră de joacă. Astfel au început zile de coşmar... Trebuia să mă las convinsă să
fac ceea ce mi-am promis să nu fac niciodată: un avort. Avea 23 de săptămâni.
Aveam dreptul la un avort terapeutic, dar trebuia să mă hotărăsc repede. Simţeam că
numai dacă mă vor lega îmi vor putea scoate copilul. Era împotriva principiilor mele,
a credinţei. În prima zi, ţin minte că am stat întinşi pe pat cu ochii înfipţi în tavan.
Eram amândoi distruşi. Mii de gânduri ne invadau. De ce noi? Cu ce am greşit?
Radiaţii? Pedeapsă strămoşească? Medicamente? Nu luasem totuşi nici un
medicament interzis. Ne pedepseşte Dumnezeu? E o încercare, o mare cumpănă?
Ne încearcă Dumnezeu credinţa? Sfântă Fecioară, ştii cât de mult ne dorim copii, de
ce tocmai noi..? Fetiţa noastră se va naşte cu un handicap... „Va fi ca o legumă! Se
poate să nu ştie niciodată că eşti mama ei. Sunteţi tineri, nu vă condamnaţi! Veţi mai
face şi alţi copii“, răsunau în urechile mele vocile medicilor. Nu ştiam ce să facem, să
spunem cuiva sau nu?! Dacă voi ajunge la avort, mai bine să se ştie că am pierdut
sarcina pur şi simplu, gândeam. Apoi, am început să spunem părinţilor, duhovnicului,
naşilor, unor prieteni... Cei mai mulţi, pentru că ne iubeau, ne-au spus că un copil cu
handicap e o povară... Însă cu cât eram sfătuită să fac crima, cu atât mai mult
simţeam că Maica Domnului nu ne va părăsi. De ce să mă las în mâinile oamenilor,
când mă pot lăsa în ale Domnului?! Şi faptul că am aflat acum era tot din Pronia Lui.
Puteam afla mai târziu şi nu mai aveam şansa să mai fac nimic. Te împinge
Dumnezeu totuşi către crimă?? De ce am aflat acum?? Vom vedea mai târziu.
Treceam printr-un real calvar. Încercam să mă obişnuiesc cu cele două idei: cum ar fi
dacă aş face avort şi cum dacă aş da naştere copilului. În acest timp, fetiţa era foarte
agitată. Parcă-mi transmitea: „Eu mişc aici, voi mişca şi afară, nu-i crede, lasă-mă să
vin pe lume!“.
Analiza genetică a ieşit bine, dar ecograful spunea altceva. Soţul meu căuta pe
internet, a vorbit cu un părinte al cărui copil avea aceeaşi problemă - acum avea un
an an şi începuse să meargă. Deci, se poate, nu e chiar cum spun medicii. Dar boala
poate evolua diferit..., numai Dumnezeu ştie.
Împreună am hotărât să mergem înainte, cum va vrea Dumnezeu. Ne-am lăsat în
mâinile Lui. Medicii au acceptat hotărârea noastră, ne înţelegeau. Aşa am început să
mă aştept la ceea ce e mai rău, dar am încercat să fiu şi optimistă, să nu disper, căci
imi ziceam: „Nu e destul că e ea bolnăvioară, să-i mai fac şi eu rău..?“. Speram,
bineînţeles, într-o minune, să se fi înşelat medicul, deşi eram conştientă că e un
specialist foarte bun...
Mă aşteptam ca oricând să se întâmple ceva... Visele au încetat. Orice mamă se
visează de mână cu copilul ei, îşi face poate chiar planuri de viitor; eu însă mă rugam
s-o nasc şi s-o botez, să fie încreştinată.
În ultima lună m-a ajutat foarte mult. Era o zburdalnică, mişca foarte mult, chiar două
ore încontinuu. După naştere, normală, am mers la terapie intensivă. Era o
flămângioasă. Mi s-a rupt inima când mi-au spus dimineaţa că n-o pot hrăni. Era sub
observaţie. Am plecat acasă, deoarece era prea mică acum pentru operaţie. Am stat

16
acasă două luni, timp în care a luat aproape normal în greutate. A crescut bine,
râdea, gângurea, se juca cu mânuţele. La două luni a avut trei operaţii. Era o
luptătoare. Îşi revenea repede după fiecare operaţie parcă anume pentru a ne
încuraja. Îmi zâmbea cu ochii ei mari, negri, expresivi... O mânuţă de om înconjurată
de aparate. Îi ţineam mânuţa, i-o sărutam, credeam din tot sufletul că va fi bine. Între
timp, a făcut şi o pneumonie, enterocolită mai mereu, perfuzii, lipsa poftei de
mâncare. A crescut în lungime normal, dar în greutate mai puţin. Eram în mâinile
Domnului.
La patru luni, altă complicaţie, altă intervenţie. Am ajuns la Bucureşti. Aici au fost
apreciate eforturile medicilor de la Iaşi, dar mai mult de atât nu se putea face. Ne-am
întors acasă, însă o altă complicaţie a pus capăt, de această dată, suferinţei. Pe 1
august, Sfânta Fecioară, la începutul postului, l-a luat la ea pe îngeraşul nostru.
Ne-a amintit că trebuie să ne preocupăm mai mult de suflet
Nu mă consideram o persoană puternică, dar acest copil ne-a demonstrat tuturor că,
dacă vrei, ai putere, ţi-o dă Dumnezeu.
Am avut de ales dacă să o aduc pe lume sau nu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a
dat gândul cel bun să ducem până la capăt această încercare. Am rămas cu sufletul
liniştit că am făcut tot ce s-a putut pentru ea, iar mai bine decât acolo, unde e acum,
nu e nicăieri. Dacă n-o lăsam să vină pe lume, mă chinuiam o viaţă cu gândul cum ar
fi fost. Acum însă avem un înger la Dumnezeu. Îi mulţumim că ne-a dat şansa să o
cunoaştem. Ne-a amintit de Dumnezeu, să ţinem candela aprinsă, să bem regulat
Agheazmă, să luăm anafură, să ne amintim de cei care nu mai sunt printre noi, să ne
preocupăm mai mult de suflet. Oricând putem să nu mai fim. Să ne gândim că fiecare
om are o misiune pe pământ. Acest copil a trăit doar şase luni şi a făcut atâta
misiune, cât nu face poate un om care atinge senectutea. Ne-a luminat viaţa ca
steaua în noaptea sfântă a Naşterii Domnului.
Am avut o fetiţă, iar acum avem un înger, un mijlocitor la tronul lui Dumnezeu. Acest
lucru este un dar, nu?! Orice suferinţă este răsplătită până la urmă. Nu pot să spun
că nu mi-e dor de ea, că nu mi-aş dori s-o mai ţin în braţe măcar o dată, să-i sorb cu
privirea ochişorii, să-i sărut mânuţele, dar ştiu că ea e bine acolo, şi asta e cel mai
important.
Dacă ştii cum să iei lucrurile în viaţă şi să distingi ce e bine şi ce e rău, să vezi partea
bună a lucrurilor, poţi merge mai departe.
Viaţa familiei mele nu se sfârşeşte aici. Noi tot patru suntem, dar cea mai fericită e
ea, că şi-a atins scopul pe care-l avem cu toţii: mântuirea, viaţa veşnică. Acum, noi ar
trebui să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ajungem şi noi în acelaşi loc, să fim cu
ea. Viaţa merge înainte, numai Dumnezeu ştie ce ne rezervă mai departe. Acum însă
nu ne mai este frică. Trebuie să alegem calea cea mai curată, să nu-L supărăm pe
Dumnezeu în nici un fel.

Joi, 26 iunie a.c., obştea Mănăstirii Neamţ s-a împuţinat cu încă un părinte, care
însă a înmulţit ceata rugătorilor în cer. Şi părinţii nemţeni sunt siguri că, deşi l-
au condus, cu durere în suflet, sâmbătă, 28 iunie, pe ultimul drum, părintele
Partenie va fi, în continuare, prezent printre ei şi va citi pomelnicul lor, aşa cum
o făcea în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, în altarul mănăstirii de metanie sau lângă
racla Sfintei Parascheva, la Iaşi.

17
Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi Preasfinţitul Ioachim
Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, înconjuraţi de un sobor de preoţi
şi diaconi, de călugării din mănăstire şi de numeroşi credincioşi, l-au condus,
sâmbătă, la locul de veci, pe unul dintre cei mai vrednici monahi, pe „omul cântării, al
tipicului şi al rugăciunii“, cum l-a numit PS Ioachim în cuvântul rostit la înmormântare.
Slujba înmormântării a avut loc la Mănăstirea Neamţ, pe o scenă amenajată în aer
liber, şi a precedat slujba Sfintei Liturghii, oficiată de IPS Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei.
Un părinte care a cântat toată viaţa lui Dumezeu şi pentru Dumnezeu
La finalul slujbei înmormântării, arhim. Varlaam Merticariu, vicarul administrativ al
Arhiepiscopiei Iaşilor, a dat citire mesajului de condoleanţe al Preafericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În continuare, PS Episcop Ioachim
Băcăuanul a evocat personalitatea părintelui Partenie în cuvinte emoţionante,
numindu-l „părintele care a cântat lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu toată viaţa“.
Părintele Partenie şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu din fragedă tinereţe, vârsta de 14
ani găsindu-l la Mănăstirea Neamţ. El a fost atras de spiritualitatea deosebită a
părinţilor din lavra românească, cum e supranumită Mănăstirea Neamţ. „Dar
începuturile vieţii monahale le-a făcut din familia sa, pentru faptul că, atunci când a
reuşit să desluşească primele licăriri ale acestei existenţe, el s-a trezit la umbra
mănăstirii din satul său natal, Mănăstirea Giurgeni. Avea o mare evlavie faţă de
locurile natale. În fiecare an, o dată sau de două ori, mergea la mormântul părinţilor
săi. Am fost şi eu de multe ori părtaş la acest pelerinaj, pe care părintele Partenie îl
făcea în satul său natal, Giurgenii Romanului“, şi-a continuat elogiul Preasfinţitul
Ioachim. Nelipsit de la slujbele Bisericii, conştient că, în felul acesta, călugărul îşi
probează dragostea pentru Hristos, căruia I-a închinat viaţa, părintele Partenie avea
un pomelnic parcă nesfârşit. „Cei care l-am cunoscut ştim că la Proscomidie dipticele
său nu se mai termina. Pomenea pe de rost nume şi nume. Pentru mine, a fost un
călugăr complex. Poate, într-un fel, atipic, faţă de părinţii pe care i-am avut în
preajmă“, a arătat emoţionat Părintele Episcop, ca unul care l-a cunoscut
îndeaproape.
Organiza hramurile la Mitropolia ieşeană cu multă acribie şi demnitate
Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul a mai spus că, prin viaţa sa exemplară, părintele
Partenie a devenit un model de corectitudine pentru fiecare preot. „Mulţi am învăţat
de la dânsul cum să cântăm în Biserică şi cum să păstrăm şi să înterpretăm tipicul
Bisericii. A fost un om de rânduială, dar şi un om de rugăciune. Eu ştiu cum era
bătătorită perna în faţa mesei lui de rugăciune şi, fiind uşă în uşă de chilie cu el,
vedeam la ce oră se aprindea şi se stingea lumina la chilia lui. Îşi făcea timp, între
multele responsabilităţi pe care le avea, şi de rugăciune. Şi se ruga cu simţul
responsabilităţii“, a mai menţionat PS Ioachim.
Tot calităţi excepţionale ale părintelui Partenie erau acribia şi demnitatea cu care
organiza hramurile la Catedrala mitropolitană ieşeană, încât nici nu se simţea că
Biserica trecea prin perioada tulbure a comunismului, după cum a mărturisit PS
Ioachim, care şi-a încheiat cuvântul de rămas bun afirmând că va rămâne în
amintirea sa privirea fermă a părintelui Partenie, „care parcă ne poruncea tot timpul
să fim nişte oameni disciplinaţi în viaţa Bisericii“.
Mulţumind Părintelui Patriarh Daniel pentru mesajul de mângâiere trimis şi, de
asemenea, celor doi ierarhi prezenţi, preoţilor şi credincioşilor participanţi, arhim.
Benedict Sauciuc, stareţul Mănăstirii Neamţ, a vorbit despre responsabilitatea care îl
caracteriza în toate pe părintele Partenie, mărturisind că, de fiecare dată când venea
dimineaţa la biserică, îl găsea citind pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii.

18
„Multă odihnă sufletească oferă un eclesiarh Chiriarhului“
Oprindu-se asupra versetului din psalm, cântat în timpul slujbei de înmormântare: „al
tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă“, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, a vorbit despre viaţa călugărilor, pe care aceştia şi-au predat-o în mâinile
lui Dumnezeu. „Spunea un preot de mir din Transilvania, părintele Miron, care a
plecat la Domnul, că în fiecare dimineaţă, bine ar fi ca arhiereul, preotul, călugărul şi
credinciosul, când se trezesc, prima privire să şi-o îndrepte spre icoana din chilie şi
să zică: «Al tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă.»“ Să înceapă ziua cu aceste cuvinte.
Şi mai spunea părintele Miron că, bine ar fi ca, în momentul când rostim aceste
cuvinte, pe unda de har a adevărului, să auzim şi răspunsul lui Dumnezeu: «Fiul Meu
eşti tu, eu astăzi te-am născut.» Cu atât mai mult, călugărul trebuie să rostească
aceste cuvinte, pentru că el şi-a dedicat viaţa în exclusivitate lui Dumnezeu, atunci
când s-a răstignit în faţa sfântului altar“, a explicat Părintele Mitropolit.
Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan i-a mulţumit apoi părintelui Partenie, în numele
mitropoliţilor care l-au precedat, al călugărilor şi al preoţilor, pentru tot ceea ce a făcut
pentru Biserică, pentru că „multă odihnă sufletească oferă un eclesiarh chiriarhului.
Atunci când chiriarhul ştie că rânduiala este respectată şi lucrurile merg cum trebuie
în eparhia sa, se odihneşte în sufletul său, ştiind că, nu departe de chilia lui, în
catedrală, este cineva care veghează.“
Mulţumindu-i Părintelui Patriarh pentru mesajul de condoleanţe trimis, Înalt
Preafinţitul Teofan şi-a încheiat cuvântul, rugându-L pe Dumnezeu să-l răsplătească
pe părintele Partenie pentru ostenelile sale şi să-l odihnească cu drepţii.
▲ Mesaj de condoleanţe adresat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, la moartea arhim. Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamţ
Preacuvioase Părinte Stareţ,
Preacuvioşi Părinţi,
Întristată adunare,
Am primit cu tristeţe vestea trecerii la cele veşnice a Preacuviosului Părinte
Arhimandrit Partenie Apetrei de la Mănăstirea Neamţ, fost mare eclesiarh al
Catedralei mitropolitane din Iaşi.
Părintele Arhimandrit Partenie Apetrei a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ la numai 14
ani, în anul 1941. Râvna tinereţii şi frumuseţea slujbelor în sobor de la Mănăstirea
Neamţ l-au făcut să iubească nespus rânduiala bisericească, cântarea psaltică şi
participarea la sfintele slujbe. În anul 1953, la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii
Domnului, fratele Nicolae a fost tuns monah, cu numele de Partenie, de către
Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Sebastian Rusan, care l-a hirotonit, a doua zi,
ierodiacon.
În obştea de la Neamţ, Părintele Partenie s-a remarcat prin cântare şi frumoasă
slujire. Pentru aceste calităţi, în anul 1959, a fost numit ierodiacon la Catedrala
mitropolitană din Iaşi, unde a slujit ca diacon vreme de 25 de ani. Mitropolitul
Moldovei, Iustin Moisescu, l-a hirotesit arhidiacon înainte de plecarea sa la Bucureşti,
ca patriarh al României.
Părintele Arhimandrit Partenie a primit Sfânta Taină a preoţiei la 51 de ani, fiind numit
apoi mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi, iar doi ani mai târziu, în 1980,
i s-a acordat rangul de arhimandrit. Anul acesta, pe 2 martie, Părintele Arhimandrit
Partenie împlinise 81 de ani. S-a retras în ultimii ani la Mănăstirea Neamţ, la metania
şi începuturile strădaniilor lui pentru slujirea Bisericii. A fost un om al slujirii şi un
neîntrecut protopsalt. Îndrăgostit de muzică şi de slujbele Bisericii, a reprezentat un
model de slujire, fiind un foarte bun cunoscător al rânduielilor tipiconale.

19
În această zi îndoliată, ne rugăm ca Hristos-Domnul, Arhiereul cel Veşnic, să aşeze
sufletul adormitului robului Său Părintele Arhimandrit Partenie în corturile drepţilor şi
în rândul cuvioşilor nevoitori, să odihnească sufletul său în lumina cea neînserată a
împărăţiei Sale, unde drepţii ca luminătorii strălucesc.
Veşnica lui pomenire din neam în neam!
Cu părinteşti condoleanţe şi binecuvântări pentru obştea Mănăstirii Neamţ,
Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
▲ „Descopereai înlăuntrul lui altceva decât ce observai la prima vedere“
Părinţii slujitori ai Catedralei mitropolitane, îndureraţi de trista veste a trecerii la cele
veşnice a vrednicului de pomenire arhimandritul Partenie Apetrei, spun că acesta a
fost un slujitor vrednic, nelipsit de la sfintele slujbe, dar şi un iubitor de pravilă. A
condus obştea Catedralei mitropolitane în calitate de eclesiarh sub trei mari patriarhi
ai României, care au fost şi mitropoliţi ai Moldovei şi Bucovinei: Iustin Moisescu,
Teoctist Arăpaşu şi Daniel Ciobotea.
Aceiaşi părinţi de la Catedrală mărturisesc că se simţea duhul rugăciunii în cântarea
lui, determinându-i şi pe ceilalţi să ia aminte la slujbe. Era un om sobru, punând
accent pe seriozitate în implinirea ascultărilor primite de la ierarhii care au condus
Mitropolia Moldovei în acea vreme. Una dintre calităţile lui era aceea că niciodată nu
lăsa să treacă vreo zi fără să-şi fi făcut pravila de monah, ceea ce vădeşte că era un
trăitor în Hristos. Iubirea pentru aproapele a arătat-o prin grija părintească ce o purta
faţă de fiecare, ferindu-se să pricinuiască vreun rău sau vreun motiv de sminteală.
„După aceste virtuţi pe care le-am văzut la părintele Partenie, am încercat şi noi,
părinţii Catedralei, să slujim cu aceeaşi dragoste, smerenie şi responsabilitate.“
Părinţii de la Mitropolie mai povestesc că, în ultima perioadă a vieţii, îşi dorea foarte
mult să fie alături de racla cu moaştele Sfintei Parascheva, la căpătâiul căreia a slujit
peste 41 de ani, dar din păcate, nu s-a mai putut realiza acest lucru, pentru că
Dumnezeu l-a chemat în împărăţia Sa.
Părintele Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, îl evocă astfel,
în lucrarea sa „Portrete în cuvinte“: „Aspru la prima vedere, tăios în dialog,
circumspect în aprecieri, sever ca şef de serviciu, arhimandritul Partenie găsea până
la urmă un cuvânt bun, un sfat înţelept şi, de multe ori, o faptă mare, neaşteptată.
Devenea, după trecerea timpului, un adevărat Părinte. Descopereai înlăuntrul lui
altceva decât ce observai la prima vedere.
Cu mulţi ani în urmă, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, cânta, uneori, cu măiestrie
«Pe Tine Te lăudăm» ori «Axionul» pe glasul al treilea. Cineva îmi spunea că, la o
liturghie arhierească, în timp ce părintele Partenie cânta «Pe Tine Te lăudăm»,
arhiereul care oficia a cerut printre lacrimi să repete cântarea. Într-adevăr, n-am auzit
niciodată această cântare mai frumos psalmodiată“.
▲ S-a remarcat prin darul cântării, compunând el însuşi cântări psaltice
Protos. Valerian Radu, slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi, ne-a oferit câteva
repere biografice referitoare la arhim. Partenie Apetrei.
S-a născut la data de 2 martie 1927 în comuna Valea Ursului, Raionul Negreşti,
Regiunea Iaşi, din părinţii Mihai şi Elisabeta, de profesie agricultori. A urmat şcoala
primară mixtă din comuna Giurgeni, pe care a finalizat-o în anul 1941. În 1946, a
absolvit Seminarul de Muzică Bisericească de la Mănăstirea Neamţ. În anul 1951, a
absolvit stagiul militar, devenind sergent sanitar. În 1959, devine licenţiat în teologie
la Institutul Teologic de Grad universitar din Bucureşti, susţinând teza de licenţă cu
tema „Viaţa şi activitatea arhimandritului Neonil Buzilă, stareţului Mănăstirii Neamţ -
1853“.

20
În anul 1941, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, fiind tuns în monahism la 21
noiembrie 1953, în timpul stareţului Melchisedec Dimitriu, avându-l ca naş de
călugărie pe arhim. Victor Ojog. Aici, a câştigat repede aprecierea stareţului, care îl
caracteriza, după 10 ani de ucenicie la Neamţ, ca fiind „cuminte şi inteligent, cu viaţă
curată, harnic, deprinzând cu succes meseria de croitor“.
A trecut prin toate ascultările mănăstireşti, în vremea stareţilor Galaction Cordun,
Victorin Ursache, Haralambie Vasilache sau Melchisedec Dimitriu. Novicele de atunci
se remarca mai ales prin darul cântării. Într-o vreme când lavra avea numeroşi psalţi,
tânărul Nicolae Apetrei era apreciat de ierarhi, de monahi, ca şi de însuşi
Sadoveanu, care asista uneori la Sfânta Liturghie.
La 22 noiembrie 1953, a fost hirotonit ierodiacon de către Sebastian Rusan,
mitropolitul Moldovei şi Sucevei. La 1 decembrie 1959, a fost încadrat în postul de
diacon la Catedrala mitropolitană din Iaşi, devenind şi administrator la Căminul
preoţesc al Catedralei. La 15 martie 1971, a fost hirotesit mare eclesiarh al
Catedralei mitropolitane din Iaşi. A devenit, apoi, ieromonah, în 1978, hirotonit de
Teoctist Arăpaşu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei. A fost hirotesit protosinghel la 1
mai 1978. Datorită experienţei acumulate, a spiritului întreprinzător şi a calităţilor de
bun slujitor, a primit hirotesia întru arhimandrit 1 ianuarie 1980.
La 1 februarie 1996, arhim. Partenie Apetrei a ieşit la pensie, dar a rămas în
continuare la Catedrală, slujind şi conducând obştea până la 24 ianuarie 2001, când
s-a retras la Mănăstirea Neamţ, mănăstirea sa de metanie.
De-a lungul timpului, în clipele de răgaz, părintele Partenie a scris despre marii psalţi
de odinioară ai Mitropoliei şi despre părinţi ai Mănăstirii Neamţ, compunând el însuşi
frumoase cântări psaltice, multe dintre ele aşteptând lumina tiparului. Alături de
acestea, a publicat şi un articol despre muzica bisericească, intitulat „Veniamin
Costache şi muzica bisericească“.

În urmă cu şase secole, câţiva pustnici din Ţara Sfântă, retraşi pe pământuri
româneşti, puneau bazele unei mănăstiri, pe locul care, datorită râvnei lor, se
va numi mai târziu Bisericani. Cu Biserica „Buna Vestire“ în centru, ctitorie a
domnitorului Ştefăniţă Vodă, pe temelia pusă în anul 1499 de Sfântul Voievod
Ştefan cel Mare pe locul bisericuţei din lemn a cuvioşilor pustnici, într-un loc
cu o încărcătură sacră, Mănăstirea Bisericani este una dintre cele mai
importante din această zonă, rivalizând, timp de trei veacuri, ca bogăţie şi forţă
spirituală, cu vechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun de la Bistriţa. Izolaţi în
aerul binecuvântat de la Bisericani, bolnavii din sanatoriu înveşnicesc timpul
cu fiecare zi.
La Mănăstirea şi Sanatoriul Bisericani se ajunge uşor. Trebuie doar să mergeţi pe
şoseaua Piatra Neamţ-Bicaz (DN 15), urmând un drum lateral, cu un traseu sinuos,
şi veţi găsi lăcaşul pe un frumos platou al Muntelui Simon, înconjurat de păduri
seculare de stejar.
Misiune printre bolnavi
Cei 12 călugări care formează obştea Mănăstirii Bisericani sunt şi părinţi de caritate.
Şi nu e deloc uşor să îngrijeşti sufletele a 400 de oameni aflaţi în suferinţă, cei mai
mulţi, abandonaţi de familie. „Cei mai mulţi bolnavi cer ajutorul lui Dumnezeu şi au
speranţa vindecării“, spune protosinghelul Serafim Mihali, stareţul Mănăstirii
Bisericani. „Mulţi s-au vindecat, cei care L-au chemat pe Dumnezeu în ajutor şi au
urmat un regim adecvat. Dar mulţi sunt înrobiţi de patima fumatului şi a băuturii, care

21
îi distrug efectiv. Cu aceştia e mai greu. La început, sunt reticenţi, prezenţa preotului
îi sperie, pentru că o asociază cu mortea iminentă. Le-am explicat că Sfânta
Împărtăşanie este dătătoare de viaţă. Le-am povestit despre noi, preoţii, care ne
împărtăşim foarte des, chiar şi de mai multe ori pe săptămână. Ar înseamna că noi ar
trebui să murim primii... Ne rugăm pentru ei, să le dea Dumnezeu putere şi nădejde
şi îi îndemnăm şi pe ei să se roage, le aducem cărţi din biblioteca satului. Le-am
explicat că ei pot înveşnici timpul petrecut în spital, după cum spunea PF Părinte
Patriarh Daniel. Dacă acasă, asaltaţi de grijile de zi cu zi, nu au avut timp de
rugăciune şi de lectură duhovnicească, aici pot recupera timpul petrecut fără
Dumnezeu. Timpul pe care îl acordăm rugăciunii este cel mai preţios din viaţă, cu
acest timp ne întâlnim în viaţa veşnică. Timpul rugăciunii este trecut în condica
îngerului păzitor“, îşi divulgă metodele paliative părintele Serafim Mihali. Medicii îi
susţin, în general, pe călugări, în recuperarea spirituală a bolnavilor. Rareori,
temându-se de o agravare a bolii, le cer bolnavilor să nu mai părăsească salonul,
pentru a merge la slujbele care se săvârşesc de două ori pe zi în biserica voievodală
din incinta spitalului. Vinerea, bolnavii sunt prezenţi în număr mai mare decât de
obicei, pentru că în această zi se săvârşeşte taina vindecării de bolile trupeşti şi
sufleteşti, Sfântul Maslu.
Sihăstria evlavioşilor
La început, la Bisericani era o biserică din lemn, cu hramul „Buna Vestire“. A fost
ridicată în a doua jumătate a secolului al XV-lea de câţiva sihaştri de la un schit de pe
valea Iordanului, din Ţara Sfântă. În fruntea acestora se afla ieroschimonahul Iosif,
din Mănăstirea Bistriţa, împreună cu ucenicii săi: Metodie, Varnava, Petru, Averchie,
Simon, Gherman, Pir, Grecu şi Pangrate.
Aşezarea pustnicească s-a numit la început „Sihăstria lui Iosif“, fiind singura aşezare
monahală românească a cărei regulă de viaţă era cea „achimită“, adică neadormită,
după tradiţia Mănăstirii Studion din Constantinopol. Astfel, obştea mănăstirii era
împărţită în trei cete: o ceată se ruga opt ore, a doua lucra cu mâinile (împletea
metanii, coşuri etc.), iar a treia se liniştea la chilii.
Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se
săvârşea necontenit. Pentru râvna lor, în secolele XV-XVI, sihăstria a căpătat
denumirea de „Sihăstria bisericanilor“, adică „a evlavioşilor, bisericoşilor“, iar muntele
se numeşte până astăzi Muntele Bisericani. Monahii aduşi de Iosif de la Ierusalim au
umplut Muntele Bisericani de nume (opt poieni şi culmi de munte, ce formează
masivul Bisericani, le poartă numele: Simon, Metodie, Varnava, Petru, Gherman, Pir
şi Grecu) şi de minuni. Odată cu ei a venit în Moldova şi ceva din forţa spirituală a
locurilor unde a trăit Iisus.
Poate cel mai preţios dar adus de călugări a fost Rugăciunea inimii sau Rugăciunea
lui Iisus, care, până atunci, era mai puţin cunoscută în Moldova. Urmaşii Cuviosului
Iosif i-au urmat exemplul vieţuirii pline de sfinţenie. Unul dintre aceştia, Chiriac, s-a
nevoit gol, în munte, şaizeci de ani. La moaştele acestui pustnic s-a închinat Sfântul
Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum mărturiseşte în cartea „Viaţa şi petrecerea
sfinţilor“: „Eu, nevrednicul Vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la
moaştele celui dintâi între sfinţi, părintele Chiriac, care s-a nevoit în peşteră în
Muntele Bisericani vreme de şaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel
Mare“.
„Rămâneţi pe loc, că şi aceasta este grădina mea!“
În anul 1476, biserica din lemn a fost jefuită şi incendiată de turci în timpul bătăliei de
la Războieni, iar în 1498 a fost incendiată, pentru a doua oară. Rămaşi fără biserică
şi văzându-şi liniştea tulburată de frecventele bătălii şi năvăliri ale cotropitorilor,

22
călugării, în frunte cu stareţul lor, cuviosul Iosif, s-au hotărât să plece în Sfântul
Munte Athos, cunoscut ca Grădină a Maicii Domnului. Dar nu au mers însă decât
vreo 700 de metri şi o femeie, îmbrăcată împărăteşte, le-a vorbit dintr-un stejar:
„-Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în Grădina Maicii Domnului, au răspuns ei.
- Rămâneţi pe loc, că şi aici este grădina mea!“, le-a poruncit Maica Domnului şi s-a
făcut nevăzută.
În urma acestei minuni, părinţii s-au întors şi, drept mulţumire, au aşezat o icoană a
Maicii Domnului în acel stejar, iar locul poartă şi azi numele „La Iconiţa“. Ulterior, s-a
ridicat o bisericuţă acolo.
Mănăstire, din secolul al XVII-lea
Minunea de la Bisericani l-a determinat pe domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt să
pună fundaţia unei biserici din piatră, după cum scrie Nicolae Iorga în „Istoria Bisericii
Româneşti“. Construcţia lăcaşului a fost continuată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527),
nepotul lui Ştefan cel Mare.
La începutul secolului al XVII-lea, moşia Schitului Bisericani s-a extins mult prin danii
domneşti şi boiereşti, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al
Bistriţei şi aproape toată Valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ştefan Tomşa, Radu
Mihnea şi Miron Barnovschi au înzestrat oştea monahală de aici cu un număr mare
de biserici, mori şi stâne, care aduceau un venit substanţial schitului. Tot în secolul al
XVII-lea, Schitul Bisericani a fost recunoscut ca mănăstire, cu o obşte de aproximativ
800 de călugări.
În 1627, sub Miron Barnovschi Movilă, s-au construit primele trei turnuri, iar în 1631,
în timpul domniei lui Moise Movilă, marele logofăt Dumitraşcu a zidit şi turnul cel
mare. În anii imediat următori, s-au construit zidurile de incintă, Mănăstirea Bisericani
devenind astfel loc sigur pentru vremurile tulburi. În 1637, sub Vasile Lupu s-a zidit
pronaosul şi clopotniţa de deasupra sa, trapeza, pivniţa, clisarniţa (casa
egumenească) şi multe chilii de lemn. Începând să se ruineze, în 1786, biserica
voievodală a fost restaurată, aşa cum reiese din pisania de la intrare: „Această sfântă
biserică ce prăznuieşte Buna Vestire, fiind întâiu zidită de Ştefan Vodă, din leat 7020
(1512) şi fiind învechită şi pornită spre răsipire s-au prefăcut din temelie de iznoavă
cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în zilele luminatului Domnului nostru Constantin
Dimitrie Moruzu Voievod, pri silinţa şi osteneala ieromonahului Ioil, egumen de
Bisericani, leat 1786, iunie 20“. În legătură cu cele cuprinse în pisanie, se impun
unele observaţii. În primul rând, data primei zidiri este eronată, deoarece Ştefăniţă
Vodă a urcat pe tronul Moldovei abia în 1517, deci nu este exclus ca cel care a
realizat această inscripţie să fi copiat greşit anul de pe sursa originală. Pe de altă
parte, s-a constatat că refacerea din 1786 nu a fost chiar totală, deoarece s-a păstrat
camera clopotelor de deasupra sa.
Aerul binecuvântat care vindeca puşcăriaşii
În timpul domniei lui Carol I, o parte din mănăstirile româneşti au fost transformate în
puşcării. O astfel de lovitură grea a primit-o şi Mănăstirea Bisericani, care, în 1872, a
fost transformată în închisoare, aici fiind trimişi oponenţii politici ai regimului. Tot
puşcării au devenit şi mănăstirile Văcăreşti, Cotroceni, Pângăraţi, Bârnova, Bistriţa
de Vâlcea. La Bisericani, se petrecea însă o minune: în timp ce la închisoarea de la
Pângăraţi, aflată nu departe, deţinuţii mureau în masă din cauza bolilor de plămâni,
la Bisericani deţinuţii nu numai că nu se îmbolnăveau, dar chiar se întremau.
„Aşa că aerul binecuvântat de aici le strica planurile celor care voiau să-i extermine.
În urma cercetărilor, s-a stabilit că aici există o concentraţie mare de ozon. Părintele
Cleopa Ilie mi-a explicat că aerul binefăcător se datorează harului, pogorât peste

23
aceste locuri odată cu arătarea Maicii Domnului călugărilor care, dezamăgiţi, voiau
să părăsească mănăstirea“, ne-a mărturisit părintele stareţ.
În 1905, la Bisericani s-a mai petrecut o minune: în noaptea Învierii, zidurile închisorii
s-au prăbuşit. Închisoarea a fost desfiinţată, mănăstirea recăpătându-şi liniştea de
dinainte.
Nu pentru mult timp însă, cei 12 călugări care formau obştea încercată de la
Bisericani primind o altă lovitură: înfiinţarea unui sanatoriu pentru cei bolnavi de cea
mai ucigătoare maladie a acelor vremuri, tuberculoza pulmonară, sanatoriu care
există şi în prezent. Frica de a fi contagiaţi i-a gonit pe puţinii vieţuitori, rămânând un
singur preot bătrân, care slujea într-o căsuţă cu cerdac, clădită în faţa stejarului de la
Iconiţă, locul unde se arătase Maica Domnului, cu sute de ani în urmă. În aceste
condiţii, mănăstirea a devenit un schit ce depindea canonic şi administrativ de
Mănăstirea Durău (1904-1960), apoi de Mănăstirea Bistriţa, până în 1990.
Din nou mănăstire
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în anul 1990, Mănăstirea
Bisericani s-a reînfiinţat ca mănăstire, avându-l ca stareţ pe protos. Atanasie
Ciumaşu (egumen 1976-1990, stareţ 1990-1994), care a menţinut rânduiala slujbelor
şi a purtat grijă de bolnavii internaţi la sanatoriu. „Având în vedere numeroasele
încercări prin care a trecut, mănăstirea rămăsese mult în urmă, iar sanatoriul îşi
extinsese activitatea în majoritatea clădirilor mănăstirii“, ne-a declarat protosinghelul
Serafim, care este stareţ la Bisericani din anul 1994. „Totul era într-o stare jalnică. Nu
aveam unde sluji şi nici unde locui. Intrarea în Biserica voievodală «Buna Vestire»,
din incinta sanatoriului, era practic blocată de munţi de reziduuri, depozitate de spital.
Conducerea sanatoriului mi-a cedat două camere pentru locuit, într-o clădire care,
anterior, fusese stăreţia mănăstirii“, ne-a explicat stareţul de la Bisericani.
„Să ridici în acest loc o biserică!“
În prezent, Mănăstirea Bisericani are trei biserici: Biserica voievodală „Buna Vestire“,
din incinta sanatoriului, paraclisul „Acoperământul Maicii Domnului“, ridicat pe locul
numit „la Iconiţa“ (unde s-a arătat Maica Domnului) şi Biserica „Sfântul Prooroc Ilie
Tesviteanul“, în construcţie (lucrările au ajuns la acoperiş). Paraclisul şi biserica
aflată în construcţie au fost ridicate după 1998, prin strădaniile actualului stareţ,
Serafim Mihali. „Când am venit aici, un călugăr din mănăstire, împovărat de ani, m-a
condus într-un loc ştiut de el, şi mi-a zis: «Fiule, eu nu mai am mult de trăit, dar tu să
ridici în acest loc o biserică, că aici s-a arătat Maica Domnului». Şi, dând cu toiagul
deoparte ierburile şi frunzele, mi-a arătat buturuga unui stejar“, ne-a mărturisit
părintele stareţ. După ce vor termina biserica închinată Sfântului Ilie, părinţii de la
Bisericani au în proiect construcţia unei clopotniţe şi a unei clădiri pentru cazarea
pelerinilor, întrucât, în prezent, mănăstirea neavând condiţii de găzduire peste
noapte.
▲ Catapeteasma, de o rară frumuseţe
Intrarea în Biserica „Bunei Vestiri“ se face pe latura de sud, printr-un portal de piatră
sculptată, ce reproduce cunoscutul motiv al baghetelor încrucişate. Turnul-clopotniţă
este o construcţie masivă, căreia i s-a mai redus din înălţime în timpul restaurărilor
din 1786.
În exterior, absidele laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, iar absida
altarului, de formă pentagonală, are două ferestre mari. Construcţia este austeră,
doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă nuanţând monotonele suprafeţe exterioare. În
interior, exceptând pronaosul, adăugat în 1637, nu există decât o singură încăpere,
divizată în trei părţi cu ajutorul a două arce transversale. Biserica nu are zugrăveală

24
decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. Tâmpla (catapeteasma), de o rară frumuseţe,
are o ornamentaţie bogată, contrastând cu sobrietatea icoanelor. Între registrele cu
icoane sunt benzi pe care s-au pictat, după modelul popular, mănunchiuri de
trandafiri. Uşile împărăteşti sunt remarcabile prin sculptura densă a suprafeţelor
dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile diaconeşti se menţin pe
aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia este mai aerisită, întărind expresivitatea
picturilor din zonele centrale.
▲ Icoana făcătoare de minuni din stejar
Icoana pe care Sfântul Iosif a aşezat-o în crengile stejarului în care s-a arătat Maica
Domnului se păstrează în paraclisul „Acoperământul Maicii Domnului“. Despre
această icoană localnicii spun că este făcătoare de minuni. A fost confiscată de
şapte ori de autorităţile comuniste şi dusă la Bacău, Piatra Neamţ sau Huşi, dar de
fiecare dată icoana a apărut la loc, în mod inexplicabil. Un bătrân din Viişoara (satul
apropiat) care a lucrat la şoseaua spre sanatoriu îşi aminteşte de o întâmplare
miraculoasă: un secretar de partid, evreu de origine, de la Piatra Neamţ, indignat la
maximum de faptul că icoana aducea atâţia pelerini în zonă, a luat-o la Piatra Neamţ
şi a depus-o în seiful său, cheile avându-le numai el. A doua zi, dimineaţa devreme,
lucrătorii de la drumuri au văzut din nou icoana Maicii Domnului în stejar. Peste vreo
câteva ceasuri, a ajuns la stejar şi cel care o luase cu el la Piatra Neamţ, cu o zi
înainte şi, privind icoana, care parcă stătea în stejarul acela dintotdeauna, a rămas
încremenit, fără să mai poată scoate o vorbă. A plecat apoi, şi nu după mult timp s-a
creştinat şi a plecat în Ţara Sfântă.
▲ Prima tipografie din Moldova
La Mănăstirea Bisericani a luat fiinţă prima tipografie din Moldova (înaintea celei de
la „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi), adusă de la Kiev în timpul mitropolitului Dosoftei. Aici
s-au tipărit „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul, „Vieţile Sfinţilor“, „Minunile Maicii
Domnului“, evanghelii, psaltiri, octoihuri, ceasloave, un volum al „Filocaliei“. Călugării
erau vestiţi traducători de limbă greacă şi slavonă, o parte dintre manuscrisele
traduse păstrându-se la Biblioteca Academiei Române. De la Mănăstirea Bisericani
s-au ridicat episcopul Mitrofan de Buzău, vestit tipograf şi traducător al Bibliei lui
Şerban Cantacuzino din 1688, călugărul Misail, mare cărturar, autorul „Letopiseţului
Ţării Moldovei“, Silvestru Bălănescu, episcop de Huşi, Pahomie, mitropolitul de
Voronej, Rusia.

Ierarhi, preoţi, călugări, maici şi numeroşi credincioşi l-au petrecut sâmbătă, pe

ultimul drum, pe cel care a fost „apostolul spiritualităţii noastre“, „predicatorul
zelos“ şi „duhovnicul iscusit“ al românilor de pretutindeni. Rugăciuni
suspinate, flori, coroane, lacrimi, invazie de soare într-o zi de noiembrie, care
va rămâne vie în amintirea Sihăstriei şi a sutelor de credincioşi.
Sâmbătă, biserica mare a Mănăstirii Sihăstria a devenit neîncăpătoare pentru sutele
de credincioşi care au venit să-l conducă pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari
părinţi ai monahismului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan. Slujba de
înmormântare a fost oficiată de PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, alături de PS
Ioachim Băcăuanul, Episcopul-vicar al Episcopiei Romanului, şi de PS Calinic
Botoşăneanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, împreună cu un sobor
impresionant de preoţi.
„Mărturisitor al credinţei“ şi „promotor al dialogurilor duhovniceşti“

25
La sfârşit, PS Episcop Casian, cel care a condus soborul de slujitori şi care a fost
prezent în calitate de delegat al PF Părinte Patriarh Daniel, dar şi de ucenic şi fin de
călugărie al părintelui Ioanichie, a ţinut un cuvânt în cadrul căruia a dat citire
mesajului Prea Fericirii Sale. PS Episcop Casian şi-a început cuvântarea prin câteva
versuri, care redau atmosfera de tristeţe a obştii îndoliate a Sihăstriei: „De ce eşti,
Sfântă Sihăstrie, aşa de tristă şi pustie? De ce plâng clopotele tale, aşa duios, aşa cu
jale? De ce plâng codrii în depărtări? De ce sunt munţii aşa de trişti…?“. Apoi, PS
Episcop Casian a dat citire mesajului PF Părinte Patriarh Daniel: „Părintele
arhimandrit Ioanichie Bălan rămâne pentru noi toţi, cei care l-am cunoscut personal
sau prin intermediul cărţilor sale duhovniceşti, o prezenţă mângâietoare de cuget şi
de suflet a Bisericii noastre strămoşeşti“. În mesajul adresat, PF Părinte Daniel a
arătat că „în cei aproape 60 de ani de viaţă călugărească, părintele Ioanichie s-a
evidenţiat ca un slujitor vrednic, mărturisitor al credinţei în vremuri deosebit de grele,
din timpul regimului totalitar comunist. A fost un istoric recunoscut al vieţii monahale,
un promotor al dialogurilor duhovniceşti, surprinse cu o deosebită măiestrie în
lucrările sale, mai cu seamă, în cele două volume de «Convorbiri duhovniceşti» şi în
volumul de «Convorbiri duhovniceşti cu teologi din străinătate»“. De asemenea, PF
Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat faptul că părintele Ioanichie a fost un „predicator
zelos“ şi un „duhovnic iscusit, izbutind să dea fiecăruia povaţa necesară unei trăiri
autentice a vieţii creştine în Hristos“. Mesajul s-a încheiat cu îndemnul de a nu-l uita
pe părintele Ioanichie în rugăciunile noastre: „Să ne rugăm ca Dumnezeu să aşeze
sufletul părintelui Ioanichie în corturile drepţilor şi în rândul cuvioşilor nevoitori, fiind
încredinţaţi că amintirea sa va rămâne vie în conştiinţa Bisericii Ortodoxe Române şi
a altor credincioşi din Bisericile surori“.
Istoric şi „avvă autentic“
La acest mesaj de încurajare şi îmbărbătare, dar şi de preţuire, adresat de PF
Părinte Patriarh Daniel, PS Episcop Casian a adăugat câteva cuvinte, numindu-l pe
părintele Ioanichie „autentic avvă“, „un bun cunoscător nu doar al istoricului
mănăstirilor şi al biografiilor de sfinţi, ci şi un trăitor adevărat“. PS Episcop Casian a
vorbit şi despre moştenirea pe care ne-a lăsat-o părintele Ioanichie: „Părintele
Ioanichie, spunea părintele Dumitru Stăniloae, a ştiut să răspundă la o întrebare
grea: «Care este locul spiritualităţii noastre româneşti în ortodoxie?» Acest rol de
definire a spiritualităţii noastre i-a revenit apostolului acesta smerit şi tenace, care a
mers prin toată România şi în străinătate şi ne-a lăsat, mai întâi de toate, un «Pateric
Românesc»“. El a arătat că obârşiile monahismului vin din secolul al IV-lea. Al doilea
mare dar pe care ni l-a lăsat părintele Ioanichie este, aşa după cum a afirmat PS
Episcop Casian, „esenţa vieţii monahale evidenţiată prin «Dialogurile duhovniceşti».
Părintele Ioanichie are şi aici o notă de specificitate: a aşezat în simbioză, în
simfonie, pe toţi cugetătorii de Dumnezeu, monahi, preoţi de mir şi teologi. Prin
aceasta a reuşit să arate că spiritualitatea noastră românească este una integrată în
viaţa poporului român“. Al treilea dar pe care ni l-a lăsat părintele Ioanichie, despre
care a vorbit PS Episcop Casian, este „transferul spiritualităţii profunde din mănăstiri
şi din chilii către poporul îndurerat, care a traversat ani grei de pustiire în perioade de
grele încercări“.
„Parcă sfida regimul totalitar comunist“
În continuare, PS Ioachim, Episcopul-vicar al Episcopiei Romanului, a adus un
emoţionant elogiu celui care i-a fost naş de călugărie, dar şi rudenie: „A fost unul
dintre cei mai iluminaţi părinţi ai monahismului românesc de la sfârşitul mileniului al
II-lea şi începutul celui de-al treilea. Când îl întâlneam, mi se părea că din faţa lui
iradia o lumină suavă, ce lăsa impresia unei teofanii permanente. Era imposibil să

26
nu-l recunoşti dintr-o mulţime de călugări, şi aceasta nu pentru că ar fi avut o statură
impresionantă, ci datorită luminii ce se instalase pe chipul său iconic.“ PS Episcop
Ioachim a făcut câteva mărturisiri despre perioada în care i-a devenit ucenic: „Dacă
mă veţi întreba când l-am cunoscut pe părintele Ioanichie, vă pot spune că nu din
copilărie, pentru că atunci când m-am născut eu, părintele era demult plecat în
osteneala mănăstirii, ci în 1969, când mama mea, Dumnezeu s-o ierte, m-a adus la
mănăstire, în ziua de 8 septembrie, şi m-a încredinţat părintelui Ioanichie. Din ziua
aceea, chiar dacă fiecare dintre noi a avut diferite responsabilităţi, consider că nu m-
am mai despărţit de părintele Ioanichie“. De asemenea, PS Ioachim a vorbit despre
activitatea misionară pe care a desfăşurat-o părintele Ioanichie în timpul regimului
comunist: „Părintele Ioanichie parcă sfida regimul totalitar comunist şi se ocupa de
sănătatea spirituală a credincioşilor şi ucenicilor lui. A ştiut să restaureze în fiecare
om icoana hristică, pregătind-o pentru îndumnezeire. Nu făcea niciodată o ierarhizare
a celor care-i călcau pragul chiliei modeste, dar plină de lumină şi de cărţi. Din faţa lui
luminată şi din privirea pătrunzătoare te învăluia liniştea şi siguranţa. Prin chilia lui au
trecut nu numai oameni simpli, ci şi cei din pătura înaltă a societăţii: scriitori, poeţi,
profesori, doctori etc. Pe fiecare îl primea ca pe un frate trimis de Hristos. În vocea lui
dulce, dar fermă, puteai distinge chipul marelui duhovnic de la care oricine obţinea
alinare. Până şi mustrarea lui devenea mângâiere. În cei aproape 60 de ani de viaţă
consacrată lui Hristos s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru cei din jurul său. Şi-a
împlinit întru totul rolul de părinte misionar şi pedagog creştin“. PS Ioachim şi-a
încheiat cuvântul, încurajându-i pe ucenicii săi îndureraţi, care-i înconjuraseră sicriul,
plângându-l nemângâiaţi, pe care i-a îndemnat să asculte poveţele date la
spovedanie de părintele Ioanichie. Apoi, PS Ioachim a împărtăşit cuvântul de preţuire
al PS Eftimie, Episcopul Romanului, ca şi al credincioşilor din eparhia Romanului, al
cărei fiu spiritual a fost părintele Ioanichie.
Scrierile sale au ajuns şi la musulmani şi chinezi
A urmat apoi cuvântul arhimandritului Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria,
care a făcut câteva mărturisiri despre cel care a fost scriitor, predicator şi sfătuitor în
obştea păstorită de sfinţia sa: „Având de la Dumnezeu şi darul cuvântului, dar stând
în umbra stareţului său, vrednicul de pomenire părintele nostru Cleopa, nu îndrăznea
să ţină cuvânt de învăţătură credincioşilor, până când, părintele Cleopa, cunoscând
darul pe care îl avea părintele Ioanichie, la o Sfântă Liturghie, deschizând Uşile
Împărăteşti, l-a scos forţat în faţa poporului, spunând: «Iubiţi credincioşi, astăzi o să
vă predice părintele Ioanichie». Şi de atunci nu a încetat să reverse peste cei care îl
ascultau din darul pe care-l primise de la Dumnezeu. Cei care l-au auzit predicând
puteau să sesizeze că, deşi de multe ori cuvântul său era aspru, totuşi avea o
sensibilitate aparte a inimii, care-i aducea lacrimi în ochi şi pentru câteva clipe îşi
oprea cuvântul spre a-şi struni plânsul care era gata să izbucnească“. Părintele stareţ
al Mănăstirii Sihăstria a mai subliniat faptul că părintele Ioanichie este, în prezent,
unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori bisericeşti din ţara noastră şi nu numai, scrierile
sale fiind traduse în greacă, engleză, franceză, italiană, sârbă, poloneză, maghiară şi
chiar arabă şi chineză.
▲ „Sunt ucenica părintelui de peste 25 de ani. Pot spune că de fiecare dată mă
primea cu multă dragoste, ne strângea aşa pe toţi, cum îşi strânge cloşca puii sub
aripi. Am fost bolnavă, el m-a scăpat. Am născut cu bine datorită rugăciunilor lui. Era
primitor, iubitor şi foarte milostiv. Veneam de multe ori la el direct de la serviciu, din
tura de noapte. Şi mă lua cum mă vedea: «Hai, soră Maria, treci aici şi te încălzeşte
la sobă oleacă, odihneşte-te şi apoi ne spovedim». Mă dezlega de păcate şi mă
împăca cu Hristos. Plecam ca un fulg. Se comporta foarte frumos şi atent şi avea

27
grijă să mă împărtăşească atunci când eram vrednică. Era ca un tată. Să ştiţi că am
aflat mai târziu de moartea sfinţiei sale şi nu am avut cu ce veni de la Bacău, dar am
zis: «Părinte, ajută-mă, te rog, dacă e voia ta, să ajung să te conduc şi eu pe ultimul
drum». Şi m-a auzit, vă spun, şi am găsit o maşină care m-a dus chiar până aici, la
mănăstire. Am stat chiar lângă sicriul lui şi mi-am depănat aşa toată viaţa. Şi i-am
spus tot, m-am spovedit pentru ultima oară“, a mărturisit printre suspine Maria Popa,
54 de ani, pensionară, fostă laborantă la o fabrică de hârtie din Bacău.
„Am auzit de la alţii că a fost un părinte mare şi am citit şi câteva dintre cărţile lui.
Acum am venit să-l rog să mă pomenească şi pe mine, când va ajunge lângă tronul
lui Dumnezeu“. Diana Tătărăscu, studentă, Bacău.

Săptămâna aceasta, din chilia sa smerită, înţesată cu cărţi, părăsind o suferinţă

de aproape patru ani de zile, a plecat la Hristos un alt vrednic vieţuitor al
Sihăstriei, renumitul scriitor bisericesc, predicatorul neobosit şi „tăticuţul“
numeroşilor vizitatori, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan.
Născut la 10 februarie 1930 în localitatea Stăniţa, judeţul Neamţ, ca al doilea copil
din cei nouă ai părinţilor Constantin şi Elena, cel care avea să devină monahul
Ioanichie, a urmat şcoala generală în satul natal, după care a studiat la Liceul
Comercial din Roman. După terminarea liceului, a intrat ca vieţuitor în obştea
Mănăstirii Sihăstria - judeţul Neamţ, la vârsta de 19 ani. A fost călugărit la 14 aprilie
1953 şi a avut ca frate de călugărie pe PS Epifanie, episcopul Buzăului şi Vrancei. A
doua zi a fost hirotonit diacon. Între anii 1949-1971 a îndeplinit mai multe ascultări la
mănăstirea de metanie. A fost casier, contabil, secretar şi ghid al mănăstirii. Părintele
Petru Bălan, actualul casier al Mănăstirii Sihăstria, nepot al părintelui Ioanichie ne-a
povestit că, pe la începutul perioadei de vieţuire în mănăstire, monahul Ioanichie a
avut ascultarea de merceolog, asigurând aprovizionarea mănăstirii. „Mergeau cu caii
la Târgu Neamţ, plecau de la 3 dimineaţa şi se întorceau seara, el şi părintele
Onufrie Frunză, viitorul ieroschimonah, care era vizitiu“.
Prima carte despre cei mai însemnaţi părinţi duhovniceşti români
Din 1955 a început să se remarce ca un bun predicator, aşternând totodată pe hârtie
portrete ale celor mai cunoscuţi călugări vieţuitori în mănăstirile nemţene. S-a
remarcat printr-un stil deosebit de cald şi accesibil tuturor. Aceste portrete vor
constitui mai târziu pietrele de temelie ale „Patericului românesc“, cea mai renumită
carte a sa, în care au fost adunate, pentru prima dată, biografiile şi cuvintele de
învăţătură ale celor mai însemnaţi părinţi duhovniceşti din România.
„Părintele Ioanichie Bălan a făcut o lucrare de pionierat în monahismul românesc, el
scoţând din vechile cronici şi documente chipuri de monahi îmbunătăţiţi“, după cum
ne-a declarat exarhul cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, arhim. Timotei Aioanei.
Urmărit, anchetat, interzis
Primele sale pagini au fost versurile scrise în vremea prigoanei comuniste, duse
împotriva călugărilor începând cu anul 1959, când sute de monahi au fost alungaţi
din mănăstiri. Poeziile sale din acea perioadă au fost răspândite pe ascuns, fiind
tipărite abia după 40 de ani, în anul 2006, sub titlul „Versuri duhovniceşti“.
În anul 1971, sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost transferat la Mănăstirea
Bistriţa, judeţul Neamţ, unde a rămas până în anul 1990. Aici a desfăşurat cea mai
intensă activitate misionară, prin scrieri şi predică, luptând împotriva autorităţilor

28
comuniste. A fost urmărit, anchetat, interzis. În această perioadă a scris „Patericul
românesc“, „Vetre de sihăstrie românească“, „Convorbiri duhovniceşti“ şi altele.
Încuraja monahii pentru a depăşi greutăţile comunismului
La Mănăstirea Bistriţa, în chilia lui, părintele Ioanichie primea foarte mulţi oameni, pe
care îi sfătuia şi-i încuraja. În cadrul unui interviu acordat postului de radio Trinitas,
PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereul-vicar al Episcopiei Romanului, căruia i-a fost naş
de călugărie şi care este nepot al părintelui Ioanichie Bălan, a povestit: „Eram
aproape de el şi îi scriam la maşina de scris manuscrisele, după aceea, îl ajutam să
structureze aşa cum ştia el cărţile“. Prea Sfinţia Sa îşi aminteşte de felul în care îi
primea pe tinerii monahi, pe care îi sprijinea în misiunea lor spirituală: „Timpurile
acelea sunt foarte importante. Trebuie evocat felul în care reuşea părintele să ne
adune, să ne încurajeze să depăşim greutăţile pe care le întâmpina monahismul
atunci. El era în permanentă convorbire cu părinţii duhovniceşti, cărora le sorbea
ştiinţa şi pregătirea, fapt care ne-a îndemnat pe noi, ucenicii, să ne structurăm
identitatea noastră de călugări, ca cei care dădeam viabilitate unor mănăstiri de
atunci“.
„Un luceafăr în vreme de restrişte“
„L-am cunoscut acum 15 ani, când eram frate la Episcopia Romanului. Venea des la
PS Eftimie pentru binecuvântare şi ajutor, în proiectul deosebit de valoros care îi
fusese încredinţat, acela de reeditare a «Vieţilor Sfinţilor», în care s-au introdus toţi
sfinţii canonizaţi în anul 1992. Era un om luptător pentru cuvântul lui Dumnezeu şi a
încercat să scrie în aşa fel încât toţi să aibă acces la cartea românească. Se simţea
responsabil să-şi spună cuvântul. A încercat să scrie câte ceva pentru tot creştinul,
să spună fiecăruia un cuvânt. Ne-a fost călăuză, luceafăr în vreme de restrişte, ne-a
luminat prin scris, s-a implicat foarte mult în viaţa Bisericii, atunci când aceasta
trecea printr-o perioadă mai întunecată. Pe atunci, cuvântul lui Dumnezeu ajungea
cu greu la noi“, ne-a mărturisit protos. Valerian Radu, slujitor la Catedrala
mitropolitană din Iaşi.
Între anii 1971-1975, renumitul scriitor bisericesc a urmat cursurile Institutului
Teologic Universitar din Bucureşti, susţinându-şi licenţa pe tema „Chipuri de călugări
îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene“. Lucrarea se păstrează încă în manuscris. Pe 2
februarie 1979 a fost hirotonit ieromonah, iar în anul 1988 a fost hirotesit
protosinghel. În anul 1990 s-a întors la Sihăstria, mănăstirea de metanie, unde şi-a
continuat activitatea misionară, tipărind numeroase cărţi. În 1990, protosinghelul
Ioanichie a fost ridicat la rangul de arhimandrit. În anul 2004 şi-a încetat orice fel de
activitate, fiind pradă unei boli necruţătoare.
▲ „Îţi simţea imediat vibraţiile sufleteşti“
Contemporan şi ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a moştenit de la acesta un stil de
predică foarte popular, pe înţelesul tuturor, captivant şi atrăgător. Părintele Valerian
îşi aminteşte că monahul care a îndoliat în aceste zile, sufletele a zeci de credincioşi,
aducea de fiecare dată, prin predici, exemple concrete din vieţile sfinţilor pe care îi
studiase în profunzime, îndemnând la urmarea exemplului lor. „Avea o vorbire
domoală şi te primea cu obişnuitul lui «tăticuţule». Un om sufletist, apropiat, care
intra de la început în sufletul celor care veneau la el. Cu o adâncă experienţă,
părintele îţi simţea imediat vibraţiile sufleteşti. Era un om foarte direct, şi câteodată
devenea tăios, dar o făcea pentru că îi păsa şi voia să te îndrepte“, continuă pr.
Valerian Radu.

29