Cu prilejul Sărbătorii Recoltei, copiilor li se organizează Cursa curajului, şi o voi descrie

pe cea potrivită celor mai mici (cl. I – II ); pentru cei mai mari e necesar ca probele să se

complice gradat, în funcţie de cei cărora se adresează. Ideal este să se aibă la dispoziţie o

magazie sau o altă sală inaccesibilă anterior copiilor, fiind astfel, şi prin noutatea ei, un motiv

de nesiguranţă, de disconfort. În lipsa acesteia, se poate folosi o sala de clasă cu draperiile

trase. Aici se vor înşira diferite obstacole care să respecte câteva cerinţe: să fie lipsite de orice

pericol, să creeze senzaţii ce induc în eroare simţurile, să se adreseze pe cât posibil fiecărui

simţ. Aşadar, aceste probe pot fi variate în funcţie de imaginaţie şi de materialele pe care le

avem la dispoziţie.

Iată câteva exemple: chiar la intrare se pot atârna fâşii de pungi foşnitoare, la un nivel la

care să fie atinse cu capul. Tot acolo (sau mai departe), se pot atârna şi câţiva clopoţei care să

sune plăcut, dar ca o atenţionare. Apoi poate urma o scândură ce are dedesubt o ramură pusă

de-a latul, chiar la mijloc. Mergând pe ea, se creează mai întâi senzaţia de urcare, ca apoi,

brusc, scândura să se coboare (ca un mic balansoar) şi să se meargă în jos. La o mică distanţă

se pot împrăştia pe jos coji de nuci sau rămurele uscate care să pocnească atunci când sunt

călcate. O bancă sau o ladă nu prea înaltă poate urma, pentru a se merge pe ea, o alta scurtă

pentru a se păşi peste ea. Un obiect mare, metalic, rece şi neplăcut la atingere, mai poate sta în

drum spre a fi ocolit. Cu două dulapuri apropiate se poate forma un culoar strâmt prin care să

se treacă cu greu. Asemenea alte obstacole se mai pot introduce sau se pot complica. Finalul e

bine să aducă o mică bucurie, cum ar fi să primească o bomboană, deoarece totul se

desfăşoară cu ochii legaţi.

E important ca, înainte de a cere copiilor să-l parcurgă, acest traseu să fie parcurs de cel

care organizează şi să poată corecta astfel eventualele pericole sau neajunsuri. Pe tot

parcursul, învăţătorul sau un profesor pe care ei îl cunosc şi îl respectă (au încredere în el), îl

va ţine de mână pe fiecare, ghidându-l şi ajutându-l la nevoie. Copiii trebuie ţinuţi de mână

atât pentru că altfel e prea dificil şi periculos pentru ei, cât şi pentru că în felul acesta indirect

le sporeşte capacitatea de a avea încredere. Se poate face următoarea analogie între a merge
cu ochii legaţi prin acest parcurs şi viaţa însăşi: nu putem şti niciodată cu exactitate ce ne

15

aşteaptă pe drumul vieţii, de unde apare o surpriză. Dar, tot ca în acest parcurs, nu suntem

singuri, suntem ghidaţi de îngerul păzitor, pe care, ca şi pe cel care ţine copilul de mână, nu îl

putem vedea. Trebuie pur şi simplu să avem încredere.

Pentru copii acest parcurs e o joacă dar, cum le e specific copiilor să ia joaca în serios, în

câteva minute se vor produce transformări în dimensiuni sufleteşti mai greu accesibile. Cu

siguranţă, acestea nu vor fi foarte vizibile, dar vor creşte de la an la an şi vor rodi mai apoi, în

acele situaţii de viaţă care le vor solicita.

Fără nici o teoretizare, prin trăire pură, nemijlocită, copiii pot afla şi păstra în suflete ca

atitudine faţă de viaţă următoarele adevăruri:

– curajul şi încrederea de a merge înainte aduce cu sine sprijin în momentele dificile;

– simţurile ne pot înşela;

– senzaţiile neplăcute şi temerile pot fi învinse de multe ori mai uşor decât se poate

bănui iniţial;

– succesul în învingerea unui obstacol aduce multă bucurie şi încredere în sine, deci nu

trebuie să ne temem de încercări sau greutăţi.

Joc cavaleresc
În familie, sau cu un grup de copii, se poate desfăşura în perioada michaelică un joc

cavaleresc. O armură şi un coif din hârtie aurită, ca şi o sabie din lemn luminos, deschis la

culoare, conferă fiecărui erou demnitatea cavalerească.

Turnul va fi format de cel puţin doi copii. Ei îşi dau mâinile şi o închid înăuntru pe

prinţesă. Aceasta stă în centru. Are o coroană şi un voal sau un batic.

După ce cavalerul cu sabia a învins balaurul imaginar, turnul se deschide. Prinţesa

eliberată îi întinde cavalerului mâna. Toţi copiii se bucură şi dansează.

Acest joc se poate transforma în dramatizarea legendei, în cazul participării copiilor mai

mari din şcoală. Tot ce se face împreună cu copiii trebuie să li se potrivească din toate
punctele de vedere (accesibilitate, interes, condiţiile concrete din şcoală, etc.).

1.5 Legenda Cavalerului Gheorghe

Demult, demult, după apariţia lui Hristos pe pământ, erau undeva în îndepărtata ţară a

zorilor nişte cavaleri viteji care se numeau „cavaleri ai dreptăţii”. Ei mergeau din ţară în

ţară şi, de câte ori vreun animal sălbatic pustia un ţinut din ţară, sau bandiţi răi pândeau

oamenii pe drumuri neumblate şi-i furau, acolo apăreau într-o bună zi şi ei. Animalele

sălbatice erau învinse, iar bandiţii erau pedepsiţi sau alungaţi. Nimeni nu ştia dacă într-un

loc sau altul, într-o bună zi, astfel de cavaleri se vor ivi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi.

Aceşti cavaleri erau o speranţă continuă pentru cei slabi şi o spaimă a nelegiuiţilor. Ce

jurământ au făcut pentru acest ordin cavaleresc era necunoscut oamenilor, dar se ştia că ei

nu zăboveau mai mult de trei zile în acelaşi loc.

În această vreme exista un oraş frumos la mare, numit Selena. Cetăţile şi porţile

oraşului se întindeau până pe coastă. Un palat înalt era reşedinţa regelui care domnea peste

această ţară, în care de la un timp domnea o mare tristeţe şi multă suferinţă. Din când în

când, marea devenea agitată şi îşi făcea apariţia un balaur fioros. Jumătate zburând şi

jumătate târându-se, pustia tot ce găsea prin ţară: turme de animale, case, ba chiar înghiţea

şi oameni. Nimeni nu s-a putut împotrivi acestei mari nenorociri, nici măcar soldaţii regelui.

Regele a poruncit să fie întrebat un înţelept care locuia sus în munte, ce este de făcut.

Înţeleptul i-a răspuns aşa: „Când marea devine agitată, leagă două oi la mal, acolo unde

iese balaurul din apă. El va mânca oile şi va pleca.” Sfatul a fost urmat întocmai şi,

într-adevăr, monstrul a înghiţit oile şi s-a întors în mare. Dar, cam pe când s-a împlinit un

an, balaurului nu-i mai ajunse această hrană. După ce înghiţea oile, intra iarăşi prin ţară,

pustiind totul în jur.

Din nou a trimis regele soli pentru a cere sfat înţeleptului. Acesta, când a auzit veştile

proaste, a spus: „Veniţi înapoi peste trei zile să vă sfătuiesc.” Când solii s-au întors la timpul

promis, înţeleptul nu a vrut la început să le dea sfatul, dar ei au spus: „Fără sfatul tău nu ne
putem întoarce. Regele se va supăra foarte tare pe noi.” Atunci înţeleptul a dat vestea cea

groaznică: „Când balaurul va vrea să se sature din nou, singura şansă de a scăpa ţara este

ca să i se dea o fecioară.” Aceste cuvinte au trebuit să le ducă solii regelui. Disperarea era

mare. Până una-alta nu aveau de ales, decât să adune fecioarele şi, prin tragere la sorţi, să o

aleagă pe nefericita care trebuia sacrificată. Şi astfel, la malul mării, la „stânca balaurului”,

a fost dusă fecioara aleasă de sorţii vitregi. Era legată la ochi, apoi strâns legată de stâncă.

17

Balaurul ieşea din marea înspumată, o înghiţea şi se întorcea din nou în adâncuri. Şi astfel,

ori de câte ori i se făcea foame balaurului, o fecioară era sacrificată. Şi tot aşa, până când în

ţara aceasta rămase numai fata regelui. Cu toată jalea regelui şi a reginei, fata fu dusă şi ea

la stânca balaurului. Când au vrut să o lege, după cum se obişnuia, ea s-a rugat: „Nu mă

legaţi de stâncă, eu nu am să fug, şi vă rog să nu-mi legaţi ochii, căci am să mi-i acopăr eu cu

voalul meu alb!” Regele şi regina se rugau în acest timp să se întâmple o minune care să o

salveze pe prinţesă.

Şi iată, pe când marea începu să se agite, apăru un cavaler călare pe un cal alb.

Veşmântul său strălucea în lumina soarelui. Calul său galopa spre mare şi, când balaurul a

vrut să o înghită pe prinţesă, cavalerul i-a sărit înainte, cu paloşul într-o mână şi cu lancea în

cealaltă. După o luptă înverşunată, cavalerul reuşi să străpungă trupul plin de solzi ai

balaurului, care, cu o smucitură, se prăbuşi în apele învolburate ale mării, lăsând după el o

dâră groasă de sânge.

Fata şi-a ridicat voalul de pe ochi şi l-a văzut pe cavaler coborând de pe cal. El şi-a

înfipt paloşul în pământ, a îngenuncheat pentru rugăciune, făcându-şi semnul crucii. Apoi se

duse la fată şi o ajută să coboare de pe stâncă. Mulţimea veni să-i mulţumească, iar regele îl

întrebă: „Nobile călăreţ salvator, spune-mi te rog numele tău, ca să-ţi pot mulţumi! Şi oare

sub ce semn ai luptat?” Atunci cavalerul arătă semnul de pe scut şi grăi: „Gheorghe este

numele meu. Eu lupt sub semnul lui Hristos şi Mihail din ceruri mă ajută şi îmi dă putere

nouă.”
Bucuros l-ar fi primit regele pe cavaler în ţara sa, dându-i de soţie prinţesa, dar

cavalerul a plecat a treia zi pentru a împiedica alte nelegiuiri, în alte părţi ale pământului.