Sunteți pe pagina 1din 6

„Geto-dacii.

Zalmoxis”

Profesor coordonator:
Asist. Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache

Student:
Curelescu Dimitrios
Anul III Pastorala
Grupa III
Geto-dacii.

Dacii sau geții, constituie după părerea noastră, cea mai însemnată ramură a
poporului indo-european al tracilor, având o civilizație, o cultură și o istorie politică pe
care niciuna din ramuri nu le-a putut egala1
, fiind unul și același popor, cu aceeași limbă. Aceștia locuiau în ținutul cuprins între
Tisa, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, trecând în unele părți și peste aceste hotare.
Astfel că, la sudul Dunării, se întindeau până la Munții Balcani, mai ales în partea de
est, dispre mare. Spre răsărit, treceau Nistrul, înaintând până spre Bug, iar spre apus,
ajunseseră până la Dunărea panonică2.
Ca mărturie a existenței civilizației geto-dacice, Herodot amintește de expediția
regelui persan Darius (514 i.Hr.) împotriva sciților din nordul Mării Negre, lovindu-se
de rezistența înverșunată din partea geților din teritoriul Dobrogei, învingându-i pe
aceștia „cu toate că geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Istorii IV, 93).
Centralizarea și organizarea statului geto-dacic, a avut loc în secolul I i.Hr, de
către regele Burebista (82-44 i.Hr), fiind pentru prima dată când strămoșii noștri apar în
istorie uniți3 într-un stat mare și puternic la Sarmizegetusa.
După cum bine știm, Burebista nu a fost doar un mare militar, rege și strateg, ci
un bun diplomat și un mare legislator. A știut să profite de conflictul declanșat dintre
Cezar și Pompei, oferind un corp de oaste generalului Pompei, în urma unor tratative și
înțelegeri, care satisfăceau ambele părți, dar înfrângerea armatei lui Pompei de la
Pharsalos va zădărnici planurile regelui dac. În anul 44 i.Hr, conform datelor istorice,
atât Cezar, cât și Burebista sunt asasinați în urma comploturilor puse la cale de către un
grup de nobili, fiind adeversarii acestora.
Odată cu moartea lui Burebista, unitatea statului geto-dac este destrămată, astfel
încât aproape toate teritoriile cucerite nu-i mai recunosc autoritatea4.
Temporar, sub domnia lui Decebal ( 87-106 d.Hr), unitatea statului geto-dac va
fi refăcută. Autoritatea lui se întindea peste întregul ținut dinspre Tisa, Dunăre și Nistru.

1
Constantin C. Giurescu, Istoria Romanilor vol I – Din cele mai vechi timpuri pana la moartea lui
Alexandru cel Bun (1432), editie ingrijita de Dinu C. Giurescu, Edit. ALL EDUCATIONAL, Bucuresti,
2000, p. 38.
2
Idem, p. 39.
3
Neagu Djuvara, O scurta istoria a romanilor povestita celor tineri, Editia a XII-a revazuta si adaugita,
Edit. Humanitas, Bucuresti, 2010, p. 13.
4
Nicolae Achimescu, Istoria si filosofia religiei la popoarele antice, Editia a II a, Editl Tehnopress, Iasi,
2012, p. 368.
Primul război dacic este declanșat de Domitian între anii 101-102, în urma uciderii
guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, soldându-se cu înfrângerea lui Decebal, având
loc tratative de pace5.
Se pare că încercările sale de a birui pe romani se vor încheia cu înfrângerea
definitivă în timpul celui de al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr), când trupele
romane, conduse de însuși împăratul Traian (98-117 d. Hr) cuceresc, devastează și
incendiază cetățile dacice din Munții Orastiei6. Decebal, văzând că totul este pierdut și
în cunoștință de cauză a celor ce vor urma, își străpunge pieptul cu sabia, așa cum
făcuse, mai bine de un secol și jumătate, regele Dapyx, în Dobrogea. Capul acestuia este
adus, pentru credința, în fața lui Traian, apoi trimis la Roma pentru expunerea lui în
Senat și în fața întregului popor pieirea celui mai vajnic dușman din câți avuseses
imperiul în ultimul secol ( anul 106, sfârșitul verii)7.
Sacrificiul marelui Decebal avea să aibă peste veacuri o dublă semnificație –
moarte și înviere – astfel încât prin moartea sa și prin transformarea Daciei în Dacia
Traiana avea să se nască peste câteva secole poporul român.
Potrivit tradiției consemnate în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de
Cezareea Palestinei (265-339/40), creștinismul a fost propovăduit pe teritoriul Daciei de
către Sfântul Apostol Andrei8, fie între anii 33-60 d.Hr., fie între 33-87 d.Hr. Sfântul
Apostol Andrei se retrage în anul 87 d.Hr., în urma înrăutățirii relațiilor daco-romane la
sud de Dunăre, ca mai tatziu să moară martirizat în Grecia, la Patras (30 noiembrie 87
d.Hr.).

5
Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 68.
6
Nicolae Achimescu, op. cit., p. 369.
7
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 76.
8
Preot Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. I, EIBMBOR, Bucuresti,
1990, p. 55.
Zalmoxis

Conform unor cercetări recente, s-a constatat că geto-dacii credeau într-o


divinitate supremă, într-un Mare Zeu. Ca reprezentare îl aflăm sub forma unei ființe
bărbătești, uneori cu barbă, alteori nu, fie șezând pe un tron, iar în altele în chip de
călăreț, având un arc în mâna stângă. Însușirea principală a acestui zeu este cerul
personificat de vultur. Marele zeu este zeul prin excelență, zeul părinte, fiind creatorul
cosmosului și al lumii, prezent la toate popoarele indo-europene, chiar din primul
stadiu. Este asemănător lui Zeus de la greci, Jupiter de la romani, Varuna de la indieni,
Odin Wodan de la vechile popoulatii germanice9 s.a.
Potrivit scrierii lui Herodot, în care este amintit Gebeleizis sau Nebeleizis ca
fiind asemănat cu Zalmoxis. Totuși, textul în sine prezintă neclarități
În tratatul de Istoria credințelor și a ideilor religioase, Mircea Eliade arată că
Nebeleizis-Gebeleizis era vechiul zeu uranian al geto-dacilor, patronul aristocrației
militare. Se evidențiază structurile diferite ale acestora, cultele lor nefiind identice,
Zalmoxis neavând atributele unui zeu al furtunii.
Ce este interesant de urmărit, este faptul că întotdeauna Marele Zeu era însoțit de
o divinitate feminină, asemănătoare altor zei de acest fel, prezentă la alte popoare indo-
europene: Hera era soția lui Zeus, Junona era soția lui Jupiter10. Din păcate, numele
Marei Zeițe a geto-dacilor rămâne necunoscut, însă găsim analogii la germani, unde
Zeița Nerthus era considerată Mama pământului. În cadrul Daciei Romane, cultul zeiței
se va perpetua sub numele de Diana Libera Mater, alături de cel al Marelui Zeu (Lber
Pater).
Cele mai prețioase informații legate de cultul și mitul lui Zalmoxis sunt aduse de
Herodot, considerându-l fostul sclav eliberat al filosofului Pitagora din Samos (590 –
500 i.Hr), care ar fi adunat bogății multe și s-ar fi reîntors în Dacia în jurul anilor 510 –
500 i.Hr. Cu greu poate fi acceptată această ipoteză, ținând cont că cercetările istorice
recente au demonstrat că Zalmoxis a trăit aproximativ în perioada anilor 1000 – 940 i.
Hr, cu mult timp înaintea lui Pitagora11.

9
Nicolae Achimescu, op. cit., p. 373.
10
Idem.
11
Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II, trad. de cezar Baltag, Edit. Polirom,
Bucuresti, 2011, p. 148.
Plecând de la textul herodotian, dar și cu ajutorul altor texte literare ajunse până
la no, Zalmoxis apare ca o personalitate istorică, un preot – reformator, un legiuitor,
fiind considerat de diverși specialiști un profet divinizat, care mai târziu din mare preot
și profet a devenit zeu și rege (cf. C.Cless, N. Iorga, I.G. Coman s.a.).

Concluzii

Pe baza celor descrise mai sus, putem trage concluzia că geto-dacii sunt unul și
același popor, vorbitor de aceeași limbă, atestați de istoricul grec Herodot ca fiind „cei
mai viteji și cei mai drepți dintre traci” (IV, 93), iar învățătura creștină a pătruns în
Dacia în primul secol al erei creștine, prin Sf. Apostol Andrei cel dintâi chemat.
Totodată, deducem că Zalmoxis n-a fost zeul suprem și unic al geto-dacilor, ci
un preot, un profet fondator, care a sfârșit prin a fi el însuși divinizat, asemănat cu
celelalte zeități indo-europene.
Bibliografie
1. GIURESCU, C. Constantin, Istoria Romanilor vol I – Din cele
mai vechi timpuri pana la moartea lui Alexandru cel Bun (1432),
editie ingrijita de Dinu C. Giurescu, Edit. ALL EDUCATIONAL,
Bucuresti, 2000.
2. DJUVARA, Neagu, O scurta istoria a romanilor povestita celor
tineri, Editia a XII-a revazuta si adaugita, Edit. Humanitas,
Bucuresti, 2010.
3. ACHIMESCU, Nicolae, Istoria si filosofia religiei la popoarele
antice, Editia a II a, Editl Tehnopress, Iasi, 2012.
4. PROF., DR. PREOT PACURARIU, Mircea, Istoria Bisericii
Ortodoxe Romane, vol. I, EIBMBOR, Bucuresti, 1990.
5. ELIADE, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II,
trad. de cezar Baltag, Edit. Polirom, Bucuresti, 2011.